1898, Ioan Pop Reteganul: Bucovina

*

Când zicem că suntem Români, trebuie să ne aducem aminte că numele nostru vine de la cetatea Roma, care s-a zidit la anul 753, înainte de Christos şi stă până în ziua de azi, acolo, în Italia, unde nu-i iarnă friguroasă ca pe la noi. Şi noi din acea ţară am venit aici, adică nu chiar noi, ci strămoşii noştri, pe care i-a adus, pe aceste plaiuri, împăratul Traian, pe la anul 105 după Christos, adică acu 1.793 ani. Şi nu ne-ar fi adus, poate, pe-aici, dacă nu ar fi avut necaz cu Dacii, adică cu poporul ce trăia, până într-acolo, pe aceste plaiuri, pe unde azi şed Ungurii şi Românii, adică prin Ardeal, Banat, Bucovina, România şi Basarabia.

*

Dar Dacii, fiind oameni neastâmpăraţi, necăjeau mult pe vecinii lor, pe Romani, de aceea Traian s-a hotărât să-i stângă de pe faţa pământului, ca să nu mai aibă năcaz eu ei. Aşa a şi făcut Traian, că a venit cu armată mare asupra lor, i-a bătut, aici, la ei acasă, i-a ucis, iar cei rămaşi au luat lumea-n cap, de frica Romanilor, ori au fost prinşi şi duşi la Roma, în robie. Apoi, Dacia fiind goală ori aproape goală, a populat-o Traian cu coloni, aduşi din Italia şi din toată împărăţia romană. De la acei coloni ne tragem noi, Ro­mânii de azi, şi de aceea ne şi numim Români; de la ei ne-a rămas pământul pe care călcăm, care ne nutreşte, până suntem vii, şi care ne primeşte în sânul său, după moarte, acest pământ „cu al nostru sânge îngrăşat, cu ale noastre lacrimi udat”, de la strămoşi ne-a rămas şi limba ce o avem, limba românească.

*

Timp de vreo 270 de ani, avură strămoşii noştri pace, pe aceste plaiuri, care se numeau Dacia Traiană. Dar, după aceea, în­cepură a roi, din Asia, şi a da navală, peste împărăţia Romanilor, mulţime de popoare sălbatice: Goţii, Hunii, Gepizii, Avarii, Sla­vii, Bulgarii, Ungurii, Pecenegii, Cumanii şi Tătarii, care, aproape o mie de ani, s-au preumblat prin Europa, pustiind, arzând, răpind tot ce le sta în cale. Dar, de la o vreme, s-au dus mai toate, cum au venit, iar care s-au aşezat în Europa s-au îmblânzit şi au pără­sit viaţa nomadă, şi s-au făcut cetăţeni stabili, ca Europenii.

*

Pe poporul roman, însă, nu l-au putut stinge, căci, precum răsar, dintr-o trupină de vie mlădiţe proaspete şi tinere, aşa au răsărit şi din trupul cel vechi al imperiului roman alte popoare tinere: Francezii, Italienii, Spaniolii, Portughezii şi noi, Românii. Noi, aceste cinci popoare, suntem dintr-o trupină, dintr-o viţă şi, de aceea, ne şi recunoaşte întreaga lume, sub nume de „vită latină” (romană), deci suntem fraţi de un sânge, de o mamă; limbile acestor popoare su­rori toate îşi au începutul din cea romană (latină). Toate aceste popoare se ţin de religia romano-catolică, afară de noi, Românii, din care unii suntem greco-catolici, iar alţii, greco-ortodocşi.

*

Pe timpul năvălirii popoarelor celor barbare, strămoşii noştri din Dacia şi-au mântuit viaţa în munţii Carpaţi, ce înconjură Ardealul din toate părţile. Iar după ce popoarele acele sălbatice s-au retras, din acei Carpaţi au prins Românii a roi ca dintr-o matcă şi a se resfira iar pe câmpiile care erau, odată, în stăpânirea lor. Ast­fel, Românii, sub conducerea lui Dragoş, s-au coborât, din codrii Maramureşului Ardelenesc, pe la 1288, şi au întemeiat statul Moldova; Radu Negru s-a dus, din Carpaţii Făgăraşului din Ardeal, şi a fundat România.

*

Moldova era între râurile Moldova, Siret, Nistru şi Marea-Neagră; România, între Carpaţi, Nistru şi Dunăre. Timp de 487 ani, fu aşa, dar, pe la 1775, o parte a Moldovei, Bucovina, trecu la împărăţia Austriei, adică se rupse de către maica sa, Moldova. Sub stăpânirea domnilor Moldovei, se numea Bucovina „Ţara de Sus”, mai târziu, Arboroasa. Ca toată Dacia traiană, aşa a avut şi Bu­covina de suferit, din partea popoarelor barbare, ce au inundat-o, pe timpul năvălirii popoarelor: Goţi, Gepizi, Huni, Avari, Unguri, Tă­tari ş. a., care au lăsat după sine numai groază şi frică.

*

În acest timp, de aproape o mie de ani, Românii toţi, aşadar şi cei din Bucovina, fură împiedicaţi în dezvoltarea lor culturală şi fură buni bucuroşi că-şi pot mântui viaţa, datinile şi limba, şi ca să poată păstra aceste comori, luptau contra duşma­nului pe moarte, pe viaţă; iar când nu mai puteau lupta, de foame şi oboseală, atunci se ascundeau în desişul codrilor, în creierii Carpaţilor, şi duceau cu ei aceste comori scumpe, ca să le poată lăsa întregi, neştirbite, urmaşilor lor.

*

Cât timp fu Bucovina parte întregitoare a Moldovei, avu soar­ta aceleia, dar, de când s-a încorporat la Austria adică de la 1774 (anul în care, la 1 octombrie, cercul de ocupaţie era complet – n. n.), lucrurile s-au schimbat. Bucovina s-a incorporat la Austria prin învoirea făcută între cei mai mari ai Austriei şi intre gene­ralul moscălesc Romanţov (Rumeanţev – n. n.), ca adică să ia Bucovina de la Turc (că Moldova întreagă era sub stăpânirea turcească) şi să o încopcie la Austria (7 mai 1775).

*

După numărarea poporului Bucovinei, care mai tot era Moldovean, s-a adeverit că, la 1776, erau 75 mii de suflete, locuind în trei oraşe, Suceava, Cernăuţi şi Siret, şi în 229 sate. Din aceştia, erau 415 preoţi, 86 dascăli, 466 călugări, 88 călugăriţe, 288 diregători mai mici, 45 neguţători, 14,992 ţărani, 58 Armeni, 522 Evrei şi 294 Ţigani, va să zică nici o mie nu erau străini, ci toţi Români sau, cum se numeau şi se numesc ei, până în ziua de azi, Moldoveni. Fiind poporul Bucovinei mai tot Români, de la sine urmează că limba românească o vorbea şi o folosea în toate afacerile şi cum că aşa era dovedeşte şi scrisoarea, tipărită la 27 August 1777, prin care împărăteasa Maria Teresia cheamă deputaţi de toate stările poporului să se adune, pe 1/13 Octombrie, în Cernăuţi, ca să jure credinţă către tron şi împărăţie. Iată începutul acelei tipărituri:

*

„Noi, Maria Teresia, cu mila lui Dumnezeu

A Râmului împărăteasă, văduvă crăiască de la ţara Ungurească, Bohemia, Dalmaţia, Croaţia, Slavonia, Galiţia şi Lodomeria; Arhicneaghină de Austria, Cneaghină de la Burgundia, Cneaghină de la Branat, Mare Cneaghină de la Toscana, la toţi şi fiecăruia, ce sunt locuitori într-această Bucovina, district, care oriunde, ce sat sau moşie au aice de stăpânesc, cu care sunt ai noştri supuşi sau podani şi protecţia noastră sunt vrednici a avea: Adică tuturor Mitropoliţilor, Arhiepiscopi, Episcopi, Arhimandriţi, Dichei, Egumeni, Protopopi, Preoţi, Mazili, ruptaşi şi la toată prostimea, oraşe, târguri, sate, şi la toată obştea, atât parte bisericească, cum şi lumească, vă adeverim întâi a noastră împărătească şi crăiască milă, gând bun şi tot binele, cărora noi cele arătate mai jos arătăm şi înştiinţare facem” (şi aşa mai departe, toată scrisoarea e româneşte, de unde iese că, pe atunci, româneşte se scria către obştea Bucovinei, a cărei limbă era româna. În privinţa aceasta avem mai multe dovezi (vezi „Părţi alese din istoria Românilor bucovineni”, scrisă în limba poporală de eruditul şi zelosul preot Constantin Morariu, Cernăuţi, 1893).

*

Dar, la 1786, se împreuna Bucovina cu Galiţia, care împreu­nare ţinu 62 ani, adică până la 1848. Şi, de-odată cu această îm­preunare, urmară, asupra poporului român bucovinean, relele cele mai mari, descrise în modul următor, de un vrednic scriitor al nostru:

*

„Nici sângeroasele şi necurmatele războaie, întâmplate pe pămânul Bucovinei, nici năvălirile sălbatice ale Tătarilor şi Cazacilor, nici năvălirile turbate ale Turcilor nu au adus mai multă stricăciune naţiei române din Bucovina, decât această împreunar nefirească cu Galiţia, în răstimp de 62 de ani, lungi ca 62 sute de ani. Căci în acest timp nenorocit, o parte a Bucovinei a începui să-şi piardă faţa cea drept românească, în acest timp poporul românesc a început straşnic a-şi pierde limba, apucând a se da la limba rusească, va să zică în acest timp s-a încuibat, în Bucovina, rădăcina unui rău care cu greu se va mai stârpi”.

*

Polecii şi Leşii galiţieni, care inundară Bucovina, după îm­preunarea acesteia cu Galiţia, au fost varga lui Dumnezeu pentru Ro­mânii bucovineni. Ei îndată au pus mâna pe Bucovina, au scos pe învăţătorii români din şcoli, au scos pe diregătorii români din diregătorii şi, în locul lor, au băgat tot Poleci. Aceştia sugrumau limba românească, schimonoseau numele româneşti, limba românească nu mai fu suferită nicăieri în Bucovina, iar în şcoli era chinuită şi batjocorită cu sălbăticie fără margini. Făcură dascălii poleci un măgar, tăiat din hârtie ori zugrăvit pe o tablă de lemn, de care era legată o aţă, şi măgarul acela trebuia să-l poarte de grumaz copilul român ce cuteza a vorbi în limba sa română. Ca să scape nenorocitul copil de măgar, pândea să audă pe alţii, vor­bind româneşte şi să le predea măgarul. Că nu era destul bat­jocura de a purta măgarul la grumaz, dar Sâmbăta erau adunaţi, la un loc, toţi şcolarii, din toate clasele, şi toţi aveau dreptul de a scuipa asupra păcătoşilor Români, ce aveau măgari la gru­maz. Uneori, pe cei cu semnul îi şi băteau dascălii poleci. Cu băţul, scoteau din capul copiilor de Români limba românească, cu băţul băgau în capul lor limba leşească.

*

„Şcolăriţelor române Ie ziceau dascălii poleci, când le auzeau vorbind româneşte: Ar fi copile frumoase şi de treabă, dar mi-i greaţă că vorbesc ţigăneşte!” (rezumat, făcut de Ioan Pop Reteganul, unui capitol din cartea cu amintiri a lui Constantin Morariu-Andrievici – n. n.).

