Arhivele Bucovinene Ale Sufletului | Dragusanul.ro - Part 10

9 mai 1918: Condiţiile de pace cu România

1914 Ferdinand 1 ADEVARUL 30 sept 1914

*

Avem un neam superb, care a trecut cu îngăduinţă peste umilinţele din 1907, atunci când ţara lui, care aparţinea, de fapt, elitelor, era în pericol. Au murit pentru Neam şi Ţară, în doar vreo doi ani de război, pe un singur front, mai mulţi români, decât austrieci, pe cinci câmpuri de luptă, în 4 ani de calvar. Straşnic s-au mai bătut ţăranii români, cucerind admiraţia Europei, dar, din nefericire pentru ei, elitele noastre jalnice, de-a pururi jalnice, au izbutit să transforme România, prin Pacea de la Bucureşti, din 9 mai 1918 – ziua în care a murit George Coşbuc, într-un petic zdrenţuit de România, din care lipsea Dobrogea, iar poalele Carpaţilor treceau în stăpânirea Ungariei. Vai de noi ar fi fost, dacă nu ne-ar fi scos din impas contextul european al vremii, salvându-ne şi dându-le ocazia bicisnicilor noştri conducători să pozezi, chiar şi în ziua de astăzi, în glorioşi întregitori de Neam şi Ţară.

*

Un "izmănar" de la Mărăşeşti: Leon Bîrzu din Plopeni

Un “izmănar” de la Mărăşeşti: Leon Bîrzu din Plopeni

*

Contractul dezastrului din mai 1918 a devenit subiect interzis. Dacă eşti patriot, nu ai voie să-l menţionezi. Nu cumva să afle şi alţii – de parcă neamurile megieşe nu au acces la aceleaşi documente ca şi noi. De fapt, nu pe alţii, ci pe noi ne tot minţim, justificând glorios nimicnicia celor care ne-au tot spulberat şi ne tot distrug identitatea. Niciodată nu am să pun semnul egalităţii între „izmănarii de la Mărăşeşti” şi caracuda regală a vremii, pentru că sublimul nu trebuie comparat cu bicisnicia. Dar, pentru că respect nepământeşte sângele antecesorilor noştri, trebuie să vă arăt şi ceea ce vi se tot ascunde. Ca să ştiţi, ca să vă cunoaşteţi şi ca să fiţi mândri doar de ceea ce merită să fie luat drept reper al identităţii naţionale.

*

Ferdinand I  ILUSTRATIA SAPTAMANALA nr 2 1923

*

Bucureşti , 7 mai 1918. Agenţia telegrafică ungară anunţă:

*

Contractul de pace cu România

a fost subscris azi la amiază în palatul din Cotroceni.

*

Condiţiile sunt următoarele:

*

Bukarester Tgablatt cap de pagina

*

Capitolul I.

*

Art. I. Germania, Austro-Ungaria,, Bulgaria şi Turcia, de o parte, iar România, de altă parte, declară că starea de război între ele a încetat. Părţile contractante sunt hotărâte să trăiască, de acum, în pace şi prietenie una cu alta.

*

Art. II. Relaţiile diplomatice şi consulare între părţile contractante vor fi reluate, din nou, imediat după rectificarea păcii. Pentru consuli rămân în vigoare dispoziţiunile vechi şi pe mai departe.

 *

Capitolul II.

*

Art. III. Imediat după subscrierea contractului de pace se va executa, conform art. IV-VII, demobilizarea întregii armate române.

*

Art. IV. Toate comandamentele militare superioare şi oficiile militare vor rămânea astfel cum au fost luate în bugetul ultimului an de pace.

Diviziile 11-15 îşi continuă demobilizarea mai departe, precum s-a hotărât în contractul din Focşani de la 8 Martie 1918.

Din diviziile române 1-10 rămân diviziunile 2 de infanterie, de prezent în Basarabia, împreună cu batalioanele de vânători şi 2 diviziuni de cavalerie ale armatei române mobilizate, până când operaţiunile militare ale aliaţilor în curgere în Ucraina nu vor delătura orice pericol al frontierei româneşti.

