ANTIROMÂNISMUL ORTODOX | Dragusanul.ro - Part 5

Pagube popești, aduse patrimoniului nostru național

L'Art et les Artistes ianuarie 1917 Ruinele palatului lui Rares de la Vatra Moldovitei

L’Art et les Artistes, ianuarie 1917: Ruinele palatului lui Rareș de la Vatra Moldoviței

*

Acolo unde patrimoniul național românesc încape pe mâinile lacomilor de averi pământești popi și călugări, ruinarea domnește, cu arbuști crescuți pe ziduri, până ce și ultima piatră se spulberă sub răutatea nepăsării. Așa s-a întâmplat, de-a lungul veacurilor, și cu locuința, de la Vatra Moldoviței, a voievodului ctitor Petru Rareș, ajunsă, în 1916, o jalnică ruină, năpădită de bălării. Soarta palatului lui Petru Rareș o are, acum, și Cazinoul din Vatra Dornei, încăput pe mâini popești absolut necuvenit, apoi jefuit de toate pardoselile, stucaturile, ornamentele, emblemele, și decăzut, din statutul de monument arhitectonic bucovinean, la cel de ruină care urâțește locurile.

*

Ruinele Cazinoului 3

Ruinele Cazinoului 2

Ruinele Cazinoului 1

 


Centenarul biruinţei iudelor asupra martirilor

Cristea Miron LUCEAFARUL n 9 10 1906 p 208

*

Cumplit de adevărată avea să se arate prorocirea lui Iorga, din 14 decembrie 1914, prin care ne asigura că, după război, toţi liderii românilor din provinciile româneşti de sub coroana habsburgică, vocali în a ponegri Regatul României, se vor transforma în primii binecuvântători ai ostaşilor români, iar noi, ignorându-le vrăjmăşia tradiţională, dar încântaţi de aplauzele oportuniste şi laşe, „o să le primim şi o să le răsplătim” (Nicolae Iorga, Memorii, I, Editura Ramuri, Craiova, 1928, p. 125). Iar cel mai sinistru exemplu de cinstire şi răsplătire a lui Iuda o reprezintă cel al fostului episcop de Caransebeş şi viitor Patriarh al României Elie Miron Cristea.

*

Cariera politică a lui Cristea, strălucită sub habsburgi, datorită slugărniciei faţă de „tricolorul statului, roşu-alb-verde, şi de culorile dinastice, negru-galben”, prin care se împăca şi capra habsburgică, şi varza maghiară, se bazase pe discursuri arhipăstoreşti pline de cinism şi, adesea, în brutală contradicţie cu creştinismul, pentru că anticreştin este să-l îndemni pe Fiu să-şi omoare Tatăl, pentru slava Împăratului.

*

„În 1907”, zicea episcopul Miron Cristea, „s-a întâmplat că un soldat, la comanda ofiţerului, a puşcat în grupul de ţărani, unde era şi tatăl său, care a căzut mort; iară soldatul-fiu a cerut, la urmă, concediu de câteva zile, ca să-şi îngroape pe tatăl său, căzut poate tocmai de glonţul fiului său. Aşa-i soldatul român de pretutindeni; aşa-i şi românul din armata monarhiei. El pune mai presus de iubirea părintească jurământul faţă de drapel, tron şi patrie, şi disciplina militară. Aşa l-am învăţat noi şi biserica noastră de veacuri”.

*

În 1916, când Armata Română trecea Carpaţii („în pre-seara Sfintei Marii Mari, a declarat război Monarhiei noastre Austro-Ungare, spre marea noastră mâhnire şi durere, şi regatul vecin al României”), episcopul Cristea lansa „Pastorala din Caransebeş”, obligatoriu de răspândit de către preoţii civili şi militari, să-şi folosească virtuţile militare consacrate şi în luptele care se vor desfăşura împotriva românilor din regat.

*

Tot pe atunci, prin megieşia Braşovului, la Satulung, doi gimnazişti suceveni, Zamfir Nicoară şi Dumitru Catană, au ales să-şi sape singuri mormintele, numai să nu tragă în fraţii lor, românii. Sacrificiu inutil, pentru că românii s-au grăbit să-i uite definitiv, din pricina grabei cu care îl onorau pe Miron Cristea, un Iuda care tocmai încălecase crucile martirilor.

*

Primii care s-au grăbit să-l cinstească pe Iuda au fost Academia Română şi Societatea Regală Română de Geografie, care îi consacrau şi cinsteau dispreţul anterior „pentru înălţarea culturii neamului şi întreţinerea sentimentului naţional”. Apoi a urmat fulminanta carieră religioasă şi politică, în România Mare, favorizată şi de şantajul construirii Catedralei Mântuirii Neamului. Ce-i drept, Brătianu, se prefăcuse a îmbrăţişa ideea cu entuziasm retoric: „Cu siguranţă că trebuie făcută!… Dar nu ar fi mai recomandabil să o facem nu pe pământ, ci pe sufletul unitar al neamului românesc?”.

Mă opresc doar pentru a vă înlesni descifrări proprii, înainte de a vă bate cu cărămida românismului în piept, pe parcursul anului 2018, când se va împlini centenarul biruinţei iudelor asupra martirilor.

*

Împăratul Franz Josek I - din Raimund Friedrich Kaindl

Împăratul Franz Josef I – din Raimund Friedrich Kaindl

*

Aniversarea naşterii Majestăţii Sale la Caransebeş. Luni seara. Poporaţiunea din Caransebeş şi-a manifestat alipirea faţă de gloriosul Rege al nostru într-un mod grandios. În jurul statuii Majestăţii Sale s-au ridicat columne şi arcuri de verdeaţă, împodobite cu diferite drapele. Îţi era mai mare dragul să vezi, alături de tricolorul statului, roşu-alb-verde, şi de culorile dinastice, negru-galben, şi tricolorul neamului românesc de pe aceste meleaguri: roşu-galben-vânăt. O înfrăţire vizibilă a sentimentelor comune, ce clocotesc în pieptul a milioanelor de supuşi, fără deosebire de lege şi neam, faţă de persoana augustă a Majestăţii Sale şi iubite noastre patrii. O lume imensă, de mii de oameni, se adunase în jurul parcului, în care se află monumentul Regelui.

*

La 8 şi jumătate, ghirlandele de lumini electrice se aprind şi Majestatea Sa apare în bronz majestos, energic şi bun ca şi craiul poveştilor noastre strămoşeşti. Feeria de lumină amuţeşte mulţimea şi apoi cele vreo 10 mii de ostaşi, care străjuiau statuia, izbucnesc în urale nesfârşite. Întru aceea, autorităţile civile şi militare se postează în interiorul parcului, dinaintea statuii. Se face o linişte şi apare iubitul nostru arhiereu, Prea Sfinţia Sa Episcopul Dr. Episcop Elie Miron Cristea, încunjurat de toţi sfetnicii săi. Prea Sfinţia Sa urcă, apoi, la tribună; iar vitejii noştri ostaşi, văzându-şi pe vlădica lor, îl întâmpina cu puternice şi prelungite „Să trăiască!”. Prea Sfinţia Sa, vădit emoţionat de puterea de viaţă, de însufleţirea soldatului român, rosteşte, cu glas puternic şi vibrator, următorul discurs magistral.

*

„Onorat public! Stăm astăzi, aicea, români, maghiari şi germani, poate şi alte naţionalităţi, în frăţească armonie, în faţa acestei marmore albe şi a statuii de bronz, care reprezintă chipul Majestăţii Sale, gloriosului nostru împărat şi Rege Francisc Iosif I-ul. Toate popoarele din patrie şi din întreaga monarhie serbează, încă de astăzi începând, aniversarea naşterii sale. Dar, deşi ajuns la adânci bătrâneţe, nicicând n-am serbat această aniversare între împrejurări atât de grele, critice şi extraordinare ca acum, când aproape întreaga Europă se află în stare de război; ba noi, aici, la Caransebeş, stăm aproape să auzim bubuitul tunurilor, care nu dau salve de sărbătoare, ci aruncă şrapnele, care împrăştie moartea acolo unde cad şi lovesc. Tocmai această stare de război fortifică, întăreşte, în sufletul tuturor popoarelor din monarhie, sentimentele de alipire către tronul Habsburgic, şi de fidelitate către persoana Domnitorului şi, prin aceasta, şi iubirea noastră de patrie. Mulţimea imensă şi însufleţită, care, anul acesta, s-a adunat aicea, încă dovedeşte acest fapt.

