ANTOLOGIA POEZIEI BUCOVINENE | Dragusanul.ro

De-aceea poetul se roagă când scrie

 

 

Ilustraţie la poemul “Inscripţie în rugăciune

*

După câte înţeleg, George Todoran a studiat la Cluj, după anul 1935, când devine cumva poetul oficial al gazetei „Freamătul şcoalei, revistă de pedagogie şi cultură generală a învăţătorilor din Cluj” (din 1937, avea să facă parte din „gruparea revistei”), dar şi autor al unor texte gazetăreşiti. În 1936, scrie, de pildă, necrologul lui Maxim Gorki, precum şi cronici ale cărţilor „Poeme într-un vers”, de Ion Pillat, şi „Fortul 13”, de Dragoş Protopopescu. Nu lipsesc nici cronicile plastice, precum „Expoziţia de pictură Nicolae Braha” (Lanuri, III, nr. 3, mai 1936), Mai are şi un text, „O acţiune şi un crez”, despre portul popular al „familiei Şorecani de la Ticu-Colonia şi e vorba aici despre portul naţional” (Freamătul şcoalei, anul II, nr. 6-7, iunie-iulie 1936), „Pietre pentru templul nou” (Freamătul şcoalei, anul II, nr. 10-11, noiembrie-decembrie 1936), o pledoarie pentru „intensificarea reflexiunilor pedagogice”. În 1937, publica un superb elogiu despre Lucian Blaga, „omul tăcerilor grele şi întruparea istoriei ardeleneşti”. În vara anului 1938, publica un prim volumaş de versuri, „Rod peste Mâine”, care beneficia de o cronică, în „Pagini literare” (1939, VI, 3-5), semnată de Romulus Demetrescu (critic tradiţionalist, didacticist şi, în mod logic, retrograd), care-i reproşează bucovineanului modernismul poeziei, vag înrudită cu lirica lui Arghezi sau a lui Panait Cerna:

*

*

„Editura revistei „Lanuri” din Mediaş a publicat, astă-vară încă, un volumaş de versuri, cu aceeaşi înfăţişare curată şi îngrijită ca şi celelalte, editate mai înainte. El se intitulează, foarte nepotrivit pentru frumoasa noastră limbă, „Rod peste Mâine”.

*

Poemele din acest volum sunt ale domnului George Todoran, un tânăr învăţător din judeţul Cluj. Am ţinut să însemnăm aici ceva despre talentul acestui poet, deşi o facem cu oarecare întârziere. Este ciudat, mai întâi, faptul că şi domnul Todoran se înclină, cu oarecare smerenie, poeziei cu pretenţii „dificiliste”. Dacă-am înţeles bine, ideea că tristeţile ce picură în versurile sale nu-s doar găteli cu flori mirositoare, ci murmurări potolite de rugă liniştită, la un altar unde se-nchină, cucernică, o credinţă vie – se exprimă astfel în cea dintâi poezie a volumului:

*

Prietene, de vei opri cândva flămânde gene

Printre tristeţile ce picură aici,

Nu turbura truditul cer de licurici

Cu bucuria-n brâu de sânziene.

*

Ascultă-ncet adâncul crez de ape

În vremea prinsă la fântână în amurg:

E-o rugăciune nouă pentru burg

La care liniştile vin să se adape

*

Şi treci apoi, de ai un Dumnezeu,

Mai sus puţin de treptele de var,

Genunchii blânzi închină-i la altar

În amintirea cântecului tău (Cântec pentru om).

*

Această exprimare „dificilă” este evident căutată, construită şi nefirească. E greu de înţeles pentru ce poetul o preferă alteia, normale… Decât doar numai dacă şi dânsul crede că imitarea apucăturilor la modă te poate urca la o treaptă anumită de… artă. Dar domnul Todoran are talent. El mânuieşte un vers bine conturat, cizelat uneori în forme perfecte. Însă demonul „originalităţii” (noutăţi la modă) îl face să caute mereu expresiile cele mai ciudate, mai şterse, cunoscute manierismului poetic contemporan:

*

„Mi-e sufletul bolnav de drul şi de tristeţe” (Drum).

*

„Aş vrea să plec departe, în ţara scrisă-n strună

Să-mi crească amintirea în urmă soră bună

Şi mânjii timpului peste tristeţi s-apuce,

Dar mână nu-i să mă coboare de pe cruce” (Dorinţă).

*

Sau în poezia „Ce are”, în care dorul adevărat, sincer, este strangulat de aceeaşi expresie căutată, nefirească, artificială:

*

Ştiu undeva o casă mică

Tăcută şi tristă ca ochii tăi mici,

Sub streaşină un cuib de rândunică

Adună cerul risipit din ochi de licurici.

*

Acolo a aţipit amintirea visând

Peste întinsul poemului aşternut,

Doar porumbeii gândului mai trec din când

În când lumina-ntâiului sărut.

*

Amurgul paşte liniştea în seară,

Iar vremea-i din ce în ce mai flămândă.

