Bucovina lui… Ştefan cel Mare!

*

Bucovina, ca provincie geografică, este atestată documentar, pe plan intern, de hrisovul din 30 martie 1392 (citiţi, făcând click, „Adevărata primă atestare” , iar pe plan internaţional, de tratatul maghiaro-polon, din 1412, de împărţire a Moldovei între cele două state, conduse de doi regi fraţi între ei, Sigismund, regele Ungariei, şi Vladislav, regele Poloniei, document pe care îl găsim transcris în cronica „Annales seu Cronicae incliti Regni Poloniae”, de Jan Dlugosz.

*

Într-un material anterior (citiţi, făcând click, „Alte probe despre atestarea Bucovinei”), probam, cu citări din Dlugosz şi Bielski că, şi pe vremea lui Ştefan cel Mare, Bucovina se numea Bucovina, fiind mult mai mare, adică mergând graniţa sudică de la Târgu Neamţ până aproape de Iaşi şi cuprinzând, deci şi actualul judeţ Botoşani.

*

* 

În acest an, deşi nu ştiu din ce pricină sărbătorirea atestării documentare a Bucovinei a fost scoasă din programul cultural al Centrului Cultural „Bucovina”, am să continuu  cu administrarea de dovezi, dar de data asta luate din cronicarul polon Marcin Kromer sau Martinus Cromerus, cum îşi semna opul „De origine et rebus gestis Polonorum”.

*

Marcin Kromer (11 noiembrie 1512, Biecz – 23 martie 1589, Lidzbark, adică Heilsberg) este, ca şi cei doi cronicari poloni deja menţionaţi, un mărturisitor al istoriei noastre vechi (de la Basarab, până la Bogdan cel Orb), dar pentru tema luată în discuţie, ne interesează, din Cartea XXX, doar două pagini, 665 şi 666, ambele povestind despre retragerea polonilor prin Bucovina, în 26 octombrie 1497. Povestea o ştim de la Ureche, care a tradus şi adaptat informaţiile despre acelaşi eveniment istoric din operele cronicarilor Dlugosz, Bielski şi Kromer, cum singur o şi mărturisea.

*

* 

Kromer scria că „Bucovinam ab arborum genere vocant – numele Bucovinei este dat de păduri”, apoi, după punct, că în Bucovina, „Silva est fagina densa – pădurea de fag este deasă”. Polonii, în retragere, „quartis castris ad Bucoviam peruentum est – au ajuns la a patra tabără din Bucovina”, apoi, după ce „Polonorum clades apud Bucovinam syluam – polonii au fost distruşi de prăbuşirea pădurii Bucovinei”, „nostri motis a Bucovina castris – tabăra noastră s-a mutat din Bucovina”.

*

* 

Deci, şi în cartea cronicarului polon Martinus Cromerus se vorbeşte despre un ţinut, numit Bucovina, numele acestui ţinut venind de la pădurea deasă de fag. „Silua est fagina densa, duum militarium spacio lata: Bucovinam ab arborum genere vocant: angustam habens & praeruptam inter aspera saxa montes que uiam – Pădurea de fag este deasă şi nu îngăduie strategii largi în spaţiu: Bucovina îşi trage numele de la păduri: pădurea se întinde peste munţi stâncoşi, cu văi înguste şi abrupte şi cu drumuri accidentate”.

*

Fălticenii şi împrejurimile, în 1917

Fălticeni, Strada Mare

*

În 1917, la Fălticeni, toate clădirile mari fuseseră transformate în spitale româneşti şi ruseşti pentru răniţi, clădirea gimnaziului şi, când se înmulţesc răniţii ruşi, cea a şcolii israelite, fiind puse la dispoziţia chirurgului ardelean Vasile Bianu, colonel şi medic, dar şi un bun observator şi mărturisitor de oameni şi vremuri. Citindu-i cărţile, în scopuri egoiste (în concediul de odihnă, mă scol, zilnic, la ora 5, dimineaţa, şi lucrez, până pe la cumpăna nopţii “Bucovina şi suferinţele ei / 1914-1918” – la Centrul Cultural “Bucovina”, unde sunt salariat, nu-i voie, că iau şi mustrare scrisă, nu doar avertisment!), am tot dat de mărturii fălticenene, pe care ar fi fost păcat să le ignor. Prin urmare, le-am cules doar ca fişe, fără să ştiu dacă le voi folosi vreodată, dar care le pot fi de folos unor jurnalişti precum Bogdan Gheorghiu, Relu Gavril sau Bogdan Diaconiţa, dar şi oricărui fălticenean, tânăr sau bătrân, care îşi caută rădăcinile. Cred eu că e bine să atenţionăm şi pe alţii asupra unor izvoare, precum cele două volume ale cărţii “Însemnări din războiul României Mari”, tomurile I şi II, tipărită la Institutul de Arte Grafice “Ardealul” din Cluj, în 1926.

