ANTIROMÂNISMUL ORTODOX | Dragusanul.ro - Part 4

„Ștefan Vodă al Moldovei fu zvârlit și nu mai este”

Ștefan cel Mare, portret imaginat de Carol Pap de Szathmari

Ștefan cel Mare, portret imaginat de Carol Pap de Szathmari

*

În 9 martie 1915, calendar nou, „Gazeta Transilvaniei” publica, sub titlul „Odoarele mănăstirilor bucovinene: mănăstirea Putna”, o mincinoasă mărturisire a starețului Putnei, Teofil Patraș, mărturisire în care jefuitorul mormintelor voievodale, Iacob Stamati, cunoscut drept Iacob Putneanul, „acest cucernic păstor”, „sfânt” sărbătorit, din acest an, în 14 mai, beneficiază de o necuvenită aureolă. Ignorând scrisoarea lui Iacob Putneanul, prin care cerea starețului să-i trimită „cele trei mii de mărgăritare, luate de pe mortul acela”, Teofil Patraș muta vinovăția pângăririi pe umerii… hoțului necunoscut: „Când, în 1856, s-a deschis, în fața unei comisii imperiale trimisă din Viena, mormintele din biserică, s-a constatat că toate fuseseră pângărite de mâini nelegiuite. Barbarii nu s-au cutremurat nici în fața veșniciei și străluciții Voievozi au fost despuiați de toate mândrele odoare care împodobeau sicriele și corpurile lor. Astfel a dispărut și coroana lui Ștefan cel Mare”.

*

Bineînțeles că „părintele Patraș are lacrămi în ochi, când ne împărtășește acest dureros amănunt”, uitând că nici un voievod nu se înmormânta cu Coroană, care aparținea țării, ci cu o coroană din pâslă, precum cea găsit în mormântul lui Bogdan al III-lea, și acesta prădat de bijuterii, dar nu și de sicriu, cum s-a întâmplat cu mormântul lui Ștefan cel Mare, în care rămășițele de schelet erau azvârlite, cu țeasta craniului înspre gât, pe 13 bare de metal – iar pe bare de metal se înmormântau numai călugării. Deci, osemintele descoperite de comisia imperială, în 1856, nu aparțineau lui Ștefan cel Mare, ci unui stareț oarecare, osemintele voievodului fiind aruncate, pentru a-i face starețului loc… într-un loc de veci până atunci încărcat de sfințenie.

*

Că mormintele de la Putna nu au fost prădate de cazaci, turci, tătari există dovezile efracției discrete, prin găuri făcute din lateral, nici o piatră mormântală nefiind vandalizată și spartă, dar există și scrisoarea lui Iacob Stamati, care confirmă că mormintele voievodale de la Putna au fost jefuite de călugări, cel al lui Ștefan cel Mare, chiar din ordinul lui.

*

Parafrazând în vechi cântec, suntem obligați să nu ne mai îmbătăm cu apă chiară și să recunoaștem că „Ștefan Vodă al Moldovei fu zvârlit și nu mai este” în mormântul de la Putna.

*

Ștefan cel Mare, imaginat de Emmanuel Fremiet

Ștefan cel Mare, imaginat de Emmanuel Fremiet


Pagube popești, aduse patrimoniului nostru național

L'Art et les Artistes ianuarie 1917 Ruinele palatului lui Rares de la Vatra Moldovitei

L’Art et les Artistes, ianuarie 1917: Ruinele palatului lui Rareș de la Vatra Moldoviței

*

Acolo unde patrimoniul național românesc încape pe mâinile lacomilor de averi pământești popi și călugări, ruinarea domnește, cu arbuști crescuți pe ziduri, până ce și ultima piatră se spulberă sub răutatea nepăsării. Așa s-a întâmplat, de-a lungul veacurilor, și cu locuința, de la Vatra Moldoviței, a voievodului ctitor Petru Rareș, ajunsă, în 1916, o jalnică ruină, năpădită de bălării. Soarta palatului lui Petru Rareș o are, acum, și Cazinoul din Vatra Dornei, încăput pe mâini popești absolut necuvenit, apoi jefuit de toate pardoselile, stucaturile, ornamentele, emblemele, și decăzut, din statutul de monument arhitectonic bucovinean, la cel de ruină care urâțește locurile.