Un călător a uitat acolo o vioară

Ce-aşteaptă de-atunci o mână plăpândă.

*

Strunele-au îngenuncheat acum la liturghie

În timp ce îngerii îndoielilor se scaldă:

Cine moaie pana-n mări de elegie

Frângând rugăciunea ca pe-o pâine caldă?…

*

În margini de împărăţie, mireasă,

Hai să pornim hăt, sus pe creste!

Ştiu undeva un drum, un vis şi-o casă

În care-ncăpem amândoi ca-ntr-o poveste.

*

Iată alte versuri făurite după acelaşi calapod pretenţios. Poetul coboară la stână:

*

„Unde prietenul baci cu vreascuri de astre

Fierbe-n zodie de lapte cântec de lumină”

*

sau

*

„Dau pinteni timpului spre holde de stele

Tot presărând pe drum un braţ de soare” (Fratelui Vers).

*

Adăugaţi apoi o mulţime de naivităţi, de expresii decalcate după alţi poeţi, care au avut şi ei proasta inspiraţie de a folosi un fel de râie versuitoare (era să-i zic „poetică”), care se întinde înfricoşător printre tinereţea asta simţitoare şi prea uşor molipsită. Un vocabular scos din naftalină sau fabricat din cuvinte moarte, culese anume şi înşirate convenţional, fără rost: „Inscripţie în rugăciune”, „liniştile colindate-n manuscris”, „prietena unică din poem”, „fruntea scrisă-n anotimpuri înflorite”, „scutură amintiri pe leat de poezie”, „gânduri apriline”, „noapte mare cât un pui de întrebare”, „Cineva te-aşteaptă în poem” etc. Aceste imperfecţiuni şi preţiozităţi arată lipsa unei cunoştinţe artistice şi o tinereţe prea puţin îngrijorată de simţul răspunderii, când crede că o simţire adevărată se poate înfăţişa cu orice fel de îmbrăcăminte, lipsită de măsurile proprii trebuitoare.

*

Din versurile domnului George Todoran nu au putut fi înlăturate nici reminiscenţele supărătoare, lăsate de lectura poeţilor ce l-au precedat: Ştefan Baciu, George Popa, Arghezi (îi ia până şi acel celebru „uşure”, cea mai urâtă pescuire a vocabularului arghezian), ba chiar din Cerna. Din cele cincizeci şi două de poeme ale volumului de faţă se pot socoti că aduc „ceva” în simţirea poetului numai opt: „Cântec pentru om”, „Întoarcere”, „Ţiganca”, „Poem cu Tristeţi”, „Trec anii”, „Descântec în Vers”, „Destăinuiri” şi „Gânduri”. Deşi mai toate sunt supuse obiecţiunilor de mai sus. Cele mai bune mi se par, dintre acestea: „Ţiganca”, „Întoarcere” (al cărei sfârşit e slab), „Poem cu Tristeţi” şi „Trec anii”. Este o anumită atitudine lirică şi în „Destăinuiri”. Iată cum vede poetul pe „Ţigancă”. Citez, cu regret, un fragment numai:

*

Mi-e inima drum şi drumul odihnă

Şopârle verzi şi cenuşii de lumină

Port în sânul meu cald de piatră.

Un pumn de primăveri dospite

Strigă-n mine chemări de ispite.

Cu laptele jarului sting în vatră

Cenuşa timpului greu ce-a mai rămas

Pe amintirea otrăvită ca un suflet de pripas.

De unde vin? Nu te-obosi a mă-ntreba

Nici unde merg. Ce-ţi pasă dacă trece cineva

Ori ce ţi-ar folosi din anii mei în floare?

Haide, ia mâna de la cingătoare!

Eu vin doar să-ţi descânt de dragoste, de toate

Durerile ce stau ca bolovanii-n tine răsturnate (Ţiganca).

*

Nu-i aşa că avem aici o poezie admirabilă? Şi vedeţi: tânărul poet vorbeşte acum ca lumea, de aceea izbuteşte să ne strecoare-n suflete ceea ce simte. Şi gândirea lui e turnată aici într-un relief cu forme aproape definitive. Pentru ce oare, Doamne, atunci borborosirile şi strâmbăturile, care-i ascund darul acesta? Pentru ce?…

*

Poetul nostru e zbuciumat de frământări, de doruri, de nelămuriri şi melancolii ce-şi caută glas. Şi uneori, din fericire, aceste trăiri reale capătă glas potrivit, arareori; atunci când poetul, împins de ceea ce simte, sare peste zgura rămăşiţelor din amintirea lui despre ceea ce credea că e azi „poezie”. Aşa, în „Trec Anii”. Melancolia faţă de perindarea timpului este prinsă aici în foarte frumoase versuri, care arată că poetul nostru poate grăi în limba proprie, desfăcându-se, fără multă greutate, din cele învăţate altundeva:

*

Văd ziua sângerând în brâu de înserare

Ca o copilă blândă ce se-ntoarce acasă

Tăcută, ’ngândurată, drăgăstoasă

De la mai ştiu eu care şezătoare.