*

27 iunie / 10 iulie 1917: „Având liberă, după-amiaza, am plecat, pe la ora 4, în tovărăşia domnilor profesori V. Ciurea şi N. Răutu, să facem o plimbare, pe jos, până la vestitul sat, cunoscut sub numele de Rădăşeni, la 2 kilometri spre asfinţit de Fălticeni. Timpul a fost cât să poate de frumos, iar drumul, în urma ploiţei din timpul zilei, curat şi fără praf. Am ieşit din oraş, pe strada care poartă numele satului pe care vrem să-l vizităm, şi, trecând pe dinaintea porţii locuinţei patriarhale a mult cititului nostru scriitor Mihail Sadoveanu, ne-am oprit, câteva clipe, ca să-i admirăm frumoasa grădină ce-i înconjură căsuţa. Grădina are o întindere cam de două fălci şi este plină de tot felul de pomi roditori şi, într-un colţ, este o parte culti­vată cu tot felul de legume: cartofi, fasole, mazăre, morcovi, mă­rar, pătrunjel, ceapă etc. Aleea de la poartă, care duce până la uşa locuinţei, este mărginită de tei bătrâni, şi pe o parte, şi pe cea­laltă, încărcaţi cu floare, care a început să se vestejească. Am avut plăcerea să vedem pe doamna Sadoveanu, femeie mult apre­ciată şi lăudată pentru spiritul său de gospodărie şi, mai ales, pentru darul ce l-a adus soţului său, dar nepreţuit, care face fericirea acestei familii şi râvna multor familii sterpe: nouă co­pilaşi, începând de la 14 ani, în jos, toţi bălani, cu ochii albaştri, unii mai drăgălaşi decât alţii. În mijlocul lor şi cu ochii vecinic aţintiţi asupra lor, această vrednică şi bună mamă îşi deapănă firul vieţii, muncind în mulţumire şi fericire, privind cum îi cresc odraslele de frumoase, pe câtă vreme neobositul ei soţ îşi duce viaţa prin lumea mare, prin capitala ţării, acum Iaşiul istoric, Iaşiul Unirii, al îndoitei Uniri, scriind mereu prin ziare şi reviste cuvântul bun al timpului, aşa cum măiastra lui pană ştie să-l aştearnă pe hârtie, dând însufleţire celor moleşiţi şi obosiţi, şi hrană sufletească celor dornici de carte şi de scrisul românesc.

*

Continuându-ne drumul pe şosea, am trecut pe lângă Şcoala şi Primăria comunei Oprişeni; clădiri frumoase şi potrivite mi­siunii lor. În drum, am întâlnit un grup mic de oameni, aducând cireşe amare şi vişine, în mai multe coşuleţe, spre vânzare în târg, destinate anumitor negustori evrei, care le cumpără cu 1 leu kilogramul, ca să la vândă cu 4.

După puţin timp, am ajuns pe dealul numit Cetăţuia, în faţa căruia să răsfaţă, pe o costişă, frumosul sat Rădăşeni. De pe Cetăţuia, am avut o privelişte încântătoare. Satul de dinaintea ei este înecat într-o pădure de pomi roditori, aşa încât abia se zăresc acoperişurile caselor, în jurul cărora nu se află decât numai gră­dini, curţi aproape deloc: meri, peri, pruni, cireşi şi vişini, dar mai cu seamă meri, meri domneşti, căci merele sunt negoţul şi mijlocul de căpetenie al traiului acestui mare sat, unic în felul lui; mere, pe care le cultivă cu deosebită îngrijire, le adună şi le vând în toată ţara Moldovei, până la Galaţi. În mijlocul satului se înalţă o măreaţă biserică nouă, încă nesfinţită, făcută din zid, în stil bizantin, cu trei turnuri, unul mai mare, pe bolta din mijloc, şi două mai mici, în fată; biserică, care, după cum spune vrednicul ei preot, Miron Teodoriu, costă peste 100.000 de lei!

*

Regele şi generalul Averescu, pe front

Din viaţa acestui popor nu se ştie mult, decât că el se com­pune din oameni muncitori şi cumpătaţi în toate, trăind şi lucrând, tot anul, ca albinele, zgârciţi în felul lor, şi toţi cu dare de mână. O dată, numai, pe an, ştie şi rădăşanul să trăiască, a 4-a zi de Paşti, care se serbează cu evlavie mare, aşa-zisa ,Miercuriea” sau, după cum îi mai zice poporul, „Nercorie” (Sfântul Mercurie, patronul bisericilor). Nu mă voi încumetă să descriu acea­stă sărbătoare unică, în care tot săteanul mănâncă bine şi mult, şi bea vin din greu, ca să-i ajungă tot anul. Cititorul care doreşte să-şi facă o idee deplină despre aceasta să citească volumul domnului Sadoveanu, „Oameni şi locuri”, în care va găsi o icoană credincioasă şi adevărată a acestei sărbători.