Celelalte 8 divizii vor rămâne la Moldova, sub comandamentele şi ofiţerimea lor, în numărul de pace obişnuit. Ele vor consta fiecare din câte 4 regimente de infanterie, din câte 3 batalioane din 2 regimente, fiecare din 4 escadroane, din 2 regimente de artilerie, fiecare din 7 baterii, din un batalion de pioneri şi din detaşamentele de geniu necesare. Pe lângă această sumă totală a celor 8 divizii de infanterie nu pot întrece numărul de 20 mii, ai cavaleriei, 3.200, şi al artileriei totale a armatei române, abstrăgând de diviziunile ce rămân mobilizate, nu poate întrece suma de 9.000 oameni.

Diviziunile ce rămân mobilizate în Basarabia, după demobilizare vor rămâne la mărimea de pace, ca şi diviziile 8, din art. IV.

Toate celelalte părţi, formaţiuni de trupe ce nu au existat în timp de pace vor fi dizolvate. Timpul de serviciu activ va rămâne ca în timp de pace. Rezerviştii şi soldaţii regimentelor de călăraşi nu pot fi chemaţi, până la încheierea păcii generale, la manevre.

*

Art. V. Tunurile, mitralierele, puştile, vagoanele şi depozitele de muniţie, ce se eliberează prin demobilizarea şi dizolvarea formaţiunilor trupelor române, vor fi predate, spre păstrare, până la încheierea păcii generale, comandamentelor supreme ale aliaţilor de pe teritoriul ocupat, unde vor fi administrate şi păstrate de trupe române de depozit, sub supravegherea comandamentului suprem.

În ce priveşte armata română din Moldova, s-a stabilit ca muniţie pentru o puşcă 250, pentru mitralieră, 2.500, şi pentru tun, 150 gloanţe.

Armata română e îndreptăţită să schimbe articolele de care nu are trebuinţă şi să pretindă pentru muniţia întrebuinţată alta în loc, de la comandamentul suprem, din depozitele de pe teritoriul ocupat.

Diviziunile ce rămân mobilizate în Basarabia îşi menţin muniţia necesară pentru război.

*

Art. VI. Trupele române demobilizate vor rămâne, până la evacuarea teritoriului ocupat, în Moldova. Abatere de aceasta fac numai trupele necesare pentru apărarea depozitelor de arme pe teritoriul ocupat, conform Art. V. Soldaţii şi ofiţerii activi însă se pot reîntoarce pe teritoriul ocupat, numai cu permisiunea comandamentului superior al aliaţilor.

*

Art. VII. În comandamentul superior al trupelor române din Moldova intră un ofiţer superior de stat major, cu ştabul său al aliaţilor, iar în comandamentul superior al trupelor aliate de pe teritoriul ocupat intră un ofiţer român de stat major, cu ştabul său (Unirea, anul XXVIII, nr. 31, Blaj, sâmbătă 18 mai 1918,pp. 3, 4).

*

Art. VIII. Forţele române fluviale şi navale vor rămâne, până la clarificarea situaţiei din Basarabia, în stare mobilizată, până când dispune Art. IX. Atunci vor trebui demobilizate şi forţele acestea la starea lor de pace obişnuită.

Abatere de la aceasta fac numai vasele destinate pentru serviciul poliţienesc pe fluviu şi cele necesare pentru apărarea vaselor comerciale pe Marea Neagră şi pentru pescuirea minelor. Nemijlocit, după subscrierea contractului de pace, trebuie puse vasele de pe fluviu la dispoziţia organelor încredinţate cu executarea serviciului poliţienesc conform, înţelegerilor speciale. Asupra forţelor navale de pe Marea Neagră are dreptul de dispunere comisiunea tehnică navală a Mării Negre. Pentru susţinerea legăturii cu comisia aceasta va fi împărţit un ofiţer de marină român.

*

Art. IX. Toţi soldaţii aplicaţi la armată sau marină, care, în timp de pace, au făcut serviciu în porturi ori pe vase, trebuie, la demobilizare, prima dată demişi, spre a-şi începe serviciul de mai înainte.