*

Cât ne priveşte pe noi, românii, în numele cărora, ca episcop român, pot să vorbesc, mai mult decât orice floricele oratorice dovedesc tradiţionala noastră alipire şi neîntrecută iubire de tron şi dinastie, precum şi loialitatea către persoana Majestăţii Sale, însufleţirea şi avântul, cu care fiii poporului român au dat ascultare glasului de chemare şi mobilizare al Majestăţii Sale, supremului comandant. Cântecele eroice şi însufleţirea, cu care au alergat sub drapel şi au plecat mulţi din fiii episcopiei mele la război, le-aţi auzit şi văzut cu toţii, aici, în oraşul reşedinţei mele. Înşivă spuneţi că v-au pus în uimire. Numai din episcopia Caransebeşului au plecat mai multe zeci de mii; iar întreg poporul român din patrie şi din monarhie are, astăzi, sub drapelele armatei noastre, desigur câteva sute de mii de luptători, toţi gata a aduce suprema jertfă, adică a-şi jertfi viaţa pentru tron şi patrie, precum au făcut-o aceasta în tot trecutul lor.

*

Onorat Public! Mulţi nu sunteţi români şi, ca să cunoaşteţi temeinic pe soldatul român, reamintesc un caz aproape unic în istoria lumii, care caracterizează mai bine pe acest ostaş. În 1907, când au fost răscoalele agrare, în regatul român vecin şi care nouă numai amical ne poate fi, căci aşa pretind interesele nu numai ale românilor din Ungaria şi Austria, ci şi ale românilor din regat şi de pretutindeni, s-a întâmplat că un soldat, la comanda ofiţerului, a puşcat în grupul de ţărani, unde era şi tatăl său, care a căzut mort; iară soldatul-fiu a cerut, la urmă, concediu de câteva zile, ca să-şi îngroape pe tatăl său, căzut poate tocmai de glonţul fiului său. Aşa-i soldatul român de pretutindeni; aşa-i şi românul din armata monarhiei. El pune mai presus de iubirea părintească jurământul faţă de drapel, tron şi patrie, şi disciplina militară. Aşa l-am învăţat noi şi biserica noastră de veacuri.

*

Românul e religios, până acum, şi ţine la biserica sa; ascultă de vlădicul său şi de fruntaşii săi. Aceasta o ştie bine Majestatea Sa; o ştiu membrii dinastiei Sale şi toţi beli-ducii armatei. Regretatul moştenitor de tron, Francise Ferdinand, pentru a cărui ucidere s-a pornit acest război, îi numea pe soldaţii români: „Meine braven Romanen”. Drapelul unui Regiment românesc are suprema distincţie militară, medalia de aur, cu inscripţia „Für standhaftes Ausharren in der bewiesenen Treue”, ceea ce, pe româneşte, însemnează „Pentru credinţa statornică în zile grele”.

*

În luptele contra lui Napoleon cel Mare, românii au luat parte în mai mult de 60 de ciocniri sângeroase, dovedind o vitejie extraordinară. Aşa, la 1797, fraţii grăniceri români de la Năsăud au aruncat pe Napoleon cel Mare şi garda lui în o mocirlă, la podul de la Arcole. Aşa s-au luptat românii în trecut; aşa se vor lupta în viitor.

*

Majestatea Voastră! Un scriitor român zice că „războaiele sunt focuri mari, la flacăra cărora să văd lămurit virtuţile şi stricăciunile popoarelor”. Virtuţile soldaţilor români le-ai văzut în toate războaiele monarhiei, căci istoria armatei cuprinde multe din bravurile şi vitejiile lor. Aceste virtuţi Ţi le oferă, astăzi, poporul român din eparhia mea şi, desigur, poporul român din întreaga monarhie, în aceste zile grele şi pline de pericol, ca dar, strigând, din toată inima, „Trăiască Majestatea Sa încă mulţi ani, trăiască întreaga dinastie!”, ca atât El, cât şi legiuiţii lui urmaşi să mai poată răsplăti cu bine jertfele, izvorâte din aceste virtuţi, care, desigur, vor străluci, spre mândria noastră, şi-n războiul ce, în zilele acestea s-a dezlănţuit. Fie ca această reciprocă considerare şi înfrăţirea atât de frumoasă a sentimentelor iubirii de tron şi de patrie, care atât de puternic văd că izbucneşte, astăzi, din toate piepturile, fără deosebire de limbă, neam şi confesiune, aici, ca şi în celelalte părţi ale ţării, să se susţină şi să se arate, pe viitor, în toate manifestaţiunile vieţii de stat şi sociale, ca, văzându-şi toate popoarele asigurată existenţa etnică, cultura naţională şi propăşirea în toate direcţiunile, să formeze din patrie şi monarhie, cu piepturile lor şt cu tăria sentimentelor din ele, o fortăreaţă tot mai puternică, încât nu tunurile duşmanilor, ci nici porţile iadului să nu-o poată birui!

*

Trăiască Majestatea Sa! Trăiască armata Lui! Trăiască Patria!

Discursul este subliniat cu continue aprobări, „Trăiască!” „Eljen!” şi cu „Hoh!” (…).

*

Marţi. Se oficiază serviciul dumnezeiesc în toate bisericile din oraş (…).

*

La ora 1, din zi, Prea Sfinţia Sa a dat prânz, la care au fost invitaţi şefii tuturor oficiilor şi numeroşi fruntaşi ai vieţii publice din Caransebeş. La şampanie, Prea Sfinţia Sa rosteşte următorul remarcabil toast:

*

„Domnilor! Precum am accentuat şi-n cuvântarea mea de aseară, cu adevărat nicicând n-am serbat ziua naşterii Maiestăţii Sale ca acum, aşa-zicând, intre astfel de bubuituri de tunuri. Poate că însuşi Dumnezeu a trimis peste noi aceşti nori negrii, ca să ne examineze şi să se constate care popoare sunt capabile, acum, nu de vorbe umflate, ci de fapte mute, dar glorioase; şi, cu adevă­rat, starea de război a scos, din nou, la iveală ce adânci sentimente de alipire, de loialitate către tron, de cel mai curat patriotism şi de reală iubire de patrie nutresc, în pieptul lor, popoarele Ungariei şi ale monarhiei întregi.

*

Eu, ca cetăţean ungar şi ca episcop român, am simţit în sufletul meu, dimpreună cu toţi sfetnicii şi conlucrătorii mei, o deosebită mândrie, văzând mulţimea imensă de fii credincioşi, care numai din acest colţ de ţară au alergat sub drapel, precum şi însufleţirea lor. Sunt convins că, şi pe câmpul de luptă, vor face cinste drapelului, sub care au jurat, luptându-se cu vitejie, alăturea de confraţii lor de arme: maghiari, germani, slovaci, bohemi, croaţi etc., precum au făcut în tot trecutul lor. Eu însumi am avut preaînalta onoare şi distincţie să aud, din gura acum fericitului şi de toţi regretatului moştenitor de tron, Francisc Ferdinand, admirabilă apreciere a ostaşilor români, zicându-mi: „Ich kenne die ausgezeichneten Leistungsfähigkeiten unserer romänichen Soldaten und ihre bewiesene Tapferkeit in allen Kriegen der Monarhie; gerade desshalb liebe ich dieses sympatische Bauernvolk mit langen Locken. Es werdient ein besseres Los” („Cunosc excelentele însuşiri ale soldaţilor noştri români şi vitejia ce au dovedit-o în toate războaiele monarhiei; de aceea, iubesc acest simpatic popor de ţărani cu plete lungi. El merită o soartă mai bună”).

*

Atentatul de la Sarajevo, în "Gazeta ilustrată" nr. 29/1914

Atentatul de la Sarajevo, în “Gazeta ilustrată” nr. 29/1914

*

Când vor auzi soldaţii nostru această frumoasă apreciere a lor, se vor lupta ca leii pentru a răzbuna moartea Aceluia care aşa ne-a iubit. Permiţând acestea, rog pe preastimaţii mei oaspeţi, care sunteţi, totodată, şi căpeteniile diregătoriilor din loc, şi, prin dumneavoastră, rog pe toate diregătoriile mari şi mici de pe teritoriul eparhiei mele, ca să stimeze, aprecieze şi iubească pe fiii eparhiei mele, şi să sprijinească în toate năzuinţele sale materiale, bisericeşti şi culturale pe acest popor român, aproape de tot neglijat şi, totuşi, vânjos, rezistent şi gata de cele mai mari jertfe de sânge. Şi toţi să fie încredinţaţi că, prin aceasta, mijlocesc nu numai înaintarea lui, ci totodată întăresc şi temelia patriei şi tronul Maiestăţii Sale, care să trăiască încă mulţi ani!”.

