ANTIROMÂNISMUL ORTODOX | Dragusanul.ro - Part 5

Ce s-a întâmplat cu osemintele lui Ştefan cel Mare?

Stefan LUCEAFARUL 1904 Piatra de mormant

*

Fără să se mai lămurească, vreodată, ale cui sunt osemintele aruncate pe şinele din „mormântul pomelnicului bisericii” Putna, dacă sunt ale lui Ştefan cel Mare sau ale unui stareţ oarecare, înmormântat călugăreşte, pe şine de fier, nu într-un sicriu, în gropniţa pregătită pentru Ştefan cel Mare, şi fără să se mai ţină cont de premeditarea iniţială a arhimandritului Artemon Bortnik, „ca osemintele marelui acestui bărbat să se aşeze într-o criptă aşa întocmită, ca orişicare doritor să-şi poată înfăţişa reverenţa la moaştele acestui „luceafăr al Moldovei”, să poată face aceasta nemijlocit, ba chiar şi venerabilele lui oseminte să le vadă”, bucovinenii şi, mai ales, clerul lor au uitat definitiv de „propunere ca reconsacrarea relicvelor lui Ştefan cel Mare şi ale familiei lui, aici deshumate, să urmeze în luna lui mai, cu o solemnitate demnă de faptele eroului, la care credem că se vor invita mai multe notabilităţi din mai multe locuri cunoscute”, pentru că în 11 aprilie 1857 murise inegalabilul Doxache Hurmuzachi, deturnând atenţia provincială spre propriul lui mit, apoi, „la începutul lunii iulie, era să se celebreze, la mănăstirea Putna, din partea prea sfinţiei sale episcopului nostru Eugen Hacman, parastas pentru eroul moldav Ştefan cel Mare, la care sărbătoare să se afle şi trimişii guvernului şi mitropoliei din Moldova, însă şi aceasta se amână pe alt timp, când vor fi trebile Principatelor aşezate cu totul la un fel” (Gazeta Transilvaniei, nr. 61, 3 august 1857, p. 238).

*

Stefan cel Mare LUCEAFARUL nr 12 13 1904

*

În Bucovina, nimeni nu a avut nevoie, vreodată, de memoria lui Ştefan cel Mare, ci doar de mitul lui. Tocmai de aceea nu s-a înregistrat, nu se manifestă şi nu se va auzi vreodată murmur de protest faţă de jefuitorii în sutană de morminte, care au vandalizat inadmisibil memoria românească. Toate mormintele voievodale de la Putna şi, cu siguranţă, din toate zările româneşti au fost prădate de către cei care aveau obligaţia să le apere şi să le cinstească, fiind plătiţi cu moşii şi oameni de danie domnească prin beznele veacurilor.

*

Stefan LUCEAFARUL 1904 ctitor

În 1857, când trebuia lămurită sau iar contrafăcută legenda mormântului de la Putna, hrăpăreaţa ortodoxie se afla în război mut cu la fel de lacomul şi nemilosul catolicism, care triumfa asupra răsăritenilor, pe băncile gimnaziale, cu o… carte de religie, care le lipsea dreptcredincioşilor. Tinerimea poate fi deturnată lesne dintr-o beznă în alta, ca să nu mai vorbim de pleaşca posturilor de profesori gimnaziali, pe care fragmentele împăgânite ale Bisericii lui Hristos şi le doreau pururi în dauna celorlalţi. „Pe la noi se aşteaptă cu mare încordare sosirea lunii septembrie, ca să se vadă cum se va propune religia junimii dreptcredincioase la gimnaziul cernăuţean. De la începutul gimnaziului (1808), adică şi până în ăst an, se propuse religia în limba nemţească şi pentru români, şi pentru ruteni; iar în semestrul doi, şcolarii din ăst an, află consistoriul de cuviinţă a porunci catiheţilor ca, de acum, înainte să propună religia româneşte, cu atât mai vârtos fiindcă cartea după care se propunea până acum cuprinde religia catolică a bisericii apusene (Gazeta Transilvanie, nr. 62, 7 august 1857, p. 242).

*

Deci, cui să-i mai pese dacă pe barele de metal din Putna zac osemintele lui Ştefan cel Mare sau ale unui pângăritor de sacralitate? Pe cine să deranjeze posibilitatea ca şi sicriul lui Ştefan cel Mare să fi fost furat, iar sfintele lui rămăşiţe aruncate, pe undeva, prin preajmă – în cel mai bun caz în cimitirul sătesc din Putna?

*

Deci, nu s-a mai făcut promisa re-înhumare, nici măcar un praznic de pomenire în 1857, menit pentru lustruirea feţelor mărimilor vremii, pentru că Ştefan cel Mare nici nu contează pentru noi, românii. Noi avem nevoie doar de mitul lui, nu şi de adevăr, nu şi de moşteniri şi asumări, nu şi de evlavia recunoştinţei. Noi suntem români, noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni, aşa că mai slăbeşte-ne cu îndatoririle faţă de memoria lui Ştefan cel Mare, băi ăsta!


„Coroana lui Ştefan cel Mare s-a aflat în Putna”

Stefan cel Mare Voronet LUCEAFARUL nr 12 13 1904 p 244

*

Abia defrişaseră austriecii tufărişul dintre ruinele vechii biserici a mănăstirii Putna, călugării folosind o bisericuţă de lemn din apropiere, ridicată de egumenul Iacob Putneanul (Putna de astăzi e o reconstituire pe temeliile vechi, datorată arhitectului austriac Karol Adolf Romstorfer), când Alexandru Hurmuzachi, explodase de entuziasm naiv şi, năpustindu-se spre telegraf, vestea gazetelor româneşti din provinciile rătăcite prin trei imperii:

*

1856 Depesa lui Alecu Hurmuzachi

*

Depeşa telegrafică de cea mai mare importanţă, primită de-a dreptul. Dată în Cernăuţi, în 2 decembrie stil nou 1856, 7 ore după-amiaza. Sosită în Braşov, în 3 decembrie stil nou, 9 ore şi 45 de minute înainte de prânz.

*

Coroana lui Ştefan cel Mare s-a aflat în Putna, mormântul lui şi al lui Bogdan şi altele se cunoscură şi se deschiseră”.

Alessandru Hurmuzachi”.

*

(Sperăm că vom veni în stare a primi, cu altă ocaziune, şi o descriere detaliată a odoarelor acestor nepreţuite, păstrate până acum, numai în amintirea istorică a naţiunii şi în sânul pământului –Gazeta Transilvanie, nr. 92, 22 noiembrie 1856, p. 357).

*

Speranţa „Gazetei Transilvaniei” avea să rămână în deşert, deşi relatări din Bucovina continuau să sosească, dar scrise de vechiul ei colaborator, Iraclie Porumbescu (aş putea face caz de descoperirea ineditelor lui Iraclie Porumbescu, dar nu-i de mine un astfel de moft), tânărul preot bucovinean fiind, alături de Aron Pumnul şi de Dimitrie Dan, unul dintre puţinii abonaţi bucovineni la viguroasa publicaţie braşoveană. Tatăl lui Ciprian Porumbescu a şi semnat un capăt de relatare despre amărăciunea de la Putna anului 1856, probând, astfel, că el a fost autorul textelor cu ştiri din Bucovina anilor 1854-1856 („te voi ruga să-mi spui: câte şire „din Bucovina” ai tipărit în organul Dumitale, de vreo trei ani, încoace” – scria în 22 iunie 1854).

*

Alecu Hurmuzachi, fiind încă foarte tânăr, pe atunci (se născuse în 16 august 1823, la Cernauca), încă nu ştia că voievozii nu se înmormântau cu coroană, sceptru, spadă şi pecete – care aparţineau Ţării şi se încredinţau urmaşului, dar nici nu-şi putea închipui că sfântul mormânt al memoriei româneşti fusese temeinic prădat – la fel şi celelalte morminte ale familiei – de către călugării Putnei. Nici un însemn domnesc, nici un inel, nici măcar sicriul nu au scăpat de lăcomia călugărilor şi nici nu e sigur că osemintele aruncate, cu ţeasta înspre grumaz, pe cele 13 sau 14 şine de fier ar aparţine lui Ştefan cel Mare. În epocă, nu s-a insistat, deşi Iraclie Porumbescu atenţionase că „relicvele lui Ştefan cel Mare zac fără sicriu, numai pe 14 şine late de fier; poate, deci, că şi sicriul, dacă a fost acela de metal preţios, l-au luat. Căci ca Ştefan, suveranul acel vestit şi glorios, să fi fost adus, de la Suceava tocmai, fără sicriu, şi acela preţios, până la Putna, cam nu e probabil; cu atâta mai puţin, cu cât mausoleul lui de marmoră şi foarte frumos lucrat, din această biserică, încă fu făcut, fiind el încă în viaţă: prin urmare, şi sicriul lui trebuie să fi fost în raport cu preţiosul mausoleu”.

*

În plus, pe bare de metal erau înmormântaţi doar călugării, iar dintre voievozi, doar cei care s-au călugărit în ultima clipă, precum Alexandru Lăpuşneanu, dar nu şi Ştefan, care nu se călugărise şi care păşea chiar şi în moarte triumfal, după cum relatau cronicarii. Oare nu cumva, după furtul sicriului, vreun stareţ oarecare a cerut să-i fie aşezate nevrednicele oseminte, pe bare de metal, în somptuoasa gropniţă de la Putna? Oare noi, cei care avem în sânge închinatul în faţa acelei marmore reci, nu o facem, de fapt, în faţa nu ştim cui, în faţa unui săvârşitor de sacrilegiu împotriva spiritualităţii româneşti? Răspunsul poate fi dat acum, când testele ADN ale rămăşiţelor presupuse ca fiind ale lui Ştefan cel Mare pot fi comparate cu ADN-ul din rămăşiţele urmaşilor săi. Dar nu se vor face niciodată astfel de teste, pentru că noi, românii, niciodată nu am avut nevoie de adevăr, ci doar de mituri. Puţin ne pasă nouă de unde or fi aruncate osemintele celui mai sacru dintre noi, câtă vreme jefuitorii lui scot sufletul din noi şi se spală cu el pe picioare, câtă vreme basmele despre cuvioşia călugărească ne ţin loc de cultură şi de identitate naţională.