*

Trec anii şi-n ani te caut mereu

Cu fruntea rezimată-n primăveri zglobii

Să te culeg în calde melodii,

Stăpână peste satul cântecului meu,

*

Tu nu auzi cum anotimpurile urcă-n noi

Belşugul ţarinii în rod de rime,

Cum cerul ne pofteşte-n limpezime

Să ne întoarcem cu-amintirile-napoi?

*

De când aştept al zilelor inel

A început să plângă-n ruine cineva

Din vara mea, din vara ta,

Şi anii trec încet, încetinel.

*

Conced că şi-n aceste versuri frumoase poetul nu-şi configurează îndestulător o exprimare curat personală. Lucrul se poate vedea şi-n celelalte câteva poezii, alese de noi aici. Dar este, cu toate acestea un început limpede a unei cărări pe care firea lui şi-a deschis-o singură. Şi pentru acest început, în care ar putea răsări un talent personal, am găsit bine să ne oprim la volumul domnului George Todoran” / Romulus Demetrescu (Pagini literare, 1939, VI, 3-5, pp. 115-118).

*

Ce poet! Uneori, şi o cronică ostilă poate strălumina un univers. Un univers sută la sută „iconar”, în care simbolistica explicită a celor trei relaţionări, cu timpul (prin lut), cu viaţa (prin dragoste) şi cu universul (prin credinţă), iar contemporaneitatea exprimărilor lirice, privită cu ofuscări depreciative de către ne-poetul recenzent, care îl asemuieşte cu Arghezi şi cu Panait Cerna, deşi înrudirile duc spre Blaga, spre Mircea Streinul şi spre George Voievidca (meşteşugul născocirii cuvintelor), mi-l apropie şi mai mult. Deci, trebuie să-l caut şi să-l aflu, pentru a-l încredinţa rafturilor memoriei bucovinene.

*

*

Autumnală

*

Mamă, pumnul neliniştilor mele

Ciorchin pârguit din roade grele

Îşi picură soarele printre crengi de arţari

La poarta liniştii tale mari.

*

Adunată din bătrână nădejde ţărănească

Ziua-mi de cremene, în toamna aceasta de iască,

Se-mprăştie în zboruri galbene pe-adâncuri de ieri

La răscruci de leat flămând de primăveri.

*

Mâna de nea îmi leagănă gândul

Şi-l creşte-n lumină pornindu-l

Prin ţară de rugă cu slove străbune

Spre rosturi mai bune.

*

(Freamătul şcoalei, anul I, nr. 1, 1 noiembrie 1935, p. 23)

*

*

Popas

*

Pe marginea nădejdilor sprinţar

Copilu-mi când a poposit alături lângă mine

Cu-un pumn de vise apriline

Culese din al vremilor cuibar

*

Şi liniştile curg a împăcare

Cu fruntea ninsă-n brumării de lună

Ne mângâie zâmbind cu voie bună

Din buze de-amintiri şi de uitare.

*

La piatră de hotar scăldată-n dor

Cu mâinile-afundate în sulfină,

Culegem iar bănuţii de lumină

Spre zestre unui cântec viitor.

*

*

Rânduri de vară

*

Vezi, vine cântecul să se adape

Din împărăţia frunzelor plăpânde,

Şi gândurile – rupt buchet de ape –

În vers îşi scriu chemările flămânde.

*

Sub vara-aceasta coaptă-n rugăciune

Spicul amintirilor peste hârtie

Scutură seninul din tăciune,

La vama visului, zălog de bucurie.

*

Cărări trudite-n luminiş de seară

Cu gene limpezite de izvoare

Culeg tăcerea-n strune de vioară

Din cerz de umbră călătoare.

*

Dar pasul tocului s-afundă la răscruce

Prin cetina-ntrebării, frântă-n sân de pruni

În file mângâierea clipei să apuce,

Şi lacrima, din zboruri de lăstuni.

*

(Freamătul şcoalei, anul II, nr. 6-7, iunie-iulie 1936, p. 309)

*

*

Inscripţie în rugăciune

*

În ţara gândurilor mele

Mai cântă lăutarii-n strune de lumină

Sub cerul larg şi scris cu stele

Pentru chemarea de-aşteptare plină.

*

Prin liniştea cu zvon de rugăciune

Trec turmele uitării peste veac

Şi fiecare drum în taină spune

Descântecul din mitul greu de leac,

*

Cineva a săpat aici cu daltă şi sânge

Povestea răstignirilor culegătoare

De-aceea câteodată geana omului plânge

Cu vinul ce umple flămânde ulcioare.

*

De-aceea în strofă străinul

Doare şi frige cântarea afund

Când peste zările de vis seninul

Încearcă s-adune rod nou şi rotund.

*

Ori poate blestemul mai dăinuie încă

La piatră de hotar – nădejde vie

Peste altarul vremilor de stâncă,

De-aceea poetul se roagă când scrie.