*

În popor vârâseră veneticii superstiţia că Dumnezeu nu va milui, la judecata de apoi, pe cei ce vorbesc ţigăneşte (aşa batjocoreau limba română), că pe cei ce vorbesc ruseşte îi va pune Ia masă cu sine, că Dumnezeu cu îngerii vorbeşte numai ruseşte (superstiţia a fost născocită şi răspândită de preoţi, inclusiv de cei români, dar care predicau şi slujeau doar în slavonă, deci într-o limbă liturgică, batjocorind limba română ca fiind „limba diavolului” – n. n.).

*

Aşa, copilul, de frica măgarului şi a bătăilor, copilele, de frica hulelor şi a batjocurilor, oamenii mari, de frica osândei veşnice, pă­răsiră limba română şi, încet, încet, se deprinseră cu ruseasca şi cu leşeasca, încât nu se mai putea cunoaşte de sunt Români ori străini.

*

„Căci streinul ne tot paşte
De nu ne putem cunoaşte”.

*

E de mirare, deci că bietul Eminescu, întristat până în adâncul sufletului de această stare de lucruri, a doinit de răsunau codrii şi văile:

*
„De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate”?

*

Nu, căci el vedea limpede, cu cei doi ochi ageri ai săi, că:

*

„Din Hotin si pân’ la Mare
Vin muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Goian în Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii
Şi streinul te tot paşte,
De nu te mai poţi cunoaşte,
Sus la munte, jos la vale
Au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ la Săcele
Numai vaduri de acele.
Vai de biet Român săracul
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă
Nici îi este toamna toamnă.
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi.
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate

De neagra străinătate;

Numai umbra spinului

La uşa creştinului”.

*

La această stare ticăloasă aduseră străinii biata Bucovina, dar, la 1848, „s-a îndurat bunul monarh Francisc Josif a ridica Bucovina la rangul de ducat, dăruindu-i neatârnarea, în cele ale cârmuirii”, şi aceasta s-a făcut, după cum spune diploma din 9 Decembrie 1862, „arătându-se din trecut că deosebire de limbă nu lasă să fie dorită o contopire a Bucovinei cu Galiţia”. Deci, limba română a fost cea care a des­părţit Bucovina de Galiţia, şi numai prin limbă îşi poate Bucovina păstra neatârnarea ei de Galiţia. Noroc că, în cei 62 de ani, nu şi-au uitat Românii limba de tot şi nu au înlocuit-o cu cea care le promitea împărăţia cerului, că, altcum, în veci erau legaţi de Galiţia.

*

Francisc Iosif I

*

Deci, fraţi bucovineni, limba, limba şi iar limba! Limba românească curată să fie vorbită în familiile voastre, în şcolile voastre, în bisericile voastre, în toate afacerile voastre, căci aveţi dreptul de a o susţine şi aveţi sfânta datorinţă de a o cultiva, ca să o lă­saţi moştenire urmaşilor voştri. Acesta să o ştie tot Românul, oriunde s-ar afla el, prin urmare şi Românii din Bucovina.

*

Dar, dacă undeva a fost şi mai este periclitata limba română, atunci în Bucovina a fost şi, periclitată fiind limba, periclitat era viitorul Românilor bucovineni, ca parte aparţinătoare naţiunii române; era pe calea renegării. De groază că nu pot vedea faţa lui Dumnezeu ca ceea ce sunt, prinseră a se da de cea ce nu erau, de Ruşi, „numai şi numai să poată vorbi cu bunul Dumnezeu, pe ceea lume, ruseşte, căci el altă limbă nu vorbeşte, decât ruseasca”.

*

Boierii şi bogaţii se încuscreau cu neamuri streine; în palatele lor primiră străine limbi, străine obiceiuri, iar poporul se deznaţionaliza văzând cu ochii. Aşa află anul o mie opt sute patruzeci şi opt pe Românii bucovineni. O singură familie, din boierii cei vechi, mai cuteza, pe faţă a se da de Români, o singură familie mai cultiva simţămintele naţionale – ilustra familie Hurmuzachi. Dar, cu re­voluţia din 1848, deodată aduse Dumnezeu, în Bucovina, pe învăţătorul de la Blajul Transilvaniei, pe nemuritorul Aron Pumnul, care aduse Românilor bucovineni aminte ce înseamnă cuvintele „Naţie” şi „Limbă”.

*

„Naţie, zice el, este poporul care are acelaşi sânge, vorbeşte aceiaşi limbă şi are aceleaşi datini şi obiceiuri. Poporul este trupul, iar limba este sufletul naţiei. Pentru aceea, precum trupul fără suflet e mort, aşa este şi naţia moartă fără limbă. Naţionalitatea este Dumnezeul, veşnicul şi deodată cu omul, născutul drept de a se folosi de limba sa în toate trebuinţele vieţii, în casă, în

şcoală, în biserică şi în cele ale cârmuirii. Nimeni pe lume nu poate lua dreptul acesta al limbii!”.

*

 Aşa învăţa Pumnul pe Românii bucovineni. Din acel timp prind a se încuminţi Românii bucovineni, prinseră a-şi ridica şcoli, încât, pe la 1869, erau 108 în activitate şi 104 proiectate, iar astăzi sunt, în Bucovina, 313 şcoli primare publice, cu 821 învăţă­tori; mai sunt 8 şcoli secundare, cu  154 profesori, două şcoli pentru meserii, o şcoală de cântăreţi bisericeşti, una de moşit şi o uni­versitate, cu 36 docenţi şi 369 auditori. Pe lângă acestea, se mai află câteva şcoli şi institute private, ca internatul Doamnelor Române, Azilul de băieţi români etc.

*

Reînvierea Românilor bucovineni, ca naţiune, se datorează, fără îndoială, vestitei gazete „Bucovina”, redactată de iluştrii fraţi George, Alexandru şi Eudoxiu Hurmuzaki (din octombrie 1848, până în septembrie 1850), apoi reintroducerea limbii române la Institutul Teologic (20 decembrie 1848) din Cernăuţi, după care urma deschiderea catedrei de limba şi literatura română, de la facultatea filosofică din Ceruăuţi. După acestea, urmă, la 1862, deschiderea Reuniunii de lectură, care se prefăcu în Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina. Toate acestea contribuiră la redeşteptarea Românilor bucovi­neni din somnul cel de moarte, în care-l adânciră duşmanii cei barbari.

*

Cu pana şi cu graiul viu, în faptă şi în fiinţă au propovăduit cultura naţională, la Românii bucovineni, pe lângă fraţii Hurmu­zaki, următorii bărbaţi binemeritaţi:

Pe terenul teologic:  Vasile lanovici, Isidor de Onciul.

Pe terenul didactic: Samuil Andrievici Morariu, Vasile la­novici, Teoctist Blajevici, Aron Pumnul, Constantin Morariu (Andrievici), Nicolai Ieremievici Dubău, Teofil Bendea.

Pe terenul belestristic: Iraclie Porumbescu, Dimitrie Petrino, Simion FIorea Marian, Vasile şi Ion Bumbac, Mihai Eminescu.

Pe terenul educaţiunii naţionale: Aron Pumnul, Ion G. Sbiera, Dr. Dumitru Onciul, Constantin Morariu (să-l numim noi junior, spre deosebire de cel amintit mai sus).

*

Apoi, când pe un teren, când pe altul, au mai lucrat la redeşteptarea Românilor din Bucovina: Dr. Vasile Mitrofanovici, Artemiu Berariu-Ieremievici, Dr. Ambrosiu Dimitroviţă, Ion Iuvenal Stefanelli, Mihaiu Miron Calinescu, Ioan Berariu, Dionisie O. Olinescu, Teodor V. Stefanelli, Dimitrie Isopescul, Isidor Vorobchievici, Ştefan V. Isopescul, Ştefan Ştefureac, Ciprian Porumbescu, Dimitrie Dan, Dr. Alexandru Ştefanovici, Eusebiu Popovici, Vasile Vladimir de Repta, Isidor cav. de Onciul, Dr. Emilian Volutschi, Constan Cosovici, Constantin Popovici senior, Calistrat Coca, Mihai Bendevschi, Dr. Ioan cav. de Volcinschi, Grigore Halip, Simion Cobilanschi, Dr. Dimitrie Onciul, Dr. George Popovici, Vasile Calancea, Dr. Orest Popescu, Dr. Ştefan Saghin, Alexa Comoroşan, Te­odor Tarnavschi, Constantin ProcopovicI, Dr. Aninipodist Daşchewicz, Pompiliu Pipoş, Dr. I. V. Paşcan, Temistocle Bocancea, George Bogdan Duică, Eugenie Vorobchievici şi alţii, mai mult, ori mai puţin însemnaţi, între care şi câteva muieri, ca Sofia Ştefanova şi Elena Voronca ş. a.

*

Ioan POP RETEGANUL

 *

(Revista ilustrată, Anul I, Broşura 7, iulie 1898)

Din Bucovina, 28 septembrie nou 1874

*

„…Bucovina, după ce se uni cu sceptrul Nostru, se puse, mai întâi, sub administraţiune militară, apoi se uni cu Galiţia. Rezultând, însă, din experienţa câştigată, că diferenţa limbii, a datinilor şi uzurilor, nu fac dorită o contopire cu Galiţia, de aceea am ridicat Bucovina, în anul 1848, la rang de Ducat şi i-am dat autonomia administrativă”.

*

Acestea sunt cuvintele proprii ale Diplomei Împărăteşti, din 9 decembrie 1862, prin care, proclamându-se şi stabilindu-se autonomia politică şi administrativă a ţării noastre, i se dete ei, pe lângă o ocârmuire administrativă proprie, adică independentă de Galiţia, ci numai de a dreptul de Ia Viena, şi o dietă autonomă, o marcă proprie de Ducat, marca istorică a Bucovinei, Bourul, cu însemnele şi emblemele ducale.

*

Cine nu vede şi nu cunoaşte, din sus citatele cuvinte Împărăteşti, rostite în modul cel mai solemn, de pe însuşi excelsul Tron al Austriei, că motivele ce înduplecară graţia Împărătească pentru de a împărtăşi Bucovinei autonomia ei proprie, fuseră consideraţiunile cele mai juste şi umane ale însuşirilor naţionale şi religioase ale poporaţiunii istorice din ţară, ale poporaţiunii române, ca a unicei în ţară „diferită cu limba, datinile şi uzurile de mărginaşa Galiţia” şi, ca urmarea cea mai logică, şi intenţiile cele graţioase ale Majestăţii Sale Împăratul Francisc Iosif I, cuprinse în darea acestei autonomii, aşijderea nu putea să fie altceva, decât consideraţiunea dorinţei şi necesităţii naturale, de a dezvolta şi progresa elementul român al Bucovinei, întru însuşirile sale tradiţionale, religioase, adică, şi naţionale.

*

Cum că aceasta aşa şi numai aşa este, iar nu altfel, nu poate nici să fie tras la îndoială de cineva; căci ştie-se de lumea toată, cum că caracterul original şi faptic al ţării Bucovina e unu caracter român, fiind Bucovina, aşa zicând, mai numai ieri-alaltăieri dezlipită de româna Moldova, a cărei parte de stat, organic întregitoare era. Însă, spre a constata şi noi, aici, cum că adevărul acesta al caracterului prin excelenţă român al Bucovinei fu, şi în timpurile cele mai recente, chiar şi de însuşi excelsul Tronul Austrie recunoscut şi garantat formal, citarăm, mai sus, cuvintele „Diplomei Împărăteşti”, din 1862, si-apoi mai induceam încă două momente, până la super afirmaţia adeveritoare că ultimul şi cel mai profund enunţ asupra Bucovinei, din partea supremei instanţe a imperiului Austriei, fu în sensul şi interesul unei Bucovine ca ţară istorică şi faptică română.