*

Mă opresc aici, deocamdată, cu comentariile mele (mai am mult de navigat prin vremuri), pentru a vă încredinţa ştirile zilelor de extaz şi de agonie ale descoperirii mormântului lui Ştefan cel Mare. Nu şi al osemintelor lui (până şi protocolul încheiat atunci, pe care îl găsiţi integral în CATEGORIA din dreapta acestei pagini, numită ANTIROMÂNISMUL ORTODOX, constată prădarea tuturor mormintelor voievodale de către călugări, dar nu insistă asupra sacrilegiului, pentru că ar fi fost vătămător politic). Iată, deci, relatările lui Iraclie Porumbescu, de la cumpăna lunilor noiembrie-decembrie 1856, când iarăşi ne-am scufundat în bezna vâscoasă a şmecheriilor religioase:

*

1856 Iraclie Porumbescu in Gazeta Transilvaniei 

*

29 noiembrie nou 1856. Mă grăbesc, Domnule, să mă refer că, la noi, în Bucovina, sunt astăzi toţi ochii îndreptaţi spre mănăstirea Putna, unde e eternul repaos al pământeştilor rămăşiţe ale Eroului Moldovei şi Domnitorul ei cel mai glorios şi mai părintesc, Ştefan cel Mare. În acea mănăstire, adică, se descoperi, astăzi, mormântul acestui Domnitor, prin o comisiune politico-ecleziastică şi sanitară, cu scop ca osemintele marelui acestui bărbat să se aşeze într-o criptă aşa întocmită, ca orişicare doritor să-şi poată înfăţişa reverenţa sa moaştele acestui „luceafăr al Moldovei”, să poată face aceasta nemijlocit, ba chiar şi venerabilele lui oseminte să le vadă. Acest proiect e a prea cuviosului antiste şi arhimandrit al mănăstirii Putna, Domnul Artemon Bortnik; şi publicitatea nu poate scopului acestui proiect să nu-i aducă cele mai vii mulţumiri.

Eu vorbesc de acestea şi nu descriu, aici, ne-exprimabilele bucurii ce se manifestă numai, din auzit, de această întreprindere, care e orânduită din partea înaltului nostru guvern, pe temeiul acelei propuneri din partea numitului arhimandrit şi antiste Domnul Artemon Bortnik, dar mâine îţi voi scrie, mai pe larg, toate; căci le voi afla, cu siguranţă: pentru acum, atâta-ţi mai adaog, că, pe lângă acel entuziasm, care, cum zisei, se manifestă pe alocuri, din cauza respectivei întreprinderi, recunoştinţa către înaltul nostru guvern, care e o mulţumire atât de eclatantă şi aceea a întregului element român, prin încuviinţarea frumoasei propuneri a numitului archimandrit concesă, numai puţin este mare şi sinceră. Scriu acestea, în apropirnea Putnei, şi chiar trec pe dinaintea mea o mulţime de omeni pedeştri, călare şi cu care, precum şi mai multe trăsuri elegante, care se grăbesc, după cum mi se spune, la Putna, tot cu acel scopu, cu care eu mă grăbesc, adică pentru a vedea deshumarea rămăşiţelor marelui bărbat. Mâine, deci, mai multe (Gazeta Transilvanie, nr. 95, 3 decembrie 1856, pp. 369, 370).

*

30 noiembrie nou 1856. Astăzi, pe la 11 ore antemezinale, descoperiră, aici, mormântul Eroului Moldovei, Ştefan cel Mare, care mormânt se află în biserica mănăstirii de aici. Până astăzi, deshumară, mai întâi, pe Maria, fiica lui Ştefan cel Mare, care repauză de fată mare; după aceea, pe Maria, soţia lui Petru Rarea, al treilea pe Ştefan VII, numit „Crudul”, după aceea pe Bogdan IV, fiul lui Ştefan cel Mare şi pe fratele acestuia, Alexandru, care muri în vârstă de 14-15 ani. Aceste morminte erau toate în partea întâia a bisericii, numită pronaus; de aice, merseră în partea a doua, numită „pomenic“ sau naulă, şi acolea aflară pe ambele soţii ale lui Ştefan Marele, pe Maria adică, fiica lui Radu, Domnitorul Valahiei, a doua Doamnă a lui Ştefan, şi pe Maria, întâia Doamnă a lui Ştefan, fiica lui Simeon, imperatorul Rusiei, cu ambii ei prunci, Petru şi Bogdan, care amândoi se află într-un mormânt. Mormintele erau toate bine zidite şi boldite, şi moaştele unora zac pe pardoseala de piatră, în sicrie de lemn de frasin, dar acum până în ţărână putrezit; iar ale altora, câte pe 13 şine de fier, fără sicrie.

*

Din moaşte şi veşminte se află numai prea puţine rămăşiţe; iară Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, e încă mai întreg. În fine, se descoperi mormântul lui Ştefan, ţelul cercării şi al încordării celei mai mari. Aceasta urma sub sunarea tuturor clopotelor mănăstireşti şi la asistarea întregului sobor călugăresc din această mănăstire, cu lumini în mâini, şi a unui numeros popor.

*

Mormântul lui Ştefan e din piatră cioplită, începând la 4 picioare sub pământ, şi acoperit cu o lespede colosală de piatră, aşijderea cioplită: opt români aleşi abia o ridicară. Din pământeştile rămăşiţe ale lui Stefan cel Mare, se găsiră o mare parte din mantaua domnească şi unele oase, care toate nu zăceau în vreun sicriu, ci, aşijderea, pe 13 şine de fier, sub care era încă un spaţiu deşert ca de 2 picioare. Curiozitatea cea mai mare e, însă, că capul – osul numai – e întors dinspre corp, cu vârlul lui spre gât (grumaz), lucru care dă dovadă că mormântul acesta e căutat de mai de mult; pentru că nici coroana, nici alte însemne preţioase nu mai sunt, ba şi lespedea cea mare, cu care era acoperit mormântul, e la un cot ciuntită şi, cum ѕѳ vede, cu violenţă. Despre aceasta, însă, cum şi despre cele până acum aflate în celelalte morminte, voi scrie mai târziu, din fântână tot oficioasă / Porumbescu (Gazeta Transilvanie, nr. 96, 6 decembrie 1856, p. 373).

*

20 Noembrie vechi 1856. Întristarea şi nedumerirea, aflând relicvele lui Stefanu cel Mare fără nici o insignă de Domnitor în mormânt, ba şi capul (o parte de căpăţână) întors din poziţia lui cea firească, fură, cum am zis în ultima mea epistolă, foarte mari. Acest eveniment neaşteptat motivă comisiunea să cerceteze uricele şi cărţile toate din archiva mănăstirii, de nu cumva s-ar afla întrînsele vreo indicaţie că mormântul lui Ştefan cel Mare a fost, după moartea gloriosului acestui Domnitor, spoliat de oarecine. Şi iată că, după o amănunţită cautare, se şi găsi o epistolă a mitropolitului Moldovei Iacov, din anul 1757, şi ilustra tot arcanul! Acea epistolă e adresată, de către numitul milropolit, către egumenul de atunci al mănăstirii Putna, şi din ea se vede clar că „unu mormânt din pomelnicul besericii“ mănăstirii Putna a fost, cum seamănă, din porunca acelui mitropolit cercat, şi preţioasele „de pe mortul“ din acel mormânt luate; căci un pasaj din acea epistolă sună aşa: „toate petricelele ce s-au aflat, şi inelele, şi serjele, şi boldurile, şi altele ce s-au aflat pe mortul acela, să le pecetluieşti la un loc şi prin acela cui om da credinţă să ni le trimeţi”.

*

Din continuarea epistolei acesteia, se mai vede că numitul mitropolit a avut de scop ca, din aceste preţioase, să facă coroane Maicei Domnului şi Mântuitorului Christos, de pe o icoană făcătoare de minuni din acea biserică şi mănăstire, care icoană e şi astăzi, şi, după cum se ştie, de acel mitropolit învelită toată în argint masiv şi împodobită frumos. Acel mitropolit reînnoi şi întreaga mănăstire, şi aceea cu speze foarte însemnate; înseamnă, deci, spre apărarea lui de oareşicare suspiciune nefavorabilă, că el întru întreprinderea aceea fu să se ajute mult şi cu preţioasele luate din mormântul lui Ştefan cel Mare.

*

Relicvele lui Ştefan cel Mare zac fără sicriu, numai pe 14 şine late de fier; poate, deci, că şi sicriul, dacă a fost acela de metal preţios, l-au luat. Căci ca Ştefan, suveranul acel vestit şi glorios, să fi fost adus, de la Suceava tocmai, fără sicriu, şi acela preţios, până la Putna, cam nu e probabil; cu atâta mai puţin, cu cât mausoleul lui de marmoră şi foarte frumos lucrat, din această biserică, încă fu făcut, fiind el încă în viaţă: prin urmare, şi sicriul lui trebuie să fi fost în raport cu preţiosul mausoleu. În privinţa aceasta, însă, aşteptăm desluşiri din Moldova, de se ştie, adică, acolo, că se îndătina, de mult, a se îngropa Domnitorii şi fără sicrie: pentru că Cantemir, în descrierea consacrării Domnitorilor, zice: „şi mitropolitul arunca întâi ţărâna pe sicriul cufundatului Domnitor repausat în groapă”.

*

Comisiunea făcu, asupra întregii acestei operaţiuni un protocol cuprinzător, alătură acestuia şi o scurtă istorie a lui Ştefan cel Mare, compusă de comisarul spiritual Domnul Blajevici, cum şi desenele tuturor efectelor preţioase şi a relicvelor lui Ştefan cel Mare, şi-l trimise, astăzi, la prezidiul politic al Bucovinei, cu o propunere ca reconsacrarea relicvelor lui Ştefan cel Mare şi ale familiei lui, aici deshumate, să urmeze în luna lui mai (1857 – n. n.), cu o solemnitate demnă de faptele eroului, la care credem că se vor invita mai multe notabilităţi din mai multe locuri cunoscute. În ce loc şi cum să se reaşeze relicvele Eroului Ştefan cel Mare se va hotărî mai târziu, despre care noi, la timpul său nu vom pregeta a vă face cunoscut (Gazeta Transilvanie, nr. 97, 10 decembrie 1856, pp. 377, 378).


„E atât de mare orbirea acestui popor”?

Sfânta Vineri - în ortodoxie: Sfânta Parascheva

Sfânta Vineri – în ortodoxie: Sfânta Parascheva

Pentru că nu am somn şi pentru că, fără voie, mi-am amintit nedreapta afirmaţie a călugărului italian Marco Bandini (1593-1650), care a vizitat Moldova în două rânduri, în octombrie 1644 şi în octombrie 1646, lăsând şi preţioase mărturii, nu doar suficienţe precum cea citată în titlu, dar ca interogaţie, mi-am zis că nu ar fi rău să vă demonstrez că Marco Bandini se înşela total şi că acest popor nu avea parte de o orbire, ci de o străveche, de o primordială iluminare. Dar, înainte de toate, citatul (copiat, buzincuristule Buzincu, pentru că altfel nu se poate opera cu opinii contradictorii):

*

„Ziua de vineri din fiecare săptămână ei o sărbătoresc în cinstea Sfintei Vineri, pe care pretind ei că ar fi sfânta ce stă, neîncetat, în genunchi înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-se cu lacrimi pentru aceia care o cinstesc. Şi, de aceea, foarte mulţi cred, în orbirea lor, că e mai mic răul să-l superi pe Dumnezeu, decât pe Sfânta Vineri. E atât de mare orbirea acestui popor, neştiinţa şi nebunia lui, încât el nu ştie nimic despre Dumnezeu şi despre fericirea cerului. În toată Moldova, abia dacă vreunul ştie „Tatăl nostru”; toată evlavia lor constă în a-şi face cruce, care la ei se numesc mătanie. Nu se ţine nici o predică în biserici şi nu se predă, în şcolile lor, doctrina creştină, întrucât înşişi dascălii şi popii nu au învăţat aproape nimic despre cele ale spiritului. Ei impun drept adevăr divin nişte basme băbeşti” (Bandini, Marco, Călători străini despre ţările române, V, p. 343).