*

Art. X. Asupra Dobrogei, cedată, conform punctului 1 al contractului de pace preliminară, se va decide în următorul mod:

*

a). România abzice de ţinutul primit în contractul de pace de la Bucureşti, în anul 1913, împreună cu o rectificare de frontieră în favorul Bulgariei. Frontiera nouă a Bulgariei, însemnată cu culoare roşie pe harta aci alăturată, va fi următoarea: Frontiera nouă a Bulgariei la Dobrogea se începe de la punctul la vest de satul Cochirleni, situat lângă Dunăre, apoi se continuă, de-a lungul pârâului de leagă lacul, situat la sud de Cochirleni, cu Dunărea. Conduce apoi peste mijlocul lacului acesta şi mijlocului văii situată la nord de Ivrimeznie, urmează drumul văii Peştera, conduce spre nord de marginea nordică a satului Saidia, care va aparţinea Bulgarie, taie înălţimea dintre satele Saidia şi Mircea Vodă, duce la nord de partea nordică a satului Mircea Vodă, ce va fi cedat Bulgariei şi continuă creştetul înălţimii ce se ridică la est de satul Mircea Vodă, taie cota 127, în direcţie estică, până la pădurea lui Traian, atingând-o la 2 kilometri şi jumătate spre nord de cota 129, urmează apoi pădurea lui Traian, până la un punct, la sud de satul Osmancea, apoi drumul de vale ce leagă satele Osmancea şi Omurcea, trece spre nord de marginea nordică a satului Omurcea, ce cade Bulgariei, apoi se continuă, în direcţie estică, până la cota 68, o taie pe aceasta şi Oiţa Tabia, la un kilometru spre nord de marginea nordică a satului Agigea, ce cade Bulgariei, taie şoseaua Constanţa-Techirghiol, trece în direcţie sud-estică, astfel că taie peste mijloc lacul situat la est de satul Agigea, până la Marea Neagră.

Harta aceasta formează o parte însemnată a contractului de pace.

O comisiune, compusă din reprezentanţii puterilor aliate, va stabili şi însemna, la faţa locului, imediat după semnarea contractului de pace, frontiera nouă în Dobrogea.

Frontiera dunăreană, între ţinutul cedat Bulgariei şi România, urmează albia apei. Stabilirea se face pe baza unei înţelegeri speciale între cele două state, ce se va face imediat după semnarea contractului de pace. Însemnarea hotarului se va face amăsurat albiei din toamna anului 1918.

*

b). România cedează Puterilor Centrale partea Dobrogii, la nord de linia nouă de frontieră, stabilită în punctul a), până la Dunăre, şi anume: între ramificarea Dunării şi Marea Neagră, o formează braţul Sf. Gheorghe. Frontiera dunăreană între teritoriul cedat Puterilor Centrale şi România o constituie albia râului.

Imediat după semnarea contractului de pace, se va stabili mai de aproape albia fluviului şi se va însemna hotarul, conform înălţimii apei din toamna anului 1918.

Puterile Centrale se vor îngriji ca România să primească un dram comercial sigur la Marea Neagră, peste linia Cernavodă-Constanţa.

*

Noua graniță a ciuntitei Românii foarte mici

Noua graniță a ciuntitei Românii foarte mici

*

Art. XI. România e învoită să se facă e rectificare de frontieră în favorul Austro-Ungariei, precum e însemnat cu culoare roşie pe harta alăturată. Frontiera nouă se va începe, deci, la trecerea liniei ferate, la vest de Turnu-Severin, spre sud de Dudosu. Mai departe trece la 400 metri spre vest de casele vestice ale localităţii Dudosu şi pe marginea vestică a localităţii Saratu, peste punctul y al pârâului Jidosciţa, peste punctul y al localităţii Jidosciţa, peste cota 632, D Matorat (înălţimea va aparţine Ungariei); mai departe, de-a lungul drumului de ţară ce duce, de la cota amintită, către Cireşiu, aparţinând drumul de ţară Ungariei, trece pe marginea vestică a localităţii Cireşiu, se continuă peste podul N al localităţii Jupaneşti, peste punctul E al localităţii Costeşti, peste cota de 1333 metri a înălţimii Sec (muntele va aparţine Ungariei), de aici va lua direcţiune nordică, spre frontiera veche dintre România şi Ungaria, care va rămânea susţinută până la revărsarea pârâului Craiova în Cerna.

*

Frontiera nouă o formează, de la cotitura amintită, Cerna singură, până la punctul A de la râul Cernişoara, apoi coteşte graniţa spre est şi trece peste punctul D Milano, spre sud de punctul D Negoea, în direcţia estică, peste punctul D Seniuleului, către drumul ce duce, de la pasul Vulcan, spre sud, taie, la 600 metri, spre sud de Buliga, drumul acesta şi trece peste punctul de trecere, la sud de Lainici, drumul peste râul Jiu.