*

De pe Cetăţuia, vederea omului se întinde spre miază-noapte, asupra culmii Glimeia, iar spre miază-zi, peste Horbaza şi Stănije, până ce se opreşte pe vârful Ceahlăului. Mulţumită războiu­lui mondial, în vârtejul căruia am intrat şi noi, dealul Cetăţuia îşi merită numele. Ce fel de cetate o fi fost aci nu se ştie şi nu se văd urme de ziduri; din săpăturile făcute s-au scos cioburi de oale pictate, idoli şi ciocane de lut ars, un corn de zimbru, cor­niţe de cerb, un ban roman legionar etc. Acum, însă, bravii noştri soldaţi ai Regimentului 56 de Infanterie, care a dat un mare nu­măr de eroi, chiar de la începutul războiului, au săpat o serie de tranşee sistematice şi după toate indicaţiile militare, care vor povesti viitorului suferinţele neamului nostru, în apriga luptă de întregire. Săparea tranşeelor s-a făcut sub conducerea eroilor: căpitanul Dionisie Zaharescu şi sublocotenentul Alexandru Voinescu, morţi, mai târziu, pe câmpul de luptă. Tot spre nord de Cetăţuia se zăreşte satul Buneşti, sat de graniţă afurisită, peste deal de care se ascunde Suceava lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”[1].

Regele şi generalul Averescu, pe front

15/28 iulie 1917: „Astăzi, pentru a ne mai îndulci amarul zilei de ieri şi timpul fiind potrivit, am plecat, pe la ora 6 p. m., cu profesorul Vasile Ciurea, pe Strada Mare, în jos, până la marginea oraşului, unde am luat-o spre dreapta, pe o cărare ce mergea, pe lângă un lan de grâu, până ce am ajuns la pârâul Buciumenilor. De aici, am mers, pe lângă pârâu, cam vreun sfert de oră, până când am ajuns la nişte săpături, pe care le făceau câţiva oameni, pe malul acestui pârâu, sub conducerea domnului inginer Niculescu. Am văzut o groapă mare şi adâncă, cam de vreo 4-5 metri, în fundul căreia să vedea un filon gros de lignit, care este de o calitate superioară, de culoare neagră, pietrificat, cu o putere mare de căldură (cam 6.850 calorii) şi care, după încredinţarea inginerului, ar fi superior celorlalte feluri de lignit, din alte părţi ale ţării. Tot acel inginer ne spuse că acest fel de lignit s-ar găsi în cantităţi mari în această regiune şi care, dacă s-ar extrage în mod sistematic şi pe scară întinsă, ar fi un izvor mare de bogăţie. Această mină de cărbuni se află pe proprietăţile locuitorilor din comuna Şoldăneşti şi a lui Manea Hagiul şi ar fi concesionată unei Societăţi, în frunte cu domnii M. Vlădescu, fostul ministru de instrucţiune publică, şi Niculescu, fratele inginerului mai sus numit. Se zice că şi Statul ar fi hotă­rât să ia parte la această exploatare, aşa de importantă pentru viitorul economic al României. După analiză, s-a constatat că acest lignit conţine: 1 la sută cenuşă, 2 la sută materii arsenicoase, 4 la sută apă şi 93 la sută cărbune. În partea dreaptă a pârâului Buciumenilor, s-a găsit, prin sondaj, la o adâncime de 18 metri, ozocherit, un strat de un centimetru, şi, dedesubt, păcură”[2].

 *

Ţarul Nicolae, la o paradă a oştilor sale pravoslavnice

*

21 iulie / 3 august a917: „Veşti rele continuă a veni de pe frontul din Galiţia şi din Bucovina. Ruşii continuă a se retrage dinaintea trupelor ina­mice, iar la noi toată lumea este alarmată şi neliniştită, mai ales că, în vederea unor surprinderi neplăcute, s-au început unele pregătiri, de altfel destul de discrete, pentru evacuare. Din când în când, se aud bubuituri de tunuri, care ne strâng inima şi măresc tristeţea care a cuprins, de câteva zile, populaţiunea aşa de pacinică a acestui orăşel. Lume puţină pe stradă şi, când se în­tâlnesc doi, nici unul nu îndrăzneşte să deschidă vorba, aşteptând pe celalalt să înceapă. Am petrecut o noapte cumplită; am nu­mărat toate ceasurile bătute în turnul Bisericii Sfintei Adormiri, care se află în apropiere, începând de la 1, până la 7, dimineaţa.

22 iulie / 4 august 1917: Comunicatul rusesc lipseşte şi, din această cauză, suntem şi mai neliniştiţi. Se zice că a căzut Câmpulungul, de unde se aud bubuiturile tunurilor. Alţii susţin că şi Cernăuţul ar fi în mâna nemţilor. Mulţi ne asigură că rezistenţa ruşilor se organizează, în mod serios, la Cernăuţi şi Hotin. Din tot acest haos, nu poţi să tragi nici o concluzie, nu poţi ghici proporţia numerică a tru­pelor, de o parte şi de alta, nici nu poţi interpreta însemnătatea mişcărilor de trupe germane şi austro-ungare.

*

Luptele de la Oituz

*

23 iulie / 5 august 1917: Prin adresa Nr. 28, cu data de astăzi, garnizoana din Făl­ticeni îmi comunică că, în executarea ordinului serviciului sanitar al Marelui Cartier General şi a ordinului Direcţiei a VI-a Sanitare din Ministerul de Război, transmis acestui comandament cu No. 8 secret, din 19 iulie / 1 august 1917, eu, în caz de evacuare, voi rămânea pe loc, în Fălticeni, având însărcinarea de medic la spitale.