*
Ce reţinem, în primul rând? Că Sfânta Vineri domina spiritual Moldova anilor 1644-1646. Şi o făcea… de milenii. E drept, cu câţiva ani înainte, ca să răspundă acestui cult de neînţeles pentru Bandini, „a adus Vasile Vodă moaştele sfintei prepodobnei Paraschevei, în anul 7148 (1640), cărei sfinte viaţa şi de pe ce locuri a fost se citeşte viaţa ei, petrecută cu mare dumnezeire în Minei, în luna lui octombrie, în 14 zile”, scria Miron Costin (Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 164). Numai că „eresul” (Guenon consideră că nu există eresuri, ci numai incapacităţi ale minţii noastre de a înţelege) însemna o altă spiritualitate, cea primordială, în care Venus, pe care ortodoxia a transformat-o, iniţial, în Sfânta Vineri, iar după ce Vasile Lupu „a adus de la Constantinopol şi nişte moaşte întregi, anume trupul sfintei Petka bulgară (Petka înseamnă, în slavonă, la fel ca Paraschiva în greacă, „vineri”)” (Baksic, Petru Bogdan, Monumenta Spectantia Historiam Slavorum Meridionalium, Zagreb 1887, în Călători străini despre Ţările Române, V, Bucureşti 1973, p. 235), încă mai domina, săptămânal, ca primă mare preoteasă a Soarelui (în Tăbliţele de la Tărtăria i se spunea „marea vrăciţă Cula”), aşa că, de la Vasile Lupu, încoace, s-a renunţat la cinstirea săptămânală, românii fiind obligaţi să procedeze ca şi  „grecii, bulgarii şi toate popoarele acestea (care) o cinstesc foarte mult şi o serbează la 14 octombrie” (Baksic).
*
Un cărturar ardelean târziu, dar repede aruncat în uitare, Teodor Roşu, scria, în Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi (în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32), că „Poporul român, în simplitatea sa, nu s-a despărţit de legendele păstrate din vechime, nici de mitologia cea filosofică a străbunilor săi. Nici barbaria veacurilor trecute, nici năzuinţa cuceritorilor nu i le-a putut şterge din inimă, n-a putut să le încurce, să le încuscreze cu cele moderne, şi nici creştinismul n-a fost în stare să dezrădăcineze reminiscenţa ce a păstrat-o românul pentru zeii mitologiei romane. În deşert au stăruit mulţi, sub diverse pretexte, să şteargă din imaginea cea vie a românului ţăran aducerea aminte a lui Joe, Mercur, Vinere, şi de alţi zei antici, care-şi au adoraţi şi adoratoare mai ales în casele românaşilor şi ale româncelor, şi credinţa în zeii cei vechi nu o poţi dezrădăcina cu uşurinţă, şi cred că nici nu e de lipsă a o stârpi, când aceea nu e stricăcioasă”. Total adevărat, doar cu o corecţie, imposibilă în 1861: nu era vorba de zei romani, ci de credinţa cosmică a hyperboreilor, pe care şi Iisus Hristos o cunoştea şi respecta, alegând peştii ca semn al noii religii, pentru că Soarele răsărea şi încă mai răsare din Peşti, dar şi vestind „omul cu ulciorul”, pentru că, peste câteva zeci de ani, Soarele va răsări din Vărsător.
*
În compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”, unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene, se povesteşte că Soarele ceruse un altar, care să fie slujit de Venus şi păzit de Marte şi că i s-a oferit Soarelui „muntele, cu scaunele şi masa lui” drept templu. Deci, aşa-zisul eres al românilor, de care vorbea Bandini, şi anume faptul că „ziua de vineri din fiecare săptămână ei o sărbătoresc în cinstea Sfintei Vineri, pe care pretind ei că ar fi sfânta ce stă, neîncetat, în genunchi înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-se cu lacrimi pentru aceia care o cinstesc” nu înseamnă nicidecum o „orbire” (asta tocmai făptuiau Vasile Lupu şi ortodixia lui), ci un subconştient al iniţierilor primordiale, pe care David, în Psalmul 18 al lui David, din „Biblia” ortodoxă (Bucureşti, 1982, p. 572), o menţionează aproape ca în datina românilor, cu Soarele, Dumnezeul în care şi-a făcut sălaş Dumnezeu (Sinele Universal, pentru că nu existau zei, cărora Sinele să le fie domn, adică stăpân):
*
„1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.
2. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
3. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.
4. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.
5. În soare şi-a pus locaşul său; şi el este un mire ce iese din cămara sa.
6. Bucuraţi-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui.
7. De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”.
*
Psalmul lui David confirmă, deci, şi mitul hurrian, şi datina românilor, în care Venus, ca preoteasă a Soarelui, putea mijloci înlesniri dumnezeieşti, pentru că, din vremea munţilor-temple, Venus „stă, neîncetat, în genunchi înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-se cu lacrimi pentru aceia care o cinstesc”. De fapt, de aici, de la transformarea astralului în făptură începe naivitatea omenirii, cea condamnată de Polybios, odată cu dania şi jertfa, care „înseamnă primele biruri ale omenirii, şi încă oferite de bună voie: birurile pe prostie”.
*
„Creştinismul, neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici calendele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine”, spunea un alt mare învăţat aruncat în uitare, Grigore Silaş (se scria, în etimologism, Silasiu), protestând, în 1875 împotriva falsificării identităţii româneşti prin contrafacerea neroadă a datinilor, atunci când constata că „Biserica ne face serviciu naţional conservativ numai accidental, numai întrucât ştie răspândi lumina; ea, din contra, ne-a dat când pe mâna slavonismului, când pe a grecismului, când pe altele. Ceea ce însă, în trecut, ne strecoară printre atâtea Scylle şi Caribde, ne scoate ca prin minune din ghearele morţii naţionale iminente, la viaţa actuală, fură, în prima linie, prea îndegetatele tradiţii şi reminiscenţe sacre. Prin mijlocirea acestora ne şoptiră străbunii, din mormânt” (Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 51).
*
Îmi pare rău, domnule Bandini, că-mi pare bine că te-ai înşelat. Poporul ăsta românesc nu a fost niciodată orb, dar a fost şi este ţinut numai în beznă.

 


Unde este mormântul lui Ștefan cel Mare?

Putna

*

În 1856, după împlinirea a 352 de ani de la trecerea în veșnicie a Marelui Voievod, starețul Putnei, Artemon Bortnik, solicitase autorităților bucovinene cercetări pentru identificarea mormântului lui Ștefan cel Mare, cu atât mai mult cu cât multe oseminte fuseseră strămutate pe dealurile din apropiere, iar în interiorul bisericii mănăstirii crescuse un ariniș stufos și greu de îndepărtat. Printre participanții la eveniment s-a numărat și preotul Iraclie Porumbescu, tatăl genialului Ciprian, care fusese rugat, telegrafic, de Alexandru Hurmuzachi, să scrie un raport amănunțit, publicat, în 1898, de Leonida Bodnărescu, în cartea „Scrierile lui Iraclie Porumbescu”.

*

 Cercetările s-au soldat cu constatarea că toate mormintele voievodale, inclusiv cel presupus a fi al lui Ștefan cel Mare, au fost prădate de către călugări, prin săparea unor găuri, iar dovada incalificabilului dispreț călugăresc față de tezaurul de românitate și de sfințenie o reprezintă aruncarea craniului presupus a fi al lui Ștefan cel Mare cu creștetul spre gât. Presupus, dar fără probe, de către o comisie de nespecialiști, dar trâmbițat, după aceea, ca loc sigur al mormântului, iar memoria lui Ștefan cel Mare fiind folosită, chiar și astăzi, pe post de bâtă în impunerea unui obscurantism nătâng unei societăți pioase, dar din ce în ce mai greu de păcălit.

*

Mărturia pe care o reproduc nu reprezintă o ripostă la agresiunile habotnice ale ipocriților sutaniști Pușcașu, Cojocar și Irimia, ci un îndemn la cercetări arheologice temeinice, care să probeze, pe bază de ADN, că, într-adevăr, mormântul lui Ștefan cel Mare mai există la Putna (e posibil să fi fost mutate osemintele pe dealuri și înlocuite cu cele ale unui stareț oarecare). Pentru că mărturiile, depuse de un preot de talia lui Iraclie Porumbescu, pun la îndoială, printre rânduri, existența sfintelor oseminte ale voievodului în mormântul „presupus”. Lucru de care vă veți convinge singuri.

*

Porumbescu coperta

*

Precizez că am făcut transcrierea limbajului etimologist în limbaj fonetic, doar acolo unde a fost cazul, pentru a înlesni lecturarea și înțelegerea textului publicat, în 1898, de directorul Liceului din Rădăuți, admirabilul profesor Leonida Bodnărescu. Și mă întreb cu ce drept și cu ce „adevărată credință” au mai revendicat ciracii lui Pimen Zainea averile naționale românești, când, vreme de veacuri și inclusiv astăzi, când încă ne bazăm pe „presupus”, nu ne putem închina, la loc singur, sfintelor oseminte ale lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Sfânt prin trăirile generațiilor de români, nu prin prefăcătoria sutaniștilor, care îi folosesc nemeritat memoria ca pe o bâtă.

*

Porumbescu inceput

*

Deshumarea Domnitorilor Moldovei

 *

În catacombele mănăstirii Putna

 *

Iată, veni-va ora în care toţi acei ce zac în mormânt,

auzi-vor a mea chemare şi acei

ce binele au făptuit

vor răsări spre înviere!”.

*

Lucru vrednic de însemnat este că manifestarea publică a sen­timentului de admiraţie pentru Ştefan cel Mare, prin proiectarea monumentului său, a coincis cu lucrările autorităţilor Bucovinei de a cerceta mormintele Prinţilor Dragoşizi, ca şi cum pentru viitorul Moldovei s-ar fi cerut a se extrage ţărâna lor din întuneric şi, în bronz prefăcută, să se pună înaintea ochilor, spre imitare, icoana Domnitori­lor evlavioşi, patrioţi şi binefăcători!

*

Vrednicul român, domnul Alexandru Hurmuzaki, ne-a fost telegrafiat despre rezultatul acestei lucrări, astăzi, însă, împărtăşim cititorilor relatarea lucrării, pe care ne-a trimis-o Cuvioşia Sa, părintele Porumbescu, paroh din Putna.

*

Mănăstirea Putna, 12 noiembrie 1856.

*

Pe când, într-o epocă de o însemnătate foarte rară şi pregnantă pentru Moldova, s-a iniţiat ridicarea statuii Eroului nostru, Ştefan cel Mare, la noi, în Bucovina, toţi ochii sunt aţintiţi spre Putna, locul nostru cel mai preţios de pe întregul pământ al vechii şi al modernei Moldove.