Mai departe se continuă frontiera spre est, până la pârâul Sadu, apoi, de-a lungul pârâului, până la izvorul acestuia (ce se află la distanţă de un kilometru spre est de punctul U de la Stâna Prislopu), apoi, în direcţie nordică dreaptă, spre frontiera veche, de la cota 2589 a înălţimii Mândrei, urmează apoi frontiera veche, până la 400 metri spre sud-vest a punctului F a înălţimii Ciobanul.

*

De la punctul acesta conduce frontiera drept în direcţie estică, pe marginea sudică a localităţii Bucolie, spre sud de punctul Repede Ciungeta şi pârâul Latoriţa.

Graniţa merge apoi la 400 metri, spre sud de Piscul Moldovisului, care e înalt de 1632 m, în direcţie estică, până la vărsarea râuleţului, spre sud-vest de Racoviţa, 2 kilometri spre sud de localitatea Băişoara, la marginea nordică de la Titeşti, la muntele Canega, înalt de 1248 m (a cărui înălţime revine Ungariei), peste U-l descrierii Stana Cioreu, la un kilometru de la muntele înalt de 1862 m, Comarnicul, unde trenul de munte, la 3 km spre sud-vest de muntele de 2000 m Lipitoarea, apoi în direcţie estică, peste munţii înalţi de 1961, 1932, 1546-1172, 1607, 2338 Bătrâna, 2237 m, trignometrul de 2379 m. Păpuşa, 1785, 1411, 1264, 1265, 1074 (toate înălţimile revin Ungariei) taie calea Câmpulung-Braşov, la pod, care e la un kilometru spre sud de punctul 1074, duce apoi peste punctul 1265 m (podul şi înălţimile revin Ungariei) şi atinge, aproape în direcţie estică, printre Sf. Ilie şi Sigluia, la înălţimea 1880 m, iarăşi graniţa veche.

*

Graniţa veche, până la înălţimea de 1909 m, rămâne intactă. Graniţa nouă duce apoi de la înălţimea peste C a descrierii Schitu, Peştera Decebal peste U-1 a descrierii Caraiman, peste B-ul descrierii Vârfului Cerbului, la marginea nordică de la Azuga, peste al doilea A al descrierii vârfului Casacu, apoi, pe lângă vârful Casacu, înclinând 1 kilometru, spre sud-est, la sud de muntele 1757 m.

Precis spre sud de descrierea Prislop, peste muntele 1521 (acesta revine Ungariei), peste înălţimile 1128, 878, 1235, 1540 (toate înălţimile revin Ungariei), 1 kilometru spre sud, 1771 în Grobitis, 1415 (toate punctele revin Ungariei), apoi 700 m, spre sud de punctul 871, comuna Teleajenul, peste punctul 961 (piscul Tartar, pasul Havat), peste punctul 975, 1486, 1115, calea din valea Bodza, 2 kilometru la nord-vest de Gura, mai departe, peste punct 1182, 1363, 600 m, la sud de punctul 1338, apoi spre nord-est, până la 1 kilometru spre nord de punctul 789, unde se contopeşte iarăşi cu graniţa de astăzi a Ungariei şi României.

*

Graniţa veche rămâne până la punct 21, 2 kilometru la sud-vest de Popii îndepărtată, duce apoi în direcţie nord-estică, până la 1 – spre sud-vest de punctul 1530, aci se întoarce repede spre nord-est, pe după 1530, la est de punctele 1521, 1687, spre nord-est, înconjurând punctul 1490. Muntele Condratu, spre est de punctul 950, tăind linia ferată de munte, la 4 kilometri spre vest de i Lepşa, spre est dle punctul 1374. Muntele Boina Neagră, spre est, pe lângă punct 1014. Muntele Războiului, trecând la 2 kilometri spre vest de punct 508, peste calea ferată de munte, la 1 kilometri de trigonometrul 1167 muntele Măgura Caşinului (Unirea, anul XXVIII, nr. 32, Blaj, sâmbătă 25 mai 1918,pp. 6, 7).