*

(Freamătul şcoalei, anul II, nr. 10-11, noiembrie-decembrie 1936, p. 384)

*

*

Locuri natale

*

Vă port sâmbrie-n cântecul curat

Şi din lumini vă port în fiecare seară

Pe struna gândului pentru vioară

Acord de linişte în crez săpat.

*

Pumn de lapte dulce-n dimineaţă

Când s-adapă rugăciunile din rodul verii,

Ora deniei v-o culc în leagănul tăcerii

Peste ploile de zile, spic de viaţă.

*

Cuib de lege, basm cu soc la brâu

Pe cărare de baladă scrisă-n trişcă

Vânt de vreme, taina-n dungă mişcă

Printre frunzele de bucurie de la râu.

*

Slovă lângă slovă – vis şi trup

Cu azurul colindat în mână,

Anii vi-i culeg şi cerul din ţărână

Pâinea dragostei cu voi s-o rup.

*

(Freamătul şcoalei, anul III, nr. 6-7-8, iunie-iulie-august 1937, p. 384)

*

*

Cântec pentru om

*

Prietene, de vei opri cândva flămânde gene

Printre stristeţile ce picură aici,

Nu turbura truditul cer de licurici

Cu bucuria-n brâu de sânziene.

*

Ascultă-ncet adâncul crez de ape

În vremea prinsă la fântână în amurg:

E-o rugăciune nouă pentru burg

La care liniştile vin să se adape

*

Şi treci apoi, de ai un Dumnezeu,

Mai sus puţin de treptele de var,

Genunchii blânzi închină-i la altar

În amintirea cântecului tău.

*

*

Ce are

*

Ştiu undeva o casă mică

Tăcută şi tristă ca ochii tăi mici,

Sub streaşină un cuib de rândunică

Adună cerul risipit din ochi de licurici.

*

Acolo a aţipit amintirea visând

Peste întinsul poemului aşternut,

Doar porumbeii gândului mai trec din când

În când lumina-ntâiului sărut.

*

Amurgul paşte liniştea în seară,

Iar vremea-i din ce în ce mai flămândă.

Un călător a uitat acolo o vioară

Ce-aşteaptă de-atunci o mână plăpândă.

*

Strunele-au îngenuncheat acum la liturghie

În timp ce îngerii îndoielilor se scaldă:

Cine moaie pana-n mări de elegie

Frângând rugăciunea ca pe-o pâine caldă?…

*

În margini de împărăţie, mireasă,

Hai să pornim hăt, sus pe creste!

Ştiu undeva un drum, un vis şi-o casă

În care-ncăpem amândoi ca-ntr-o poveste.

*

*

Trec anii

*

Văd ziua sângerând în brâu de înserare

Ca o copilă blândă ce se-ntoarce acasă

Tăcută, ’ngândurată, drăgăstoasă

De la mai ştiu eu care şezătoare.

*

Trec anii şi-n ani te caut mereu

Cu fruntea rezimată-n primăveri zglobii

Să te culeg în calde melodii,

Stăpână peste satul cântecului meu,

*

Tu nu auzi cum anotimpurile urcă-n noi

Belşugul ţarinii în rod de rime,

Cum cerul ne pofteşte-n limpezime

Să ne întoarcem cu-amintirile-napoi?

*

De când aştept al zilelor inel

A început să plângă-n ruine cineva

Din vara mea, din vara ta,

Şi anii trec încet, încetinel.


George Todoran, frate și duhovnic în tristeți

*

Un mare poet, total și pe nedrept uitat al Bucovinei, a fost George Todoran, de care am dat, astăzi, din întâmplare și, tocmai de aceea voi porni cu încrâncenare, „prin liniștea cu zvon de fum căzut”, așternută „în calea întrebărilor de vreme plină”.

*

Când am scris „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”, știam puține lucruri despre George Todoran. Puține știu și acum, dar poemele care mi-au ieșit în cale, astăzi, mă obligă. În fond, ca împătimit al memoriei, nu pot rămâne doar cu cinci poeme („Spovedanie”, „Apele”, „Noemvrie”, „Decemvrie”, „Ianuarie”) și cu de nevoie superficiala notiță din „Mărturisitorii”:

*

Ultima veste pe care o avem despre acest mare poet bucovinean („Povestea asta banală pe unii-i sfinţeşte. / Îngenunchează, frate – vin din rugăciune, / Fiecare vers, inima mea, cu sânge-l hrăneşte”), George Todoran, este cea referitoare la adresa din refugiul bănăţean (Timişoara, str. Regina Maria 15). „Vagabond la poarta din oraşul de hârtie”, conştient că doar „cuvântul îţi ciopleşte troiţă, / Frate şi duhovnic în tristeţi şi evlavii, / Şi străjuie-n preajmă-i poema domniţă”, George Todoran spune ceea ce „spune-se-ntr-o carte, / Că şi poeţii câteodată ştiu ce-aduce anul”, iar poemele sale, când psalmice, când zvâcnete de lumină jucăuşă, adeveresc un poet smuls din moştenirea care i se cuvine viitorimii. Nu nouă, celor care, direct sau indirect, l-am condamnat la tăcere „călcând pe plaiuri galbene de gând, / Cu morţii-n şi în giulgiuri cenuşii”, ci viitorimii, pentru că „au apele destinul lor crestat în an”, care garantează, aşa împuţinată cum este, „va răsări cândva-ntr-o carte de lumină / Ca steaua slovei, rană tăvălită-n mare”