*

Ce e drept, actul care are să urmeze în acel loc, şi anume în biserica mănăstirii Putna, e de însemnătatea cea mai mare, nu nu­mai pentru noi, bucovinenii, ci şi pentru toţi românii care trăiesc în hotarele Moldovei secolului  al XV-lea şi, mai înainte de a păşi în acel spaţiu monumental, nu putem să nu reafirmăm recunoştinţa cea vie către înaltul nostru Guvern, pentru orânduirea următoarei întreprinderi în acea mănăstire, în care noi toţi trebuie să recunoaştem că Gu­vernul nostru voieşte să dea o vie dovadă a simpatiei sale în faţa simţului nostru naţional.

*

Astă încuviinţare a urmat după propunerea egumenului mă­năstirii Putna, prea demnul şi stimabilul Arhimandrit Artemon Bortnik, ca mormântul eroului Moldovei, Ştefan cel Mare, care se află în biserica acestei mănăstiri, să se descopere şi rămăşiţele acelui mare Domnitor să se aşeze într-o criptă, în aşa fel construită ca pelegrinii (cercetătorii), cei din toate laturile Moldovei, ce se adună la acel mormânt a eroului nemuritor, nu numai mausoleul din afară să-l vadă, ci chiar sicriul şi relicvele sale cele venerate.

*

Încuviinţând, deci, Guvernul ţării noastre proiectul Preacuviosului Egumen, au trimis, ieri, 11/23 noiembrie 1856, la acea mănăstire, o comisie, compusă din concepistul guvernial, Dl Şenbach, un comisar tehnic, inginerul direcţional D. Bel, şi un comisar sanitar, medicul cercurial Dl Şimonovici, iar din partea clerului şi al Consistoriului, Dl Consilier consistorial şi protosinghel Teoctist Blajevici; astă comisie începu, azi, la 7 ore, dimineaţă, lucrările sale de căutare a mor­mântului lui Ştefan cel Mare, care, după cum se presupune, nu e acolo unde-i aşezat Mausoleul lui cel de marmură, ci în alt loc, mai în mijlocul bisericii.

*

Spre acest scop, precum şi în interesul istoriei şi a activităţii de care Guvernul nostru suprem mult se îngrijeşte, se ordonă desco­perirea tuturor membrilor familiei lui Ştefan cel Mare, care nu­mai singură este înăuntrul bisericii mănăstirii Putna îngropată. Prin urmare, descoperirea se începu în sensul acestei orânduieli, dis­imulând mai întâi mormintele din partea întâia de la uşa bisericii, spre miază-noapte, în care, după inscripţiile monumentelor, se află înmormântaţi Bogdan al VI-lea Voievod (mort: 1517, 18 aprilie) fiul lui Ştefan cel Mare, Maria Principesa, fiica lui Ştefan cel Mare, Ştefan al VII-lea Voievod (1527), numit tânărul, crudul, nepot a lui Şte­fan cel Mare şi fiu a lui Bogdan al VI-lea, şi Maria Doamna, soţia lui Petru Rareş Voievod.

*

La cea dintâi săpare, se dădu, astăzi, pe la 10 ore, de mormân­tul Mariei Principesa, fiica lui Ştefan cel Mare, care, precum se ştie, muri fată mare, la 1518. Mormântul se află bine zidit din cărămidă şi boltit. Îndată după scoaterea unei cărămizi, din bolta mormântului, medicul cercetă calitatea aerului dinăuntru şi, aflându-se necorupt, operaţia înaintă. Curiozitatea fu mare de a vedea rămăşiţele glori­oasei familii domnitoare a Moldovei, ce, de mai bine de 300 ani, zace astrucată.

*

De faţă, la astă cercetare, fu, pe lângă comisia c. r. sus însem­nată, pretorul cercurial, Dl Pitei, Arhimandritul mănăstirii, Dl Artemon Bortnik, întreaga congregaţie (sobor) a mănăstirii Putna, câţiva preoţi de mir, scriitorul acestei relatări, şi mare număr de popor. Lu­crarea se începu prin o panachidă pentru toţi ctitorii mănăstirii, cu tămâiere şi tragerea clopotelor.

*

În mormântul descoperit, se văzură, mai întâi, rămăşiţele unei racle de lemn, acum foarte pietrificat. Se orânduiră, deci, doi monahi cuvioşi, spre a cerceta între rămăşiţele sicriului, care, precum se văzu, fu durat numai dintr-un trunchi, scăfat şi rotund; acolo se aflară, mai întâi, bucăţi de veşminte de stofă foarte preţioase, catifea mohorâtă, cusută cu flori mari din fir de aur; mai încolo, patru osişoare din degetele mâinilor, patru dinţi sănătoşi, un fel de acoperământ de cap, din stofă ca acea a veşmântului, numai cu margini foarte inimos cusute cu fir de aur şi şapte bumbi de metal, unii au avut pietre preţioase, dar acum erau deşertaţi, lucraţi á jour transparent, cu arabescuri măiestre şi în forma zurgălăilor, de mărimea nucilor. Aceştia semănau a fi fost acel ornament care atârnă pe amândouă părţile feţei, de la frunte, în jos, cum, de exemplu, se văd în portretul prinţesei Maria de Losonţ, litografiat în „Calendarul pentru Români”, din anul 1854. Altceva nu se mai găsi, afară de pul­bere din corpul răposatei.

*

Astăzi, după-amiază, se descoperi mormântul aflat în veci­nătatea celui dintâi şi care pare să fie al Doamnei Maria, soţia lui Petru Rareş, răposată la anul 1529 (?); după acele formalităţi sanitare şi tehnice, se observă, şi aici, ca şi la mormântul dintâi, numai bolta mormântului, se văzu, în fund, picată şi, pentru că pardoseala cea fru­moasă, din piatră a bisericii nu era şi ea, în locul acela, adâncită, apoi se vede că mărimea boitei mormântului era de mai demult, îna­inte de a se pardosi biserica, din nou, în anul 1772.

*

Abia acum, seara, se putu curăţi năruitura din mormânt şi cerceta cele ce s-ar fi aflat în fundul mormântului, care, aşişderea e zidit din cărămidă, s-au amânat pe mâine. Se cuvine, încă, aici a mai aminti că cele aflate în mormântul întâi se puse toate, îm­preună cu toată ţărâna din corp şi din sicriu, într-un vas curat şi sfinţit, care, acoperindu-se,s-a păstrat în afundul bisericii, cu cea mai mare luare aminte şi evlavie.

!

Marţi, în 13 noiembrie, dis-dimineaţă, urmă cercetarea mormân­tului descoperit ieri, seara, şi aceasta, iar prin doi monahi cuvioşi. Mai întâi, se găsiră rămăşiţele unui sicriu din lemn de frasin, din scânduri neted lucrate, iar nu, precum acel dintâi, din un singur trunchi. Între ţărână, parte din sicriu şi parte din despoierile pământeşti ale corpului, în mormânt, care, cum s-a dis, par să fie ale Doamnei Maria, soţia lui Petru Rareş, care, după cum arată inscripţia însăşi, a înfrumuseţat mormântul soţiei sale cu monumentul din biserică, în forma unei capele, ca şi cel din ceea parte, a marginii bisericii, de pe mormântul lui Bogdan Voievod; aici se găsi, mai întâi, un capăt de horbot, tot din ţesătură foarte frumoasă de fir de aur şi cu privazuri, franze, de asemenea din fir de aur. Acest horbot e larg ca de o palmă şi jumătate, dar de ce culoare a fost mijlocul lui nu se mai cunoaşte, afară de stofă, care fu curată mătase. Pe lângă acestea, se mai găsiră bucăţi de veşminte de stofă înavuţită, având câmpul de fir de aur şi flori mari de catifea vişinie, acoperământul capului, tot din asemene stofă, şi pe frunte şi împrejurul capului, orizontal, cum s-a zis, în jurul marginii conciului, o faşă, cusută cu fir de aur, arăbeşte, iar pe frunte, la mijloc, o cruciuliţă, tot de aur, şi două inele de aur, cum se pare de pe degetul cel mic al mâinii. Din ose­minte nu se mai găsi alta nimica, decât falca stângă, de dedesubt, şi un os din piciorul drept, fluierul inferior. Aici se vede, de-a stânga ace­lui mormânt, o altă boltă de mormânt, care seamănă să fie a lui Ştefăniţă al VII-lea Voievod, la a cărui descoperire chiar acum se pășește.

!

Dimineața, în 14 noiembrie 1856, se începu lucrarea mai departe şi, mai ales, în privinţa tehnică, cu o luare aminte foarte mare, ca nu cumva să cadă cărămizi sau tencuială peste relicvele din mormânt, însă aici ce se văzu? Puţine rămăşiţe ale unui corp, vreo câteva părțișoare de veşminte, tot din stofă preţioasă şi tot cu flori de fir de aur ţesute şi cu argint vârstate, şi fără sicriu, ci numai întins pe 11 chingi (lăncii) de fier, sub care era mai afund încă un spaţiu deşert, ca de două palme. Din cercările mai de aproape, ca la mormintele din­tâi, au constatat că veşmântul aici depus era o mantie, asemănată cu cea de monah (?), dar foarte preţioasă, având, în părţile pieptului, un fel de shimă (paraman), în forma unei cruci lungăreţe (lungă pe orizontal – n. n.), toată ţesă­tura cu fir de aur, având, pe la capetele sale, canaturi late din fir de argint. Pe cap pare să fi avut o coroană, dar aceasta nu din metal, ci numai din stofă preţioasă, coroană, zic, pare să fi fost, căci cornuri în trei muchii se găsiră pe locul capului, în osul tigvei, cu nu­mai o parte de frunte, în jos, iar din celelalte oase, o falcă şi un fluier de picior.

*

Lipsa unui sicriu ne aruncă pe toţi în nedumerire: oare fi-va asta lipsa cunoştinţelor noastre arheologice, că nu puturăm dezlega enigma aceasta, de nu e efectul vreunei alte împrejurări? Şi aceste rămăşiţe de asemene se puseră într-un deosebit vas, curat şi binecuvântat, după ritul religiei noastre.

*

Se cuvine a observa că, la fiecare mormânt, se făcu câte un protocol foarte cuprinzător şi plin de acurateţe, după mersul lucrărilor şi după succe­siva aflare a tuturor rămăşiţelor din mormânt. De aici, fiindcă, mai departe de peretele bisericii, nu mai erau semnele vreunui mormânt, se merse la mormântul lui Bogdan, răposat în 1517, care, în pri­vinţa structurii din afară, se asemăna cu celelalte. Înăuntrul mormân­tului, care, ca şi toate de până acum, era de patru palme şi jumătate de adânc sub pământ şi chiar groapa, zidită în adâncime, era de patru palme şi jumătate; aici, aşijderea, se aflară puţine rămăşiţe din oseminte şi o parte însemnată de coroană de stofă preţioasă şi cornurile, cu privazuri lucrate din fir gros de aur; şi marginile, mai toate, ale unei mantii domneşti, care şi asta fu de stofă preţioasă de mătase şi, după cum seamănă, de culoare vişinie. Pe lângă acestea, se mai aflară şapte arabescuri din aur masiv, fiecare, la un capăt, mai îngust, şi la altul, mai larg, în forma unei jumătăţi de pară, de-a lungul tăiate şi în şapte muchii lucrate (eptagon), având, pe la margini, multe găurele, ce seamănă să fi servit la a fi prinse cu o sârmă sau veriguţă fină de aur, să se fi ţinut una de alta, sau că prin găurele ar fi fost cusute acele arabescuri de marginile mantiei, spre a fi de încheietori numai închipuite. Gulerul mantiei, larg ca de 3 palmace şi primbul, de sus şi până jos, pe dinainte fu o ţesă­tură masivă din fir de aur şi cu foarte mare artă lucrată. Venind, acum, seara, conteni cercetarea mai departe.

