Antologia Poeziei Bucovinene | Dragusanul.ro

Adrian Forgaci: La Nistru

Christos inaintea lui Pilat M Munkacsy LUCEAFARUL 1 1903

*

Râu măreț din moși străbuni

Plin de ani și plin de gânduri,

Tu pe frunte-mi rânduri-rânduri

Amintirile le-aduni.

*

Tu, hotar din veac și vremuri

Între două vechi popoare,

Vestea lor în lumea mare

Trist o duci și te cutremuri.

*

Dar eu fără spor nici rod

În noianul jalei mute

Caut urmele pierdute

A lui Ştefan Voievod.

*

De pe țărmurile tale

Ce se pierd în cotituri,

Tu cu taina-ți doru-mi furi

Şi cu tine-l duci la vale.

Iar mărirea din străbuni

Trist prin amintire-mi trece,

Numai tu încet și rece

Maiestos din valuri suni.

*

(Luceafărul, II, nr. 8, Budapesta, 15 aprilie nou 1903, p. 154)


Cartea lui Scavinschi, stihuitorul bucovinean

Scavinschi coperta

*

În anii în care lucram “Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”, am umblat îndelung pe urmele legendatului Daniil Scavinschi, pe care Ion Nistor îl glorifica, Costache Negri îl ironiza, iar eu îl consideram, instinctual, doar un stihuitor, care nu se ridica nici măcar la nivelul unui lăutar ţigan de prin satele Bucovinei. Din păcate, am avut dreptate, dar, înainte de a vă prezenta oda din 1825, în original şi transcriere, să vă arăt ce aflasem despre Scavinschi din mărturiile trufiei bucovinene:

*

Între primul şi ceilalţi autori de calendare bucovinene, îşi face loc, graţie lui Iancu Nistor, şi un stihuitor „originar de prin părţile Cozminului“, cu care reputatul istoric vrea să umple un gol definitiv, declamând în faţa academicienilor care veniseră să-i asculte discursul de recepţie, în 1916, cum că acest „poet“, Daniel Scavinschi, „a deprins rostul buchiilor la vechea şcoală moldovenească din Cernăuţi şi se pare că a urmat câţiva ani şi liceul german din acest oraş. De la Cernăuţi trecu la Lemberg, unde intră ca practicant în farmacia unei rude de ale sale. Acolo făcu cunoştinţa Marelui Agă Sandu Sturdza Miclăuşanul, care, la 1823, îl luă cu sine la Iaşi. În capitala Moldovei, Scavinschi veni în atingere cu cei mai de seamă scriitori moldoveni din acele vremuri şi se învrednici de prietenia lui Constantin Negruzzi, care a scris o duioasă biografie a prietenului său. Pe urma sa ne-au rămas drama „Democrit“, ode pentru deşteptarea Românilor, sonete pentru fericirea Moldovei şi panegrice la adresa boierilor găzduitori“ (Nistor, op.cit., pp. 36, 37).

*

Aşa se scrie istoria, inclusiv cea literară, înzestrând cu şcoliri naţionale şi raţii aferente de patriotism îndoielnic pe câte un personaj literar mai mult sau mai puţin caricaturizat. Constantin Negruzzi îl înveşniceşte pe Scavinschi, în mai 1838, când moare bucovineanul, făcându-l personajul „Scrisorii IV“, cea subintitulată „Un poet necunoscut“, publicată de Vasile Alecsandri, cu o prefaţă incendiară pentru toate timpurile şi, tocmai de aceea, nerepublicată niciodată, în „Scrierile lui Constantin Negruzzi / Volumul I / Pecatele tinereţeloru“, Bucureşti, 1872, paginile 205-210, scriere din care voi şi cita pasajele cele mai sugestive:

*

„Daniel Scavinschi era de neam român din Bucovina. Rămânând orfan în tânâră vristă, se duse la Liov, în Galiţia, la o rudă a sa ce era spiţer, pe lăngă care slujind calfă învăţă puţină botanică. Ca să se supue modei Polone, mai adăogi un „schi“ la porecla sa, şi din Scavin se făcu Scavinschi („De aş fi trăit în Rusia, mi-aş fi zis Scavinov; în Germania, Scavinemberg, la Paris, Scavinevil, şi, la Bucureşti, Scavinescu“ – mărturiseşte personajul în pagina 209 – n.r.). Învăţă limba nemţească şi o cunoştea bine, dar nu-i iubea pre Nemţi; pentru aceea, când musa română începu a-l supăra, preferă a traduce din francesă, deşi o ştia mai puţin decât pre cea germană.