*

*

Așteptare

*

De treci pragu-n casa amintirilor citești

Floarea lacrimii prin tainice unghere

Scrisă-n zările trudite și stinghere

Peste cerul frunzelor ce scutură povești.

*

Prin liniștea cu zvon de fum căzut

Se coc azi roadele mustoase ale verilor

Aici am așternut mai ieri în leagănul tăcerilor

Lumina cântecului dezlegat din lut.

*

Belșugul strunelor aicea stă închis

Și crește peste strofă cu fiecare seară

Să legene sub streșini de nouă primăvară

Ofranda rugăciunilor ce ard în vis.

*

Închină-te și intră cu pumnul tău de jar

În calea întrebărilor de vreme plină

Te-așteaptă avânturile pline în lumină

Cu anotimpurile scrise-n calendar.

*

*

Final

*

Pe câmpuri de lumină a căzut o stea.

Cine plânge-n slove rugăciunea mea?

*

Poate-i o lacrimă caldă de mamă

Ce adună răstignirile grele-n năframă?

*

Călătorul a întârziat cu noaptea pe lună

Și caută flămând o vorbă bună,

*

O mână plăpândă scrisă-n viori

Care să arunce-n amintiri cu flori.

*

Tăcere. Drumul se întoarce în sine

S-adune buchete de mâhniri în terține.

*

Nu-i nimeni să culeagă-n baladă de paltini

Pâinea de lege nouă, din datini.

*

(Lanuri, anul V, no. 1-2, 1938, p. 14)


Adrian Forgaci: La Nistru

Christos inaintea lui Pilat M Munkacsy LUCEAFARUL 1 1903

*

Râu măreț din moși străbuni

Plin de ani și plin de gânduri,

Tu pe frunte-mi rânduri-rânduri

Amintirile le-aduni.

*

Tu, hotar din veac și vremuri

Între două vechi popoare,

Vestea lor în lumea mare

Trist o duci și te cutremuri.

*

Dar eu fără spor nici rod

În noianul jalei mute

Caut urmele pierdute

A lui Ştefan Voievod.

*

De pe țărmurile tale

Ce se pierd în cotituri,

Tu cu taina-ți doru-mi furi

Şi cu tine-l duci la vale.

Iar mărirea din străbuni

Trist prin amintire-mi trece,

Numai tu încet și rece

Maiestos din valuri suni.

*

(Luceafărul, II, nr. 8, Budapesta, 15 aprilie nou 1903, p. 154)


Cartea lui Scavinschi, stihuitorul bucovinean

Scavinschi coperta

*

În anii în care lucram “Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”, am umblat îndelung pe urmele legendatului Daniil Scavinschi, pe care Ion Nistor îl glorifica, Costache Negri îl ironiza, iar eu îl consideram, instinctual, doar un stihuitor, care nu se ridica nici măcar la nivelul unui lăutar ţigan de prin satele Bucovinei. Din păcate, am avut dreptate, dar, înainte de a vă prezenta oda din 1825, în original şi transcriere, să vă arăt ce aflasem despre Scavinschi din mărturiile trufiei bucovinene:

*

Între primul şi ceilalţi autori de calendare bucovinene, îşi face loc, graţie lui Iancu Nistor, şi un stihuitor „originar de prin părţile Cozminului“, cu care reputatul istoric vrea să umple un gol definitiv, declamând în faţa academicienilor care veniseră să-i asculte discursul de recepţie, în 1916, cum că acest „poet“, Daniel Scavinschi, „a deprins rostul buchiilor la vechea şcoală moldovenească din Cernăuţi şi se pare că a urmat câţiva ani şi liceul german din acest oraş. De la Cernăuţi trecu la Lemberg, unde intră ca practicant în farmacia unei rude de ale sale. Acolo făcu cunoştinţa Marelui Agă Sandu Sturdza Miclăuşanul, care, la 1823, îl luă cu sine la Iaşi. În capitala Moldovei, Scavinschi veni în atingere cu cei mai de seamă scriitori moldoveni din acele vremuri şi se învrednici de prietenia lui Constantin Negruzzi, care a scris o duioasă biografie a prietenului său. Pe urma sa ne-au rămas drama „Democrit“, ode pentru deşteptarea Românilor, sonete pentru fericirea Moldovei şi panegrice la adresa boierilor găzduitori“ (Nistor, op.cit., pp. 36, 37).