Acest ordin m-a turburat până în adâncul sufletului şi ochii mi s-au umplut de lacrimi, gândindu-mă că, în curând, o să cad sub stăpânire străină, în ţara mea, izolat de familie, de cei doi copii ai mei, ofiţeri în armata română. Oh, ce blestem! Ce soartă vitregă se anunţă, încă o dată,pentru neamul nostru, care,după o viată trudită şi mult chinuită, de mai bine de o mie de ani, se legăna în iluzia plăcută şi fericită a unei Românii Mari! Doam­ne, Dumnezeul nostru, fii îndurător cu noi, cei ce te-au rugat, din moşi şi strămoşi, şi te rugăm, cu toată ardoarea sufletului, nu ne lăsă, nu lăsa pe robii tăi să mai sufere o altă robie mai cumplită, poate vecinică, din partea celor mai barbari şi mai păgâni oa­meni, pe care i-a hrănit pământul tău cel rodnic şi mult răbdă­tor! Fie-ţi milă şi ne izbăveşte de acest rău, care ne încheagă sân­gele în vine şi ne amuţeşte graiul, cu ochii aţintiţi spre tronul tău ceresc!

*

Atacul în cămăşi al Regimentului 32 Infanterie, la Mărăşeşti

*

În ziarele de astăzi am cetit că, alaltăieri, a mai sosit, în Iaşi, un grup de 600 de ardeleni voluntari, dintre care 100 de ofiţeri. Au fost sărbătoriţi, ca şi primii voluntari veniţi, cu toată dragostea frăţească. Azi, la ora 8 dimineaţa, ei vor depune legiuitul ju­rământ, pe platoul de la Şorogari, cu ceremonialul obicinuit. Le­gământul pe care îl fac ei, cu noi, în aceste zile de grea cumpănă, ne este de două ori răscump şi preţios!

*

24 iulie / 6 august 1917: Am trecut şi a treia noapte de chin, numărând, cu ochii împăienjeniţi şi obosiţi, ceasurile sunate în clopotele catedralei Sfin­tei Adormiri. Mă chinuia, mereu, gândul cum să rămân eu, aici, în Fălticeni, în caz de evacuare, să rămân sub stăpânirea nemţilor şi ungurilor; eu, ardeleanul, care, încă pe când eram în şcolile primare din Blaj, şi până în clasa a V-a liceală, în toate serile îmi încheiam rugăciunea de culcare, cerând de la hunul Dumnezeu să mă ajute să termin liceul şi să trec în ţară; să trăiască România, cu Prinţul Carol, ca să adune la sânul ei pe toţi românii subjugaţi! Cum aş putea eu să rămân, acum, când port uniforma Regatului Român, în acest război făuritor al României Mari, cum aş putea să rămân sub stăpânirea vrăjmaşului secular al neamului meu, care, de a doua zi, m-ar consideră ca prizonier şi m-ar trata în consecinţă?! Aceasta nu se poate, odată cu capul! Voi interveni, pe toate căile, şi dacă nu voi izbuti să mi să dea altă destinaţie, pe teritoriul liber al ţării mele, voi pleca eu, în ultimul moment, întâmple-se orice!

Cu această hotărâre irevocabilă, m-am sculat foarte obosit şi cu capul greoi, m-am îmbrăcat şi m-am dus la spital. Acolo, conform ordinelor primite, am evacuat peste 30 de răniţi, aproape vindecaţi; iar pe cei nevindecaţi i-am împărţit în două categorii: transportabili, 19, şi netransportabili, 3. Aceştia erau şi ei pe cale de vindecare, dar, fiind cu picioarele frânte, din sus de genunchi, nu puteau încă să se mişte. Ei bine, pentru aceşti 3 bolnavi, să rămân aici, mai ales că în localitate mai rămâneau încă doi confraţi? Nu pot fi oare de o mie de ori mai folositor în ţara liberă, unde vom putea da ajutorul vitejilor răniţi de pe frontul nostru? Voi pleca cu orice preţ, în ultimul moment al evacuării! Şi, în această clipă, mi-am adus aminte, cu groază, de chinurile suferite în zilele de 22, 23, 24 şi 25 noiembrie 1916 stil vechi, când am evacuat Buzăul şi mi se strângea inima, iar pieptul mă apăsa greu!

*

Regele Ferdinand, decorând şi încurajând ostaşii

*

Toată lumea din oraş este alarmată; mulţi părăsesc oraşul, care cum poate, cu trăsuri, cu care cu boi, iar alţii o iau spre gară, de unde se întorc deznădăjduiţi, negăsind trenuri de plecare.

25 iulie / 7 august 1917: Aceeaşi atmosferă grea, deşi comunicatul oficial este mai bun. În regiunea de la nord de Vama, inamicul a fost bătut şi si­lit să se retragă, în completă dezordine. Lângă Cernăuţi, în re­giunea Boian, ruşii au ocupat pădurea Doljecului, făcând 600 prizonieri, cu 20 ofiţeri. Pe restul frontului, trupele ruseşti se în­tăresc pe noua linie de rezistenţă.