*

Cei prezenţi aclamă entuziasmaţi pe Prea Sfinţia Sa, subliniindu-i fiecare propoziţie cu aprobări şi urale (Foaia Diecezană, anul XXIX, nr. 32, Caransebeş – 10 august vechi / 23 august nou 1914, pp. 3 şi 4).

*

1916 Pastorala de la Caransebes

*

Pastorala din Caransebeş. Prea Sfinţia Sa Dr. Miron E. Cristea a adresat credincioşilor săi următoarea pastorală, din prilejul izbucnirii războiului cu România:

*

„Acum, după 2 ani de crâncenă războire, ne puteam, cu drept cuvânt şi după atâtea jertfe, aştepta la încheierea de toţi doritei păci, care să puie capăt războiului. Dar, în loc de asta, vedem că războiul acesta mondial nu numai se încinge din nou, ci atrage în luptă şi alte popoare, până acum neutrale. Aşa, în pre-seara Sfintei Marii Mari, a declarat război Monarhiei noastre Austro-Ungare, spre marea noastră mâhnire şi durere, şi regatul vecin al României; şi ne sosesc veşti că, în unele locuri, s-au şi început luptele cu acest nou inimic.

*

În toate pastoralele noastre din anii ultimi şi în multele circulare şi ordine, privitoare la războiul acesta, v-am atras atenţiunea asupra datorinţelor militare şi cetăţeneşti, ce, în asemenea zile grele, trebuie să le dovedească orice cetă­ţean: iar fiii poporului român din patrie şi îndeosebi şi cei de pe teritoriul eparhie Caransebe­şului au documentat, pe toate fronturile, o rară vitejie şi o încredere neîntrecută de alte popoare. Mai ales Regimentul nostru de casă Nr. 43 de infanterie s-a distins pretutindeni, astfel încât, prin ţinuta, vitejia şi isprăvile sale, a făcut cinste nu numai poporului român din eparhia Caransebeşului, ci şi întregii armate a Monarhiei. Cu un cuvânt, fiii românimii din patrie au pecetluit, în modul cel mai splendid, fidelitatea către tron şi patrie cu sângele lor, vărsat în atâtea lupte glorioase ale acestui război mondial, şi prin eroismul dovedit, în atâtea rânduri, şi recunoscut de toţi factorii competenţi. Deci, nu mă îndoiesc că credincioşii eparhiei noastre şi toţi fiii ei vor dovedi, şi pe viitor, aceeaşi ţinută bravă, loială şi vrednică de toată încrederea.

*

Cu toate acestea, îmi ţin de datorinţă ca, şi în faţa situaţiei ce s-a creat patriei noastre, prin noua declaraţie de război, să vă sfătuiesc şi îndemn să nu părăsiţi vechile voastre virtuţi militare, ci să ne facem, şi pe viitor, cu aceeaşi dovedită loialitate, datorinţa către patria şi tronul, care, şi până acum, ne-au ocrotit. Deci, fiecare credincios al eparhiei să rămână fidel Regelui, fidel steagului lui şi credincios faţă de patria ungară, identificându-se cu toate interesele pământului pe care s-a născut şi care l-a hrănit pe el şi pe strămoşii săi, şi pe care trebuie să-l apere între alte împrejurări.

*

Sper că toţi fiii noştri sufleteşti se vor purta, până la sfârşit, aşa încât nimenea să nu poată avea nici barem vreo umbră de bănuială, că fie şi numai unul şi-a uitat de sine şi-a dat mâna cu inamicii ţării, oricare ar fi aceia.

*

Onorata preoţime să aducă acestea, în biserici, la cunoştinţa tuturor, în modul cel mai convingător, şi să stăruie, şi din partea ei, cum va şti mai bine, în acelaşi înţeles; iară preoţii militari să le comunice şi ostaşilor, sfătuindu-i a-şi împlini cu sfinţenie jurământul depus.

*

Cu acestea, rog pe bunul Dumnezeu, care conduce destinele omenimii şi ale popoarelor, ca să ia, pe viitor, sub scutul său pe Împăratul şi Regele nostru, să ducă la biruinţă armele lui, să ocrotească ţările şi popoarele lui, să vă scutească şi pe voi, şi vetrele voastre de toate relele şi primejdiile, iară din parte-mi vă împărtăşesc. / Caransebeş, 16/29 August 1916. / Binecuvântarea noastră arhipăstorească / Dr. MIRON E. CRISTEA, / Episcop” (Biserica şi Şcoala, anul XL, nr. 36, Arad, 4/17 septembrie 1916, p. 1).

 *

Miron Cristea Serbarile de la Blaj 1911

*

Manifestul naţiunii române către popoarele lumii. Marele sfat al naţiunii române din Ungaria şi Transilvania a adresat către popoarele lumii un întemeiat manifest, prin care le aduce la cunoştinţă  „voinţa naţiunii române de a se constitui în stat liber şi independent, spre a-şi putea valida nelimitat forţele sale în serviciul culturii şi al libertăţii omeneşti… Pe teritoriul său strămoşesc, naţiunea română este gata a asigura fiecărui popor deplină libertate naţionala şi organizarea sa în stat liber şi independent o va întocmi pe temeiurile democraţiei, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritorial său egalitatea condiţiunilor de viaţă… Nu mai voieşte să trăiască în legătură de stat cu naţiunea maghiară, ci este hotărâtă aşi înfiinţa, pe teritoriul locuit de dânsa, statul său liber şi independent. Anunţând popoarelor lumii această voinţă şi hotărâre a sa, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania invocă pe seama sa sprijinul lumii civilizate şi geniul libertăţii omeneşti, declarând sărbătoreşte că, din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri mai bine, decât a suferi, mai departe, sclavia şi atârnarea” (Foaia Diecezană, anul XXXIII, nr. 44, Caransebeş, 11/24 noiembrie 1918, p. 3).

*

 Academicieni 1912 BOABE DE GRAU Anul I 1930 n 1 p 5

 *

Distincţii înalte. Prea Sfinţia Sa părintele episcop Dr. E. Miron Cristea a fost ales, cu unanimitate membru onorar al „Academiei Române” şi al „Societăţii Regale Române de Geografie”. Aceste distincţii binemeritate s-au notificat Prea Sfinţiei Sale prin următoarele scrisori:

*

Academia Română. Nr. 1242. Bucureşti, la 16 iunie 1919.

*

Prea Sfinţite părinte!

Academia Română, apreciind activitatea desfăşurată de Prea Sfinţia Voastră pentru înălţarea culturii neamului şi întreţinerea sentimentului naţional, V-a proclamat, în şedinţa de la 7 Iunie curent, Membru de onoare al ei.

*

Aducându-vă la cunoştinţă acest vot, Vă rugăm să primiţi, Prea Sfinţite şi Ilustre Coleg, expresiunea simţămintelor noastre de înaltă stimă. / Preşedinte, / BRĂTESCU-VOINEŞTI / Secretar general, / IACOB NEGRUZZI”.

*

Societatea regală română de geografie. Bucureşti, la 19 Iunie 1919. Nr. 693.

*

Prea Sfinţite părinte!

Societatea Regală Română de Geografie, al cărei Preşedinte şi August Protector este Majestatea Sa Regele Ferdinand I, luând îndeaproape băgare de seamă, în Adunarea sa generală, de la 16 Iunie 1919, meritele binecunoscute ale Prea Sfinţiei Voastre şi activitatea desfăşurata de dânsul în favoarea întregirii neamului românesc (sublinierea noastră), v-a aclamat, în unanimitate, Membru de onoare al ei, în temeiul art. 8 din Statutele sale.