*

Aşa se scrie istoria, inclusiv cea literară, înzestrând cu şcoliri naţionale şi raţii aferente de patriotism îndoielnic pe câte un personaj literar mai mult sau mai puţin caricaturizat. Constantin Negruzzi îl înveşniceşte pe Scavinschi, în mai 1838, când moare bucovineanul, făcându-l personajul „Scrisorii IV“, cea subintitulată „Un poet necunoscut“, publicată de Vasile Alecsandri, cu o prefaţă incendiară pentru toate timpurile şi, tocmai de aceea, nerepublicată niciodată, în „Scrierile lui Constantin Negruzzi / Volumul I / Pecatele tinereţeloru“, Bucureşti, 1872, paginile 205-210, scriere din care voi şi cita pasajele cele mai sugestive:

*

„Daniel Scavinschi era de neam român din Bucovina. Rămânând orfan în tânâră vristă, se duse la Liov, în Galiţia, la o rudă a sa ce era spiţer, pe lăngă care slujind calfă învăţă puţină botanică. Ca să se supue modei Polone, mai adăogi un „schi“ la porecla sa, şi din Scavin se făcu Scavinschi („De aş fi trăit în Rusia, mi-aş fi zis Scavinov; în Germania, Scavinemberg, la Paris, Scavinevil, şi, la Bucureşti, Scavinescu“ – mărturiseşte personajul în pagina 209 – n.r.). Învăţă limba nemţească şi o cunoştea bine, dar nu-i iubea pre Nemţi; pentru aceea, când musa română începu a-l supăra, preferă a traduce din francesă, deşi o ştia mai puţin decât pre cea germană.

*

Pe când el îşi petrecea zilele plămădind cantaride şi pisând chinină, la 1823, un boier moldav înturnându-se de la Viena, îl cunoscu şi, văzând în el dispoziţiuni poetice şi spirit deştept, îl îndemnă să vie la Iaşi ca să-şi caute norocul… Scavinschi părăsi bucuros o ţară unde nu căştigase decât un „schi“ la sfârşitul poreclei şi alergă la Iaşi, dar sărăcia şi lipsa îl întovărăşiră şi aici. Musele spăimântate şi Apolon cu părul măciucă în cap fugiseră care încotro de groaza Ianicerilor. Nime nu mai gândea la poeţi… În zadar Scavinschi scria imne asupra fericirei patriei, sonete pentru răsărita stea a Moldovei, ode, epitalame în care toţi zeii din Olimp figurau; cu folosul lor abia depărta de un palamac lipsa… Pe lângă aceste, el era o adevărată jucărie a naturii. De o statură microscopică, precum însuşi n-o ascundea, zicându-şi: „Daniel Scavinschi cel mititel de statură, / Pre care-a plăcut naturii a-l lucra-n miniatură“, şi de o constituţie foarte delicată, era un original de frunte. El trei lucruri iubea în lume cu un amor religios, cucernic, înfocat. Aceste lucruri erau: poesia, medicina şi – musteţele sale“.

*

Când să împlinească treizeci şi doi de ani, în 1838, Daniel Scavinschi, care obişnuia să-şi încerce produsele spiţereşti pe sine, se îmbolnăvi şi chemă, urgent, pe Negruzzi, care povesteşte:

*

„L-am găsit în pat, şi căutându-se într-o oglindioară, scotea câte un fir din frumoasele lui musteţi şi le punea într-o cutiuţă ca pre nişte preţioase scule.

– Ah, ce bine ai făcut c-ai venit, îmi zise, socoteam că voi muri fără să te văd.

– Iar ţi-a venit ipocondria?

– Acum e moartea, a ei vară primară, o cunosc bine. Aseară, văzând că nu-mi lucrează alte doctorii, am luat o doză mare de mercuriu, şi azi mă trezesc că-mi cad musteţile…

*

Nenorocitul se otrăvise! Am sărit ca să trimit după un doctor. M-a înţeles şi, întinzând mâna sa rece şi veştedă, m-a apucat de braţ.

– E de prisos, îmi zise; măcar de aş şti că voi scăpa, tot nu voi să mai trăiesc. Nu voi să zică oamenii, văzându-mă, „Iaca Daniel Scavinschi, cel mititel de statură, / Cărui îi căzu musteaţa şi e chiar caricatură“. Ţine acest pachet, urmă; să-l dai la adresa sa.

Pe pachet scria: „Scrieri a lui D. Scavinschi, să se dea la D. Aga A. Sturza Miclăuşeanul ca să facă ce va voi cu ele“…

*

Napoleon muri zicând: Franţa – oaste.

Scavinschi zicând: lipsă musteţi.

Hofman moare de jale că i-a perit motanul.

Scavinschi pentru că i-au căzut musteţile.

Fireşte judecând, deosebirea nu e atât de mare“.

*

Şi, la fel de firesc, în ciuda pierderii scrierilor sale, Daniel Scavinschi poate fi socotit primul stihuitor bucovinean, aflat, prin pasiune, foarte aproape de teritoriul sacru al poeziei.