*

De două zile şi toată noaptea aceasta, au trecut trupe ruse spre front, infanterie şi, mai ales, artilerie. În oraş au venit două spitale ruseşti pentru răniţi. La Petrograd, a avut loc o întrunire a tuturor grupurilor politice, în care au vorbit mai mulţi miniştri. A fost vorba de „Unirea sfântă a tuturor forţelor Ru­siei” şi s-a repetat, încă o dată, că nimeni nu se mai gândeşte la pace. Trupele au defilat, apoi, prin Capitală, în mijlocul ovaţiilor entuziaste ale mulţimii. Guvernul provizoriu a adresat Alia­ţilor un nou memorandum, prin care spune că organizarea întregului sistem de guvernământ nu poate fi îndeplinită, cu inamicul în ţară, fără serioase dezordini. Propaganda criminală a elemen­telor iresponsabile a fost folosită de agenţii duşmani, provocând revolte la Petrograd şi făcând ca o parte din trupele ruseşti să uşureze înaintarea vrăjmaşului. Rusia, însă, nu va fi dată înapoi, de nici o greutate, de la hotărârea ei irevocabilă, de a continua războiul, până la triumful final al principiilor proclamate de revoluţiune. Revoltele anarhice din Petrograd au fost înăbuşite, autorii lor au fost trimişi în fata justiţiei şi toate măsurile au fost luate pentru restabilirea puterii de luptă a armatei. Guvernul ştie că retragerea armatelor este numai temporară şi că nu va împiedica reorganizarea şi regenerarea ei, precum şi reluarea ofensivei la ora hotărâtă.

Toate acestea sunt lucruri bune şi în stare de a ne întări sufletul, dar, cum e lumea, până nu vede, nu crede! Să vedem ce ne va mai aduce ziua de mâne!”.

 *

„27 iulie / 9 august 1917. În urma intervenţiei, serviciul sanitar al Marelui Cartier General, prin ordinul Nr. 7150, mi-a admis cererea ca să stau la serviciu până în momentul evacuării, când voi pleca la Iaşi, spre a primi o nouă destinaţie.

Situaţia în Bucovina şi pe frontul nostru arată o schimbare înspre bine. De patru zile, inamicul n-a mai înaintat, ceea ce este un semn bun. Mai mult, comunicatul de ieri, seara, ne anunţa, pentru întâia oară, în aceste din urmă zile, lupte cu atacuri repe­tate din partea trupelor ruse. Toate atacurile germane, pe diferite puncte ale frontului bucovinean, au fost respinse şi ruşii au fă­cut şi prizonieri. În regiunea Mărăşeşti, lupta angajată s-a ter­minat în favoarea trupelor noastre; satul Mărăşeşti este cu totul despresurat…

28 iulie / 10 august 1917. Pe întreg frontul ruso-român, precum şi pe frontul din Bucovina şi Galiţia, operaţiunile în curs au luat aşa de mare inten­sitate, încât ele vor schimba, în curând, situaţia în mod foarte simţitor”[3].

*

3/16 august 1917: „Astăzi au mai intrat în spital soldaţii Sburlea Ion şi Nechifor Gheorghe, amândoi din comuna Drăguşeni şi din Regimentul 16 Su­ceava, răniţi în ziua de 29 iulie / 11 august, în luptele crâncene de la Grozeşti; soldatul Tufă Gheorghe, din comuna Bogdăneşti, rănit în ziua de 31 iulie / l3 august, într-o luptă din Valea Oituzului; soldatul Niţă Mihaiu, din comuna Pleşeşti, Regimentul 1 Grăniceri, rănit grav la cotul drept, tot în ziua de 31 iulie / 13 august, în lupta de pe Mun­tele Măgura. Odată cu aceştia, a intrat în spital şi maiorul Mihăescu Toma, comandantul Batalionului I din Regimentul 16, rănit la cap, la cotul drept şi la mâna stângă, tot în ziua de 31 iulie / 13 august, pe când conducea bravul său Batalion şi a reluat cota 789, Dealul Coşna, la vest de Târgu Ocna”[4].

*

„11/24 august 1917. Pe la noi au trecut, până acum, 4 corpuri de armată ruseşti, mergând pe frontul bucovinean. Se mai aşteaptă să vină şi al 5-lea corp. Numărul răniţilor ruşi mărindu-se foarte mult, ni s-a luat de către ei şi spitalul nostru, de la gimnaziu, iar eu, cu tot personalul, am trecut la Spitalul Crucii Roşii, instalat în localul Şcolii israelite, şi care poartă numerele 257-259; bol­navii i-am evacuat la Spitalul Stamate, unde erau paturi vacante. Spitalul Crucii Roşii este condus de doamnele Elena Samson, pre­şedintă, Maria Comino, vicepreşedintă, Eliza Millo şi Elena maior Popovici, membre, ajutate de domnii Cristofor C. Gheorghiu, administrator; Artur Gorovei, casier, şi prof. Nicolae Drăguşanu, contabil.