*

Pe când el îşi petrecea zilele plămădind cantaride şi pisând chinină, la 1823, un boier moldav înturnându-se de la Viena, îl cunoscu şi, văzând în el dispoziţiuni poetice şi spirit deştept, îl îndemnă să vie la Iaşi ca să-şi caute norocul… Scavinschi părăsi bucuros o ţară unde nu căştigase decât un „schi“ la sfârşitul poreclei şi alergă la Iaşi, dar sărăcia şi lipsa îl întovărăşiră şi aici. Musele spăimântate şi Apolon cu părul măciucă în cap fugiseră care încotro de groaza Ianicerilor. Nime nu mai gândea la poeţi… În zadar Scavinschi scria imne asupra fericirei patriei, sonete pentru răsărita stea a Moldovei, ode, epitalame în care toţi zeii din Olimp figurau; cu folosul lor abia depărta de un palamac lipsa… Pe lângă aceste, el era o adevărată jucărie a naturii. De o statură microscopică, precum însuşi n-o ascundea, zicându-şi: „Daniel Scavinschi cel mititel de statură, / Pre care-a plăcut naturii a-l lucra-n miniatură“, şi de o constituţie foarte delicată, era un original de frunte. El trei lucruri iubea în lume cu un amor religios, cucernic, înfocat. Aceste lucruri erau: poesia, medicina şi – musteţele sale“.

*

Când să împlinească treizeci şi doi de ani, în 1838, Daniel Scavinschi, care obişnuia să-şi încerce produsele spiţereşti pe sine, se îmbolnăvi şi chemă, urgent, pe Negruzzi, care povesteşte:

*

„L-am găsit în pat, şi căutându-se într-o oglindioară, scotea câte un fir din frumoasele lui musteţi şi le punea într-o cutiuţă ca pre nişte preţioase scule.

- Ah, ce bine ai făcut c-ai venit, îmi zise, socoteam că voi muri fără să te văd.

- Iar ţi-a venit ipocondria?

- Acum e moartea, a ei vară primară, o cunosc bine. Aseară, văzând că nu-mi lucrează alte doctorii, am luat o doză mare de mercuriu, şi azi mă trezesc că-mi cad musteţile…

*

Nenorocitul se otrăvise! Am sărit ca să trimit după un doctor. M-a înţeles şi, întinzând mâna sa rece şi veştedă, m-a apucat de braţ.

- E de prisos, îmi zise; măcar de aş şti că voi scăpa, tot nu voi să mai trăiesc. Nu voi să zică oamenii, văzându-mă, „Iaca Daniel Scavinschi, cel mititel de statură, / Cărui îi căzu musteaţa şi e chiar caricatură“. Ţine acest pachet, urmă; să-l dai la adresa sa.

Pe pachet scria: „Scrieri a lui D. Scavinschi, să se dea la D. Aga A. Sturza Miclăuşeanul ca să facă ce va voi cu ele“…

*

Napoleon muri zicând: Franţa – oaste.

Scavinschi zicând: lipsă musteţi.

Hofman moare de jale că i-a perit motanul.

Scavinschi pentru că i-au căzut musteţile.

Fireşte judecând, deosebirea nu e atât de mare“.

*

Şi, la fel de firesc, în ciuda pierderii scrierilor sale, Daniel Scavinschi poate fi socotit primul stihuitor bucovinean, aflat, prin pasiune, foarte aproape de teritoriul sacru al poeziei.