*

Scavinschi coperta de garda

*

S-ar părea că Negri s-a înşelat asupra vârstei lui Scavinschi în anul morţii şi că stihuitorul bucovinean s-ar fi născut în 1795, murind în 1837, deci la vârsta de 42 de ani, şi nu la 32. Cât despre “cartea” lui Daniil Scavinschi, “Odă / din partea obştii / întru slava nunţii luminării sale, / Prinţesei / Elenco Sturza, / ce se prăznuieşte astăzi, octombrie 18, 1825 / alcătuită / prin / Daniil Scavinschii”, aceasta înseamnă o stihuire în 12 strofe de câte 6 versuri, presărată şi cu preţiozităţi de limbaj, deşţi scrisă într-o limbă română în general corectă, alta decât “moldoveneasca” folclorului de astăzi. Dar, deşi banală, “Oda” lui Scavinschi înseamnă un bun al nostru, pe care suntem obligaţi, atunci când există respect de sine din partea unui neam, mai ales că Daniil Scavinschi ne lasă şi o informaţie nespus de preţioasă, cea despre ritualica “prăznuire a nunţii“, de care o să mă ocup, la locul potrivit, în cartea “Datina, religia furată”, aflată în lucru.

*

 Scavinschi 1

1.

 

Glasul duioaselor muze,

Eliconului vechimi,

Din umilitele buze

Daco-romanei mulţimi,

Azi, prin ton mângâietor

Să se înalţe pân’ la nori

 

2.

Rostire învăpăiată

Limbuţiilor alese

Azi din inimă curată

Tot sufletul să reverse

Şi cei melancolicoşi

Astăzi să fie voioşi.

3.

Inimi de le-i avea calde,

Ele încă să sălteze,

În şampanii să se scalde

Şi bine să cuvânteze

Două inimi ce-au voit

Cerul azi de le-a unit.

 Scavinschi 2

4.

Grija gândirii amare

Nu fie azi lucrătoare,

Fugă de aici afară

Duşmanca cea mustrătoare

De la toţi ce dănţuiesc

Nunta ce o prăznuiesc.

 

5.

O veselie cerească

Cu viersuri armonioase,

O cântare îngerească

Cu jocuri şăgi priincioase

Să cuprindă de-odat’

Acest praznic luminat.

 

6.

Raza acea neapusă,

Ochiul ce toate priveşte,

Puterea acea nespusă

Ce toate povăţuieşte

Trimită din cer noroc

Întru acest strălucit loc.

 Scavinschi 3

7.

Izvorâtorul de viaţă

Să ivească cu iubire

A sa prea sfinţită faţă

La această însoţire

Întru a îmbrăţoşa

Cu milostivirea sa.

 

8.

El încă de la zidire

Tuturor din lumea toată

Această de azi unire

Avu în cer însemnată

Şi astăzi s-a împlinit

Ce din veacuri s-a menit.

 

9.

Graiul puterilor sale

Umple de duh toată firea,

Tuturor din ceastă vale

Le împarte norocirea,

Şi stelelor tuturor

Aste ocârmuitori.

 Scavinschi 4

10.

Iubitoarea sa privire

Se varsă cu-mbeşugare

Prin a soarelui lucire

Făpturilor luminare

Şi pe omul drept şi blând

Îl miluieşte curând.

 

11.

Cu mila dar cea cerească

Ziditorul blândeţii

A se-ndura să vroiască

În toată curgerea vieţii

Tinerii azi însoţiţi

Să fie-ntovărăşiţi.

 

12.

Ani mulţi cu zile senine

Azi din cer să le sosească

Cu armonie, cu bine,

Toată viaţa să trăiască,

Fie raiul de fericiri plin,

Ne rugăm toţi din suspin.


vasile gherasim: sunt clipe pline de dumnezeire

Vasile Gherasim

*

Către Poezis

*

Tu mi-ai ieşit în cale

Şi eu te aşteptam demult, demult să vii

Şi să-mi apari în visul vieţii mele –

Doar vis e viaţa ce-ntrerupe somnul nefiinţei.

*

Te aşteptam

Să mi te-arăţi eterică, frumoasă, luminoasă;

Şi ai venit, Poezis,

Şi mi-ai atins cu jarul gurii tale

Înfierbântata-mi frunte

De gânduri şi-aşteptări;

*

Cu degetele mânii tale netezit-ai părul meu –

Părea că lin adie pe coardele unei antice lire…

Poezis, zână tu, învăluită în văluri de mister,

Fiinţă nepătrunsă de nici o minte-a unui muritor,

*

Tu, în extaz,

Şoptitu-mi-ai a zeilor vestire;

Şi flacăra suflării fale,

Când buzele cu sărutări le-acopereai,

Pătrunsu-mi-a adânc în suflet

Şi, astfel, începui să cânt.