*

Cernăuţi, Monumentul şi Piaţa “Austria”

*

Unul din acele momente, că toate stăruinţele mânecate din partea poporaţiunii autohtone a Bucovinei şi sprijinite si din partea celor mai eminenţi bărbaţi din alte elemente ale acestei ţări, întru de a câştiga Bucovinei autonomia politică, a fost bazat pe caracterul genuin istoric şi faptic român al Bucovinei; prin urmare, şi pe postulatele imperioase, ce le reclamă interesele naţionale ale unei poporaţiuni, care dă ţării acel caracter istoric şi faptic român. Al doilea moment e că Majestatea Sa Împăratul Francisc Iosif I a şi avut părinteasca graţie a apreţui acea bază a caracterului român al Bucovinei ca de unică competenţă unic îndreptăţită, precum s-a espus aceasta prin preaînaltul îndemn de a da acestei ţări autonomia cerută, cu marca naţională originală. Iată ce mai cuprinde menţionata Diplomă Împărătească din 1862, cum ea face istoricul pe care se fundează sus citatele cuvinte proclamatoare de autonomie a Bucovinei:

*

„Ţara aceasta (Bucovina), locuită, la început de Daci, apoi împoporată de colonii lui Traian, pe timpurile năvălirii popoarelor, fu cercată de Goţi, Gepizi, Huni, Avari, Unguri, Tătari şi alte seminţii, care lăsară după sine numai urme de grozăvii şi pustiiri. În atari împrejurări grele, ce ţinură mai la o mie de ani, poporul pământean fu oprit, în calea sa către trepte mai nalte de cultură, şi trebuia să fie mulţumit a-şi scuti viaţa, datinile şi limba, fugind în întunericul pădurilor, după ce, cu armele în mână, nu mai putea lupta în contra barbarilor năvălitori. Numai după ce, în urma împreunării întru un stat a singuratecelor ţinuturi, foste de-abia legate, prin Principele Dragoş, puterea poporaţiunii, prin apărarea de popoarele vecine, crescuse în câtva, şi ajunse statul acesta, sub Eroul Ştefan cel Mare, o glorie măreaţă, prin învingerile lui cele strălucite asupra inamicilor creştinătăţii şi ai civilizaţiunii, de care vorbesc, până în ziua de astăzi, numeroasele biserici şi mănăstiri: Putna, Volovăţul, Bădeuţul, Suceava (ruptură în pagină – n. n.) şi altele mai multe”.

*

Dumnezeu, aşadar, a voit ca Bucovina să fie moşia elementului român, şi poporaţiunea ei, cea autohtonă şi istorică, ce secole întregi şi-a apărat acest al său „talant”, primit de la Dumnezeu, cu armele în mână şi cu sângele său, în contra atâtor seminţii barbare; acea poporaţiune a Bucovinei, numerică şi posesualmente precumpănitoare, simte, şi astăzi româneşte; căci sânge de Roman curge în vinele ei! Lumea o ştie aceasta şi Tronul Împărătesc al Austriei constată, cum văzurăm, şi recunoaşte aceasta, chiar şi în zilele de astăzi, după ce, adică, se aduseră, prin imigraţii, poporaţiunii moşnene mai alte fragmente de popoare străine; şi, recunoscând Împărăţia Austriei caracterul poporaţional al Bucovinei de unu caracter tradiţional şi faptic român, arată, prin aceasta, cu bună seamă, cum ziserăm mai sus, şi părinteasca bunăvoinţă şi graţioasa intenţie ca această poporaţiune istorică română a Bucovinei să-şi afle, să-şi aibă, şi sub auspiciile umanului sceptru austriac, naturala şi cuvenita respectare, întru realizarea şi dezvoltarea sa culturală şi naţională, ca să nu devină „contopită” cu alte elemente; se înţelege de la sine că aceasta, cu atât mai puţin, cu cât sceptrul Austriei e mult mai blând şi mai just, decât al Turciei, sub al cărei protectorat a fost Bucovina mai înainte, iar despre alta, căci Bucovina nu e luată „cu foc şi cu sabie”, ci în modul cel mai pacifist sub soare.

*

Prin acestea, până acum zise, vrurăm să introducem vorba despre un incident care e, astăzi, la noi, cum se zice, chestiunea la zi, şi care, pe lângă aceea că atinge cele mai simţitoare corzi ale inimii noastre patriotice şi naţionale, mai face pe fiecare şi neromân, dar bine cugetător a sta la gânduri şi a judeca ce înţeles şi ce valoare morală au, în gura fanfaronisiţilor de „fideli ai constituţiunii”, cuvintele „loialitate”, „onestitate”, „devotament”, „supunere şi credinţă către Tron, Monarh” etc., cu care cuvinte flutură şi aruncă acei berbanţi prin toate părţile, când e ca să-şi realizeze ei nişte scopuri ale lor egoiste sau de clică, faţă cu poporaţiunea autohtonă bucovineană. Se împărţi, adică, în zilele trecute, prin întreaga ţară, la noi, următoarea hârtie tipărită, şi anume:

*

*

„Într-a 7 mai 1875, vor fi o sută de ani, de când Bucovina a fost cedată împărăţiei austriece, pe temeiul unui contract internaţional, şi a venit sub gloriosul sceptru al prea luminatei dinastii habsburgice.

Acest răstimp, destul de scurt în viaţa ţărilor şi a popoarelor, a fost de cea mai mare însemnătate pentru patria noastră, care, sub aripile ocrotitoare ale pajurii îngemănate a Austriei, sub guvernarea umană şi îngrijitoare a monarhilor ei înţelepţi, şi drepţi, şi blânzi, şi generoşi, a luat un zbor rapid spre dezvoltare.

*

Binecuvântările mănoase ale culturii progresive, precum şi ale consensului intim cu un aliat mare, puternic şi aşezat pe nişte temelii de drept şi de libertate, sunt rezultatul strălucit al acestui răstimp de o sută de ani.

Iubirea, credinţa şi devotamentul Bucovinei către prea luminata dinastie şi către imperiu, probate de atâtea ori, în zile de bucurie şi de durere, sunt dovezile cele mai vii că se recunoscură binefacerile cele multe, izvorâte pentru ţară din împreunarea Bucovinei cu Austria, sunt garanţia cea mai sigură că ziua, care ne aduce aminte de acest eveniment istoric, va fi serbată cu asemenea entuziasm sincer.

*

Iubirea către dinastia împărătească, care înflăcără cu vivacitate în inima fiecărui Bucovinean, credinţa cea neclintită, pe care n-o înfrâng toate nenorocirile, oricât de multe ar fi ele, şi devotamentul către monarh şi imperiu, sunt şi rămân, pentru toate timpurile, monumentul cel mai sublim, cel mai trainic şi cel mai netrecător, de aducere aminte despre împreunarea ţării cu monarhia austriacă!

Dar şi un semn extern, demn de acesta aducere aminte, se cuvine să dea expresiune simţămintelor poporaţiunii şi să fie un testimoniu pentru dânsa şi înaintea generaţiunilor viitoare.

*

În capitala ţării să se ridice şi să se descopere, în decurgerea anului jubiliar, 1875, un monument (Monumentul „Austria” – n. n.), pentru aducerea aminte de serbarea împreunării, de o sută de ani, a Bucovinei cu Austria, ca rezultat al conlucrării comune, ca simbol al bucuriei comune tuturor locuitorilor Bucovinei, de prin oraşe şi sate, fără diferenţă de stare socială, naţionalitate şi confesiune.

Consiliul municipal al capitalei ţării, care, în calitatea sa de reprezentant al capitalei, s-a crezut îndatorat a lua iniţiativa, în această întreprindere, şi care, şi el, se împărtăşeşte, într-un mod eminent, la contribuirea banilor necesari pentru ridicarea monumentului, invită, prin aceasta, cu cea mai mare amiciţie pe toţi locuitorii ţării, pe toate comunele şi corporaţiunile ca să binevoiască a sprijini şi a ajutora, după puteri şi cu toate mijloacele de care dispun, ridicarea unui monument demn în capitala ţării, în Cernăuţi, spre aducere aminte de serbarea jubilară a împreunării, de o sută de ani, a Bucovinei cu Austria, care monument va fi spre onoarea întregii ţări, şi o expresiune vizibilă a simţămintelor patriotice ale locuitorilor ei, pentru posteritate!

*

Să dea Dumnezeu ca acest monument, atât după originea, cât şi după însemnătatea sa, fie şi să rămână un semn netrecător al bucuriei comune, al simţămintelor loiale şi patriotice ale întregii poporaţiuni, al co-înţelegerii armonioase, ce domneşte în ţară, când este vorba de a-şi manifesta iubirea, credinţa şi devotamentul către Austria şi către prea luminata dinastie împărătească!

Cernauţi, în iulie 1874,

*

În numele consiliului municipal al capitalei ţării, Cernăuţi:

Dr. Ambros

mp. Primar”.

*

Ei bine, domnilor cu apelul, cu vorbe şi fraze atât de dulci şi frumoase, ziceţi că „vă simţiţi îndatoraţi a lua iniţiativa pentru serbarea unui jubileu de o sută de ani, de la împreunarea Bucovinei cu Austria; că voiţi a face, apoi, un monument, în memoria „netrecătoare” a acestei serbări a voastre; invitaţi pe toţi locuitorii ţării atât la participarea la serbare, cât şi la contribuirea materială pentru acoperirea spezelor serbării şi monumentului; v-am ruga, însă, mai înainte de toate, să ne spuneţi: care Bucovina şi care poporaţiune a Bucovinei cugetaţi voi oare, în apelul acesta, al vostru? Aceea de care vorbeşte Diploma Împărătească din anul 1862 sau cugetaţi voi, sub numele „Bucovina”, acele ţări şi provincii, din care veniră unii în propria Bucovina, însă, după împreunarea ei cu Austria?  Iar sub poporaţiunea Bucovinei înţelegeţi voi doar pe acei „unii”, între care poate şi pe cei mai mulţi dintre voi înşivă?

*

Ce ar fi ca voi, domnilor cu apelul, să înţelegeţi această Bucovina, înpelerinată într-însa, în decursul sutei de ani, ce vreţi să jubilaţi şi, apoi, să-i mai puneţi şi un monument, atunci pare-ni-se că vă înşelaţi, una, pentru că atuncea n-aveţi voi treabă cu serbarea trecerii Bucovinei la Austria, ci voi aveţi numai cu venirea voastră în Bucovina; alta, pentru că, în cazul acesta, nu cade suta de ani în 1875, ci credem că cevaşi mai târzior, şi aceea numai succesiv, pentru mai fiecare familie, ba chiar individ.

Iar de vorbiţi voi, domnilor, în apelul vostru, despre acea Bucovina, despre care, cu atâta umanitate şi dreptate, vorbeşte Diploma Împărătească mai sus citată, din 1862, apoi să ne daţi voie a vă face, şi tot „cu cea mai mare amiciţie” ulterioare întrebări, într-un alt articol, de încheiere.