Der Friedensvertrag mit Rumänien

Bukarester Tgablatt cap de pagina

*

În 10 mai 1918, ziarul german „Bukarester Tagblatt”[1] prezenta, pe larg, „Tratatul de pace cu România” (Der Friedensvertrag mit Rumänien), încheiat, semnat și parafat în ziua anterioară, 9 mai 1918, tratat prin care România pierdea Dobrogea, în integralitatea ei, iar în Carpați, acolo unde granița anterioară se situa pe culmile munților, aceasta se muta la poalele de dincoace ale munților noștri. În nord, pe granița cu Bucovina, România pierdea, iarăși, teritorii însemnate, dar, din fericire, tratatul acesta de pace nu a mai fost pus, vreodată, în aplicare, pentru că, spre sfârșitul anului 1918, oportunitățile europene, valorificate inteligent de Armata Română, au transformat ciuntita Românie foarte mică în România Mare. Nu datorită conducătorilor noștri de atunci, ci doar „prin voia sorții și a întâmplării în deșertul de cenușă”.

*

Noua graniță cu Bucovina

Noua graniță cu Bucovina

*

Am mai scris și am mai reprodus documente ale vremii, de-a lungul anilor, despre dezastruoasa pace de la București, din 9 mai 1918, așa că nu o insist și acum, când nu eu, ci dumneavoastră aveți obligația de a desluși ceea ce este de deslușit și de a urma îndemnul lui Xenopol, rostit la Putna, în 1871, de a nu ne mai „îngâmfa și înălța peste ceea ce suntem, căci numai prejudicii vom aduce, procedând așa, neamului nostru românesc”. Oare întâmplător, în aceeași nefericită zi de 9 mai 1918, a murit George Coșbuc?

*

Noua graniță a ciuntitei Românii foarte mici

Noua graniță a ciuntitei Românii foarte mici

*


[1] Bukarester Tagblatt, anul XXXIX, nr. 507, 10 mai 1918

 


Ultimul cântec al lui Ştefan cel Mare, în pericol!

Vioara si tambalul

*

Doar două, dintre toate cântecele românilor, au o vechime atestată documentar de peste o jumătate de mileniu: cântecul oştenilor lui Ştefan cel Mare, „Haiducky”, deja dispărut, şi celebrul cântec „Cucuruz cu frunza-n sus”, care se mai cântă şi acum, cu acelaşi text multisecular, mai ales în Ardeal şi în tot felul de prelucrări ale lui, inclusiv în variante folk.

*

„Haiducky”, cântat de taraful delegaţiei lui Ştefan cel Mare la încoronarea noului rege al Poloniei, în 1502, a fost notat pe tabularia de un călugăr din Lublin, Jana z Lublina, iar când tot polonii au făcut transcrierea în notaţie modernă europeană, s-a putut constata, şi de către unii români, că „Haiducky”, splendid cântec românesc, în 6 părţi, avea să se numească, mai târziu, când se cânta în doar 3-4 părţi, „Banul Mărăcine”, iar şi mai târziu, când rămăsese în doar 2 părţi, drept bătută ardelenească şi drept tot felul de alte „ardeleneşti”, cu răspândire doar în Bucovina, în care existase cândva şi ca întreg.

*

Haiducky min 3

Puteţi asculta “Haiducki” făcând click pe fotografie şi fixând cursorul la minutul 3 şi 15 secunde

(eu am ales secunda 31, în care se fixează şi titlul)

*

După 500 de ani, cântecul ostaşilor cu soldă (asta însemnau, pe atunci, haiducii) ai lui Ştefan cel Mare avea să fie reînviat, în chiar Cetatea Sucevei, de trupa „Zicălaşii”, dar numai „pentru o foarte singură clipă”, cum obişnuia să spună Nichita Stănescu.

*

„Cucuruz cu frunza-n sus”, cântec salvat de componistul protestant german Joachim Schlutter, care l-a publicat, în 1531, în „Wittenberger Gesangbuch”, a supravieţuit în Bucovina cale de peste o jumătate de mileniu, în ciuda faptului că, în ultimul secol, devenise, prin folosinţă, un cântec exclusiv ardelenesc. Ţin să precizez încă o dată că nu există cântece bucovinene, ardeleneşti, munteneşti, bănăţene, dobrogene sau basarabene, ci doar cântece naţionale româneşti, pe care bolşevismul le-a colectivizat în „vetre folclorice”. Prin acelaşi drept de folosinţă, „Cucuruz cu frunza-n sus” poate fi considerat un cântec bucovinean, pentru că Schlutter l-a cules de la Suceava, iar în secolul al XIX-lea există suficiente mărturii ale folosirii lui pe scară largă. Eminescu, de pildă, îi mărturisea unui prieten, în primăvara anului 1883, că a învăţat „Cucuruz cu frunza-n sus”, cântecul lui preferat, în Bucovina. Nu în Ardeal, ci în Bucovina.