13/35 august 1917. Pe la ora 12, a zburat, asupra oraşului, un aeroplan inamic, dar repede a fost alungat de tunurile antiaeriene ruseşti, instalate lângă oraş, în pădurea de la Bogdăneşti. Multă vreme, fumul acestor tunuri, ceva mai alb decât norii, pluteau prin aer ca nişte nouraşi. Să zice că aeroplanul inamic a venit numai în recunoaştere, iar nu cu scop incendiar”[5].

*

„Muzeul Sucevei din Fălticeni”, în 1917

Fălticeni, Biserica Sfântului Ilie, cu vechea clopotniţă

*

1/14 iulie 1917: „Astăzi am vizitat Muzeul regional, instalat într-o mică parte a localului gimnaziului. L-am vizitat cu de-amănuntul şi cu deo­sebit interes, după cum, cu tot dreptul, o merită, şi, în rândurile care, urmează mă voi sili să pun pe cititor în situaţia de a-şi face o idee lămurită despre aceea ce poate face, în puţin timp, dragostea pentru o faptă folositoare, însoţită de râvna de a o duce la în­deplinire.

Acest muzeu regional numit „Muzeul Sucevei din Fălticeni” şi-a luat fiinţă în primăvara anului 1915, prin munca şi stăruinţa, mai presus de orice laudă, a domnului profesor Vasile Ciurea, de la acest gimnaziu, care este părintele şi sufletul acestui muzeu şi care, pentru dragostea lui, n-a cruţat nici osteneli, nici cheltuieli. De dimineaţa şi până seara, îl vezi în Muzeu şi, oriunde află că este ceva vrednic de a fi păstrat, nu se lasă, până ce nu izbuteşte să-l aibă, dezvoltând, în privinţa aceasta, o energie rară. Cerând şi bătând la multe uşi, domnia sa a adunat o sumă de bani pentru dula­puri şi etichete, a înşirat, până astăzi, peste o sută de donatori, care cu un manuscris, care cu câte un obiect găsit undeva în pă­mânt, care cu vreo haină veche naţională sau cusătură ori ţesătură ţărănească, de o valoare artistică, ori cu alte produse de ale industriei casnice regionale, ori cu vreun animal împăiat, vânat din ţinutul Sucevei, sau cu alte multe lucruri interesante, aşa că, astăzi, abia după doi ani, călătorul rătăcit pe aci, prin acest oră­şel încântător, cu livezi mari şi încunjurat de dealuri mănoase, poate să petreacă câteva clipe fericite în acest minunat muzeu, privind şi admirând multe lucruri de mare preţ.

*

Muzeul Sucevei ocupă, în mod provizoriu, trei săli din edificiul Gimnaziului, cu autorizaţia Ministerului Instrucţiunii publice. El, aşa cum este înjghebat astăzi, este rezultatul bogăţiei de material istoric, preistoric, etnografic, atât din oraşul Fălticeni, cât şi din întreg judeţul Sucevei. Acest material, adunat şi studiat, poate fi considerat ca începutul unei colecţiuni de mare însemnătate ştiinţifică şi culturală, atât pentru elevi, cât şi pentru marele public. Muzeul acesta mai are menirea să fie şi o podoabă a judeţului Suceava, în care să se adune tot ceea ce a mai rămas neînstrăinat şi neîmprăştiat din acest ţinut, atât de bogat în amintiri istorice şi culturale.

Muzeul cuprinde cam vreo 11 secţiuni, aranjate în 3 mari grupe: istorică şi preistorică, etnografică şi ştiinţifică, la care se mai adaugă şi manifestarea economică a judeţului Suceava, reprezentată prin produsele solului şi ale fabricilor din judeţ.

Iată pe scurt enumerarea secţiunilor cu arătarea obiectelor mai importante.

*

Harta Fălticenilor, în 1832

*

A. Grupa istorică şi preistorică cuprinde:

1. Secţia docu­mentelor, în care se văd diferite documente referitoare la trecu­tul istoric al judeţului; hotărnicia diferitelor moşii, din timpul lui Mihail Sturza, acte de boierie ale diferiţilor oameni vechi etc. De mare însemnătate este uricul din timpul lui Alexandru cel Bun, de la anul 1424, februarie 16, prin care să hotărăşte cat şi a cui are să fie moşia Buciumeni, astăzi sat, în coasta oraşului.

2. Secţia fotografiilor cuprinde vederi din ţinutul Sucevei, biserici, şcoli, locuri istorice; fotografii ale diferiţilor localnici dispăruţi şi care au jucat un rol în viaţa socială locală. Locul de frunte îl ocupă mai multe fotografii din viaţa marelui Domn Cuza Vodă.

3. Secţia cărţilor vechi, găsite pe la biserici şi pe la diferite persoane, aparţinând cărturarilor de pe vremuri. Vrednică do pomenit este Biblia lui Ştefan Cantacuzino, din 1688.