*

(Albina, Anul IX, Nr. 71, duminică 29 septembrie / 11 octombrie 1874)

1875: Din Bucovina, jubileul secular

*

În ziua sfântului m. m. Dimitrie, 1875.

*

* 

Nemţii și Ovreii serbară, deci, și încă tocmai după tipul și asemănarea lor, așa poreclitulu „Jubileu centenar al împreunării Bucovinei cu Austria”.

Lasă că Nemţii și faimoşii lor fraţi de cruce, din această provincie, Ovreii, ca niște emigrați ce sunt ei în Bucovina, după împreunarea acesteia cu Austria, naturalmente nici n-au dreptul să inițieze și să dirijeze ei o aniversare a împreunării Bucovinei cu statul austriac; lasă că și titulatura, după care se-ndosiră Nemţii și Ovreii cu pretinderea dreptului de a iniția și a dirija o atare aniversare, și care titulatură e că dânșii inițiară jubileul, sub numele Cernăuților, ca capitală a Bucovinei, este o titulatură sfruntată, știindu-se că nu Cernăuţii, ci alt oraș e capitala istorică a Bucovinei: dar aceşti „par nobile fratrum” de nemţi și ovrei mai uneltiră sabatului lor de jubileu încă și aparența ca și cum nu ei, cu birocraţii de un element cu dânșii, l-ar fi impus, prin puterea lor oficială, ci țara și, mai cu seamă poporațiunea indigenă a Bucovinei ar fi serbat acest jubileu, și încă ca și o manifestare publică a gratitudinii sale, căci, de la mântuirea-i de „barbarii Turci” și aducerea-i în Edenul „părintescului și umanului patronaj austriac, dânsa, adică poporațiunea indigenă a Bucovinei, se împărtășește de atâtea și de atari fericiri, producte ale cultrii primite sub auspiciile și îngrijirile ocârmuirilor de dincoace, încât că, astăzi, la o sută de ani a aflării sale sub acest patronaj norocitor și binecuvântat, se simte datoare a serba o aniversare din cele mai eclatante, drept declarațiune liberă și proprie despre deplina sa mulțămire și fericire!

*

Ei bine, poporațiunea istorică a Bucovinei, cine știe de n-ar fi și fost simțit ea însăși, într-adevăr, o asemenea datorie, de nu s-ar fi fost vârât, între dânsa și între Tronul Austriei, Nemţii și Jidovii, cu mult buciumata „lealitate” și cu faimoasul și renumitu-le „pionerat de cultură spre Orient”! Însă tocmai din acesta cauză este, pare-ni-se, o misiune a cronicii ziaristice, să constate, în privința jubileului ovreio-nemțesc din Cernăuţi, esențiala deosebire între adevăr și între ficţiune, sau ca să ne expimăm în limbaj competent, între adevăr și între „humbugulu”, așa poreclitul „Iubileu”. Și iaca de ce.

*

Nemţii și birocraţii, de o pănură și de o tendință cu dânșii, apoi, în timpurile mai recente, si aliaţii lor, Ovreii, se girară, până acum, în Bucovina, ca unii ce ar fi avut de undeva un mandat de magistratură asupra destinelor interne ale țării și ale poporațiunii indigene din această provincie. Ce fel trebuie să fi fost acea magistratură?

Noi, care suntem îndătinați a respecta, cu adevărată loialitate, declarațiunile și enunțurile excelsului Tron împărătesc, credem a răspunde, cu toată siguranța, că el n-a fost în alt sens și intenție, decât conform caracterului și însușirilor naturale și tradiționale ale provinciei române Bucovina și a poporațiunii sale autohtone și istorice, cu care sunt în conformitate, adică și expresele cuvinte ale respectivelor enunțuri supreme de mai de mult, apoi și ale „Diplomei împărătești” din 1861, prin care se proclama autonomia administrativă a acestei provincii, și, apoi, în fine, și chiar textul „articolelor fundamentale de stat din anulu 1867”.

Însă, de aceste toate, la noi nu e nici urmă, în fapt; pe când cuvântul „festiv” și celelalte declamări largi și lungi, de la jubileul ovreo-nemțesc cernăuţean nu sunt pline și încărcate de extremele superlative ale „blühende-lor Zustande”, în întreaga Bucovină, de la o margine, până la cealaltă!

*

Dacă, așa cum ziserăm, la noi nu se știe nimic, în fapt, despre acele lucruri, ce ar corespunde caracterului și intereselor poporațiunii istorice și indigene, prin urmare firește că nu se știe nici de oareșcareva bine și mulțămire, necum doară încă chiar și de „blühende Zustande” ale poporațiunii indigne: cere-se, oare, multă bătaie de cap, de a pricepe ce scop avură, la propriu, Nemțo-ovreii și subsidiarii lor, birocraţii respectivi, cu uneltirea aparenței că adică acest jubileu nu ei, ci țara și, mai cu seamă, poporațiunea autohtonă îl serbează? Nu se vede, oare, curat că nu altul le fu scopul, decât aceea că nu Tronului, Dinastiei și imperiului austriac să se aducă omagii de loialitate etc., ci lor, a se da, adică, Nemților și companiei lor, din partea țării si poporațiunii indigene, un atestat sonor și nefestivist, cum că ei, până acum, au fericit țara și pe poporațiunea ei, sau, cu alte cuvinte, că Nemţii et comp. au realizat mandatul lor pe deplin și întocmai, atât față de supremele promisiuni și declarațiuni, favorabile poporațiunii indigene a Bucovinei, cât și față de legile fundamentale de stat; căci iată că „întreaga Bucovina, întreaga-i poporațiune, fără osebire de naționalitate sau confesiune” își exprimă, astăzi, cu prilejul „jubileului acestuia, cea mai entuziastă gratitudine a sa pentru fericirea cea mare, la care o a adus-o, în acest secol trecut, Austria, însă prin mandataţii săi cei loiali și fideli, Nemţii et comp.! Și, pentru a nu da de gol acest scop principal, se trimiseră, drept „lehăi” stereotipi, prin țară, frazele cum că loialitatea către Tron, supunerea și aderența catra Împărăție și Dinastie etc. etc. pretind ca întreaga țară să vina, la 4 octobrie 1875, la Cernăuţi și să serbeze „jubileul centenar”.

*

Ce e drept, la noi mulţi, și chiar din capul locului, pricepură cu ce sărutare vine Iuda, tupilat după acele fraze captivante către poporațiunea indigenă a Bucovinei. Însă, mai bine decât toți, boierimea patriotică cunoscu perfidia îndosită după frazualitatea respectivă și, de aceea, boierimea noastră – onoare și mulțămită ei! – arată, în fața lumii cum trebuie să facă cetățenii conștiincioși și oneşti, cum e a se deosebi între loialitate adevărată și între loialitate minciunoasă; unică, boierimea noastră patriotică, fără diferență de naționalitate și confesiune, își manifestă, la această ocaziune, sentimentele loialității sale cetățenești și patriotice, după demnitate și cuviință, și încă, ce e drept, atât către Tron, Împărat și Dinastie, cât nu mai puțin către jubileul cernăuțean: Tronului, adică Împăratului și Dinastiei își exprimă boierimea noastră omagiile sale de respect și devotament, de supunere, fidelitate și de credință, iar fluncarfei de jubileu ovreo-nemțesc, tot disprețul ce i se cuveni! Ei bine, dar, completând noi întreagă perspectiva tendinței latente, însă – cum ziserăm și presupunem – principali, a uneltirii de aparență, că jubileul cernăuțean nu e serbat numai de birocraţii Nemţi și Ovrei, ci de întreaga provincie a Bucovinei și, mai cu seamă, de poporațiunea istorică și indigenă a acestei provincii: apoi, iniţiatorii și aranjatorii acestui poreclit „Jubileu”, se înțelege de la sine că, pe lângă un atestat public și aprobatoriu despre manipularea lor, până acum, în Bucovina, care atestat vrură ei să-și câştige prin acea „aparență” – mai cugetară „pro domu sua” și în viitor, și, adică, așa ca, prin lăudarea și mulțămirea poporațiunii autohtone – că Nemțo-ovreii și birocraţii de o pănură cu dânșii au realizat, până acum, în Bucovina, bine pe deplin, atât intențiunile Împăraților Austriei, proclamate în favorul drepturilor și intereselor poporațiunii istorice a Bucovinei, cât și legile fundamentale de stat, să mai fie și recomandați la locurile superioare și supreme, ca să îi lase, și pentru viitorime, în magistratura-le de până acum, și așa ca tot ei și numai ei să continue, și mai departe, opera norocirii și fericirii poporațiunii autohtone bucovinene, tot precum o norociră și fericiră ei, pe această poporațiune până acum!

*

Și, aici, chiar aici, nouă, Românilor bucovineni, ni se întâlnește inima de patrioţi, creştini ortodocși și moșneni proprii ai acestei provincii române, cu cugetările și ingrijirile cele mai serioase și mai grave; ba nu, nu numai cu cugetări și îngrijri serioase și grave, ci chiar și cu cea mai puternică chemare a întreg sufletului nostru: quo uscque tandem!

*

(Albina, Anul X, Nr. 72, 6/18 noiembrie 1875)

*

*

Am zis, în partea primă a comunicării noastre, că cine ştie de nu s-ar fi simţit îndemnat, la finirea sutei de ani a aflării Bucovinei sub sceptrul Austriei, chiar si poporaţiunea autohtonă a acestei provincii, ca să-şi manifeste şi ea, din parte-şi, omagiile gratitudinii sale către patronajul său imperial de acum, dacă nu s-ar fi fost vârât între dânsa şi între Tronul acestui imperiu faimoasa „loialitate” a cimotiei nemţo-ovree, care loialitate influenţează, cum se vede, magistratura destinelor poporaţiunii autohtone bucovinene, prin mai întreg secolul trecut. Şi o zicem aceasta de aceea căci, cu privire la cunoscutele enunţuri şi garantări, din partea Tronului Austriei, faţă de Bucovina şi de poporaţiunea ei autohtonă, suntem mai ca sigur plecaţi a crede şi a susţine că, dacă pe Nemţo-ovrei, în decursul secolului trecut al ţării Bucovinei sub coroana Austriei, în angajamentul său, mandatul lor de a cultiva şi de a aduce poporului indigen al Bucovinei la stări bune intelectuale şi economico-materiale nu i-ar fi însufleţit pseudo-loialitatea şi făţărnicia către suprema autoritate în stat, ci respect, supunere şi fidelitate adevărată; nu ura, lăcomia şi egoismul brut şi brutal faţă de poporaţiunea autohtonă, „scăpata de sub barbarii Turci”, ci umanitatea, dreptul şi echitatea; cu un cuvânt: dacă pe magistraţii de a conduce destinele poporaţiunii bucovinene autohtone i-ar fi fost influenţat nu spiritul unei barbarii şirete şi hâtre, ci iubirea şi devotamentul pentru adevărata cultură: apoi, atunci starea de astăzi a poporaţiunii autohtone a Bucovinei, care stare sunt fructele semeţiei de cultură şi de civilizaţie, ce a semănat-o „loialitatea” birocrato-nemţo-ovree în secolul trecut, în această provincie, acea stare a poporaţiunii indigene a Bucovinei, zic, şi mai cu seamă starea poporului nostru orăşean, ţăran şi muntean, n-ar fi astăzi ticăloşia materială şi orbia spirituală, şi poporaţiunea n-ar fi atât de copleşită de mizerie, încât, ca să nu facem asemănare chiar cu nefericitele raiale creştine din peninsula balcanică, chiar şi o foaie germană din Viena, cum se vede, însă, nu mercenarii liberalismului ovreo-nemţesc, să o caracterizeze aşa: ca fericirea ce o aduseră nemţo-ovreii în Bucovina, sub pretextul de cultură, sângeră deja la populaţiunea autohtonă din o mie de răni…