*

Cucuruz cu frunza n sus min 17

Puteţi asculta “Cucuruz cu frunza-n sus”, varianta din 1531,

făcând click pe fotografie şi ducând cursorul la minutul 17

*

În Bucovina, cântecul a făcut parte din repertoriul bandelor de lăutari ai celebrilor Niculai Picu, Grigore Vindereu şi, în final, Ionică Batalan, de la care a şi cules cântecul profesorul doctor Calistrat Şotropa, care l-a şi publicat, în colecţia muzicală „Muza Română” din 1890, drept cântecul cu numărul 70. Încă nu s-au fonotecat cântecele adunate de Şotropa, dar, comparând partiturile (transcripţia după tabularia lui Schlutter şi partitura după interpretarea lui Batalan), nu se pot sesiza diferenţe, ceea ce înseamnă că, datorită popularităţii melodiei şi a textului, cântecul preferat de Ştefan cel Mare şi de Eminescu s-a păstrat nealterat, cale de o jumătate de mileniu.

*

Cucuruz Opis Muza Romana

Cucuruz partitura Muza Romana

1531

*

După anul 1900 (nu am verificat în culegerile de cântece din fondul Alexandru Voevidca şi nici în cea publicată de Mattias Friedwagner), dar, cu certitudine, după Unire, “Cucuruz cu frunza-n sus” nu s-a mai cântat în Bucovina. Se mutase în Ardeal, iar încrâncenata folosinţă transilvană l-a autohtonizat acolo, în variante mai “pe călcâie”, mai apăsate. Oricum, ultimul cântec al lui Ştefan cel Mare se mai păstra şi se mai păstrează, dar în provincia românească în care, deşi a avut două cetăţi, nu a stăpânit niciodată.

*

Problema pare să înceapă abia acum, odată cu nociva ofensivă a golăniilor folclorice. Un cunoscut interpret bucovinean tocmai îmi spune că a găsit, undeva, într-un sat, o “variantă” a cântecului lui Ştefan cel Mare, cu alt titlu şi cu alt text, variantă pe care vrea s-o includă în repertoriul său. Mai rămâne ca ardelenii să-l transforme în priceasnă (în fond, Schluter îl transformase într-un imn protestant – despre imnul Israelului nu e cazul să vorbim acum) şi devenim şi noi, românii de astăzi, jefuitorii finali ai “mormântului” lui Ştefan cel Mare, prădat, la propriu, de către călugări, până în 1752,  şi pe cale de a fi vandalizat, şi la figurativ, de către folcloriştii contemporani.

*

“Cucuruz cu frunza-n sus” reprezintă un monument de spiritualitate românească, păstrat intact timp de mai bine de o jumătate de mileniu. Îi lăsăm pe falsificatori să ne deposedeze şi de această ultimă comoară identitară?

 


Dimitrie Cantemir: Cântece de nuntă moldoveneşti

Hora-de-la-Aninoasa-Theodor-Aman

*

Întâmplarea mi-a scos în cale, aseară, cartea lui Thede Kahl Von Hora, Doina und Lautaren: Einblicke in die rumänische Musik, în care, frunzărind-o grăbit, am dar şi peste o partitură, scrisă de Dimitrie Cantemir, în transcripţia europeană a Eugeniei Popoescu-Judetz, dar toate încercările mele de a afla cărţile celebrului muzicolog român, emigrat în America, au rămas zadarnice, deşi am insistat mult pe căutarea lucrării Prince Dimitrie Cantemir: Theorist and Composer of Turkish Music, în speranţa descoperirii şi a altor partituri, ca să le dau de lucru Zicălaşilor, care deja au împlinit venerabila vârstă de 2 ani şi 2 zile.