!

În 15 noiembrie, dimineaţă, se reîncepu cercetarea mormântului lui Bogdan al IV-lea, şi se găsiră trei inele, toate de aur, unul – o verigă cu margini gravate, altul cu o mică piatră preţioasă de topaz, netăiată, şi al treilea cu piatră de carniol şi în care se vede lămurit săpat un bour întreg; acestea, între toate obiectele până acum aflate, se crede a fi cel mai de preţ, în privinţa heraldică a stemei ţării Moldovei.

*

Despre valoarea reală a tuturor lucrurilor aflate se va împăr­tăşi, mai la urmă, acolo unde se vor descrie cu precizie, căci, acum, toată luarea aminte ţinteşte asupra vorbei că se mai află un mormânt, la picioarele aceluia al lui Bogdan, despre care nimic nu se ştiuse şi pe care nu exista nici o inscripţie.

*

Acest mormânt nu e boltit, ci numai acoperit cu două lespezi de piatră. În mijlocul său se văd nişte rămăşiţe pământeşti, care par ale unui tânăr ca de 14-15 ani, având pe cap o căciulit de catifea mohorâtă şi marginile din jur cu o garnitură de felbă neagră; aceasta seamănă foarte mult cu o căciulă cazacă rusească. Trupul a fost îmbrăcat cu un fel de spenţer, cu bumbuşori de metal foarte deşi, de la grumaz, până la brâu. Comisia se înţelese unanim că, în acel mormânt, să nu se cerceteze nicidecum mai cu amănuntul, şi nici să nu se urnească rămăşiţe din trupul aflătorului în el, până ce nu se va întreba, despre aceasta, anume guvernul, ce are a se face, în privinţa care, după cum unora li se părea, rămăşiţele ar fi ale lui Alexandru, întâiul fiu al lui Ştefan cel Mare, născut din Maria, întâia Doamnă, fiica Împăratului (Ţarului) Moscovei, Simeon (?). De aceea poate că figura era îmbrăcată în veşminte ruseşti.

*

Drept aceea, mormântul se acoperi cu lespezile sale şi se păşi în partea a doua a bisericii, amintitor (pomelnic) sau Naos, unde se presupunea să fie înmormântat însuşi Ştefan cel Mare, cu întâia şi cu a doua Doamnă, şi cu ambii săi fii, Petru şi Bogdan. Acum sporiră anxietatea şi curiozitatea faţă cele ce aveau a se descoperi aici, unde e pro­pria ţintire a acestei interesante întreprinderi.

!

Sfinţia Sa, domnul comisar spiritual, ordonă, pentru începerea lucrului în astă parte a bisericii, o nouă panachidă, cu tragerea tuturor clopo­telor. Opinia unora a fost de a începe, îndată, din partea dreaptă a amin­titorului, unde se presupunea să fie înmormântat însuşi eroul nostru, iar comisarul tehnic hotărî că altfel nu se poate începe, decât din mijlocul părţii acestei biserici, unde e o lespede mare şi rotundă, de marmoră, la aceasta deci şi rămase; în mijloc, nu se află încă nimic, afară de două lespezi mari, într-un afund de trei palme şi jumătate, şi aşa, nu spre dreapta, unde e mausoleul lui Ştefan, ci spre stânga înainta separat; aici îndată se dădu de o boltă de mormânt mare.

*

Se cuvine a se intercala (adăogi) aici, deşi cam târziu, că toate monumentele de până acum şi de acum, din biserica aceasta, sunt aşezate pe sub murii (păreţii) bisericii, înăuntru, dar însăşi mor­mintele, după cum zice o tradiţie întemeiată din astă mănăstire, sunt mai pe aproape de mijlocul bisericii, însă, ca mormintele să nu se zăhăiască, s-au pus acestea, mai târziu, pe de-a laturile bisericii.

*

Mormântul acesta, după cum seamănă, îi în apropierea cea mai mare de locul mormântului lui Ştefan, al Marii Doamne, a doua a sa soţie şi fiica lui Radu Voievod din Ţara Românească.

Mai înainte de a destruca bolta mormântului, comisia hotărî a se depărta tot arinişul din astă parte a bisericii într-o adâncime până unde numaidecât ar trebui să se vadă toate mormintele, câte s-ar fi aflând pe astă latură a bisericii.

Până acum, se văzură două bolţi de mormânt, tot în stânga, de la mijlocul amintitorului. Continuarea cercetării, întreruptă de înse­rare, s-au reînceput, dimineaţa, în 17 (noiembrie 1856).

*

În latura aceasta, a doua a bisericii, se descoperiră, până acum, 3 morminte, şi se hotărî ca bolţile lor să nu se strice, până ce nu vor fi toate aflate; şi anume, până ce nu se va da de mormântul lui Ştefan cel Mare. Acestea, însă, nu dau vreun semn de diferenţiere faţă de mormintele până acum descoperite şi se presupune, cum s-a zis, că ele sunt cele al Mariei, Doamna întâia a lui Ştefan, fiica lui Radu Voievod din Valahia; al Mariei, Doamna a doua a lui Ştefan, fiica sau, cum se presupune, dar pe nedrep­t, sora lui Simeon, împăratul Moscovei, şi ale lui Petru şi Bogdan, mici încă muriţilor copii ai lui Ştefan; aceştia de pe urmă seamănă să zacă într-un mormânt; căci, din aceste trei, e unul scurt şi aşa de larg, încât, pentru un trup nu pare să fi fost făcut.

*

În aceste morminte se văd, toate în partea dinspre răsărit, câte o gaură neregulată, care nu poate fi, nicidecum, aşa anume lăsată la boltirea mormintelor, ci se pare că numai mai târziu se sparseră cu putere, ca să se poată vedea în mormânt. Prin aceste găuri se sloboziră felinare lucitoare în morminte şi se văzu că resturile de trupuri, aflătoare în aceste morminte, corespund presupunerii de mai sus. Despre aceasta, însă, mai târziu, şi mai cu de-amănuntul.

!

Se păşeşte, deci, spre partea dreaptă din mijlocul bisericii, la lo­cul unde e mausoleul lui Ştefan cel Mare. Încordarea e mare şi se exprimă pe feţele tuturor asistenţilor. Nu se aude altă vorbă decât: „Ah, acum vine, vine hotărâtorul şi principalul moment: oare cum vom afla pe Ştefan cel Mare?”.

Iată că şi dau de un corp al unei pietre ciuntite, netedă, groasă şi care par a fi mare. Piatra se descoperă mai departe, căci, lucrătorii chiar şi din a lor proprie străduinţă, îşi îndoiesc silinţa săpă­rii şi a scoaterii ţărânii de pe lângă piatră.

Acesta trebuie să fie! Piatră e, în adevăr, o lespede mare, ca de şapte palme, groasă ca de 10 palmace şi largă ca de 3 palme şi jumătate, şi lucrată din daltă. O asemene lespede nu văzurăm, până acum, la nici un mormânt! Lespedea se descoperă cu totul; şi se vede că ea e aşijderea, în adevăr, acoperământul unui mormânt, zidit din piatră albă, cioplită.

*

Nu mai e îndoială, acesta e locul repaosului rămăşiţelor acelui mare bărbat domnitor, de care, odinioară, tremurau şapte puteri dimprejurul Moldovei, şi ale cărui oseminte venerate, acum la trei sute cincizeci şi doi de ani, după moartea lui, se caută, ca să se aşeze într-o mai corespunzătoare criptă, cu numele lui şi cu venerarea lor de trei ţări întregi.

Pe împrejur şi fără de a mai atinge, mai departe, mormântul acesta, se fac cercări, de nu mai este vreun mormânt. Sfredelele de fier, întrebuinţate spre acest scop, ajung pe sub mausoleul lui Ştefan cel Mare, care e în dreapta mormântului, din cauza ce o indusesem mai sus, până în peretele bisericii şi într-o adâncime aşa de mare, în­cât, mai dedesubt, nu se mai poate să fie un mormânt; cu un cuvânt, toate mijloacele se întrebuinţează, care sunt indicate, spre a se convinge că nu mai e un mormânt, sub sau lângă mausoleu, afară de acesta.

*

Aici ajunse încordarea tuturora la cel mai mare grad şi tăcerea ce o urmă, un minut, fu atât de adâncă şi universală, încât se auzeau cum bat inimile în fiecare piept; şi cum clipita aceasta fu, într-adevăr, sacră! Comisarul politic făcu, acum, întrebarea, la cel eclesiastic şi consistorial, de poate să se ridice, acum, chiar şi les­pedea de pe mormânt. Acesta însă răspunse că nu, până ce nu se va face un ceremonial bisericesc.

Fu chemat, deci, întregul sobor mănăstiresc, Arhimandritul, ieromonahii şi diaconii, se îmbrăcară toţi în ornate preţioase şi vechi veşminte, date de însuşi Ştefan cel Mare acestei mănăstiri, şi, luând toţi în mâini făclii, iar diaconii, cu cădelniţe, înconjurară mormântul, şi după ce se cădelniţă mormântul de diaconi, în cruciş, esclamă arhimandritul, cu glas mare: „Domnului să ne rugăm!”. Sobo­rul răspunde: „Doamne, miluieşte!”. Şi, în această clipă, coborâră opt români puternici în adâncime, unde era mormântul, şi, deşi cu greutate, însă deodată ridicară mareaa lespede de pe mormânt.

!

Opreşte-te, aici, nemernică pană, şi fă loc, o naţiune întreagă se simtă, în acest moment sacru şi maiestos, căci a te putea încumeta tu să-l descrii ar fi o neiertabilă profanare a cugetului acestuia!

Moldovă, Moldovă, veche şi nouă, iată eroul tău, iată părintele tău, iată creatorul cununii gloriei şi al fericirii tale! Dar oare de ce-i faţa înturnată din poziţia ei cea naturală?! Nu cumva eşti tu pentru aceasta de vină!?

!

Nu se văd, acum, ochi fără de lacrimi şi chiar şi pe cei de alt neam, care se aflară de faţă la acest minut grandios şi istoric, îi văzuşi cu adevărat urniţi şi cutremuraţi în cea mai adâncă adâncime a inimii lor! Măreaţa şi lunga nedumerire o întrerupse abia „Veşnica pomenire!”, intonată, acum, de întregul sobor călugăresc, în acompanierea tuturor clopotelor mănăstirii, care provocară o comună lăcrimare şi plângere, în tot cuprinsul cuvântului, şi sfinţenia momen­tului ajunse la cel mai înalt grad.

*

În acest moment măreţ, de te uitai spre sfintele icoane ale catapitesmei, de te uitai spre bolţile bisericii, parcă toate erau înlăcrimate; iar icoana, portretul aceluia ce aicea se descoperi, păru că se schimbă şi-şi ia o fiinţă maiestoasă şi vie.