*

Şi, într-adevăr, cum s-ar şi putea altfel; căci, ne-pomenind noi, acum, de alte condiţiuni necesare trebuinţei întru cultivarea şi aducerea la stări bune materiali şi intelectuale a unui popor, ci atingând numai momentul cel prim şi proxim, condiţiunea cardinală, „sine qua non”, spre a deştepta şi îndruma pe un popor blând, bun şi paşnic, însă primordiale în toate nuanţele intelectuale ale vieţii, traiului şi aspiraţiunilor sale progresiste, după cum atare popor fu al nostru, cel bucovinean, la luarea Bucovinei sub auspiciile Austriei, atingând, aici, numai principala condiţiune a deşteptării unui popor din orbia şi neajutorarea sa primitivă, care condiţiune e şcolile, cele mai simple şi inferioare, însă naturale, adică naţionale şi poporale, şi atunci îndată putem să întrebăm: „Loialitate sinceră şi fidelitate către Tron”, şi „umanitate, amiciţie benevolă” către poporaţiunea autohtonă a Bucovinei sunt cele ce îndemnară pe mandatari sau angajaţi de a cultiva şi a aduce această poporaţiune la stări intelectuale bune, demne, adică, de expresele intenţii ale supremei autorităţi în imperiu, cât, apoi, şi de deviza şi parola imperiului Austriei, ca a unuia ce se numeşte „stat de drept, de umanitate, de cultură şi civilizaţie”, dacă ei, deşi în „Planul regulativ” al Bucovinei, sancţionat, încă din anul 1786, de Împăratul Iosif II, textual se spune: „Zur Erlangung der Erziehung (în Bucovina) is unter andern hauptsachlech nothwendig die Einfuhrung guteingerichteter Schulen, in welcher Absicht eintsweilen in der Bukowina zwei Normalschulen fur die deutsche und moldauische Sprache zu vermehron verordnetworden ist”, totuşi aceste şcoli naţionale, ce corespund, în timpurile moderne, „şcolilor poporale principale”, cu patru clase, încă nici până în ziua de astăzi nu le-au creat! Sau doar aceea le e „loialitate, devotament şi supunere” către Tron şi „umanitate şi amiciţie benevolă” către poporaţiunea autohtonă a Bucovinei, de care fraze frumoase, din secolul trecut şi până astăzi, abundă gura cimotiei magistraţilor, de a conduce destinele poporaţiunii bucovinene la fericire, că ei, magistraţii noştri, nu numai că nu voiră a pricepe, nici până în ziua de astăzi, cuvinţelul „einstweilen”, acel cuvânt împărătesc, ce îndemna expres la cultivarea şi binele poporaţiunii moşnene a Bucovinei, şi, apoi, în urmarea acestui cuvânt, să fi înmulţit deci şcolile „naţionale” succesiv şi conform progresării numărului poporaţiunii indigene bucovinene, şi încă, mai ales, că spre atare scop avea această poporaţiune mijloacele materiale ale sale proprii şi prea suficiente: dară încă chiar şi şcolile, ce ei, respectivii noştri amici benevoli şi organe loiale ale realizării intenţiunilor şi ordinaţiunilor împărăteşti, le creară pe spesele poporului moşnean român al Bucovinei, încă le creară numai mai pe urmă, după ce, adică, se mai înmulţiră lăcustele ovreo-germane, imigrante în Bucovina; şi, astfel, apoi gimnazurile, şcolile reale, până şi şcoala agronomică, le făcură aşa de „guteingerichtet”, încât ele erau şi sunt încă si astăzi ne-accesibile poporului autohton al acestei provincii, şi anume din acea cauză, căci, pe de o parte, prin limba învăţământului, germana, ce e străina poporului bucovinean indigen, le îngrădiră ca şi cu un mur (zid, perete – n. n.), pe care te poţi sui numai prin ştiinţa limbii lor, iar, pe de altă parte, că şi şcoli poporale nicidecum nu erau în ţară, ca să aibă poporul, în acele şcoli inferioare, cum am zice drept o punte, pe care să treacă şi să ajungă el la şcolile din oraşe, superioare! Astfel, dară, din aceste şcoli făuriră ei arma contra poporaţiunii indigene. Dar apoi, până şi şcolile poreclite „poporale”, ce se înfiinţară pe ici-colea, cele mai puţine, însă în părţile curat române ale Bucovinei şi în care încă se creară, abia ieri-alaltăieri, le lăsară pe cele din părţile române ale ţării şi le lasă încă şi astăzi aşa de neîngrijite, încât, chiar şi ne-vrând, ţi se pare cum că, în neîngrijirea aceasta, este o tendinţă sistematică!

*

Cugetând, deci, la aceste toate, nu vede, oare, chiar şi orbul că, în o atare procedere, pe lângă infructuoasă conceputului de „loialitate” etc., nu este nici pic de intenţie curată de a cultiva poporaţiunea istorică şi indigenă a Bucovinei şi a o îndruma spre stări bune intelectuale şi economico-materiale, ci, din contra, în această manevră zace o speculă demonică. Şi anume se speculează cu „loialitatea” magistraturii destinelor poporaţiunii autohtone bucovinene, influenţată de spiritul şi tendinţele egoiste ale cimotiei nemţo-ovree,  în Bucovina să se ridice şcoli, însă atari, ca să nu se poată de ele folosi poporaţiunea autohtonă, ci numai sau mai cu seamă numai imigranţii germano-ovrei, iar poporul indigen al acestei provincii să rămână în orbia şi ignoranţa intelectuală, până ce, exploatând veniturile străine eminamente pentru sine, întreaga situaţiune a consecinţelor acelei orbii şi ignoranţe, adică toate drepturile, interesele şi favorurile autohtonilor, până ce şi sarmaua lor părintească să fi devenit autohtonă, şi, mai cu seamă, masa poporului, înecată şi pierdută în acele consecinţe ale orbiei sale; sau, mai bine zicând, căzând poporul autohton victima rafinării veniturilor de locuste străine, iar mandatarii nemţo-ovrei ai conducerii destinelor poporului autohton, bucovinenii, spre cultură, fiind în bine şi fericire, să poată aceştia să le zică celora: „Poftim, împărtăşiţi-vă de binecuvântările culturii şi civilizaţiei, căci iată şcoli şi institute, de toată mâna; noi, în loialitatea-ni către Împărat şi bunăvoinţa către voi, special pentru voi le-am înfiinţat, şi noi bucuroşi voim a trudi întru binele vostru, spre a vă aduce la lumină şi civilizaţie!”.

*

Vezi, aşa! Fii făţarnic; îmbată lumea bine cu apă, şi-apoi despoaie şi deposedează sute de mii cetăţeni buni şi nevinovaţi de tot ce le este lor preţios şi sfânt, chiar şi de întreaga lor sarma părintească şi străbună. Sau, cu alte cuvinte: seamănă, în loc de sămânţa culturii, pe cea a barbariei, numai ca, în chip cât mai hâtru şi mai rafinat, adică tot „loialitate” să-ţi fie vorba în gură, şi apoi zi-i fără nici o grijă: „Culturtragerei nacht Osten!”.

*

(Albina, Anul X, Nr. 73, 9/21 noiembrie 1875)

1876, T. V. Stefanelli: Ceva despre Bucovina I

Fotografiile cu care ilustrez ineditul studiu al,

pe atunci, foarte tânărului T. V. Stefanelli, provin din publicaţia vieneză

“Globus Illustrierte Zeitschrift fur Lander und Volkerkunde“,

Anul LXXXV, Nr. 18, 5 mai 1904, pp. 281-288 (rutenii),

şi, respective, pp. 505-507 (huţulii)

*

În luna lui octombrie anul trecut (1875), s-a serbat, în Bucovina, seculara încorporare a acestei ţări cu statul Austriei, cu care ocazie ziarele din toate părţile Europei aduseră, despre acest ducat, despre locuitorii săi şi despre referinţele în care trăiesc, ştiri şi descrieri, una mai bizară decât alta. Unele ziare cântau imnuri asupra acestei ţări romantice şi frumoase, şi asupra locuitorilor săi deştepţi şi laborioşi, pe când, după descrierile şi elucubraţiile altora, ai fi putut crede cum că Bucovina este o ţară locuită de urşi sau o stepă asiatică, şi locuitorii ei, nişte fiinţe semi-sălbatice.

*

Faţă cu aceste cunoştinţe geografice şi etno­grafice, împrăştiate prin ziaristică, ni s-a ivit între­barea: cunoaştem noi istoria acestei ţări, din timpul încorporării sale sub coroana Austriei, până în zilele de astăzi? Cunoaştem noi împrejurările în care trăim şi naţiunile cu care locuim, împreună, pe acest pământ clasic?

Poate şi ba!

În 2 iunie 1777 (în realitate, în 1 octombrie 1774 – n. n.), se ocupară trei ţinuturi ale Moldovei, adică ţinutul Cernăuţilor, al Sucevei şi al Câmpulungului, definitiv de către Austria şi se luară formal în posesiune.

*

În 12 octombrie 1777, depuseră ţările, adică nobilimea, clerul şi poporul, în limba românească, jurământul de credinţă pentru împărat şi dinastia imperială.

Numele de Bucovina îl căpătară aceste di­stricte abia mai târziu, din cauza imenselor păduri, ce se întindeau peste toată ţara. Galiţienii, slavi şi megieşi cu acest district, nu puteau pronunţia nu­mele românesc al acestei părţi din Moldova şi, deoarece veneau ades în contact cu locuitorii ei, căutară un nume acomodat limbajului lor şi pore­cliră aceste districte Bucovina, adică „Făgetul” sau „Ţara Fagilor” (numele s-a încetăţenit, în cancelaria polonă, încă din secolul XIV – n. n.).

Acest nume, uzitat de către poporul galiţian, deveni oficial în toată Galiţia şi, în raporturile rela­tive la aceste ţinuturi, se întrebuinţa, acolo, numai acest nume.

*

*

Guvernatorii austrieci, trimişi încoace spre regularea afacerilor interne, nu-şi bătură capul a forma alt nume pentru aceste ţinuturi şi, deoarece le era greu a pronunţa vreun nume românesc, adoptară numele ce-l auziseră deja în Lemberg (Leov) şi în celelalte părţi ale Galiţiei şi-l acordară acestei ţări[1]. Astfel, această parte a Mol­dovei, compusă din trei districte, căpătă numele Bu­covina. Acesta este istoricul numelui Bucovina, precum o mărturiseşte aceasta şi generalii baron Spleny şi Enzenberg, în raporturile către cancelaria cabinetului imperial din Viena.

Împăratul Iosif II declară Bucovina pro­vincie autonomă politic si-i dete o proprie constituţiune, acomodată împrejurărilor ţării şi dreptului consuetudinal al poporului românesc ce locuia ţara[2]. Dar aceasta nu dură mult.