*

Cantemir partitura

*

Dar nu am găsit nici o carte de-a soţilor Popescu-Judetz. În schimb, am nimerit un album audio, realizat de İhsan Özgen, Lars Johannesson, David Wilson, Amy Brodo, Mesut Özgen, Linda Burman-Hall, Eliot Bates şi Ateş Temeltaş, în care erau incluse şi 6 cântece moldoveneşti, 4 sârbe, 2 jocuri de nuntă şi un “Ostropesul”, lesne de identificat, şi de către nepricepători, drept rădăcină pentru chindia “Busuiocul” din muzica naţională românească de mai târziu. Din cele 4 sârbe, doar 1 şi 4 sunt sârbe, dar interpretate prea turceşte, datorită instrumentelor ne-moldoveneşti folosite, sârba 2 fiind o superbă “jele”, iar sârba 3 – ceva apropiat de doină, dacă nu cumva o iertăciune. Cele două jocuri de nuntă, cu frânturi melodice care supravieţuiesc şi astăzi în melodii folclorice (începutul jocului 2 figurează în repertoriile multor interpreţi bucovinene de astăzi, dar şi în jocul 1 întâlnim ecouri cunoscute şi încă notorii), înseamnă, dacă li se vor da interpretări de instrumente româneşti, o şansă de a compara muzica românilor cu cea turcească în acelaşi reper al anului 1700.

*

Album interpretii turci

*

Muzicienilor care au reînviat, în Turcia (“Unde-au fost, atunci, românii?”), memoria şi spiritul Prinţului Cărturarilor şi Cărturarului Prinţilor, care a fost Dimitrie Cantemir, le suntem datori cu o închinare plină de recunoştinţă, iar dacă voi izbuti să-i contactez, voi prinde curaj în a continua, în vara anului 2018, festivalul dornean “Cântece de peste veacuri”, pe care îl debutăm experimental în 7 iulie 2017, cu premeditarea de a-l transforma, cât mai curând posibil (eu nu prea mai am timp, păcatele lor de bătrâneţi!), într-un festival internaţional al cântecelor vechi ale omenirii.

*

Deşi am redistribuit pe facebook albumul remarcabililor muzicieni şi Ateş Temeltaş, revin şi în site cu track-urile audio, ca să le puteţi asculta separat, călătorind cu sufletul cale de trei veacuri şi mai bine:

*

Sârbe:

Sarba 1

*

Sarba 4

*

Sarba 2

*

Sarba 3

*

Jocuri de nuntă:

Joc de nunta 1

*

Joc de nuta 2

*

Ostropesul (chindia Busuiocul?):

Ostropesul

*

Aţi ascultat? Dacă da, nu vă grăbiţi să trageţi concluzii. Bucuraţi-vă doar de suflet, pentru că numai sufletul poate cuprinde veacurile.

*

Cantemir ilustratie 2


Există memorie românească, dar nu o avem!

Allgemeine musikalische Zeitung coperta 1822

*

Muzica naţională românească are atât de multe mărturii prin veacuri, încât, dacă ajungi să le cunoşti, tragi câteva concluzii violent opuse folclorimului narodnicist din ultimele două secole:

*

1. Nu a fost compusă de popor, ci de lăutari profesionişti, fie din breslele de târgoveţi, fie din cele de curţi domneşti şi boiereşti, fie de muzicanţi ţigani;

*

2. Nici o provincie românească nu îşi poate revendica patrimonii muzicale şi lirice, pentru că, aşa cum spun câţiva călători şi culegători de folclor străini, pe când românii trăiau risipiţi în trei imperii, imediat ce se năştea un cântec românesc într-un loc, acesta zbura cu viteza fulgerului spre toate celelalte provincii româneşti, unde se cânta aproape simultan. Fiecare cântec are un anume autor înzestrat, iar penibila indolenţă a generaţiilor noastre uituce nu le îndreptăţeşte pe acele anonime colectivităţi să-şi însuşească opera celui ignorat şi, în cele din urmă, uitat;

*

3. Pentru o bună parte din melosul românesc se cunosc şi autorii, “Hora lui Batalan”, de pildă, fiind compusă de lăutarul Ioan Batalan din Horodnicu de Jos, “Hora lui Grigore”, de suceveanul Grigore Vindereu, “Hora lui Moş Cimpoi”, de cimpoiaşul Ionică Bordeian din Volovăţ, “Hora Chiciu”, de Gheorghe Chiciu din Gura Solcii şi aşa mai departe.

*

Spuneam, ieri, când postasem  partiturile pentru cinci cântece, publicate la Leipzig în 1821, că şi în 1822 s-au mai publicat, în acelaşi prestigios ziar “Allgemeine Musik Zeitung”, un cântec şi o horă, pe care le postez astăzi, când se împlinesc opt premiere mondiale şi doar doi ani şi o zi de la primul concert al “Zicălaşilor” cu muzică veche românească. Şi mă ţin de cuvânt.

*

Allgemeine musikalische Zeitung p 520 1822


Pagina 10 din 77« Prima...89101112...203040...Ultima »