*

Şi de-atunci eu cânt mereu

Dorul sufletului meu;

Şi de-atunci eu cânt adesea

Tot aleanul ne-nţeles

Ce în inimă-mi l-ai pus

Şi îl port de când te-ai dus…

*

Şi tot cânt a mea iubire

Şi nespusa-i fericire;

Şi iubirea am s-o cânt

Cât trăi-voi pe pământ;

Cât va arde al ei jar,

M-oi gândi la al ei dar.

*

Şi m-oi stinge tot cântând,

Lumea-n suflet cuprinzând:

Zările şi mările

Vor sorbi cântările…

Şi-aşa veşnic voi trăi

Şi de tine voi doini…

 *

Poporul,1927, No. 89/90

 *

 Lacrimile tale

*

De când sorbii din ochii, adânci ca sumbre ghioluri,

Nevinovate lacrimi, fierbinţi şi-mbelşugate,

Se-mplură-n al meu suflet şi ultimele goluri

Cu-ale iubirii noastre simţiri ne-nfricoşate.

*

Şi-aş vrea să crească-ntruna prea blânda-ne iubire

Ca sufletele noastre cuprinde să nu poată;

Şi-n ea să ne înece vrăjmaşa ei gândire,

Şi-ntr-însa să ne pierdem fiinţa noastră toată.

*

Oricât de mult mă mână la tine dorul meu,

Tot mai nebun, mai aprig să-l am eu mi-aş dori,

Iar focul ce-n adâncuri mă mistuie mereu

Incandescent, gigantic, ucigător de-ar fi!

 *

Vreau infernale chinuri în mine ca să port,

Vreau clipa fericirii trăită-adevărat

Cu suferinţi eterne s-o răsplătesc – doar mort

E cel ce niciodată din ele n-a gustat.

De când a tale lacrimi din ochi ţi le-am sorbit

Mă simt, în fericire, de tine-atât de-aproape;

Dar ştiu că, împreună, aşa a fost sortit,

Şi-n suferinţe, brazde, fiinţa-ne să-şi sape.

 *

Junimea Literară, 1931, No. 1-4

*

Pastel tomnatic

*

Vânturi reci, vă-ntoarceţi iar acum,

Frunze moi, v-aşterneţi iar pe drum;

Nori, vă-nşiruiţi mereu pe cer:

Nopţile sunt pline de mister.

 *

Liniştea iar reveni, tiptil

Arătându-mi palidu-i profil.

Ştie c-o iubesc atât de mult

Şi vrăjit şoptirea i-o ascult.

*

Da, e toamnă şi-n odaie-i frig;

De tristeţe, parcă-aş vrea să strig…

Sst! Nu vezi că-n colţ a adormit

Liniştea?… Ce mult a obosit!

 *

Spectator, 1928, No. 8.

 *

 Fiorul veşniciei

Când te-am îmbrăţişat întâia oară

Şi ţi-am sorbit suflarea într-a mea,

O pânză neguroasă s-aşeza

Peste-nserarea ce trăgea să moară.

*

Şi-atunci fiinţa mea şi-a ta murea

Şi de pământ se desprindea uşoară

Fantoma umbrelor… Atuncea, doară,

Din noi un singur „eu” se plăzmuia.

*

Sunt clipe pline de dumnezeire,

În care viaţa creşte-n infinit

Şi sufletul cuprinde cer şi mare.

*

Poţi tu să porţi întreaga fericire

În tine singur? Încă n-ai simţit

În ea a veşniciei-nfiorare?

 *

Poporul, 1927, No. 89/90

*

În ceaţă

*

Ceaţă-ntunecoasă-i pe pământ,

Nu se mişcă nici o creangă-n vânt;

Amândoi noi mergem dibuind,

Consumând tăcuţi dureri şi jind.

*

Cum suntem învăluiţi în noapte,

Transcendente par a noastre şoapte;

Braţele s-ating imaginar

Ori de câte ori în ceaţă-apar

*

Umbre transparente, ca şi noi,

Într-un ceas ca cela de apoi…

Totuşi, parc-aş vrea să fim mereu

Înveliţi în ceaţă, tu şi eu;

Numai noi lăuntric să simţim

Soarele de care ne-ncălzim.

 *

Junimea literară, 1931, No. 1-4

*

Vreau

*

Din văgăuna sufletului meu

Ţâşnesc întruna vâlvătăi aprinse

Spre depărtări de minte necuprinse,

Spre cerul ce întreg al meu îl vreau.

*

Vreau focul cel răpit de Prometeu

Să ardă iar în zările întinse

Şi în Olimp s-aprind iar torţe stinse

Şi zeii să-i trezesc din somnul greu,

*

Vreau lumea iar să fie fericită

Cum a mai fost în timpuri legendare,

Când încă nu era din cer răpită

*

Scânteia gândurilor seci, bizare,

Vreau să trăiască-n suflet negândită

Ideea pururea nemuritoare.

 *

Junimea literară, 1931, No. 1-4


Pagina 1 din 612345...Ultima »