*

În anul 1786, Bucovina deveni împreunată cu Galiţia, sub numele de „Czernowitzer Kreis”.

Nici cruntele şi necurmatele războaie, întâmplate pe acest pământ, nici incursiunile barbare ale tătarilor şi cazacilor, nici năvălirile hoardelor turbate ale turcilor nu au adus mai multă stricăciune na­ţionalităţii române din Bucovina decât această îm­preunare nenaturală cu Galiţia, în decurs de 63 de ani, lungi cât 63 de secole; căci, în acest timp fatal, o parte din Bucovina a început să piardă faţa sa drept românească, în acesta timp a început slavizarea imensă a poporului românesc, în acest timp s-a încuibat în această ţară rădă­cina unui rău, ale cărui consecinţe funeste planează ca un nor întunecat asupra poporului[3]. Mai târziu, vom reveni asupra acestui punct.

*

Abia cu 4 martie 1849, în urma neobositei stăruinţe a nobilimii şi a clerului, Bucovina fu des­părţită de Galiţia, căpătă numele de ducat, dreptul de a alege reprezentanţii săi şi un guvern. Nenorocita influenţă galiţiană înceta măcar în parte, dar răul era făcut, rana sângera şi medicul nu se afla, să o vindece.

Pe timpul încorporării Bucovinei către Austria, locuitorii ei, cu o nesemnificativă excepţie, erau ro­mâni. Astfel mărturiseşte istoria, astfel mărturisesc generalii Spleny şi Enzenberg, în rapor­turile lor către cabinetul imperial, astfel scriu toţi învăţaţii şi istoricii, ce treceau şi călătoreau, atunci, prin Bucovina.

*

Dintre mulţi alţii, să auzim ce zic învăţatul şi străinul Gohlert:

„Baştina locuitorilor a fost, dintru început, română. Dar curând după ocupaţie, ţara deveni o arenă, călcată de cele mai diferite naţionalităţi. Co­lonii germane se urziră în Arborea, Frătăuţi, Ilişeşti, Iţcani, Milişăuţi, Molodia şi Roşa; colonii ungare, în Fogodisten (Iacobeşti), Hadikfalva (Dorneşti), Ioseffalva (Tolva), Istensegici (Ţibeni) şi Laudonfalva (Balcăuţi); lipovenii, alungaţi din Rusia, urziră Fân­tâna Albă, CIimăuţii şi Lipovenii; băile atraseră lu­crători germani (din Zips) şi slovaci în ţară şi, astfel se formară coloniile Eiseuau, Freudenthal, Iacobeni, Karlsberg, Cârlibaba, Pojorâta şi Rus pe Boul. Fabricarea sticlei aduse colonişti germani şi mijloci urzirea coloniei Furstenthal, Althutte şi Neuhutte. Comerţul atrase neguţători armeni în ţară, şi afacerile industriale atraseră lucrători cehi şi nemţi în oraşele Cernăuţi, Siret şi Suceava.

*

Fiindcă în anul 1789 se începu a se împărţi pământuri între jidovi, se formară 15 colonii evreieşti în ţară. Din apropiata Galiţia fugiră rutenii şi polonii, de frica miliţiei, şi se stabiliră în Buco­vina, care era scutită de serviciul militar[4]”.

Astfel se împoporă Bucovina, astfel deveni o ţară locuită de cele mai diferite naţionalităţi, între care, însă, românii au format şi formează rela­tiva majoritate.

*

*

Mare atracţie a avut Bucovina mai cu seamă pentru rutenii din Galiţia. Aceştia, locuind acea parte a Galiţiei care se mărgineşte cu Bucovina şi fiind acolo necesitaţi a servi la miliţie, părăsiră, în mare număr vetrele părinteşti şi, trecând în Bucovina, se răspândiră asupra ţării întregi, iar mai cu seamă în partea nordică a Bucovinei. Aceştia urziră parte sate noi, parte se stabiliră între satele locuite de români şi, cu timpul, le rusificară de tot. Chiar în timpul de astăzi, afli o mulţime de sate aşa-numite ruseşti, unde ţăranii bătrâni vorbesc încă româneşte, pe când copiii lor nu cunosc altă limbă decât cea ruteană.

*

Vijnitia şi Vijenca, precum arată chiar numele, se urziră de către fugari galiţieni[5], iar dintre satele româneşti care primiră pe fugarii galiţieni şi care se rusificară deplin, în timpul aceasta, vom numi de exemplu, numai Stăneşti, Bobeşti. Călineşti, Căbeşti, Cuciuru-mare, Cuciuru-mic, Mămăieşti, Rarancea, Mamorniţa etc. etc. şi o mulţime de alte sate de peste Prut şi de dincoace de Prut, care trec, astăzi de ruseşti.

Afară de Galiţia, mai veniră ruteni şi din alte părţi, adică din guvernămintele apropiate ruseşti, precum din Podolia, Volhinia şsi Ucraina, şi, până la anul 1804, ocupară ţinutul Nistrului, al Ceremuşului şi o parte din ţinutul Siretului[6].

*

Rutenii galiţieni, veniţi în Bucovina, şi mai cu seamă cei ce veniră mai de cu vreme, primiră religia ortodoxă răsăriteană, adică legea locuitorilor băştinaşi; numai ici, colea, se află încă vreo câteva colonii de ruteni, care se ţin de religia greco-catolică, mai cu seamă cei ce locuiesc pe la oraşe sau în apropierea lor.

Pe când rutenii curgeau, din toate părţile, în Bucovina, românii o părăseau şi emigrau în Moldova. Astfel, este constatat cum că, de la anul 1789, până la anul 1803, ieşiră din Bucovina 14.000 de români; iar în anul 1815, calcula consiliul de răzbel din Viena cum că, în acest an, părăsiră 16.000 de persoane Bucovina şi se duseră la Mol­dova[7].

La venirea Bucovinei sub sceptrul Austriei, ţara avea, de tot, 75 de mii locuitori.

*

*

Populaţiunea ţării era, aşadar, foarte rară şi cea mai mare parte a ţării era acoperită de codri cen­tenari şi de păduri dese şi neumblate. Cea mai mare grijă a împăratului Iosif II a fost, deci, a mijloci împoporarea acestui ţinut mănos şi plin de frumuseţi naturale şi, spre acest scop, decretă, în anul 1780, ca un adaus la „status quo”[8], ce era deja decretat la prima organizare a Bucovinei, decreta, zic, libertatea locuitorilor de a nu fi re­crutaţi, în decurs de 50 de ani. Acest mijloc avu, într-adevăr, urmările dorite, căci, precum am văzut mai sus, Canaanul bucovinean atrase pe cele mai diferite naţionalităţi, din toate părţile. Cei mai numeroşi oaspeţi au fost rutenii.

Am zis cum că cel mai stricăcios lucru pentru limba şi naţionalitatea română din Bucovina a fost încorporarea acestei ţări cu Galiţia.

Vom motiva-o.

*

I. Prima îngrijire a guvernului, în solicitudinea sa pentru stabilirea unei ordini durabile în ţară, fu de a da ţării amploiaţi administrativi şi judecătoreşti. Fiind Bucovina încorporată cu Galiţia, fiind capetele diregătoriilor administrative şi judecătoreşti stabilite în Galiţia, conducătorii acestora favorizară numirea amploiaţilor poloni şi ruteni în astă ţară.

*

*

Plăţile şi salariile erau relativ mai bune decât în alte locuri şi, astfel, cele mai multe posturi se ocupară cu persoane din Galiţia. Acestea însă nu cunoşteau altă limbă decât cea polonă şi ruteană, şi puţină germană. Pertractările cu poporul de la ţară trebuia, deci, să fie în limba ruteană sau polonă. Dar polonii erau puţini, rutenii, mai mulţi. Pertrac­tările cu poporul trebuiau să fie mai mult rutene. Poporul, dintru început, nu înţelegea această limbă, dar, venind neîntrerupt coloni ruteni din Galiţia, se dedă cu dânsa şi, fiind necesitaţi a se înţelege, într-un fel cu ocârmuitorii săi, se înţelese în limba ce era mai uşoară pentru dânsul, adică ruteneasca. Astfel, începe rusificarea, îndrumată de ocârmuire. Dar aceasta era numai la ţăran. Clasa mai cultă, a boierilor şi a mazililor, nu pot suferi această limbă, fiind, însă, necesitaţi cu afacerile lor a alerga la supremele diregătorii ale ţării, ce se aflau în Galiţia, adoptară o limbă mai cultă şi mai frumoasă la auz, adică pe cea polonă. Astfel, veni o vreme unde, la o mare parte a nobilimii noastre, limba de conversaţie, în saloane şi în familie, era cea polonă, precum era, în România, pe vremea fanarioţilor, cea greacă şi, în ziua de astăzi, în mare parte, cea franceză.

*

II. Această influenţă stricăcioasă se arătă, mai cu seamă, în şcoală.

Împăratul Iosif II, călătorind, în anul 1783, prin Bucovina, porunci generalului Enzenberg să creeze şcoli şi să aducă numai astfel de învăţători, din Transilvania şi Ungaria, care cunoşteau, pe deplin, limba românească şi cea germană; de limba ruteană nici nu era vorba, pentru că, pe vremea aceea, erau foarte puţini ruteni în Bucovina şi aceştia se ţineau numai în ocolul Câmpulungului rusesc[9]. Încorporându-se Bucovina cu Galiţia, trecu şi administraţia şcolilor, care erau susţinute de către fondul greco-ortodox religionar, la Galiţia, şi guvernul galiţian ridică învăţământul obligatoriu, în urma cărei proceduri, din 32 de şcoli cu învăţători români, ce existau, în anul 1792, rămaseră numai 14, adică: una românească-nemţească în Cernăuţi, 9 şcoli româneşti-nemţeşti pe la ţară, 2 curat româneşti, 1 ungurească, 1 armenească. Fiind aceste şcoli sub privegherea consistorialului catolic din Lemberg, învăţătorii români fură siliţi a trece la catolicism, şi învăţătorii ce se opuneau acestei provocări erau depărtaţi din serviciu şi înlocuiţi prin alţii, din Galiţia, care erau de religie catolică şi nu cunoşteau defel limba românească.

Dar aceasta nu era destul, trebuia să vină un rău şi mai mare: prin un decret din anul 1812, şcolile create şi susţinute pe cheltuielile fondului religionar greco-ortodox fură prefăcute în şcoli romano-catolice[10].

Acum încep deznaţionalizarea şcolilor şi înstrăinarea lor de tot ce era românesc într-un mod înspăimântător.