*

Scavinschi coperta de garda

*

S-ar părea că Negri s-a înşelat asupra vârstei lui Scavinschi în anul morţii şi că stihuitorul bucovinean s-ar fi născut în 1795, murind în 1837, deci la vârsta de 42 de ani, şi nu la 32. Cât despre “cartea” lui Daniil Scavinschi, “Odă / din partea obştii / întru slava nunţii luminării sale, / Prinţesei / Elenco Sturza, / ce se prăznuieşte astăzi, octombrie 18, 1825 / alcătuită / prin / Daniil Scavinschii”, aceasta înseamnă o stihuire în 12 strofe de câte 6 versuri, presărată şi cu preţiozităţi de limbaj, deşţi scrisă într-o limbă română în general corectă, alta decât “moldoveneasca” folclorului de astăzi. Dar, deşi banală, “Oda” lui Scavinschi înseamnă un bun al nostru, pe care suntem obligaţi, atunci când există respect de sine din partea unui neam, mai ales că Daniil Scavinschi ne lasă şi o informaţie nespus de preţioasă, cea despre ritualica “prăznuire a nunţii“, de care o să mă ocup, la locul potrivit, în cartea “Datina, religia furată”, aflată în lucru.

*

 Scavinschi 1

1.

 

Glasul duioaselor muze,

Eliconului vechimi,

Din umilitele buze

Daco-romanei mulţimi,

Azi, prin ton mângâietor

Să se înalţe pân’ la nori

 

2.

Rostire învăpăiată

Limbuţiilor alese

Azi din inimă curată

Tot sufletul să reverse

Şi cei melancolicoşi

Astăzi să fie voioşi.

3.

Inimi de le-i avea calde,

Ele încă să sălteze,

În şampanii să se scalde

Şi bine să cuvânteze

Două inimi ce-au voit

Cerul azi de le-a unit.

 Scavinschi 2

4.

Grija gândirii amare

Nu fie azi lucrătoare,

Fugă de aici afară

Duşmanca cea mustrătoare

De la toţi ce dănţuiesc

Nunta ce o prăznuiesc.

 

5.

O veselie cerească

Cu viersuri armonioase,

O cântare îngerească

Cu jocuri şăgi priincioase

Să cuprindă de-odat’

Acest praznic luminat.

 

6.

Raza acea neapusă,

Ochiul ce toate priveşte,

Puterea acea nespusă

Ce toate povăţuieşte

Trimită din cer noroc

Întru acest strălucit loc.

 Scavinschi 3

7.

Izvorâtorul de viaţă

Să ivească cu iubire

A sa prea sfinţită faţă

La această însoţire

Întru a îmbrăţoşa

Cu milostivirea sa.

 

8.

El încă de la zidire

Tuturor din lumea toată

Această de azi unire

Avu în cer însemnată

Şi astăzi s-a împlinit

Ce din veacuri s-a menit.

 

9.

Graiul puterilor sale

Umple de duh toată firea,

Tuturor din ceastă vale

Le împarte norocirea,

Şi stelelor tuturor

Aste ocârmuitori.

 Scavinschi 4

10.

Iubitoarea sa privire

Se varsă cu-mbeşugare

Prin a soarelui lucire

Făpturilor luminare

Şi pe omul drept şi blând

Îl miluieşte curând.

 

11.

Cu mila dar cea cerească

Ziditorul blândeţii

A se-ndura să vroiască

În toată curgerea vieţii

Tinerii azi însoţiţi

Să fie-ntovărăşiţi.

 

12.

Ani mulţi cu zile senine

Azi din cer să le sosească

Cu armonie, cu bine,

Toată viaţa să trăiască,

Fie raiul de fericiri plin,

Ne rugăm toţi din suspin.


vasile gherasim: sunt clipe pline de dumnezeire

Vasile Gherasim

*

Către Poezis

*

Tu mi-ai ieşit în cale

Şi eu te aşteptam demult, demult să vii

Şi să-mi apari în visul vieţii mele –

Doar vis e viaţa ce-ntrerupe somnul nefiinţei.

*

Te aşteptam

Să mi te-arăţi eterică, frumoasă, luminoasă;

Şi ai venit, Poezis,

Şi mi-ai atins cu jarul gurii tale

Înfierbântata-mi frunte

De gânduri şi-aşteptări;

*

Cu degetele mânii tale netezit-ai părul meu –

Părea că lin adie pe coardele unei antice lire…

Poezis, zână tu, învăluită în văluri de mister,

Fiinţă nepătrunsă de nici o minte-a unui muritor,

*

Tu, în extaz,

Şoptitu-mi-ai a zeilor vestire;

Şi flacăra suflării fale,

Când buzele cu sărutări le-acopereai,

Pătrunsu-mi-a adânc în suflet

Şi, astfel, începui să cânt.