4. Secţia antichităţilor. Pe teritoriul judeţului Suceava se află multe localităţi cu urme preistorice. Majoritatea din ele se cunosc de locuitorii Cetăţuii. Făcându-se săpături incidentale, fie în trecut, fie în anii din urmă, cu ocazia tranşeelor, s-au găsit diferite obiecte preisto­rice, ca: topoare, ciocane de piatră şi de lut ars, olărie, idoli bine conservaţi, tot de lut ars, obiecte de bronz. În tranşeele de lângă gara Dolhasca, s-au găsit bucăţi de silex, corect cioplite, care au fost dăruite muzeului de dl prof. C. Fedeleş, de la Universitatea din Iaşi.

5. Secţia numismatică este reprezentată prin o sumă de monete vechi: romane, greceşti, poloneze, ruseşti şi româneşti. Mai vrednică de pomenit, pentru deosebita ei importanţă, este o monetă dacă, determinată astfel de prof. C. Moisil din Bucureşti. Afară de acestea, se mai află şi un număr de diferite medalii.

*

Casa lui Nicu Gane, la 1907, când aparţinea lui Artur Gorovei

* 

B. Grupa etnografică este o bogată colecţiune de veşminte vechi şi noi; arme, unelte de muncă şi de meşteşuguri; obiecte casnice. Apoi, icoane, odoare şi vase bisericeşti; măsuri şi greutăţi vechi de cântărit, mai ales de pe timpul lui Cuza Vodă. În această secţie se află şi invenţiile unui bun român, modestul şi harnicul locuitor din satul Boteşti, comuna Horodniceni, Petru Gavrilescu, cu totul necunoscut. Sunt mai bine de 25 de ani, de când el a arătat principiul aeroplanului, fără să fie luat în seamă de cineva. Tot el, fără nici o pregătire ştiinţifică, fără ateliere speciale, fără avere mare, necăutând brevete de inventator, a dat la iveală câteva invenţiuni proprii, pe care, cu mult mai târziu, le-am primit cu entuziasm din străinătate, şi anume: un sistem practic de cursă pentru animale mici şi mari; un revolver cu repetiţie, făcut în întregime din fier; un baston cu revolver ascuns; una maşină de topografie, cu taximetru, pentru înre­gistratul distanţei pe metri, decametri şi hectometri, având şi planşeta respectivă pentru ridicat planuri pe teren; apoi, o ma­şină de tors, care, cu repeziciune uimitoare, deapănă firul şi-l pre­găteşte pentru suveică, şi care s-ar fi putut introduce, de mult, în şcolile profesionale de fete.

*

Fălticeni, Biserica Adormirii, în 1883

*

C. Grupa ştiinţifică cuprinde:

1. Secţia zoologică, compusă din colecţia de paseri regionale, procurată, cu donaţia bănească a Primăriei, din Institutul dermato-plastic Dombrovski din Bucu­reşti. Specimene de fluturi, insecte, cuiburi etc. Ceea ce atrage atenţiunea este craniul de Bison Priscus (Zimbru), admirabil conservat şi găsit în malul Şomuzului Mare, în dreptul satului Dolheştii Mici.

2. Secţia botanică şi agricolă cuprinde exem­plare din speciile de cereale, precum şi un număr de esenţe de arbori.

3. Secţia geologică, mineralogică şi paleontologică. Structura geologică a pământului din judeţul Suceava fiind de­stul de variată, putându-se urmări toate fazele evoluţiei în timp a pământului, elementele care întră în formarea scoarţei pămân­teşti sunt foarte variate. O colecţie completă şi variată de roci şi de minereuri. Paleontologia este reprezentată prin fosilele carac­teristice terenului.

*

Pe lângă aceste grupuri, vrednică de amintit este şi Secţia artistică, compusă din obiecte de artă, sculptură în lemn, în pia­tră; busturi; diferite tablouri. Secţia economică cuprinde pro­dusele fabricilor mari din judeţ; Fabrica de sticlărie din Heci-Lespezi are o frumoasă colecţie de tot felul de obiecte de sticlă; Fabrica de cherestea din Găineşti, cu diferite articole de lemn; Fabrica de olărie din Fălticeni, Fabrica de pălării şi Fabrica de spirtoase din Oprişani sunt bine reprezentate.

Judeţul Suceava, prin oamenii de cultură ce i-a avut şi-i are încă, trece ca un ţinut de seamă în viaţa literaturii noastre. Pentru aceasta, s-a înfiinţat şi o bibliotecă, în care se adună toate opurile sucevenilor şi care deja posedă toate scrierile lui N. Gane, A. Govovei, N. Beldiceanu, M. Sadoveanu, N. N. Beldiceanu, I. Dragoslav etc.

Războiul nostru pentru îndeplinirea idealului naţional n-a putut să rămână fără răsunet în viaţa abia începută a acestui muzeu. Cu toate greutăţile timpului prin care trecem, dl Ciurea a adunat obiecte din diferite localităţi, pe unde au luptat cele două regimente, 16 şi 56 din Fălticeni; această colecţie se va mări, după război.