*

*

Această soartă o avu, mai cu seamă, partea nordică a Bucovinei; partea sudică nu se putu deznaţionaliza. Dar ce se străduiau învăţătorii străini şi chiar preoţii de pe atunci să facă, doar ca să se facă plăcuţi şefilor lor? Neputându-se face altceva, începură cel puţin a schimonosi numele băieţilor din popor, zicându-le cum că numele părinţilor lor e barbar şi mojic. Astfel, începură a anina, la numele de familie, ba chiar şi la cele de botez, terminaţiile slave wiez şi ski şi uk şi a le trage pe calupul lor. Din Roman se făuri Romaniuk şi Romanowicz, din Grigorie, Grigorowicz, din Popa, Popowicz şi Podiuk, din Macovei, Makoweiczuk, din Andrei, Andreiczuk, din Constantin, Konstantinowicz, din Pietraru, Pietraski etc. etc. Cine făcea o suplică, cine cerea un post, cine avea procese şi avea nenorocirea de a nu avea, la numele său, terminaţia în wicz, ski sau uk (autorul exagerează, terminaţiile respective fiind adoptate de românii bucovineni, din parvenitism, cu mult, mult înainte de ocuparea Bucovinei, dar şi prin stăruinţele Bisercii, care, folosind slavona, categorisea limba română drept „limba diavolului”, în sensul de neliturgică – n. n.) sau nu reuşea, sau, reuşind, se trezea că i s-a aninat o codiţă de numele său strămoşesc (recensământul lui Rumeanţev, din 1772-1773, probează că românii singuri, din vremea lui Alexandru cel Bun, încoace, îşi „înnobilau” numele cu terminaţii polone, primii fiind feciorii lui Luca, fiul lui Pancu, deveniţi Lukawiecki – n. n.) şi bietul popor, în simplitatea sa, păstra aceast codiţă ca un scump suvenir de la domnii ocârmuirii, crezând că aşa trebuie să fie, dacă are a face cu domni învăţaţi şi cărturari. Astfel de codiţe,
triste urmări ale unei epoci de deznaţionalizare, le vedem şi astăzi păstrate, la o mulţime de nume de români, ai căror străbuni nici nu visau la un astfel de botez.

*

III. Am zis cum că şi preoţii de pe atunci favorizau deznaţionalizarea. Aşa este! Şi iată pentru ce:

Tot binele îl aşteptau ei din Lemberg, căutau, deci, a favoriza planurile străinilor, ca să ajungă la scopul lor; pe lângă aceasta, se denumi, după moartea episcopului român Herescu, un străin ca episcop al Bucovinei, adică Daniil Vlahovici, adus încoace din confiniul militar slavon, care nu înţelegea româneşte. Sub acesta începu mereu slavizarea cle­rului şi, prin cler, slavizarea poporului.

*

IV. Legătura Bucovinei cu Galiţia favoriza foarte mult colonizarea ţării cu elemente străine, mai cu seamă slave. Urmările stricăcioase pentru naţiunea ro­mână le-am amintit mai sus.

*

*

Acestea sunt împrejurările care, în decursul legăturii Bucovinei cu Austria, au cauzat stricăciune naţionalităţii si limbii române. Despre alte neajun­suri pentru dezvoltarea autonomă a ţării, despre răul relativi la administraţie şi judecătorii, nici nu mai vorbim. Acest rău înceta, încâtva, cu dezlipirea Bucovinei de Galiţia; dar numai încâtva, căci chiar astăzi Curtea de Apel pentru Bucovina se află în Lemberg, şi astăzi cele mai multe şi mai în­semnate posturi, pe la tribunale, sunt ocupate de străini, care vin încoace „cu cerguţă cu pernuţă”, precum zice proverbul, şi ai căror nepoţi vor zice, pe urmă, cum că familia şi neamul lor se află în ţară încă înainte de Dragoş Vodă!

*

Precum am amintit mai sus, definitiva dezlipire a Bucovinei de Galiţia se întâmpla, sub domnia mărinimosului nostru împărat Francisc Iosif I, în 4 martie 1849, şi, de atunci, ţara, căpătându-şi autonomia sa, îşi urmează calea sa constituţională; însă răul ce l-a suferit, în decurs de 63 de ani, prin alipirea sa cu Galiţia, nu se mai poate îndrepta, căci rana e prea adâncă (autorul iarăşi exagerează, pentru că majoritatea coloniştilor ruteni aveau să vină după anul 1849, atunci când ţăranii, eliberaţi de boieresc, refuzau să presteze munci plătite pentru stăpânii odinioară, şi-atunci boierii români, în frunte cu Hurmuzachi, au adus sate întregi de colonişti slavi pe moşiile lor – n. n.).

*

*

Venind Bucovina la Austria, împăraţii ei căutară, succesiv, a ţine cont de datinile şi uzul consuetudinal al românilor, şi toate legiuirile, re­lative la această ţară, mai cu seamă până la anul 1849, erau bazate pe aceste principii. Împăratul Franciscu I întări, în anul 1826, decretele predecesorilor săi şi garanta „aşezămintele proprii ale ţării, astfel precum proveneau ele din constituţiunea Moldovei şi din uzul poporului moldovenesc”, şi cancelaria de curte întări, chiar în anul 1846, aceste stipulaţii şi decrete[11].

*

În urma acestora, limba română era respec­tată în toate tribunalele şi oficiile ţării; toate ordo­nările şi citaţiunile ale acestor oficii erau, pentru români, în limba românească[12]. Numai în afacerile interne ale oficiilor se întrebuinţa limba germană.

*

Generalul Spleny, care era în capul tuturor afacerilor Bucovinei, ţinea, în cancelaria sa, pe un „scriitor polon”, care avea să traducă corespondenţa ce o purta Spleny cu comandantul turc al cetăţii Hotin, şi pe un „secretar valah”, care avea a face cu corespondenţa „valahă”, cu conceptul ordonanţelor şi a poruncilor în limba română, cu elaborarea exibitelor în limba română, ca cer­cetarea socotelilor de biruri, asigurarea qvartirelor pentru militari.

*

(Transilvania, Anul IX, Nr. 7, 1 aprilie 1876)

1876, T. V. Stefanelli: Ceva despre Bucovina II

*

Călătorind împăratul Iosif II, în iunie 1783, prin Bucovina, scrise, prin biletul său de mănă, datat: Cernăuţi, 19 iunie 1783, către prezidentul aulic de război din Viena, următorele: „5-to.. Consiliul Aulic de Război are să trimită, imediat pe un auditor dibaci încoace, care cunoaşte limba ţării, pentru că procesele se înmulţesc foarte”; şi, mai de­parte: „7-mo Oficiul Directorilor de District şi al Ispravnicilor este foarte însemnat şi naţiunea o astfel că are mai multă încredere în preposiţi de altă naţionalitate, decât în ai săi. Prin o alegere bună de subiecte străine, spre ocuparea acestor posturi, se va face mai mult bine, decât dacă s-ar ocupa aceste posturi prin mazili sau alţi băştinaşi de aici, mai cu seamă din Moldova. Poate se vor putea afla câteva sub­iecte bune în Banatul Timişoarei, care cunosc limba valahă, spre a-i întrebuinţa aici cu succes”.

*

Prin acelaşi bilet de mână numi Iosifu II pe boierul român Vasile Balş concepist aulic Ia Consiliul Aulic de Război, motivănd această numire, în biletul sus amintit, astfel: ca să se afle cineva la consiliul aulic de război, care cunoaşte limba ţării de aici.

*

La oficiul fiscal din Galiţia, se instală un adjunct, care cunoştea limba română. Oficiul „Landrecht” din Lemberg funcţiona ca for privile­giat pentru nobilimea Bucovinei şi căpătă mai mulţi amploiaţi, care cunoşteau limba român. În urma unei ordonanţe a Cancelariei de Curte, din 28 octombrie 1786, se traduseră, în limba românească, următoarele legi: procedura civilă, procedura concursuală, patentul taxelor, procedura în cazuri de succesiune (ereditare, moştenire), prima parte a codului civil, urmând, apoi, şi partea a doua, norma de jurisdicţiune, patentul asupra pertractării certelor de iobă­gie pe calea civilă şi judiciară, poruncile pentru pedepsirea supuşilor neascultători, şi norma asupra zăloagelor reale. Aceste legi se tipăriră, în 400 de exemplare, şi se împărţiră în toate părţile Buco­vinei.

*

*

Din toate acestea, se vede că altă limbă, afară de cea românească şi germană, nu se întrebuinţau în nici un oficiu public din toată ţara. Acuma se întrebuinţează exclusiv cea germană, în toate oficiile publice (din pricina Dietei Bucovinei, în care, la constituire, s-a constatat că, dintre toţi deputaţii români, cu excepţia unui… ucrainean din Dărmăneşti, nici unul nu ştia româneşte, ci doar germana; prin uz, limba germană devine, deci, şi limbă oficială internă, în locul celei române – n. n.).

Să venim, acum, la statistica comparativă a locuitorilor din Bucovina.

*

După censul îndrumat de generalul baron Spleny, în anul 1776 se aflară capi de familie: 197 boieri şi mazili, 149 ruptaşi, 415 preoţi, 86 dascăli, 466 că­lugări, 88 călugăriţe, 285 impiegaţi inferiori, 45 negustori, 14.992 ţărani, 58 armeni, 526 jidovi, 294 ţigani.

Prin patentul din 14 martie 1787, boierii cei mai însemnaţi şi mazilii căpătară baronia, ceilalţi căpătară titlul de cavaleri, iar ruptaşilor li se de­rogă titlul de nobili.

*

Precum vedem, numărul boierilor şi mazililor băştinaşi era, pe vremea incorporării Bucovinei cu Austria, foarte însemnat. Toţi aveau cel puţin câte o moşie, partea cea mare, însă, aveau în stăpânirea lor mai multe moşii şi sate şi formau clasa cea mai însemnată şi mai avută în ţară. De naţionalitate români erau în capul tuturor afacerilor relative la starea ţării, la toate împrejurările mai importante erau consultaţi de către „gubernia” împărătească şi sfaturile lor, întotdeauna considerate. Dară cu lipirea Bucovinei de Galiţia, cu încurcarea afacerilor publice şi interne ale ţării, numărul lor se tot împuţină, cea mai mare parte se retrase în Moldova, lăsând îngrijirea moşiilor în mâna vechililor.

*

*

Boierii Armuşoaia, Başotă, Hurmuzachi, Iamandi, Cantacuzino, Conachi, Millo, Murguleţ, Niculcea, Sturza părăsiră, curând, Bucovina şi locuiră în Moldova; numai Hurmuzachi se întoarse, dintre ei, înapoi şi iernase în ţară. Între cei ce nu se mişcară deloc din Bucovina era boierul Cârstea, în Costâna, Balş, în Stupca, şi Logotheti, în Cernăuţi.

*

Ce se atinge de ruptaşi, derogându-li-se titlul de nobili, prin patentul sus amintit, aceştia decăzură tot mai mulţi, cea mai mare parte deveniră simpli lucrători şi posesori de pământ, mulţi se re­traseră în Moldova, iar o mare parte din ei se ru­tenizară. Chiar astăzi sunt o mulţime dintre ei, care poartă nume vechi şi istorice româneşti, dară nu-şi mai cunosc limba, cu toate că, la oarecare ocazii, afirmă cum că sunt români.

*

Lucru însemnat este că, pe vremea incorporării acestei ţări cu imperiul austriac, erau 415 preoţi, pe când astăzi se află, în toată Bucovina, numai 278. Această împrejurare se explică uşor, dacă vom considera, cât de puţine cunoştinţe se cereau, atunci, pentru această stare, pe când, în ziua de astăzi, se cere, de la aspiranţii acestei stări, acelaşi stu­diu preliminar ca pentru toate stările mai înalte, şi teologia formează, acum, o parte integrantă a Uni­versităţii din Cernăuţi. Dar, precum se poate lesne înţelege, conform cu cultura spirituală, era şi starea lor materială foarte deplorabilă, căci populaţia Bucovinei era neînsemnată şi, pe lângă pe lângă aceasta, con­siderând că Bucovina avea, pe acea vreme, 229 de sate, veneau, ca termen mediu, mai ca 2 preoţi pe un sat. Numărul călugărilor, 466, se micşoră cu totul, prin desrădicarea mănăstirilor şi a schiturilor. Astăzi, sunt, în toate cele trei mănăstiri ale Bucovinei, adică în Putna, Dragomirna şi Suceviţa, numai 37 de călugări. Călugăriţe nu există defel.