*

Şi de-atunci eu cânt mereu

Dorul sufletului meu;

Şi de-atunci eu cânt adesea

Tot aleanul ne-nţeles

Ce în inimă-mi l-ai pus

Şi îl port de când te-ai dus…

*

Şi tot cânt a mea iubire

Şi nespusa-i fericire;

Şi iubirea am s-o cânt

Cât trăi-voi pe pământ;

Cât va arde al ei jar,

M-oi gândi la al ei dar.

*

Şi m-oi stinge tot cântând,

Lumea-n suflet cuprinzând:

Zările şi mările

Vor sorbi cântările…

Şi-aşa veşnic voi trăi

Şi de tine voi doini…

 *

Poporul,1927, No. 89/90

 *

 Lacrimile tale

*

De când sorbii din ochii, adânci ca sumbre ghioluri,

Nevinovate lacrimi, fierbinţi şi-mbelşugate,

Se-mplură-n al meu suflet şi ultimele goluri

Cu-ale iubirii noastre simţiri ne-nfricoşate.

*

Şi-aş vrea să crească-ntruna prea blânda-ne iubire

Ca sufletele noastre cuprinde să nu poată;

Şi-n ea să ne înece vrăjmaşa ei gândire,

Şi-ntr-însa să ne pierdem fiinţa noastră toată.

*

Oricât de mult mă mână la tine dorul meu,

Tot mai nebun, mai aprig să-l am eu mi-aş dori,

Iar focul ce-n adâncuri mă mistuie mereu

Incandescent, gigantic, ucigător de-ar fi!

 *

Vreau infernale chinuri în mine ca să port,

Vreau clipa fericirii trăită-adevărat

Cu suferinţi eterne s-o răsplătesc – doar mort

E cel ce niciodată din ele n-a gustat.

De când a tale lacrimi din ochi ţi le-am sorbit

Mă simt, în fericire, de tine-atât de-aproape;

Dar ştiu că, împreună, aşa a fost sortit,

Şi-n suferinţe, brazde, fiinţa-ne să-şi sape.

 *

Junimea Literară, 1931, No. 1-4

*

Pastel tomnatic

*

Vânturi reci, vă-ntoarceţi iar acum,

Frunze moi, v-aşterneţi iar pe drum;

Nori, vă-nşiruiţi mereu pe cer:

Nopţile sunt pline de mister.

 *

Liniştea iar reveni, tiptil

Arătându-mi palidu-i profil.

Ştie c-o iubesc atât de mult

Şi vrăjit şoptirea i-o ascult.

*

Da, e toamnă şi-n odaie-i frig;

De tristeţe, parcă-aş vrea să strig…

Sst! Nu vezi că-n colţ a adormit

Liniştea?… Ce mult a obosit!

 *

Spectator, 1928, No. 8.

 *

 Fiorul veşniciei

Când te-am îmbrăţişat întâia oară

Şi ţi-am sorbit suflarea într-a mea,

O pânză neguroasă s-aşeza

Peste-nserarea ce trăgea să moară.

*

Şi-atunci fiinţa mea şi-a ta murea

Şi de pământ se desprindea uşoară

Fantoma umbrelor… Atuncea, doară,

Din noi un singur „eu” se plăzmuia.

*

Sunt clipe pline de dumnezeire,

În care viaţa creşte-n infinit

Şi sufletul cuprinde cer şi mare.

*

Poţi tu să porţi întreaga fericire

În tine singur? Încă n-ai simţit

În ea a veşniciei-nfiorare?

 *

Poporul, 1927, No. 89/90

*

În ceaţă

*

Ceaţă-ntunecoasă-i pe pământ,

Nu se mişcă nici o creangă-n vânt;

Amândoi noi mergem dibuind,

Consumând tăcuţi dureri şi jind.

*

Cum suntem învăluiţi în noapte,

Transcendente par a noastre şoapte;

Braţele s-ating imaginar

Ori de câte ori în ceaţă-apar

*

Umbre transparente, ca şi noi,

Într-un ceas ca cela de apoi…

Totuşi, parc-aş vrea să fim mereu

Înveliţi în ceaţă, tu şi eu;

Numai noi lăuntric să simţim

Soarele de care ne-ncălzim.