Un spirit de reverenţă şi de pietate se lăţi peste tot; iar cel ce era român simţi şi un dor foarte şi adânc de întristare.

*

În mormântul celui mai iubit şi mai venerabil al românilor moldoveni se vedeau numai partea cea mai mare a capului, şi aceasta întoarsă, cu partea dinspre grumaz, spre apus, şi, sub mantia domnească, încă unele oase, cu un oareşicare sicriu, ce şedea pe 13 şine late de fier sau lăncii. Mirarea fu extraordinară.

Prepusul cum că mormântul lui Ştefan cel Mare fu acum cercetat, relicvele sale atinse şi oareşicare preţioase, de pe dânsele, luate, se exprimă îndată de toţi membrii comisiei şi se hotărî să se caute în arhiva mănăstirii, de nu se află, undeva, vreo însemnare despre urmarea respectivă.

*

Ce să vezi! Între hârtiile vechi, se găsi o epistolă originală a Mitropolitului Iacov, din anul 7265 (1757). Către Egumenul de atunci al mănăstirii Putna, din care epistolă se cunoaşte cam cu în­credinţare că prepusul de mai sus e întemeiat.

Se ştie că, sub acel Mitropolit al Moldovei, se restaura mănăstirea Putna cu totul, şi că acea restaurare costă, numai bani gata, 10.000 de fiorini; o sumă care, pe atunci, pentru un Mitropolit, fu însemnată.

Acea epistolă sună, între altele, din cuvânt în cuvânt, aşa:

!!!

„Cuvioase Egumene al Putnei, Kir Venedict!…

Pentru Dumnealui Ispravnicul de Suceava, că au venit la mănăstire şi au dezgropat mortul acela, unde au fost prepusul, şi n-a găsit alta nimica, afară de acele ce ne arată molitva ca Dionisie în răva­şul său: bine a făcut de a venit şi n-avem nici o părere de rău, de vreme că a ieşit mănăstirea de prepusul ce era; şi molitvei sale Dionisie răspuns pe carte nu i-am mai făcut, însă vei spune molitvei sale din gură că am înţeles toate câte mi-a scris, şi toate pietricelele cele ce s-au aflat, şi inelele, şi şarjele, şi boldurile, şi al­tele ce s-au aflat, toate să le pecetluieşti la un loc. Şi să pui pe Rafail, argintarul, ca să ia măsură de pe coroană, ce este la Maica Precista cea făcătoare de minuni[1] şi de pe coroana Mântuitorului Hristos, ce este tot întru aceeaşi icoană, pe o hârtie, cât îi coroana de mare, şi fără flori, numai mărimea lor; şi atât pietricelele şi inelele, cât şi măsurile coroanelor cui om da credinţă să ne trimiteţi. Însă să cauţi, împreună cu părinţii soborului, că este o pungă cu mărgăritare, pecetluită cu pecetea noastră, şi să o deschideţi, şi să luaţi dintr-însa 500 fire de mărgăritare, care să fie tot de un fel şi de o potrivă, şi mai sunt, nu ştiu, 2 sau 300 fire mărgăritare ca nohotul, ce au căzut de pe aer. Şi să ne trimeteţi mărgăritarele tot odată, atât cele 500 fire, cât şi cele ca nohotul, dimpreună cu lu­crurile ce s-au aflat pe mort: că am socotit să facem coroana Maicii Precistei şi Domnului Hristos, altă făptură, mai iscusită şi mai frumoasă, şi să o împodobim cu pietrele cele şi cu mărgăritare”.

!!!

De aici, mai departe, tratează epistola despre alte interese ale mănăstirii.

Se poate înţelege ce impresie căşună aflarea epistolei acesteia; căci se poate crede că odoarele de la relicvele lui Ştefan cel Mare nu se înstrăinaseră în scopuri profane, ci tot pentru susţinerea şi împodobirea acelei mănăstiri, care o înălţă acel Domnitor, după cea mai glorioasă a lui biruinţă, şi care o şi aleasă el drept locul eter­nului său repaos.

*

Restaurarea acestei mănăstiri urmă în timpul acela, când nu mult, după aceea, s-a făcut şi luarea Bucovinei de către Austria, şi de s-ar fi aflat mănăstirea aceasta în starea în care ea fu înaintea restaurării ei, cine ştie de ar mai fi rămas ea în privilegiul stării ei de acum, şi de nu ar fi împărţit soarta cu celelalte mănăstiri suspendate.

Această epistolă, deci, se luă îndată, de comisie, în protocol, şi, acoperindu-se mormântul cu acea lespede, înapoi, se încheie, pentru acum, toată această operaţie, şi se păşi la răspunderea următoarelor întrebări, date comisiei de comisarul politic, Dl Şenbach:

*

1. Sunt acele 4 morminte, din miază-noapte, întru adevăr, ale acelor persoane, care sunt însemnate pe pietrele monumentelor, şi cine poate se fie mortul din mormântul al 5-lea?

Aici trebuie să mă corijez, căci am zis, în epistola mea de mai alaltăieri, că Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, a fost născut cu întâia Doamnă, ce nu e drept, căci el fu născut cu a doua Doamnă: şi acest Alexandru se presupune că e în mormântul acesta, al 5-lea, cum urmă şi răspunsul la această întrebare, din partea Dlui Arhimandrit Bortnik şi a Protosinghelului Blajevici, comisarului eclesiastic, la aceasta operaţie.

La cealaltă parte a întrebării acesteia se răspunse, aşijderea, afirmativ.

*

2. Este Ştefan cel Mare aici îngropat: şi care documente mărturisesc aceasta? Este mormântul, cel aflat în „amintitor” al lui Ştefan cel Mare şi de ce? Şi de se poate conchide, din rămăşiţele aflate în acel mormânt, că ele-s ale lui Ştefan cel Mare, şi de ce lipsesc toate însemnele domneşti, din moment ce, la Bogdan Voievod, se aflară părţi din coroană?

Din răspunsul care urmă se poate înţelege, din cele până acum zise, că: Ştefan cel Mare e adică aici îngropat, aceasta o spun is­toria Ţării şi uricele mănăstireşti. Şi cum că ale lui oseminte sunt acelea din mormântul de lângă mausoleul său, aceasta o confirmă întâi lungimea mormântului, care e conformă cu statura fizică a lui Ştefan cel Mare, care, după cum se ştie, a fost scurtă, al doilea, excepţionala sârguinţă şi cheltuială, cu care e făcut mormântul lui, şi al treilea, apropierea lui cea nemijlocită de mausoleul pe care e scris că e al lui Ştefan cel Mare.

Cum că însă nu se află nici un fel de preţioase în mormântul lui, apoi aceasta e de aceea, căci ele sunt, după moartea lui, luate de pe el, după cum arată epistola şi poziţia întoarsă a capului.

*

3. În ce se deosebesc mormintele acestea, aici descoperite, aşa în privinţa formei externe, cum şi a celei interne, de cele de astăzi, obşinuite în Moldova?

Răspunsul la această întrebare se mai amână.

 *

4. Care să fie cauza că trei morminte sunt cu gratii de fier (pe care zac relicvele), iară fără de acele (trei morminte, cum am zis, ale ambelor Doamne ale lui Ştefan cel Mare şi a pruncilor lui, nu sunt cercate, ci numai descoperite până în bolţi, care, ca şi celelalte
toate, sunt ca la o palmă sub suprafaţa pământului) şi, mai încoace, că unele relicve sunt cu sicrie, iar altele fără de sicrie?

Şi acestei întrebări răspunsul trebui să se mai amâne, până ce se vor primi lămuriri din Moldova.

 *

5. Ce însemnătate au ferestrele cele deformate la morminte şi de ce sunt unele (la Bogdan şi Ştefăniţă Voievod) la picioare, iar celelalte la cap?

Răspunsul la această întrebare fu numai parţial, cum că adică se caută, din timp în timp, din curiozitate, în morminte, la ocazii, când, tot la trei ani, se făcură parastase pentru cei răposaţi, după cum e şi acum obiceiul în Moldova.

*

6. În mormântul lui Bogdan Voievod se aflară părţi din coroană, fără os din tigva capului; în mormântul lui Ştefan cel Mare, însă, se află o parte de tigvă, iar nu şi coroană, măcar că Ştefan cel Mare muri mai întâi decât Bogdan, cum se poate aceasta înţelege, din punctul de vedere al medicinii?

Răspunsul medicului, la întrebarea a 6-a, fu acela că, la Bogdan Voievod se aflară încă părţi din coroană, iar la Ştefan cel Mare nu, se vede că de la acesta, dacă a fost el pus în mormânt cu coroană, şi încă poate din metal preţios, apoi aceea se înstrăinase, după aceea; iar de la Bogdan, a cărui coroană e numai de stofă preţioasă şi cu tivuri groase din fir de aur, nu se înstrăinase, şi de aceea încă mai sunt părţi din ea, câte încă nu se mâncaseră de putreziciune. Ori Ştefan cel Mare, după propria lui voinţă, nici nu au fost îngropat cu coroană.

*

Ce se crede, însă, despre aceea că, din osul capului lui Ştefan cel Mare, se mai află încă o parte, iar din al lui Bogdan, numai pulbere, măcar că acesta cu 13 ani mai târziu răposă decât acela; apoi cauza acestei împrejurări e că Ştefan cel Mare a zăcut pe loc mai uscat, iar fiul său Bogdan, pe loc mai umed.

Se mai făcu o întrebare către medic, de nu se putu ca osul capului lui Ştefan cel Mare, de sine însuşi, în urma, adică, a legilor despre puterea greutăţii să se întoarcă, aşa cum se află, cu vârful capului către grumaz, şi totuşi cu fruntea-n sus, spre gura mormântului, nu spre pământul pe care zăcea; şi medicul răspunse la această întrebare negativ, adăugând că o asemenea poziţie a capului nu se putu altfel pricinui, decât prin o înrâurire pozitivă externă.

*

În fine, se mai puseră două întrebări, comisarul arhitectonic, în privinţa chipului şi modului zidirii şi a boltirii mormintelor acestora, încât ar fi ele interesante pentru ştiinţa artei arhitectonice; şi acesta răspunse că alta, de însemnătate extraordinară, la aceste morminte nu se înfăţişează, decât că, cu cât e un mormânt mai vechi, cu atâta se vede o cărămidă mai iscusită şi un chip de zidire mai perfect. După aceea, fu pus domnul arhitect să deseneze toate cele aflate în morminte, cu acurateţe, pentru protocolul cauzei acesteia.