*

*

Ce se atinge de impiegaţii inferiori, aceştia se împărţeau în glotaşi, logofeţi de isprăvnicie, îmblători, arnăuţi, ceauşi, călăraşi şi vatamani, şi aveau a împlini hotărârile şi orânduirile ispravnicilor şi ale vornicilor.

Am zis cum că generalul Spleny îndrumă numărarea capilor de familii, al cărei rezultat l-am ameitit mai sus.

*

Pe lângă aceasta, însă, mai îndrumă Spleny şi un cens al tuturor locuitorilor din Bucovina. Rezultatul acestui cens a fost 75.000 de locuitori, împărţiţi în 12.500 de familii, ei locuind în trei oraşe, adică Suceava, Cernăuţi şi Siret, şi în 229 de sate. Dintre aceştia, erau, după cum pretinde o tabelă istorică a Camerei de Comerţ din Cernăuţi, editată în anul 1875, 35.000 de români, 12.000 de ru­teni, restul se împărţea între armeni, jidovi şi ţigani. Aceştia din urmă formau un număr mult mai însemnat, decât al armenilor şi jidovilor, la un loc.

*

Dar, din raporturile Iui Spleny şi Enzenberg, către curtea imperială, apoi din descrierile mai multor călători învăţaţi, precum Gohlert şi Gray, se vede cum că acest cens este defectuos, că, adică, numărul românilor e prea mic calculat, iar cel al rutenilor şi al celorlalte naţionali­tăţi prea mare, căci persoanele amintite se exprimă astfel: „den Grundstock der Bevolkerung bilden die moldauischen Walachen, hie und da horet man auch slavisch, armenisch und juldisch sprechen”[1].

*

*

În decursul incorporării Bucovinei cu Austria, adică de la anul 1775, până în zilele de acum, a crescut populaţia Bucovinei, în mod foarte considerabil. Românii, rutenii, germanii, polonii, armenii şi jidovii, toţi s-au înmulţit. Cum s-a înmulţit numărul slavilor, am amintit mai sus. Cel mai mare contingent al acestei naţionalităţi l-a căpătat Bucovina din Galiţia, emigrarea lor, de acolo, încoace, era favorizată de împrejurări. Aici aveau mult ce câştiga, dincolo n-aveau nimic ce pierde. Nu era tot aşa şi cu românii. Din Moldova şi din Transilvania nu se trăgea nimeni încoace (au venit, din Transilvania, în jur de zece mii de emigranţi, 6.500 doar în timpul guvernatorului Enzenberg – n. n.), şi din alte părţi nu aveau de unde veni, deci creşterea populaţiei române a urmat numai pe calea natural productivă.

*

Germanii, atraşi de ridicarea comerţului şi prosperarea meseriilor în Bucovina, formară colonii, după colonii, şi se stabiliră, mai cu seamă, în oraşe; dar afară de aceasta, ocupară şi urziră chiar mai multe sate, unde locuiesc şi până astăzi. Armeni sunt numai puţini. Cei mai mulţi locuiesc în Su­ceava, puţini în Cernăuţi şi pe la ţară. Toţi se disting prin spiritul lor comercial, prin zelul şi energia ce dezvoltă în toate afacerile. Cea mai în­semnata parte a jidovilor a emigrat din Galiţia, numai puţini din Rusia. Polonii au trecut încoace din Galiţia, mai cu seamă pe vremea alipirii Bucovinei cu Galiţia. Numărul lor însă nu este mare. Ungurii secui au emigrat încoace din Transilvania, pe timpul lui losif II.

*

Toate aceste naţionalităţi, precum am zis, s-au înmulţit, până acum, în mod foarte considerabil. După censul din anul 1869, se află în Bucovina 207.000 români, 186,000 ruteni, 3.000 lipoveni, 47.000 germani, 5.000 poloni, 9.500 maghiari (secui), 2.000 armeni, 47.700 jidovi şi 4.800 de ţigani, cehi, mo­ravi, slovaci, francezi, italieni şi turci. Majoritatea relativă, între toate naţionalităţile din Bucovina, o formau, aşadar, în anul 1869, românii, căci numărul lor era cu 21.000 mai mare decât al rutenilor, cu 160.000 mai mare decât al germanilor şi cu 159.000 mai mare decât al jidovilor, şi cu 183,000 mai mare decât al toturor celoralalte fracţiuni de na­ţionalităţi, la un loc.

*

*

Să nu scăpăm, însă, din vedere cum că acest cens este făcut sub conducerea unor amploiaţi străini, neamici românilor; să nu uităm cum că românii au fost, mai totdeauna, în opoziţie cu guvernele felurite; să nu uităm, mai departe, cum că, în interesul naţionalităţilor străine din Bucovina, în interesul amploiaţilor străini şi al guvernelor diferite a fost de a micşora numărul români­lor, în statistica oficială, cât se poate de mult, şi atunci vom înţelege cum că numărul lor trebuie să fie, în realitate, mult mai mare, şi al naţionali­tăţilor celorlalte, mult mai mic, faţă de cum îl arată datele statistice.

Acestea, relativ la datele statistice din anul 1869.

*

Să venim, acum, la unele date statistice din anul 1871, relative la mişcarea populaţiei din Buco­vina, şi să ne ţinem de raporturile Camerei de Comerţ din Cernăuţi, care sunt foarte exacte şi in­structive.

După aceste raporturi şi date statistice, avea Bucovina, în anul 1871, 611.964 locuitori; dintre aceştia, erau 209.416 români, dintre care 641 erau români din alte ţări; fiind, aşadar, numărul românilor din ţară 208.475; numărul rutenilor era 191.195, dintre care 12.461 erau ruteni din alte ţări, străini şi nenaturalizaţi, fiind, aşadar, numărul rutenilor din ţară 178.734; numărul germanilor era 41.065, numărul jidovilor 47.754, al ungurilor 8.586, al lipovenilor 3.043, al slovacilor 1.190 şi al altor naţionalităţi 9.998. Calculând, în procente, erau 42,4 % români, 36,4 % ruteni, 8,2 % germani, 9,2 % jidovi, 1,7 % unguri, 0,6 % lipoveni, 0,2% slo­vaci şi 1,3 % al altor naţionalităţi. Numărul ro­mânilor era, aşadar, în anul 1871, cu 29.741 mai mare decât al rutenilor, cu 167.410 mai mare decât al germanilor, cu 160.721 mai mare decât al jidovilor şi cu 165.658 mai mare decât al tuturor celorlalte naţionalităţi, la un loc.

*

Dacă luăm, deci, datele statistice oficiale de baza unor cercetări comparative, nu putem decât să ne minunăm de îndrăzneala unor indivizi fără căpătâi şi fără simţ pentru adevăr, care au cutezat, în timpul din urmă, a afirma, în unele broşuri, cum că numărul românilor din Bucovina e mai mic decât al rutenilor, încercând a mistifica, prin astfel de absurdităţi, opinia publică. Astfel de maşinaţiuni, clocite în creierii unui individ răuvoitor şi fără simţ de drept şi adevăr, nu merită altceva decât doar desconsiderare şi dispreţ. Cela ce este un laş se făleşte, întotdeauna, cu curajul său; neonestul vorbeşte de onestitate, şi pasărea mălai visează. La aceasta au a se reduce elucubraţiile amintiţilor indivizi, împreună cu po­veştile lor istorice, statistice şi etnografice, cărora li s-ar şede mult mai bine a figura într-o colecţiune de anecdote, decât într-o broşură serioasă.

*

Dar să urmăm, cu schiţa noastră, înainte.

Vorbind despre censuI amintit, din anul 1869, al populaţiunii din Bucovina, Dr. Ficker, şeful de secţiune şi prezident al comisiunii centrale statistice din Viena, zice cum că numărul rutenilor este „etwas zu hoch”, cel al polonilor „gewiss zu hoch”, iar cel al germanilor şi al celorlalte naţionalităţi „zu niedrig”[2].

Iată, dar, opiniunea unui bărbat de ştiinţă, care, pe lângă aceasta, are toate datele statistice sub îngrijirea oficiului său, şi care cunoaşte Bucovina foarte bine, deoarece a trăit în ea un timp îndelungat.

*

*

Cunoştinţele sale despre Bucovina, bazate pe un studiu îndelungat şi ajutate de mijloacele ce-i stau la dispoziţie, ca prezident al comisiunii cen­trale statistice, le-a publicat Dr. Ficker într-o broşură, ce a apărut în timpul din urmă, sub titlul: „Hundert Jahre 1775-1875”. Recomandăm, deci, această broşură celora ce vor să aibă o cunoştinţă despre starea actuală a Bucovinei.

Afară de această broşură, a mai ieşit o „tabella”, editată de Camera de Comerţ şi Industrie din Cer­năuţi, şi intitulată: „Culturzustande im Herzogthume Bucovina”.

*

După această tabelă comparativă, numără Buco­vina, în ziua de astăzi, 543.426 de locuitori, împărţiţi în 120.380 de familii, cu 99.243 de case. După naţionalitate, sunt, în Bucovina, 221.726 de români, 202.700 de ruteni, 43.374 de germani, 51.617 jidovi, 9.238 de unguri, 3.260 de lipoveni, 1.087 slovaci şi 10.307 de locuitori de diferite alte naţionalităţi, precum poloni, armeni, mohamedani, ţigani etc.

În aceste numere sunt, însă, cuprinse şi persoa­nele străine nenaturalizate în Bucovina, „nicht zustandige”, precum zice expresiunea oficială.

*

Numărul acesta îl vom sustrage de la numărul total şi, adică, de la numărul total al românilor vom sustrage vreo 641 de români din alte ţări, iar de la numărul rutenilor vom sustrage cel puţin 12.461 din alte ţări, străini nenaturalizaţi în Bucovina, de la cel al germanilor, 555, de la ce al jidovilor, 2.787, de la cel al ungurilor, 116, de la cel al lipovenilor, 92, de la cel al slovacilor, 0, şi de la cel al tuturor celorlalte naţiona­lităţi, 3.367. Astfel, aflăm, în timpul de astăzi, în Bucovina, 221.085 români, 190.239 de ruteni, 42.813 germani, 48.830 jidovi, 9.122 unguri, 1.087 slovaci şi 6.840 de locuitori de alte naţionalităţi.

Vedem, deci, că şi după această „tabella” statistică, publicată cu ocaziunea jubileului Bucovinei, românii formează majoritatea relativă între naţionalităţile din Bucovina.

*

Cu aceasta, terminăm schiţa noastră despre Bucovina. Scopul nostru a fost de a lămuri, cel puţin încâtva, opiniunea publică despre această ţară din fundul răsăritean al imperiului austriac, şi a le da românilor de aicea câteva date statistice la mână, ca să ştie ce să facă şi cum să se poarte faţă cu invectivele unor persoane de rea credinţă şi neamice poporului românesc. În calendarul anului viitor, vom urma această schiţă, în privinţa tuturor ramurilor de activitate a poporului românesc din Bucovina, din timpul venirii sale sub imperiul austriac.

*

T. V. St.

*

(Transilvania, Anul IX, Nr. 8, 15 aprilie 1876)