*

Dl Ciurea nu s-a mulţumit numai să adune, ca albina, tot ce se găseşte vrednic de păstrat; domnia sa s-a gândit şi la răspândirea gustului pentru adunat, pentru care publică şi un Buletin al Muzeului Sucevei, având drept colaboratori pe domnii profesori: I. Simionescu, Dr. A. Cardaş şi N. N. Răutu. Afară de aceasta, domnia sa îşi frământă mult gândul ca să-i facă muzeului o casă proprie, pe terenul viran, de lângă gimnaziu, ceea ce îi urez, din tot sufletul, ca să reuşească a o face, cât se poate mai curând, înzestrând, astfel, oraşul Fălticeni cu această podoabă culturală a judeţului Sucevei”[1].

Oraşul Fălticeni, în 2 iulie 1917

*

„Oraşul Fălticeni, fiind situat pe un teren accidentat, pe-dealul mărginit, la sud, de Valea Buciumenilor, şi, la nord, de Şomuzul Mare, îţi oferă privelişti încântătoare, la toate ieşirile. În partea dinspre miază-noapte, vezi valea Şomuzului Mare, cu prea frumoasa Bucovină, de care ne desparte numai un mic pârâiaş, hărăzit să dispară, în curând, de pe harta ţării noastre ca gra­niţă. În această parte a oraşului, se află modesta locuinţă, înăbu­şită într-un noian de vegetaţie, a mult gustatului nostru scriitor fruntaş Mihail Sadoveanu.

*

Stradele sunt curate, pavate cu bolovani mărunţi, iar trotuarele, cu lespezi mari, pătrate, de piatră adusă din Galiţia, care le dau o înfăţişare plăcută şi curată. Pe Strada Mare, care are, pe margini, câte un rând de arbori, ca un bulevard, din loc în loc se află câte o bancă de odihnă, la umbra unui copac. Între clă­dirile publice, vrednice de pomenit sunt: Palatul administrativ al judeţului (Prefectura), în stil naţional, cu înfăţişare măreaţă; Primăria, construcţie modernă, cu un mic parc alături; Tribu­nalul, Spitalul Stamate, Banca Naţională, Gimnaziul, câteva şcoli primare; mai multe biserici, între care Catedrala, aproape de Pri­mărie, care anunţă oraşului trecerea timpului, din sfert, în sfert de oră etc. Înfăţişarea oraşului, peste tot, este o mărturie de bună gospodărie.

*

Spitalul meu, care poartă numărul 256, este instalat în clădirea Gimnaziului, în cele mai bune condiţiuni de funcţionare. El are, instalate şi prevăzute, cu tot confortul, 250 de paturi, gata în tot momentul să primească răniţi. Acum, însă, are numai 14 şi nu­mărul lor se va mări, cu siguranţă, îndată ce va începe ofensiva, care se aşteaptă… Personalul medical se compune din de cel se scrie aceste rânduri, ca şef, ajutat de doi studenţi în medicină şi de un număr suficient de infirmieri şi infirmiere. La pansamente, sun­tem ajutaţi de domnişoarele Eugenia Şerbănescu şi Lucia Ionescu. Per­sonalul administrativ este reprezentat prin dl Vasile Ciurea, un distins profesor al gimnaziului de ştiinţele fizico-chimice, ajutat de dl Gh. Papadopol, institutor, ca contabil, şi de dl V. Mocănescu, ca intendent. Întreaga clădire este ocupată de spital, afară de o mică parte, în care să află instalat muzeul regional, fundat de dl prof. Ciurea şi despre care voi vorbi mai departe. Spitalul meu este destinat pentru cazurile de chirurgie mare, ca şi spitalul Stamate, condus de distinsul medic francez, locotenent Dr. Peyre; pe lângă aceste, mai sunt două spitale pentru chirurgie mică şi câteva spitale pentru boli interne, între care unul, la marginea oraşului, de boli molipsitoare (contagioase), instalat în Şcoala Normală.

*

*

Sunt în gazdă în frumoasa şi vasta locuinţă a domnului Dr. Gabriel Tatos, mobilizat pe front. Aci se mai află, în aceleaşi condiţiuni de găzduire, şi d. Dr. Louis Peyre, precum şi doi ofiţeri aviatori ruşi.

*

Prefect al judeţului Suceava este dl Colonel în rezervă Constantin Grigore Sturza, mare proprietar, om activ, cu multă bunăvoinţă, ama­bil cu toată lumea şi de o cinste bine apreciată. Primarul oraşu­lui se numeşte Octav Lovinescu, avocat, fiul venerabilului Vasile Lovinescu, fost profesor şi, mult timp, director al gimnaziului, acum senator. Domnul Lovinescu, vrednicul primar, conduce, cu multă râvnă şi pricepere, gospodăria oraşului. Frumosul palat al Primăriei fiind ocupat de un spital rusesc, domnia sa a mutat servi­ciile Primăriei în casele sale proprii, rezervându-şi pentru fami­lie numai trei camere mici. Pentru activitatea desfăşurată, ama­bilitatea şi cinstea sa, dl Lovinescu se bucură de o deosebită stimă şi consideraţie din partea orăşenilor”[1].