*

Am spus şi mai repet că, în mormântul lui Ştefan cel Mare, nu se vede nici o cărămidă, ci numai piatră cioplită în patru muchi, şi aşa de bine şi de acurat, încât nici nu se cunoaşte chitul de printre ele. Mai trebuie şi aceasta să o pomenesc, că monumentul lui Ştefan cel Mare şi a celei de-a doua lui Doamne, Maria, fiica lui Radu, domnitorul Valahiei, şi maica lui Bogdan al IV-lea Voievod, care monumente sunt unul lângă altul, din marmură surie şi foarte frumos lucrate, cu flori şi inscripţii în relief, nu cuprind chiar anul, luna şi ziua răposării lui Ştefan şi a acestei Doamne a lui; şi numai un 7000, după care e lăsat un spaţiu gol; după aceea „measeţe” şi iar un spaţiu gol. Această împrejurare dovedeşte că monu­mentele aceste sunt făcute fiind încă Ştefan cel Mare în viaţă, şi cum că lucrătorul de marmură nu era de pe aici, de pe aproape, şi că, după moartea lui Ştefan şi a Doamnei lui, nu s-au completat acele spaţii, lăsate goale, după cum se vede anume. Prin urmare, şi mormântul lui Ştefan cel Mare, cel puţin pietrele pentru mormânt, trebuie aşijderea să fie cioplite şi gătite în scopul lor, încă trăind Ştefan.

Mormântul Doamnei acesteia e aşijderea boltit, cu piatră însă necioplită.

*

De mirare este că din mormântul Doamnei întâia a lui Ştefan iese încă un miros greu, aşa încât nici lumina singură, fără felinar, nu ardea, ci îndată se stinse; pe când în mormân­tul Doamnei a doua şi a ambilor fii ai lui Ştefan, Petru şi Bogdan, nu se întâmpla.

La Maria, Doamna lui Petru Rareş, şi la Bogdan Voievod, ale cărora sicrie erau făcute din scânduri masive şi, cum par, de frasin, se găsiră câte 4 belciuge mari de fier şi mai multe piroane de fier, lungi ca de o palmă, iar aici, însă, în mormântul lui Ştefan cel Mare, şi într-al lui Ştefan Crudul (Ştefăniţă Vodă – n. n.), nu se văzură de acelea nimic. Această împrejurare face loc presupunerii că, dacă nu sunt aceştia puşi fără sicrie în mormânt, apoi au fost aceste inele de metal preţios, care, apoi, după aceea, se înstrăinară.

*

Ce e mai adânc, sub relicvele lui Ştefan cel Mare, şi anume sub acele 13 chingi late, de fier, încă nu se ştie, pentru că comisia se înţelesese, spre lauda ei, ca relicvele acestea, pentru care, în tot insul ce era de faţă, se manifestă o reverenţă şi pietate nemărgi­nite, să nu le atingă şi cu atâta mai puţin să le scormolească mai departe. Şi într-adevăr, dacă acest bărbat, care odihneşte aici, nici n-ar avea o istorie atât de strălucită, dacă el n-ar fi de o în­semnătate atât de mare, nu numai pentru naţiunea noastră cea română, ci şi pentru creştinătatea Europei, apoi, spre a se vedea cuprinse de un aer sacru şi reverenţios, în apropierea rămăşiţelor lui, nu numai că trebuie alt motiv, decât a se fi uitat la bieţii noştri ţărani, cum ei, la descoperirea mormântului, ca dintr-un instinct sacru mânaţi, toţi în lacrimi, pe genunchi picară, punându-şi mâinile la piept, ca la rugăciune. Feţele lor erau schimbate, ca la o vedenie sfântă, şi tăcerea cea universală, în biserică, care urmă acum, şi care se mai înălţă prin acompanierea duiosului sunet al clo­potelor mănăstireşti fu, într-adevăr, o scenă de acelea prea măreţe şi sfinte, care numai în fantezia cea mai mănoasă se pot închipui.

*

Această împrejurare, în îmbinare cu obiectivitatea ei, comisia o preţui, şi nu putem să mai răspicăm cea mai vie mulţumire. Ar fi însă şi o violenţă mai mult decât cumplită a simţului celui mai profund şi mai delicat al naţionalităţii şi al religiei noastre, a româ­nilor, dacă s-ar fi fost păşit mai cu puţină pietate în cauza aceasta, şi, fără de aceea, prea grăbită şi, în oareşicare privinţă, cutezătoare.

Mormântul lui Ştefan cel Mare e templul milioanelor de ro­mâni; prin urmare, deci cea mai firească este el proprietatea morală nu numai a Bucovinei, ci şi a Moldovei, Basarabiei şi, respectiv, şi a Valahiei.

*

Ştefan cel Mare e, pentru noi, românii aceea ce un Rudolf de Habsburg sau un Carol cel Mare, pentru germani, un Napoleon I, pentru francezi, un Petru cel Mare, pentru ruşi etc., cu acea cumpănitoare adăugire că, vroind a pricepe desăvârşit gloria lui Ştefan cel Mare, pentru români, trebuie şi a cugeta şi a simţi despre el ca şi românii, pe lângă caracterul lor cel naţional, care e blândeţea, dreptatea şi sensibilitatea, mai sunt şi religioşi, în sensul cum îl înţeleg ei. Ştefan deci cel Mare se numeşte, de români, pentru eroismul lui cel renumit, pentru amorul lui cel adevărat excepţional către patrie şi naţie şi pentru virtuţile şi faptele lui cele creştineşti şi evlavioase, cel mare, bun şi sfânt, nefiind acest prenume „Sfânt” motivat încă şi prin aceea împrejurare că pietatea şi reverenţa românului pentru rugile şi parastasele, împlinite în sute de biserici şi prin 352 de ani, întru fericita memorie a acestui mare bărbat, Domnitor şi părinte al Moldovei, toate aceste au aşijderea un mare influenţă întru mai marea întemeiere a numirii lui Ştefan cel Mare sfânt.

*

Pe lângă aceasta, e Ştefan cel Mare, chiar şi în împrejurările de astăzi ale Bucovinei, cel mai mare al ei binefăcător; căci cine nu ştie că mai totala imobiliara avere privată a lui Ştefan cel Mare se află, astăzi, în Fondul religionar al majorităţii Bucovinei; pe când atâtea mănăstiri şi biserici, încă în binele Bucovinei şi astăzi există, şi tot clin propria avere a lui Ştefan cel Mare.

Ne păru, deci, foarte bine, văzând, astăzi, comisia convocată de Dl Şenbach la Preacuvioşia Sa Dl Arhimandrit Artemon Bortnik, unde numitul domn comisar politic, în a cărui activitate la această între­prindere de mare însemnătate trebuie numai să ne simţim favorizaţi, mai aştern următoarele întrebări spre dezbatere şi răspundere:

*

1. Ce să se facă, provizoriu, cu mormintele descoperite ale Principilor şi Prinţeselor; iar mai cu seamă, cum să se lase mor­mântul lui Ştefan cel Mare, până la o hotărâre mai înaltă?

*

2. Să se proiecteze înaltelor instanţe facerea unei cripte comune pentru toate relicvele aici aflate ale familiei lui Ştefan cel Mare.

*

3. Să se proiecteze, pentru re-consacrarea şi re-aşezarea relicvelor lui Ştefan cel Mare şi ale familiei lui, în locul care se va ordona de înaltele instanţe, o celebraţie solemnă? Să se convoace, la aceea, întregul cler greco-oriental al Bucovinei? Să se invite şi alte notabilităţi ale naţiei române din Bucovina şi din celelalte a Ţări Româneşti? Şi în ce mod să urmeze invitarea aceasta; prin circulare oficiale, în Principate, prin consulate sau prin jurnale publice, şi care să fie acele notabilităţi?

*

4. Pe când să se proiecteze acea celebraţie solemnă?

*

Comisarul ecleziastic, Preacuvioşia Sa Dl Protosinghel Blajevici răspunse, unanim cu numitul Domn Arhimandrit, la întrebarea l-ia: că mormintele toate să se lase aşa cum sunt, numai rămăşiţele acelea, scoase din morminte, să se pună în secrie noi şi binecuvântate, şi fiecare în mormântul său, fără însă de a se acoperi cu ţărână.

*

Iar mormântul lui Ştefan cel Mare să se acopere întreg cu un văl mare de doliu şi, deasupra, să se pună 4 candeliere de argint, ale mănăstirii, cu făclii mari şi o sfântă cruce, în mijloc, pe o Evanghelie.

Răspunsul celorlalte întrebări se mai amână pe mai târziu, neintrând în competenţa ca să decidă asupra lor decât numai două-trei persoane.

Timpul pe când să se proiecteze acea solemnitate, se proiectează provizoriu pe luna lui Mai, a viitorului an 1857.

*

După aceste toate, se subscrise protocolul privitor la operaţia aceasta mare şi însemnată, alăturându-i-se şi o scurtă istorie a vie­ţii şi faptelor lui Ştefan cel Mare, compusă de demnul patriot şi na­ţionalist, Domnul Asesor şi protosinghel Blajevici, şi comisia pentru acum se încheie.

*

S-a uitat încă a spune, la locul său, că, pentru ca se nu rămână cultul dumnezeiesc întrerupt, prin lucrările în biserica mănăstirii, cum şi prin aceea că biserica are să rămână încă, lung timp, închisă, până ce nu se va fini cu totul cauza aceasta, a dezgropării şi a re-îngropării lui Ştefan cel Mare şi a familiei lui, se pregăti şi se sfinţi, în curând, o capelă, anume zidită „pentru iarnă” în mănăstire; şi în acea capelă se continuă sfintele liturghii şi rugăciuni pentru glorio­sul ctitor al acestei mănăstiri, luceafărul Moldovei şi al naţiei noastre, Ştefan cel Mare (Porumbescu, Iraclie, Desmormântarea Domnitorilor Moldovei, în Scrierile lui Iraclie Porumbescu, Cernăuţi, Editura lui Leonida Bodnărescu, 1898, pp. 47-61)



[1] O icoană, ce se află şi acum aici, în biserica mănăstirii, foarte veche, adusă de la Ţarigrad de Ştefan cel Mare, şi care e, astăzi, îmbrăcată toată cu argint.


Cine invocă memoria lui Ştefan cel Mare?

Concert rock controversat

*

Niciodată nu mi-a trecut prin gând să scriu o istorie a antiromânismului ortodox, deşi deţin multe mărturii ale secolelor, pe care intenţionam să le folosesc doar ca repere uitate ale istoriei Bucovinei. Despre morţi, numai de bine – zice o vorbă veche, dar ce te faci când insolenţa de odinioară a morţilor acelora reînvie, şi mai mincinos, şi mai perfid, prin spălători de creiere de talia unor Mircea Puşcaşu (vizionaţi ştirea redistribuită mai jos) sau Justinian-Remus A. Cojocar, care flutură osemintele de antecesorii lor prădate ale lui Ştefan cel Mare ca pe un simbol al sfinţeniei prădătorilor? Cum poţi apăra dreptul viitorimii la cultură de ameninţările anticonstituţionale cu justiţia ale cetăţeanului Puşcaşu, care, iarăşi, vântură perfid memoria lui Ştefan cel Mare? Simpla sanctificare a marelui voievod înseamnă tot o minciună, tot o bătaie de joc, prin care i se falsifică şi chipul, şi posteritatea. O posteritate prădată nu de turci, nu de tătari, nu de cazaci, nu de ruşi, nu de poloni, ci de călugării şi de mitropolitul care huzureau pe seama averilor ce li se încredinţaseră.