*

Aducând, cu o vie plăcere, la cunoştinţa Prea Sfinţiei Voastre această dovadă de recunoştinţă, ce Societatea noastră are pentru Prea Sfinţia Voastră, vă rugăm respectuos să binevoiţi a primi cu bună­tate Diploma, prin care se recunoaşte această calitate şi a ne da preţiosul Prea Sfinţiei Voastre concurs pentru ajungerea la realizarea scopurilor urmărite de societatea noastră şi în ţara suroră, aflată sub păstorirea Prea Sfinţiei voastre. / Vicepreşedinte / I. HEPITES / Secretar general ad-interim,/ GENERAL IONESCU” (Foaia Diecezană, anul XXXIV, nr. 16, Caransebeş, 13 iulie 1919 stil nou, p. 2).


Asaltul pricesnelor asupra folclorului românesc

Ioan Damaschin, tocmind canoane și tropare (pricesne)

Ioan Damaschin, tocmind canoane și tropare (pricesne)

*

În 1742, când apărea, la Râmnic, „Octoihul ce cuprinde în sine slujba Văscreseanelor a opt glasuri şi ceale 11 Evanghelii şi Obştea, cu troparele, şi condacele, şi bogorodicinele, la toţi sfinţii de obşte”, Biserica din țările românești și nicidecum românească (apelurile ieromonahului sârb Macarie de revendicare a folosirii limbii românești în ceremoniile religioase au rămas celebre, dar și de izbeliște) își stabilea dogmatic și, deci, fără admitere de abateri, în privința melodiilor și a stihurilor, cântările ei, toate importate de la greci, ulterior și de la ruși, care și ei traduseseră scrierile grecești, și, prin urmare, nicidecum românești, ci doar religioase, „Octoihul” fiind creația Sfântului Ioan Damaschin – autor de cărți religioase eline, importate de întreaga lume ortodoxă est-europeană.

*

1742 coperta octoih

*

În „Predoslovie adică cuvânt înainte”, adresat „tuturor celor ce se află în țara aceasta, cucernicilor și înțelepților preoți, și altor pravoslavnici și altor mădulare ale Sfintei Biserici”, se precizează cum că sfânta carte, „ce se cheamă slavonește osmoglasnikă (?), iară rumâneaște opt Glasuri, facerea Fericitului părintelui nostru Ioan Damaschin, întru care să cuprinde tot feliul de laudă Dumnezeiască și de mare cinste, și podoabă iată Sfintei Biserici, și mare folos aduce la tot sufletul creștinesc, la calea pocăinței îndreptează, spre lauda lui Dumnezeu” etc.

*

Priceasna definitie dex

Priceasna definitie

*

Definiția din DEX pentru tropar, tropare, „scurtă cântare bisericească de laudă în cinstea unui sfânt sau a unui eveniment religios”, cu rădăcină în slavonul „troparĩ”, conduce spre definiția „pricesnelor”, care erau niște tropare, care se cântau, în bisericile ortodoxe, la slujba liturghiei, în timp ce se împărtășea preotul. Ulterior, și mulțimea credincioșilor.

*

Ca tradiții culte bisericești, troparele, inclusiv pricesnele, în ciuda grecismului sau rusismului de proveniență, își au locul lor de cinste, bine reglementat de canoane, și în ceremoniile bisericii ortodoxe de astăzi din România, unde vocile bune ale dreptcredincioșilor Cristian Pomohaci, Valeria Peter Predescu, Teodora Păunescu Tuca, Maria Pintea, Florin și Florina Mariș-Hinsu, Cornelia Goția, Maria Tanasă și așa mai departe ar răsuna serafic, pentru că doar acolo, în spiritualitatea ortodoxiei, e locul priceasnei, și nicidecum în folclorul românesc.

*

Priceasna Orthodox Wiki

*

Nu prea mă împac eu nici cu retezarea și limitarea brutală de spiritualități pe care le presupune termenul „folclor”, dar cum în folclor încă mai supraviețuiesc vagi ecouri ale cântecului național românesc, nu aș vrea să-l văd călcat în picioare de evlavioșii cântăcioși de mai sus. În fond, Pomohaci et Co pot să se fălească pios îngenunchind pe coji de nucă, nu pe cioburile bietei noastre spiritualități naționale. Pot cânta, oriunde, catavasii, irmoase, tropare, preceasne, dar fără a induce impresia că ar cânta folclor. Cântecele bisericești sunt creații culte bisericești. Sunt ca și icoanele, reglementate de canoane severe și ne-admise oricui a le face. Numai că ierarhii actuali încurajează devastarea folclorului românesc prin pricesne. Pe la anii 1900, ne-au spulberat colindele, înlocuindu-le cu cântece de stea și vifleimuri compuse de mari compozitori români. Acum, e rândul folclorului, atât și cum ne-a mai rămas, drept folclor, cântecul identitar al națiunii noastre. Și vor izbuti. Eu deja întrezăresc sunetul glasurilor cântăcioaselor folclorice, dogite de trascăurile nuntatice, înviitorindu-ne evlavios și cu multă pioșenie: „Haida-dâr, taică părinte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Născocește-ne cuvinte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Că-nainte la plăcinte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Da năvală, fără minte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Una de prin Botoșani, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Ce ne jecmănea de bani, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Și de ploscuța cu vin, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Hai, dâr, dâr și hai Amin!”.

*

Nu râdeți și nu fiți sceptici. Deja s-au găsit casapi ai spiritualității naționale românești, care susțin că  „pricesnele au un conţinut tematic variat, centrat în special pe comportamentul moral creştin, rugăciune de iertare şi mulţumire şi laudă la adresa lui Dumnezeu,a Preacuratei Fecioara Maria și a sfinților. Sunt cântate cu precădere în bisericile parohiale de către credincioşi, iar în ultimul timp, au devenit parte a repertoriului multor artişti populari consacraţi, care au depus eforturi considerabile pentru culegerea, adaptarea şi păstrarea lor”.

*

Ca să vezi. Nu există liturgher, catavasier, tropar, octoih etc., care să nu fi păstrat, intacte și nealterate, cântările bisericești ortodoxe, de-a lungul veacurilor, și, acum, Pomohaci et Co depun „eforturi considerabile pentru culegerea, adaptarea şi păstrarea lor”, în locul melosului ancestral, păstrat de străbunii noștri dintotdeauna, din respect față de identitatea lor națională, singura pe care o apreciază și bunul Dumnezeu la un neam omenesc.


Antiromânismul bigotelor irmoase sau pricesne

Catavasieri 1778

*

Probabil că mulţi români s-au simţit revoltaţi, citind, într-un studiu publicat de George Baiulescu, în 1877, în „Albina Carpaţilor”[1] şi republicat pe acest site, că „la noi, biserica a împiedicat dezvoltarea muzicii, abătându-se de la drumul ce duce spre progres şi oprindu-se pe un teren neproductiv. Este cunoscut că toate cântările, ce se cântă prin bisericile noastre, sunt împrumutate de la biserica grecească. Este, asemenea, ştiut că, pe la anul 1710, în bisericile noastre chiar şi serviciul divin se săvârşea în limba grecească şi slavonă. Arhipăstorii bisericii, de pe timpurile acelea, în îngrijirea lor „de a cânta lui Dumnezeu alcătuiri de cântări pline de toată duhovniceasca evlavie şi cu duh umilit, iar nu tacsimuri şi cântece turceşti”, a chemat dascăli învăţaţi greceşti în ţară, „pentru ca şi în bisericile noastre să se cânte ca în marile biserici din Ţarigrad şi din Sfântul Munte, pentru ca şi Românii să se iniţieze în frumosa artă a psaltichiei şi papadichiei greceşti”. Un roi de psalţi şi protopsalţi, dascăli din Ţarigrad, părinţi sfetagoreţi se revărsară peste România şi aflară primire pe la mitropolie, pe la mănăstiri şi chiar la curţile domneşti. Astfel, ajunserăm, curând, la dorita tentă, ca şi „în ţările noastre să se cânte cu multă evlavia, la slujbe şi privechiuri matimi din Ikimatariu şi din Matimatariu; şi era o cântare primită şi plăcută”.

*

Influenţa ce avu această muzică asupra muzicii naţionale se poate compara cu funesta influenţă ce au avut, în biserică, limbile grecească şi slavonă asupra celei române. Precum „blagosloveniile” şi „eleisoanele” ne-au deformat dulcele şi frumosul grai străbun, tot astfel ne-au corupt şi gorgoanele şi îngânăturile greceşti gustul muzicii”.