 *

Junimea literară, 1931, No. 1-4

*

Vreau

*

Din văgăuna sufletului meu

Ţâşnesc întruna vâlvătăi aprinse

Spre depărtări de minte necuprinse,

Spre cerul ce întreg al meu îl vreau.

*

Vreau focul cel răpit de Prometeu

Să ardă iar în zările întinse

Şi în Olimp s-aprind iar torţe stinse

Şi zeii să-i trezesc din somnul greu,

*

Vreau lumea iar să fie fericită

Cum a mai fost în timpuri legendare,

Când încă nu era din cer răpită

*

Scânteia gândurilor seci, bizare,

Vreau să trăiască-n suflet negândită

Ideea pururea nemuritoare.

 *

Junimea literară, 1931, No. 1-4


vasile gherasim: în piept îmi este ferecat cuvântul

Vasile Gherasim

*

Mare

*

Mare,

Eşti iar departe; în zare

Îţi bănuiesc furtuna, clocotul şi spuma…

În vis numai te văd, te simt, te-aud acuma

Şi iar doresc

Să te privesc

Aproape, lângă mine să te am

Şi iar să chiui, cum atunci chiuiam

De bucurie şi iubire,

De neînchipuită fericire.

Să cânt cu tine cântecul puterii,

Să simt în mine

Crescând

Şi clocotind,

Spumând

În inimă, în creier şi în vine

Puterea uriaşă-a re-nvierii…

 *

Eram copilul răsfăţat al tău:

Mă cuprindeai cum îşi cuprinde mama fiul său,

Mă sărutai – adânc şi pătimaş mă sărutai.

La pieptul uriaş, tu mă strângeai,

Cu glasul de sirenă îmi cântai;

Astfel din mine sclav supus făceai…

Şi mă lăsam ademenit

Spre zările albastre, fumurii – spre Infinit.

Ah, zările acelea de opal

Mă cheamă azi şi veşnic m-or chema

Şi marea-n veci va spumega:

Furtuna îi va frânge val de val.

*

Din depărtare-ţi aud a ta chemare,

Mare!

Spectator, 1927, nr. 2

Revista Bucovinei, nr. 2/2943, p. 55

Eu

În liniştea ce pare a veni

Din lumi abia visate,

Paşii mei îmi par căderi

De pietre în abisul Nesfârşitului.

*

Şi mii de ochi mă văd

Şi infinite mii de seri

M-ting cu focul lor

Din golurile-albastre ale lumii.

*

Sunt singur,

Singur eu cu mine:

Eu începutul,

Eu sfârşitul

Unei lumi pe care eu o am creat

Şi Eu o port în mine

Ca pe-o comoară a mea.

*

Eu singur într-o lume fără margini:

Eu sunt în toate

Şi toate sunt în mine.

*

Mergeam cu paşi înceţi, şovăitori

Prin noaptea plină de lumina lunii

Şi ziduri albe, cât vedeam cu ochii,

Se întindeau la marginea unei prăpăstii.

Şi mă gândeam:

*

Acestea-s case pentru oameni,

Case multe,

Case mici,

În care se sfâşie suflete,

Dar cine ştie, cine bănuieşte

Această sfâşiere fără capăt ?

*

Aşa visam:

Şi de-odată mă văzui urmat

De un al doilea Eu,

Singur Eu,

Şi totuşi parcă mă însoţea

Cu paşi înceţi, şovăitori, al doilea Eu,

Pe marginea abisului visării

*

Şi îl vedeam lipit de mine,

Lipit de zidurile albe.

Şi fără glas, îl întrebai

Pe-acest tovarăş al nocturnei mele rătăciri:

De unde vii şi încotro te duci

De-a lungul zidurilor albe ale tăcerii…

*

În noaptea ceea plină de mistere,

Eu am trăit eterna, marea taină:

C-atuncea când ne credem Dumnezei,

Ne-ncredinţăm că suntem umbre numai

Şi, ca şi-acestea,

Ne strecurăm, pe lângă zidul nepătruns al vieţii,

Spre marele Necunoscut:

Şi, ca şi-acestea,

Dispărem fără urmă…

Poporul, 1927, No. 85

*

Dorul de viaţă

*

Dorul meu e-atât de mare

Că-ar aprinde lumea toată.