*

Memoriu

*

Fără adevăr şi fără înţelegere nu există credinţă. Nimeni nu are voie să mintă „în numele lui Dumnezeu”, pentru că Dumnezeu nu s-a durat pe minciună. Şanţul Cetăţii Suceava nu-i mormântul lui Ştefan cel Mare, iar pe mormântul voievodului au tropotit deşănţat numai şi numai călugării care trebuiau să-i apere tihnita veşnicie, nu să i-o tulbure parşiv, iar fariseicele invocări, scremute de Puşcaşu şi Cojocar tot tropotiri sfidătoare înseamnă. Iar dacă antecesorii ideologici ai lui Puşcaşu şi Cojocaru n-au ezitat să prade mormântul lui Ştefan cel Mare, oare să fi rămas celelalte morminte de ctitori neprădate? Cu siguranţă că nu, doar că, aflându-se în pază călugărească, nu le-a putut verifica nimeni.

*

Înţeleg, tot mai mult şi mai profund, că avem obligaţia să ne cunoaştem cât mai exact istoria, doar ca să ne putem apăra de neo-legionarisul ortodox, bazat pe extaz şi minciună. Pentru că, vorba lui Xenopol, din 1871, din discursul de la Putna, nu mai avem voie „să ne îngânfăm şi să ne înălţăm peste ceea ce suntem”, dacă vrem să fim cu adevărat de folos neamului nostru românesc. Un neam care, de-a lungul vremii, nu a avut un adversar identitar mai nemilos decât ortodoxia. Nu arunc vorbe în vânt, mărturiile fiind multe, în aşteptare. Din nefericire, am înghiţit cu toţii, pe nemestecate, găluşca ideologică a „culturii româneşti” care „s-a făcut în tinda bisericii”. Ba în slavonă, ba în greacă, şi până spre 1890, când preotul român Iraclie Porumbescu era aspru pedepsit pentru că îndrăznea să folosească… limba română. Dar, deocamdată, să reluăm povestea prădării mormântului lui Ştefan cel Mare, urmând să revin asupra subiectului şi cu alte mărtuii:

*

Tribuna 1904 coperta

Tribuna 1904 Mormantul lui Stefan cel Mare 1

*

Guvernul austriac ordonă, în anul 1856, descoperirea tuturor mormintelor din mănăstirea Putna. Ancheta, ce se compunea din un membru al consistorului mitropolitan, un impiegat al guvernului din Cernăuţi, un inginer al statului şi un medic, începu lucrările în 12 noiembrie 1856. Dăm următoarele după procesul verbal oficial al anchetei, cum şi după descrierea unui martor ocular, publicată într-un calendar din 1857, din Iaşi şi reproduse de dl profesor şi membru corespondent al Societăţii geografice române, Dionisie Olinescu, într-un studiu ce-l publică asupra mormântului de la Putna, unele amănunte cu privire la această descoperire:

*

„Înaintea astrucării mormintelor, comisia orândui de a depărta tot arinişul din astă parte a bisericii, într-o adâncime până unde numaidecât ar trebui să se vadă toate mormintele, câte s-ar fi aflând pe astă latură a bisericii. Se văzură două bolte, în stânga. A doua zi, dimineaţa, se mai află o boltă: a lui Petru şi Bogdan, fiii lui Ştefan cel Mare şi, în partea dinspre răsărit, câte o boltă neregulată. Se săpă în dreapta.

*

„Încordarea e mare”, zice martorul ocular, „şi se exprima pe faţa tuturor asistenţilor. Se dă de un corp al unei pietre netede, groase şi care semăna a fi mare. Piatra se descoperă, mai departe, căci lucrătorii, chiar şi din al lor propriu strămur, îşi îndoiesc puterile, spre a scoate ţărâna de pe lângă piatră. Se descoperă o lespede mare, ca de şapte palme, şi largă, ca de 372 palme, şi lucrată din daltă. Ea este acoperământul unui mormânt, zidit din piatră albă, cioplită. Nu mai e multă îndoială, acesta este locul repauzului rămă­şiţelor lui Ştefan cel Mare.

*

Pe împrejur şi fără de a mai atinge, mai departe, mormântul acesta, se fac încercări, de nu mai este vreun mormânt. Sfredelele de fier, întrebuinţate spre acest scop, ajung, pe sub mausoleul lui Ştefan cel Mare, până în pereţii bisericii şi într-o adâncime aşa de mare, încât, mai de desubt, nu se mai poate să fie un mormânt.

*

Aici ajunge încordarea tuturor la cel mai mare grad, zice martorul ocular, şi tăcerea ce urmă, un minut, fu atât de adâncă şi universală, încât se auzea cum bate inima în fiecare piept şi cum clipita aceasta fu, într-adevăr, sacră. Comisarul politic făcu, acum, întrebarea, la cel ecleziastic şi consistorial, de poate să se ridice, acum, chiar şi lespedea de pe mormânt. Acesta însă răspunse că nu, până ce nu se va face ceremonialul bisericesc.

*

Se cheamă, deci, întregul sobor mănăstiresc. Arhimandriţii, ieromonahii şi diaconii se îmbrăcară toţi în ornate preţioase şi vechi veșminte, date încă de însuşi Ştefan cel Mare acestei mănăstiri şi, luând toţi în mâini făclii, iar diaconii, cu cădelniţe, înconjurară mormântul lui Ştefan cel Mare şi, săvârşind serviciul religios, opt români puternici scoboară în adâncime, unde era mormântul şi, deşi cu greutate, deodată ridică lespedea de pe mormânt.

*

Nu se văzură, zice martorul contemporan, acuma, ochi fără lacrimi şi chiar şi pe cei de alt neam, care se aflau de faţă, îi văd cu adevărat urniţi şi cutremurați în cea mai adâncă adâncime a inimii lor. Măreaţa şi lunga nedumerire o întrerupse abia „veșnica pomenire”, intonată, acum, de întregul sobor călugăresc, în acompanierea tuturor clopotelor mănăstirii, care efectua o comună lăcrimare şi plângere, în tot cuprinsul cuvântului.

*

Spre a se vedea, zice, mai departe, martorul ocular, cuprins de un aer sacru şi reverenţios, în apropierea rămăşiţelor lui Ştefan cel Mare, nu mai trebui alt motiv decât a se fi uitat la bieţii nostrii ţărani, cum ei, la descoperirea mormântului, ca de un instict sacru mânaţi, toţi cu lacrimi, în genunchi picară, punându-şi mâinile la piept, ca la rugăciune. Feţele lor erau schimbate, ca la o vedenie sfântă, şi tăcerea cea generală, în biserică, urmă, acum, şi care se mai înălţa prin acompanierea duiosului sunet al clopotelor mă­năstireşti, era într-adevăr o scenă de acele măreţe şi sfinte, care numai în fantezia cea mai mănoasă se poate închipui.

*

În mormânt, zice procesul verbal oficial, se vedea numai partea cea mai mare a capului şi aceasta întoarsă, cu partea de către grumaz, spre apus, şi, sub mantaua domnească, încă unele oase, cu un oareşcare sicriu şi 13 şine late de fier. Mirarea fu foarte mare. Prepusul cum că mormântul lui Ştefan cel Mare fu cercat, relicvele sale atinse şi preţioasele de pe dânsele luate, se exprimă îndată de toţi membrii comisiei şi se hotărî să se caute în arhiva mănăstirii, de nu se află, undeva, vreo însemnare despre asta. Se găsi, între hârtiile vechi, o scrisoare a mitropolitului

*

Tribuna 1904 Mormantul lui Stefan cel Mare 2

*

Iacob (Putneanul – n. n.), din anul 7262 (1757), către egumenul de atunci al mănăstirei Putna, din care scrisoare se cunoaşte, cam cu încredinţare, că prepusul este întemeiat.

*

Scrisoarea aceasta este următoarea: „Cuvioase Egumene a Putnei, kyr Benedict. Pentru că dumnealui, Ispravnicul de Suceava, a venit la mănăstire şi a desgropat mortul acela, unde a fost prepusul şi n-a găsit alta nimica, afară de acele ce ne arată molifta sa, Dionisie, în răvaşul său: bine a făcut de a venit şi n-avem nici o părere de rău, de vreme ce a ieşit mănăstirea de prepusul ce era, şi moliftei sale Dionisie răspuns pe carte nu i-am mai făcut, însă spune moliftei sale din gură că am înţeles toate câte mi-a scris şi toate pietricelele cele ce s-au aflat şi inelele, şi sârmelele, şi boldurile, şi altele cele ce s-au aflat, toate să le pecetlueşti la un loc. Şi să pui pe Rafail, argintarul, ca să ia măsura de pe coroana ce este la Maica Precista, cea făcetoare de minuni, şi de pe coroana mântuitorului Christos, ce este tot întru aceeaşi icoană, pe o hârtie, cât îi coroana de mare şi fără flori, numai mărimea lor, şi atât pietricelele şi inelele, cât şi măsurile coroanelor cu om de credinţă să ne trimeteţi. Însă să cauţi, împreună cu părinţii soborului, că este o pungă cu mărgăritare, pecetluita cu pecetea noastră, şi să o deschideţi şi să luaţi dintr-însa 500 fire de mărgăritare, care să fie tot de un fel şi deopotrivă, şi mai sunt 2 sau 300 fire de mărgăritare cu nechiotul, ce au căzut de pe aer, şi să ne trimiteţi mărgăritarul, totodată atât cele 500 fire, cât şi cele cu nechiotul, dimpreună cu lucrurile ce s-au aflat pe mort, că am socotit să facem coroana Maicii Preceste şi domnului Christos, altă făptură şi iscusinţă şi mai frumoasă, şi o împodobim cu pietrele cele şi cu mărgăritare”.

 *

Această scrisoare se trecu în procesul verbal şi mormântul se acoperi. Ancheta a pus următoarele întrebări: ce să se facă, provizoriu, cu mormintele descoperite ale prinţilor si prinţeselor şi cum să se lase mormântul lui Ştefan cel Mare, până la o altă hotărâre?

*

Se decise ca mormintele să se lase aşa cum sunt, numai rămăşiţele scoase din ele să se pună în sicrie noi, fără însă a se acoperi cu ţărână. Mormântul lui Ştefan cel Mare să se acopere cu un văl mare de doliu şi, deasupra, să se pună 4 candeliere de argint, cu făclii mari şi o sfântă cruce, în mijloc pe o evangelie. Timpul solemnităţii s-a fixat pentru luna Mai 1857, care însă n-a avut loc, guvenrnul fiind de altă ideie.

*

Obiectele toate n-au fost scoase de mitropolitul Iacob, căci scrisoarea misterioasă aminteşte numai „de pietre scumpe, inele” şi nici deloc de coroană, sabie etc. (nici un Voievod nu se înmormânta cu coroană și sabie, care rămâneau moștenire urmașilor – n. n.). Aceste lucruri au fost, desigur, prădate de Vasile Vodă Lupul şi de ginenerele său Timuș (nici vorbă, pentru că vitejii, indiferent de neam, socoteau ca însemnând cel mai mare sacrilegiu prădarea mormântului altui viteaz – n. n.), când Vasile Lupul a stricat mănăstirea Putna, căutând după bani (cazacii lui Timuș au ars acoperișul, ca să-și procure plumb – n. n.).


Pagina 5 din 6« Prima...23456