*

În 1877, astfel de afirmaţii nu au revoltat pe nimeni, pentru că se ştia că sunt pline de adevăr. Astăzi, însă, când încă se confundă muzica veche naţională românească cu irmoasele promovate de Anton Pann şi când ultima modă în muzica populară o reprezintă aceleaşi irmoase, dar de provenienţă muzicală slavă, numite „pricesne”, deşi, odinioară astfel de „legăminte” se numeau, în limba rusă, „piasne”, muzica naţională românească, barbar contaminată cu „şlăgărisme” pentru nunţi şi cumătrii, se află în pericol mai mare decât oricând.

*

Anton Pann nu este un reper al melosului nostru naţional. Anterior lui sau odată cu el, au publicat cântece naţionale româneşti, în reviste muzicale germane, în calendare sau în broşuri, Franz Josef Sulzer, E. Murgu, medelnicerul Ioan Cartu, Franz Rouschitzki, Johan Andreas Wachmann, C. F. Weitzmann, Anatole de Demidoff, C. Grenville Murray, C. Hubert, Hans Huber, Otto Heilig, Alexandru Berdescu, Eugene Kompanski etc. Melodiile naţionale româneşti, culese de cei numiţi mai sus – ca să nu mai vorbesc de cele şi mai vechi, din Wittenberger Gesangbuch, Codex Victoris şi Kajoni Kodex, au şi tehnici componistice şi interpretative comune (alternanţa secundei mărite cu două secunde micşorate), dar şi un lirism unic, specific românesc şi rezistând ca atare de-a lungul veacurilor. Nici un cântec din sutele de melodii pe care ni le-au păstrat alţii nu are nici cel mai vag ecou de „Irmoasă” tip Anton Pann. Am ascultat cântecele acelea vechi româneşti, încredinţate memoriei de străini, datorită proiectului „Zicălaşii”, şi am avut senzaţia unei călătorii în timp pe acelaşi teritoriu românesc, pentru că aidoma răsunau cântecele culese din Ardeal, din Moldova sau din Muntenia şi pentru că, în ciuda locului din care au fost luate, ele făceau parte dintr-un patrimoniu naţional indivizibil şi nezonificat, chiar dacă difereau, uneori, instrumentele şi tehnicile lăutăreşti.

*

Melosul românesc, încă păstrat nealterat în colindele vechi şi în vechile oraţii de nuntă – „Zicălaşii” le-au încercat şi mi-au întărit convingerile, au avut şi încă au de făcut faţă unei agresivi bisericeşti sau măcar bigote, cea mai iresponsabilă fiind cea a „priceasnelor”, prin care se înlocuiesc nu doar cuvintele şi sentimentele laice, „curveşti şi diavoleşti”, cum le numeau ierarhii, dar şi structurile melodice strămoşeşti. Iar dacă despre falsurile folclorice ale lui Anton Pann nu prea ştiu mulţi şi le adoră când le ascultă, faţă de „priceasnele” care buruienesc masiv în Bucovina şi în Ardeal ar trebui luată atitudine. Să se cânte în biserici şi la ceremonii religioase, dar să nu fie impuse drept „folclor românesc”. Pentru că nu sunt nici măcar „folclor”, ci depersonalizări şi înstrăinări iresponsabile ale spiritualităţii naţionale.

*

Asalturile ierarhilor ortodocşi asupra spiritualităţii româneşti sunt identificabile încă din timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, când antiromânismul ortodox începu să se manifeste şi într-o limbă română rudimentară.

*

Catavasier 1713 p7

*

În „Catavasierul” tipărit la Târgovişte, în 1713, de Gheorghe Radovici, după omagierea mitropolitului, există o prefaţă, reluată, ulterior, de toate catavasierele şi în care se spune că, „de vreme ce firea omenească către cântări şi către versuri are aşa priinţă, precum se vede şi la copiii cei mici şi plângători, şi cu cântecele sunt adormiţi; ci şi muierile cele ţesătoare, şi călătorii, şi corăbierii osteneala care le vine din lucruri cu cântecele o mângâie, de vreme ce sufletul toate cele cu supărare şi cu osteneală poate să le sufere lesne când a auzi cântări şi cântece, pentru aceasta şi eu am vrut să tipăresc această cărticică a catavasiilor, pentru ca cei ce vor vrea să cânte să nu cânte cântecele curveşti şi drăceşti, ci să cânte Catavasii şi Irmoasele acestea, ce (le) cuprinde această cărticică. Carele sfinţii Bisericii noastre de la Duhul Sfânt fiind îndemnaţi, le-au alcătuit spre folosul şi al celor ce cântă, şi al celor ce ascultă: care cărticică ca ceea ce este bisericească întru care Catavasii este începerea şi versul a toate canoanele sărbătorilor celor stăpâneşti şi ale maicii lui Dumnezeu, ale Bisericii noastre (urmează alte omagieri a mitropolitului, ca şi în primele rânduri – n. n.).

*

Catavasier 1713 p8

*

Urmau troparele, pentru fiecare sfântă sărbătoare, începând cu cea a Naşterii Domnului, apoi câte o Piasnă sau Irmoasă (în rusă şi, respectiv, în greacă însemnând legământ, închinare), cu „glas”, apoi „altă Irmoasă”, apoi altă „piasnă e. irmoasă”, deci texte bisericeşti vag imnice, dar în proză, care se cântau monoton, şi tot aşa mai departe, de-a lungul întregului veac al lui Dimitrie Cantemir, dar nici una în limba română.

Catavasierelel din 1750 şi 1784, tipărit la Râmnic, al lui Laurentie iermonah, şi Catavasierul lui George Popovici „Tipograful”, închinat mitropolitului Ungrovlahiei Antim, cu o prefaţă în româneşte, dar ambele cu textele cântărilor bisericeşti exclusiv în limba greacă, reiau, practic, prefaţa din 1713: „Pentru ca cei ce vor voi să cânte să nu cânte cântece curveşti şi drăceşti, ci să cânte Catavasii şi Irmoasele acestea, ce cuprinde această cărticică. Carele sfinţii Bisericii noastre, de la Duhul Sfânt fiind îndemnaţi, le-au alcătuit spre folosul şi al celor ce cântă, şi al celor ce ascultă” .

*

Catavasier 1713 p9

*

În 1768, apărea, la Râmnic, „Catavasiariu cu toate ceale trebuincioase cântări ce să cântă preste tot anul, catavasii rumâneşti şi greceşti”, cu aceeaşi prefaţă anti-românească, anti-muzicală şi anti-culturală, cu piasne sau iromoase şi cu numeroase condacuri ale praznicelor.

*

În 1778, apărea,la Iaşi, cu monograma bicoloră a mitropolitului Gavriil, un catavasier care începe cu un „cuvânt către cuvântul Domnului Dumnezeului nostru Isus Hristos”, o rugăciune ciudată, închinată voievodului, mitropolitului şi boierilor ţării Moldovei, dar continua, desigur, în limba greacă.

*


[1] Baiulescu, G., Musica la Români, în Albina Carpaţilor, anul I, nr. 7, 29 septembrie 1877, pp.79-82; nr. 8, 5 octombrie 1877, pp. 93, 94


Ştefan Vodă al Moldovei a plecat şi nu mai este!

Stefan 1

*

Mănăstirea Putnei nu este un Ierusalim al românilor, cum ne place să ne lăsăm minţiţi, ci un loc pentru totdeauna pângărit de către călugării prădători de morminte. Biserica din curtea mănăstirii nu este zidită de Ştefan cel Mare, ci de arhitectul Romstorfer, iar chiliile sunt făcute, ca şi clopotniţa, târziu şi tot de către austrieci. Iar mormintele voievodale nu mai au decât ţărână neagră sub lespezi. Ştefan Vodă al Moldovei a plecat şi nu mai este, chiar dacă Romstorfer i-a gândit şi construit un mic sanctuar, cu care să ne amăgească speranţele, sufletele şi nevoia de identitate.