Dorul meu e-atât de aprig!

Stinge cine o să-l poată?

*

Dorul meu e, o simt bine,

O cascadă uriaşă

Ce din stânci se prăbuşeşte,

Fii în luntrea mea luntraşă!

*

Dorul meu e o putere

Ce trezeşte la viaţă

Tot ce-a stat în adormire

Ca-ntr-o nepătrunsă ceaţă.

*

Dorul meu, cine-i stă-n cale

Aruncat va fi-n prăpastii,

Dorul meu e ca ţintaşul

Ce loveşte doar din praştii.

*

Dorul meu, se-asemănă

Numai cu un singur dor.

Ştii cu care? Numai unu-i

Dorul nostru-amânduror.

 *

Dorul meu e deci şi dorul

Ce îl simţi şi tu, iubito;

Şi-i de-atunci când noi în suflet

Fericirea am simţit-o…

 *

Dorule, fii pururi mândru,

Tânăr şi zburdalnic fii!

Te alint şi te cresc mare

Pentru zile de urgii…

Junimea Literară, 1931, No. 9-12

*

Sonet

*

Icoana ta, iubito, aş vrea s-o port la mine;

Aş vrea să fiu de dânsa în veci nedespărţit:

Icoana-ţi dăruieşte-mi ca semn că m-ai iubit

Şi neînfrânt eu fi-voi în grindina ce vine.

*

În ceasuri când aş crede că toţi m-au părăsit

Şi-ncătuşată-n mine durerea eu aş tine,

Iubitul chip să fie ce chinul să-mi aline,

Şi aş primi tărie în lupta ce-am pornit.

*

Icoana ta, iubito, să-mi fie mângâiere,

Credinţă şi nădejde, iubire, armonie

Şi neînfricoşare şi sufletului soare.

*

Gândindu-te la clipe în veci nepieritoare

Ce pentru noi, în parte, nicicând n-aveau să vie,

Dă-i sufletului rece căldură şi putere!…

Spectator, 1927, No. 7

 Iarnă

 *

Afară fulgi uşori aştern pământul.

Şi jos, şi-n ceruri e atâta pace!

Nu bate pulsul, inima îmi tace

Şi-n piept îmi este ferecat cuvântul.

*

Gândirea mea, de-atâtea ori dibace,

Stă parcă-n loc, cum stă în lume vântul,

Îmi pare frânt în inimă avântul:

De ce-i pământ, fiinţa-mi se desface.

 *

Un fulg e sufletu-mi şi zboară-ntruna,

Fără răgaz, pe-aripa veşniciei,

Azi, sloi de gheaţă, mâne, strop de rouă.

 *

Dorinţa lui e însă pururi vie:

De-a fi curat şi-n clipele urgiei,

Cristal în care-s soarele şi luna.

Junimea literară, Cernăuţi, 1923, No. 7-12

Din ciclul: Anotimpurile


vasile gherasim: în voi e Dumnezeu

Vasile Gherasim

*

Simfonie rimată

*

Allegro:

 

Acorduri de sunete în joc se cuprind

Şi focuri de patimi pe coarde s-aprind,

Par murmurul tainic de ape adânci,

Par trăsnete care rup arbori şi stânci.

*

E greu să fii rece, când simţi că puteri

Titanice mintea-ţi răpesc şi când vreri

Ce tu nu le ai te pătrund, te vrăjesc:

Pe coarde adie un suflu zeiesc.

 

Adagio:

 

Cum în viaţă vezi c-a ta credinţă

A fost adesea umbră şi căinţă,

Simţi cum îţi roade-n piept, că ai ales

Vieţii tale-un crez neînţeles,

*

Aşa jelesc acorduri disperate,

Şi – ca pe mare valuri depărtate –

Le-auzi şoptind, le vezi crescând, şi-n spume

Că se frământă fără rost în lume.

 

Rondo:

 

Cum joacă, copiii

Jertfesc bucurii

Care n-au suferit,

De-aud ciripit

*

De păsări – aşa

Încep a suna

Zeieşti armonii

Sub mâini străvezii.

*

În mine-i lumină,

Scânteie divină…

Şi viaţa îmi pare

Mai sfântă, mai mare…

 

Finale:

 

O liră-i sufletu-mi şi strune vii

Vibrează-n întristări şi bucurii,

N-a înţeles, dar, nimeni aşa bine,

Iubito, rostul lor înalt, ca tine.

*

O, câte coarde-n suflet mi-au sunat,
Când le-ai atins, în ode am cântat.
Măiastro, tu din viaţă ai făcut
Ce eu am vrut să fac, dar n-am putut.

Poporul, 1926, No. 74

15.02.1919

*

Mai

*

La colţ de stradă-un liliac visează

Un vis primăvăratic de iubire;

Şi crengile-i şoptesc de fericire,

Iar între frunze pasări fredonează.

*

Dar sufletu-mi de-o lungă amorţire

Încătuşat în piept mai dormitează,

Deasupra-i întunericul planează

Şi-n el e iarnă grea şi viscolire.

*

Visează-un liliac la colţ de stradă

Şi de iubire-aroma-i îmi şopteşte

Şi-ar vrea şi doruri moarte să-nvieze.

*

Lăsaţi iubirea-mi în mormânt să şadă,

Căci lângă ea şi doru-mi s-odihneşte.

Lăsaţi numai durerea să vegheze.

 

Poporul, 1926, No. 80

*

Fericire şi durere

*

Adesea-i fericirea izvor de grea durere;

Şi sunt dureri şi chinuri ce fericire nasc.

Şi-adeseori îţi vine a crede că, în clipa

Când soarele luceşte, mari încercări te pasc.

*

Le-am cunoscut pe toate, în viaţa-mi schimbătoare,

Credeam că pot prezice ce vremuri vor veni;

Le-am cunoscut pe toate, dar nu-mi venea a crede

Că, fără să-mi dau seama, putea-voi suferi.

*

Ştiu azi că fericirea-i izvor de grea durere,

Iubirea naşte chinuri, şi ele, suferinţe;

N-aş mai putea, dar, spune că le cunosc pe toate,

Căci n-am nici gânduri astăzi, nici doruri, nici dorinţe.

 

Poporul, 1926, No. 80

*

Povestea ce nu pot s-o ascult

*

Stau ferecat pe patul suferinţei

Şi mă gândesc la clipe ce-au trecut,

La clipe-naripate de iubire,

Ce în neantul vremii s-au pierdut.

*

Şi-atât de mult îmi pare că-i de-atunci

Că mintea nu le mai găseşte-acum;

Ca fumu-n zări pierdută-i fericirea

Şi amintirea ei e toată scrum.

 *

Din ochii tăi aş vrea acum, iubito,

Să-mi amintesc ce-a fost de mult, de mult:

Mi-i frică, dar, că ei vor vrea să-mi spună

Povestea ce nu pot ca s-o ascult.

 

Poporul, 1926, No. 81

*

Rămâi cu bine

*

Bătrâne codru-ţi zic: rămâi cu bine,

Eu azi mă duc în lumi streine ţie

Şi frunza fa se face aurie,

Încet, încet şi ţie toamna-ţi vine.

*

Pe-aice paşii mei n-or să mai vie,

N-o să mai văd cleştar de ape line,

Nu voi visa în nopţile senine,

Când stele se desprind din veşnicie.

*

Mi-ai fost prieten în a mea durere,

Tovarăş bun mi-ai fost în fericire,

Şi norii grijilor mi-ai alungat.

*

În daruri veşnice, tu eşti bogat

Şi nesfârşită este-a ta iubire,

Şi urmele mi-s toate efemere.

 

Poporul, 1926, No. 81

*

Vorbe, vorbe, vorbe

*

Se-ntinde a-nserării-nfiorare

În neguri învelită; frunze rânduri

S-aştern pe jos.

Şi dureros

Te-apasă-un dor; şi-n creier gânduri

Diforme se zdrobesc fără-ncetare.

*

Şi toate par a întreba de tine:

„La ce-s făcute viaţa, moartea, dorul?”,

Dar ce răspuns

Crezi că-i de-ajuns?

Sau poate omul să străbată norul

Ce-i înveleşte zările senine?