*

Un material publicat în gazeta mitropolitană bucovineană „Candela” şi preluat, în 1889, de publicaţia transilvană „Biserica şi Şcoala”, sub titlul Substratul Fondului religionar greco-ortodox al Bucovinei. / Proprietăţile mănăstireşti din Bucovina, pe timpul încorporării ei la Austria, confirmă, şi dinspre Mitropolia Bucovinei, că mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei a fost prădat de către călugării care aveau obligaţia să-l vegheze. Cum, pe lângă cele trei mărturii publicate anterior şi pe lângă volumul lui Wickenhauser, Gechichte der Klöster Woronetz und Putna, Czernowitz, 1886, se mai adaugă şi această mărturie – şi cred că mai sunt şi altele –, nu aş mai vrea să aud popă sau călugăr menţionând numele Sfântului Voievod, pe care noi, toţi românii, de la opincă la vlădică, nu-l merităm.

*

Iasi Stefan cel Mare 5

*

Dintre toate mănăstirile câte se aflau în teritoriulu Bucovinei, cea mai de frunte, în privinţa reminiscenţelor istorice, a proprietăţilor sale întinse şi a posesiunii privilegiate faţă cu episcopia Rădăuţiului[1], este mănăstirea Putna. Mănăstirea aceasta a fundat-o Ştefan Vodă cel Mare , începând zidirea ei la anulu 1466 şi finind-o cu trei ani mai târziu[2]. În privinţa mănăstirii Putna, iată ce observă, pe temeiul tradiţiei, cronicarul Ioan Neculce, în „Cronicele Româneşti”, ed. Cogălniceanu, Bucureşti, 1872, Tom. II., p. 179: „Ştefan Vodă cel Bun, când s-a apucat să facă mănăstirea Putna, a tras cu arcul Ştefan Vodă, dintr-un vârf de munte, ce este lângă mănăstire, şi unde a ajuns săgeata, acolo a făcut pristolul în altar, şi este mult loc de unde a tras, până la mănăstire. Pus-au şi pe trei boiernaşi de au tras, pe vătaful de copii şi pe doi copii din casă; deci, unde a căzut săgeata vătafului de copii, a făcut poarta; iar unde a căzut săgeata unui copil din casă a facut clopotniţa; iar un copil din casă zic să fi întrecut pe Ştefan Vodă şi să-i fi căzut săgeata într-un deluşel, ce se cheamă Sionu, ce este lângă mănăstire, şi este semn un stâlp de piatră; şi zic să-i fi tăiat capul, acolo; dară întru adevăr nu se ştie; numai oamenii aşa povestesc. Fost-a şi bisericuţa de lemn, întru acel deluşel, şi s-a risipit, fiind de lemn. Şi aşa a fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită; zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală, şi, pe dinafară, şi acoperită cu plumb. Zic călugării să fi fost făcut şi sfeşnicele cele mari şi cele mici, şi policandrul, şi hora, tot prinse de argint, şi pe urmă să le fi luat un domn şi să fi făcut altele, de spijă, care le-am apucat şi noi; iar stricându-se un clopot mare, la mănăstire, şi făcând călugării clopotul a doua oară, au pus aceste toate ce scriu mai sus în clopot, ca să fie mai mare”.

*

„Lăsat-au Ştefan Vodă cel Bun, la mănăstirea Putna, după moartea lui, arcul lui şi un pahar, ce vorbeau călugării, la mănăstire, că este de iaspis, ce era în chipul marmurei albe şi a farfuriei, ca să fie întru pomenire la sfânta mănăstire; şi arcul l-au fost trăgând cu vârtej. La vremea lui Constantin Cantemir Vodă, fiind răscoală, au venit nişte cazaci, cu leşi şi moldoveni joimiri, vrând ca să jefuiască ce ar găsi în mănăstire. Deci, fiind un turn cu bună tărie, nu puteau să jefuiască; deci, au zis călugărilor să dea turnul, că nu vor lua a mănăstirii nimica. Iar călugării, necrezând, nu voiau să dea turnul; iar acei cazaci, cu leşi şi cu moldoveni, îndată au aprins mănăstirea; iar călugării, văzând că aprind mănăstirea, îndată au dat turnul. Atunci, îndată, având puşti de apă acei cazaci, leşi şi moldoveni, au stins focul. Deci, atunci au jefuit tot din turn, ce a fost de la boieri şi de la neguţători; iar a mănăstirii nu au luat nimica, fără numai arcul lui Ştefan Vodă. Iar paharul a fost până la a treia domnie a lui Mihai Racoviţă Vodă, şi, scoţându-l din turn un Egumen, pe nume Misail Chisăliţă, şi vrând să se folosească, a băut, la masă, cu acest pahar al lui Ştefan Vodă, cu nişte slugi boiereşti, ce erau zlotaşi; şi, bând mult cu acest pahar, s-au îmbătat şi, fiind beţi, au stricat un lucru scump domnesc şi de minune ca acela”.

*

Dar mănăstirea (biserica), după cum o zidise Ştefan, a stat numai cam de două sute de ani, căci ea fu distrusă, până în temelie, de Vasile Lupul Vodă (1634-1654,) crezând el că, în zidurile ei, va afla vreun tezaur, ascuns de întemeietorul ei, Ştefan Vodă. Neaflând ceea ce căutase, el începu a o zidi la loc, dar nu ajunse să scoată zidirea la capăt, căci fu alungat din scaunul domnesc de către Gheorghe Ştefan. Principele Gheorghe Ştefan încheie re-edificarea mănăstirii, dar acoperământul ei preţios, de plumb, făcut de Ştefan Vodă, se pierduse. Vasile Lupul, adică, dărâmând mănăstirea, depuse materialul acoperământului acolo, deoparte, de unde însă l-au prădat Timuş, cazacul, ginerele lui Vasile Lupul, de-şi făcu, dintr-însul, gloanţe de tunuri[3]. Sfinţirea de-a doua oară a bisericii se făcu, dupa cum arata inscripţiunea de deasupra uşii ce duce, din tindă, în biserică, sub Eustratie Dabija, la anul 1662.

*

În jumătatea a doua a sutei trecute, fostl episcop al Rădăuţilor (1748-1750) şi, după aceea, mitropolit al Sucevii, Iacob (Stamati), o reînnoi (1757) în forma ei antică, prin jurul zidului cu şanţ şi la poartă cu punte în scripeţi, precum se vede într-o icoană ce închipuieşte mănăstirea din acele timpuri, şi care icoană s-a luat, în 1885, de la mănăstire şi se păstrează aici, la mitropolie. La anii 1850-1860, chiliile cele vechi de lemn, dimpreună cu clopotniţa, au fost date jos, ograda mănăstirii se lărgi şi se zidiră, pe spezele Fondului religionar, chilii noi, spaţioase, din material solid, iar în anii din urmă, şi o clopotniţă, înspre est, alăturea cu turnul porţii. Acoperământul cel vechi al mănăstirii, după cum sta încă de la mitropolitul Iacob, se înlocui, însă, cu altul modern, de tinichea, care, afară de aceea că-i lua mănăstirii, pentru totdeauna, aspectul ei antic, dar nici nu fereşte zidul de ploi, fiind streaşina de tot îngustă. Pereţii, deci, începuseră a se umezi, până ce, în urmă, se puse stavila dezolării, prin cimentarea părţii de jos a pereţilor.

*

În lăuntrul bisericii, se află mormintele. În tinda bisericii:

*

1. Al mitropolitului Iacob, ce-i zic Putneanul;

2. Al părinţilor lui, ieromonahul Adrian şi monahia Maria;

3. Al mitropolitului Teoctist (mori în 1477).

*

În despărţitura întâi a bisericii sau nartica:

*

În latura dreaptă:

*

1. Al lui Bogdan Vodă (Chiorul), mort în 1517.

2. Al domniţei Maria, fiica lui Ştefan cel mare (moartă în 1518)

*

În latura stângă:

*

1. Al Mariei, doamna lui Petru Rareş (moartă în 1529);

2. Al lui Ştefan Vodă (cel Tânăr, mort în 1527), fiul lui Bogdan Vodă Chiorul şi nepot (de frate) al lui Petru Rareş.

*

În despărţitura a doua a bisericii sau în pronaos:

*

1. Sub un baldachin, mormântul Eroului Moldovei şi apărătorul Creştinătăţii de furia Islamului, Ştefan cel Mare, morit în 2 iulie 1504.