*

Când te-ai simţit purtat de-aripi uşoare

Spre înălţimi, atunci credeai

Un zeu că eşti,

Şi că pluteşti

Spre alte lumi şi tot mai sus voiai

Şi nu vedeai nimica decât soare.

*

Ce-s oamenii ce nu ştiu să se avânte?

„Ca orbii pipăiesc numai prin noapte!”

Te-ai bucurat,

Pân-ai aflat

Că eşti şi tu un om şi toate, toate

Câte-ai dorit, sunt doruri fără minte.

*

Şi cu încetul te-ai convins că viaţa

E-o luptă cu dureri şi doruri seci.

Precum pe mare

Fără-ncetare

Cresc valuri, fierb zdrobindu-se din veci

Fără-a se nimici; cu timpul faţa

*

De june-ncrezător devine pală:

„Cătând, dar, fericirea unde-o aflu?”

Şi te-ndoieşti,

Chiar de trăieşti:

„O viaţă de dureri e-al morţii suflu.

Ea ne-amăgeşte-ntruna şi ne-nşeală”.

*

Când vezi cum cade frunza tristă, rece,

Te-ntrebi: ce urmează, viaţa de-i sfârşită?

Şi-ai vrea să fii

Printre cei vii.

Eternităţi, vrei, viaţă fericită.

Vrei ca izvoru-i veşnic să nu sece.

*

Dar vai, tu simţi că-aice, pe pământ,

De ai trăi cât stânca de granit,

Cât ape curg,

Şi în amurg

Zefirul lin adie în şoptit,

N-ajungi să-ţi împlineşti măiestru-ţi gând,

*

Dar simţi aşa, de-odat’, un dor nebun,

Când vezi că-i pe sfârşite viaţa ta:

În veci de-a fi,

Chiar de-ar veni

Grozava moarte-n faţă a-ţi sufla:

„Nu mor, chiar cruci la capul meu de pun!”.

*

De n-ai crezut, o viaţă, în nimic

Decât în tine: în zei acuma crezi.

Şi astfel mori

Fără flori.

Şi ce urmează-apoi tu nu mai vezi

Şi nici n-auzi apoi ce alţii zic,

*

Şi nici nu simţi cum viscolul se zbate

Pe-al tău mormânt, cum plânge, râde, joacă,

Iar unii zic

Că eşti nimic,

Iar alţii că viaţa-n veci nu seacă…

Dar, fără înţeles, sunt vorbe toate, toate.

 

Poporul, 1926, nr. 82.

*

Devenire

*

Căzu din soare-un bulgăre de foc

Spre recele pământ; din el ţâşni

Lumină şi căldură. Şi-ncolţi

Viaţă roditoare pe-acel loc.

*

Şi începu în cercuri a roti

Lumina ei. Părea un tainic joc

Ce Prometeu îl iscodi: mijloc

Dibaci o lume-ntreagă de-a-nnoi.

*

Iar un cărbune arzător căzu

Şi-n lutul meu; din flacăra aprinsă

Se plăzmuiră doruri şi dureri,

*

Titanice simţiri, gândiri şi vreri

Şi-a-nchipuirii taină necuprinsă

Din focul veşnic sufletu-mi născu.

 

Spectatorul, Cernăuţi, 1927, No. 1

*

Mi-aduc aminte

* 

Mi-aduc aminte cum stăteam la malul mării;

Cu ochii-nchişi eu măsurăm albastrul zării

Şi valuri după valuri de-argint veneau

Şi-n mine, unul după altul, se frângeau.

*

Ştiam că ele vin la mine de departe:

De unde cerul de pământuri se desparte,

Şi-aduc din veci pe creasta lor şi nor şi soare,

Şi-a stelelor surori luciri mistuitoare.

*

Mi-aduc aminte cum stăteam la malul mării

Şi-n mine se frângea dogoarea înserării.

O, valuri de argint, în voi e Dumnezeu;

El cântă-n voi şi voi în El cântaţi mereu.

*

Se oglindesc în voi pământ şi ceruri, toate,

În voi e visul meu şi gândul ce socoate,

Şi de vă cânt pe voi, voi doar cântaţi în mine,

Cântaţi-mi deci mereu din harpe cristaline!…

Spectator, 1928. No. 2


Pagina 1 din 612345...Ultima »