2. Al Mariei, fiica lui Radul Vodă, doamna a patra a lui Ştefan cel Mare (moartă în 1517);

3. Al Mariei de Mangop, doamna a treia a lui Ştefan cel Mare (moartă în 1477),

4. Mormântul a doi fii ai lui Ştefan cel Mare, Bogdan şi Petru , repausaţi amândoi în 1479.

*

Pe lângă acestea, mai multe inscripţiuni şi odoare bisericeşti, mai ales de la întemeietorul ei, Ştefan, câte au putut scăpa neprădate şi nepierdute, prin atâtea vijelii, prin câte a trecut partea aceasta de ţară.

*

În septembrie 1851, egumenul de atunci al Putnei, Artemon Bortnic, într-o scrisoare îndreptată către Consistoriu, propuse ca mormintele acestea, ale unor oameni atât de distinşi şi de interes mare istoric şi arheologic, să se facă accesibile publicului, precum este aceasta în Kiev, la Neamţ şi în alte locuri. Egumenul numit zice, în aceea scrisoare, cum că mulţi din vizitatorii mănăstirii, boieri şi alte persoane, şi-au exprimat, adesea, această dorinţă. El, deci, ca să se încredinţeze ori de într-adevăr, sub pardoseala mănăstarii se află o criptă, la care intrarea, după o tradiţiune a mănăstirii, să fie în tinda bisericii, puse, în prezenţa a trei călugări, ca să se cerce acolo. Săpându-se până la o adâncime de mai bine de un stânjen, dădură lucrătorii de o boltitură, ce se trăgea spre uşa bisericii şi în care se aflau oase de morţi. Aflând acestea, egumenul îndată opri lucrul şi astupă săpătura la loc, pentru că, spre a scoate lucrul la capăt, nu avea împuternicire.

*

Consistoriul consimţi la propunerile egumenului. În anul 1856, constată concepistul locotenenţiei Anton Schoennach aflarea de morminte în biserica mănăstirii, după care Guvernul ţării, prin emisul datat „Cernăuţi, 16 Noemvre 1856, Nr. 19357”, încuviinţă deschiderea şi cercarea lor. Comisiunea, deci, în aceeaşi lună, îşi începu lucrarea.

*

Mai întâi, se destupă în Nartică:

*

I. Mormântul Mariei, fiica lui Ştefan cel Mare (moartă în 1518). În el s-a aflat un sicriu de tot putred, care, până acuma, nu se părea să fi fost atins de cineva. Până spre piept, în sicriu se afla numai ţărână neagră; de la piept, mai în sus, se aflară rămăşiţe de îmbrăcăminte foarte preţioasă, lucrată cu argint şi cu aur, şi rămăşiţe de legători de cap, puţine oase, 9 bumbi de argint şi două inele cu pietre scumpe.

*

II. Mormântul Mariei, soţia lui Petru Rareş (moartă în 1517). Cadavrul era cu totul prefăcut în ţărână neagră, în care s-au aflat numai trei dinţi. Şi aici erau puţine rămăşiţe de o îmbrăcăminte foarte preţioasă femeiască şi se găsiră 47 de bumbi auriţi şi 3 inele de aur, două cu pietre, iar unul cu mozaic albastru, închipuind pe maica Domnului.

 *

III. Mormântul lui Bogdan Vodă Chiorul (mort în 1517), fiiul lui Ştefan cel Mare. Se aflară numai 16 dinţi, toate celelalte părţi ale trupului, numai ţărână negră. Din îmbrăcăminte, numai puţin dintr-o mantie domnească din materie grea, ţesută cu aur, apoi rămăşiţe de o coroană de domn, din materie foarte groasă, ca catifeaua, cu 76 de bucăţi mici de ornamente de aur, 2 catarămi grele de aur şi 3 inele de aur, cu pietre scumpe, în unul, săpată stema ţării, adică bourulu.

*

IV. Mormântul lui Ştefan Vodă (mort în 1527), fiul lui Bogdan Vodă Chiorul şi nepot al lui Petru Rareş. Pe când, în mormintele de mai înainte, sicriele erau aşezate pe fundul mormântului, adică pe pământ, în mormântul acesta, cam 1/2 de urma deasupra pământului, erau 11 şine de fier, zidite cu câte un capăt în amândoi pereţii lungimii mormântului, şi pe acestea era aşezat sicriul. Atât sicriul, cât şi cadavrul erau de tot putrede, sicriiul se pare că, la înmormântare, a fost lăsat descoperit. Din îmbrăcăminte, s-a cunoscut o parte de mantie domnească şi de omofor, care, pe atunci, îl purtau şi domnitorii. Materia rămăşiţelor, peste tot foarte scumpă şi ornată cu aur şi cu argint. Afară de acestea, încă unele ornamente de aur, cu pietre scumpe, de la o coroană, şi mai multe rămăşiţe şi pietre scumpe, aşa, între altele, numai 157 de mărgăritare. Din oseminte, s-au aflat osul frunţii, al nasului, o falcă şi altele puţine, partea cealaltă a cadavrului şi a îmbrăcăminţii, toată prefăcută în ţărână neagră şi căzută, de pe şine, pe fundul mormântului.

*

V. Un mormânt, la picioarele mormântului lui Bogdan, însă fără epitaf, aşa încât nu s-a putut şti cine zace într-însul. În acest mormânt, s-a aflat un cadavru de mijloc, fără sicriu, aşezat pe 13 şine, puse curmeziş, în acelaşi mod ca în mormântul (aliniatul IV) lui Ştefan, fiiul lui Bogdan. Cadravrul, cu faţa acoperită, în cap cu o cuşmă cu primuri de blană, îmbrăcat în veşminte de materii ca şi ceilalţi morţi. Dintre toate, cadavrul acesta era mai bine conservat, nu s-au atins, deci, nicidecum, ci mormântul s-au astupat iarăşi.

*

În pronaos: Toate mormintele acestea erau zidite de cărămizi arse tare şi, deasupra, boltite, numai la unele dinspre cap, la altele dinspre picioare, era lăsată câte o bortă, astupată însă cu o lespede.

*

VI. În mijlocul despărţiturii acesteia, puţin spre răsărit, se află piatra amvonului sau analoghionului. Pentru că, în vechime, sub piatra aceasta, de regulă, se înmormânta ctitorul, s-a făcut, şi în Putna, cercare aici, după mormântul lui Ştefan, ca ctitor al mănăstirii. Dupa ce se scoase ţărâna, până la o adâncime de 18 policare, au dat lucrătorii de un mormânt, zidit din cărămizi, ca şi celelalte, dar fără boltitură, ci gura lui astupată peste tot cu trei lespezi, lucrate regulat, în patru muchii. Colţul nord-estic al lespezii ultime, dinspre picioare, s-a aflat frânt, se vede că cu puterea. Mormântul acesta s-a constatat, cu toată siguranţa, ce este al lui Ştefan Vodă cel Mare, fiindu-i şi epitaful în dreapta, dinspre peretele bisericii. Cadavrul, fără sicriu, era aşezat, şi aice, pe 13 şine, în acelaşi mod ca la mormormintele de sub aliniatele IV şi V, din Nartica. Sub cap, era un căpătâi zidit, de 12 policare. Pe acesta, zăcea capul mortului, din care însă era conservată încă numai partea superioară a tidvei, dar aşa, că partea, în a cărei continuare ar veni faţa, adică ochii, era intoarsă spre apus şi depărtată de grumaz ca 5 policare.

*

După zisa medicului, tidva, numai în urma putrejunei şi a descompunerii, niciodată n-ar fi putut lua poziţiunea aceasta nenaturală. Afara de aceasta, nu s-a aflat nicicât de puţină urmă de un acoperământ sau ornament de cap sau de gramaz, fără care nu se poate crede că s-ar fi înmormântat Ştefan cel Mare, mai ales pentru că, în mormântul lui Bogdan şi al lui Ştefan cel Tânăr s-au aflat de acestea. Toate împrejurările acestea arătară, fără toată îndoiala, cum că, acum demult, mormântul lui Stefanu a fost cercat de oarecine. Şi, într-adevăr, în privinţa aceasta a dat desluşire de ajuns o epistolă, cu data din „2 Marte 7265/1757”, care se păstrează la mănăstire. Epistola aceasta este subscrisă de mitropolitul Iacob şi îndreptată către egumenul de atunci al Putnei, Benedict.

*

În ea, în mod misterios, spune mitropolitul „cum că îi pare bine că domnul ispravnic din Suceava a dezgropat mortul, despre care era prepusul, şi că nu a aflat alta, afară de aceea, despre care ne-a făcut ştire cuviosul Dionisie. Îmi pare bine că a venit ispravnicul, căci aşa a scăpat mănăstirea iarăşi de presupusul în care se află. Pe scrisoarea lui Dionisie n-am răspuns, dar îi voi împărtăşi din gură cum că am înţeles toate câte mi le-a scris. Toate pietricelele, inelele, semnele de stare, boldurile şi alte lucruri ce s-au aflat, domnul să le sigileze la un loc şi să le deie argintarului Rafail, şi să ieie măsura de pe icoana făcătoare de minuni a maicii Domnului şi de pe a Domnului Christos, şi să ni le trimită toate prin un om de credinţă. Să mai caute, cu părinţii conventuali, că se află, acolo, o pungă cu mărgăritare, sigilată cu sigiliu al nostru. Aceasta să o deschidă şi să ieie de acolo 500 de mărgăritare de mărime asemenea.

*

Se mai află, acolo, după cum ştim, 200 sau 300 de mărgăritare de mărimea mazării, care s-au deprins de pe aer. Toate mărgăritarele acestea, dimpreună cu lucrurile ce s-au aflat la mort, să ni le trimită domnul, pentru că voim a face, pentru maica Domnului si pentru Christos, coroane noi, mai iscusite şi mai frumoase, şi să le înfrumuseţăm cu pietre şi cu mărgăritare, care coroane, după ce vor fi gata, se vor pune numai în zile mari de sărbători”[4].

*

Cum că mortul amintit în epistola aceasta misterioasă este Ştefan cel Mare, se arată din o însemnare, făcută pe partea din afară a acestei epistole, care sună: „Răvaşul acesta este de la Preasfinţia Sa mitropolitul Iacob, în care a scris că să se trimită lucrurile care s-au aflat în mormântul pronaosului, pentru ca din ele să facă două coroane la icoana făcătoare de minuni”. În naos, însă, nu se afla, afară de al lui Ştefan, alte morminte, decât al Mariei, fiica Radului Vodă, şi al Mariei de Mangop, soţiile lui Ştefan, şi a doi prunci ai lui. În mormintele acestea cu anevoie se vor fi aflat semne de stare (insignii domneşti); îmbrăcămintea lui Ştefan, aflată în mormânt, deşi putredă şi mucegăită, totuşi s-a cunoscut că era de materie foarte preţioasă şi dimensiunile ei arată că Ştefan era de statură mică, îndesată, întocmai aşa după cum îl descrie istoria şi tradiţiunea.

*

Rămăşiţele din mormânt nu s-au atins, ci s-au lăsat întocmai cum au fost şi mormântul s-a astupat iarăşi. Celelalte morminte din pronaos s-au deschis numai puţin şi, văzându-se cum că în lăuntrul lor sicriile şi cadavrele sunt cu totul putrezite, s-au astupat iarăşi.

*

Lucrurile memorabile, câte s-a arătat mai sus că s-au aflat în morminte, comisiunea le-a aşezat în vase de sticlă, sigilate cu sigiliul său şi cu arătarea mormântului din care au fost scoase. Mormintele din tinda bisericii, precum ale mitropoliţilor Teoctist, Iacob şi celelalte, câte se mai află acolo, n-a fost de către comisiune cercate. Spre răsărit de la mănăstire, pe râuleţul Viţeul, se află Chilia în piatră, numita aşa pentru că este scobită într-o stâncă mare, situată pe malul apei. În lăuntru se văd semne că, oarecând, a fostu împărţită în două despărţituri destul de spaţioase, pentru ca în ea să poată petrece un om. Cine a săpat-o nu se ştie. Tradiţiunea susţiene că, acolo, într-însa, ar fi trăit sihastrul Daniil, care l-a îmbărbătat pe Ştefan cel Mare la rezistenţa după nenorocita bătălie cu turcii, la Războieni. Se vede, însă, că tradiţiunea confundă Putna cu Voroneţul.

*

Spre apus, în sus, pe apa Putnei, într-o depărtare cam de o jumătate de oră, stau ruinele Sihăstriei. Aceasta, fiind, mai înainte, de lemn, pe la anul 1758 a fost zidită din piatră, de către egumenul Putnei, Sila. Lucruri date Sihăstriei de acest egumen se mai păstrează, şi acum, în Putna, precum şi piatra cu inscripţiunea despre fundarea Sihăstriei (Substratul Fondului religionar greco-ortodox al Bucovinei. / Proprietăţile mănăstireşti din Bucovina, pe timpul încorporării ei la Austria, istoric preluat din Candela de Biserica şi Şcoala, anul XIII, nr. 43, 22 octombrie / 3 noiembrie 1889, pp. 339-342).

*
Iasi Stefan cel Mare 4
*


[1] Mănăstirea păstrează, şi acum, un document de la Mitropolitul Iacob, din 1765, prin care se întăresc unele prerogative, care să le fi avut mănăstirea din vechime, anume chiar de la fundatorul ei, Ştefan Vodă cel Mare, aşa: ca să se numească cea dintâia şi capul tuturor mănăstirilor Moldovei, singura de sine stăpânitoare, nicăieri supusă, egumenii ei totdeauna cu protimisire a fi înălţaţi la treapta Arhieriei la sfintele episcopii ale acestei părţi etc. Dară autenticitatea acestui document se trage la îndoială. Cel puţin atâta e sigur, cum că documentul de azi nu e original, ci cel mult o copie de pe original.

[2] Cronicarul Ureche, în „Cronicele Româneşti”, ed. Cogălniceanu, Tom. I., Bucureşti, 1872, p. 157 zice: „Dacă s-a întors Ştefan Vodă de la acel război cu izbânda ce a făcut, de a bătut pe acei tătari, la Lipinţi, pe Nistru, în anul de la Christos 1469, spre lauda aceea a mulţămit lui Dumnezeu şi a sfinţit mănăstirea Putna, care era zidită de dânsul, septembrie, în trei, spre lauda preacuratei fecioare Maria, maicei Domnului nostru Isus Christos; la care sfinţenie multă adunare de călugări a fost, singur Teoctist Mitropolitul şi Tarasie Episcopul, împreună cu Iosif Arhimandritul şi Egumenul Putnei. Zice că au fost la liturghie Arhiepiscopi, preoţi şi diaconi, 64, la Jertfelnic”. Este de observat că şi la arătarea anului de la Christos al sfinţii mănăstirii Putna, şematismul diecezan face aceeaşi eroare, ca şi mai înainte.

[3] „Cronicele Româneşti”, ed. Cogălniceanu, Tom. II, Bucureşti 1872, O samă de cuvinte, de Ioan Neeulce, p. 186: „Vasile Vodă, aproape mazilit, a greşit lui Dumnezeu, că i s-a întunecat mintea spre lăcomie, de a stricat mănăstirea Putna, gândind că va găsi bani, şi n-a găsit. Şi s-a apucat să o facă din nou iarăşi, precum a fost, şi nu i-a ajutat Dumnezeu să o facă, că a zidit-o numai din temelie, din pământ, până la ferestre, şi i-a luat Dumnezeu domnia. Că s-a sculat Gheorghe Ştefan, logofătul, cu oaste asupra lui şi l-a scos din domnie. Iar plumbulu, cu care a fost acoperită mănăstirea Putna, l-au luat cazacii lui Timuş, ai ginerelui lui Vasile Vodă, de l-au dus la cetate, la Suceava, de au făcut gloanţe de puşcă, să apere cetatea Sucevei de Gheorghe Ştefan Vodă. Că ştiu că au apărat-o bine, că s-au osândit şi Timuş, pentru prada şi jafurile ce a făcut pe la sfintele mănăstiri, şi si-a pus şi el capul de glonţ, precum scrie letopiseţul. Şi, pe urmă, au gătit mănăstirea Putna Gheorghe Ştefan Vodă, după ce a luat domnia, de este zidită precum se vede acum”.

[4] N-am avut epistola în original, ci numai în traducere nemţească, după cum se află ea la Domnul Wickenhauser, Gechichte der Klöster Woronetz und Putna, Czernowitz, 1886 pp. 93, 94. Vezi, tot acolo, mai pe larg, istoria deschiderii mormintelor domneşti din Putna, pp. 80-96.


Pagina 5 din 7« Prima...34567