*

Ruinele Cazinoului 3

Ruinele Cazinoului 2

Ruinele Cazinoului 1

 


Centenarul biruinţei iudelor asupra martirilor

Cristea Miron LUCEAFARUL n 9 10 1906 p 208

*

Cumplit de adevărată avea să se arate prorocirea lui Iorga, din 14 decembrie 1914, prin care ne asigura că, după război, toţi liderii românilor din provinciile româneşti de sub coroana habsburgică, vocali în a ponegri Regatul României, se vor transforma în primii binecuvântători ai ostaşilor români, iar noi, ignorându-le vrăjmăşia tradiţională, dar încântaţi de aplauzele oportuniste şi laşe, „o să le primim şi o să le răsplătim” (Nicolae Iorga, Memorii, I, Editura Ramuri, Craiova, 1928, p. 125). Iar cel mai sinistru exemplu de cinstire şi răsplătire a lui Iuda o reprezintă cel al fostului episcop de Caransebeş şi viitor Patriarh al României Elie Miron Cristea.

*

Cariera politică a lui Cristea, strălucită sub habsburgi, datorită slugărniciei faţă de „tricolorul statului, roşu-alb-verde, şi de culorile dinastice, negru-galben”, prin care se împăca şi capra habsburgică, şi varza maghiară, se bazase pe discursuri arhipăstoreşti pline de cinism şi, adesea, în brutală contradicţie cu creştinismul, pentru că anticreştin este să-l îndemni pe Fiu să-şi omoare Tatăl, pentru slava Împăratului.

*

„În 1907”, zicea episcopul Miron Cristea, „s-a întâmplat că un soldat, la comanda ofiţerului, a puşcat în grupul de ţărani, unde era şi tatăl său, care a căzut mort; iară soldatul-fiu a cerut, la urmă, concediu de câteva zile, ca să-şi îngroape pe tatăl său, căzut poate tocmai de glonţul fiului său. Aşa-i soldatul român de pretutindeni; aşa-i şi românul din armata monarhiei. El pune mai presus de iubirea părintească jurământul faţă de drapel, tron şi patrie, şi disciplina militară. Aşa l-am învăţat noi şi biserica noastră de veacuri”.

*

În 1916, când Armata Română trecea Carpaţii („în pre-seara Sfintei Marii Mari, a declarat război Monarhiei noastre Austro-Ungare, spre marea noastră mâhnire şi durere, şi regatul vecin al României”), episcopul Cristea lansa „Pastorala din Caransebeş”, obligatoriu de răspândit de către preoţii civili şi militari, să-şi folosească virtuţile militare consacrate şi în luptele care se vor desfăşura împotriva românilor din regat.

*

Tot pe atunci, prin megieşia Braşovului, la Satulung, doi gimnazişti suceveni, Zamfir Nicoară şi Dumitru Catană, au ales să-şi sape singuri mormintele, numai să nu tragă în fraţii lor, românii. Sacrificiu inutil, pentru că românii s-au grăbit să-i uite definitiv, din pricina grabei cu care îl onorau pe Miron Cristea, un Iuda care tocmai încălecase crucile martirilor.

*

Primii care s-au grăbit să-l cinstească pe Iuda au fost Academia Română şi Societatea Regală Română de Geografie, care îi consacrau şi cinsteau dispreţul anterior „pentru înălţarea culturii neamului şi întreţinerea sentimentului naţional”. Apoi a urmat fulminanta carieră religioasă şi politică, în România Mare, favorizată şi de şantajul construirii Catedralei Mântuirii Neamului. Ce-i drept, Brătianu, se prefăcuse a îmbrăţişa ideea cu entuziasm retoric: „Cu siguranţă că trebuie făcută!… Dar nu ar fi mai recomandabil să o facem nu pe pământ, ci pe sufletul unitar al neamului românesc?”.

Mă opresc doar pentru a vă înlesni descifrări proprii, înainte de a vă bate cu cărămida românismului în piept, pe parcursul anului 2018, când se va împlini centenarul biruinţei iudelor asupra martirilor.

*

Împăratul Franz Josek I - din Raimund Friedrich Kaindl

Împăratul Franz Josef I – din Raimund Friedrich Kaindl

*

Aniversarea naşterii Majestăţii Sale la Caransebeş. Luni seara. Poporaţiunea din Caransebeş şi-a manifestat alipirea faţă de gloriosul Rege al nostru într-un mod grandios. În jurul statuii Majestăţii Sale s-au ridicat columne şi arcuri de verdeaţă, împodobite cu diferite drapele. Îţi era mai mare dragul să vezi, alături de tricolorul statului, roşu-alb-verde, şi de culorile dinastice, negru-galben, şi tricolorul neamului românesc de pe aceste meleaguri: roşu-galben-vânăt. O înfrăţire vizibilă a sentimentelor comune, ce clocotesc în pieptul a milioanelor de supuşi, fără deosebire de lege şi neam, faţă de persoana augustă a Majestăţii Sale şi iubite noastre patrii. O lume imensă, de mii de oameni, se adunase în jurul parcului, în care se află monumentul Regelui.

*

La 8 şi jumătate, ghirlandele de lumini electrice se aprind şi Majestatea Sa apare în bronz majestos, energic şi bun ca şi craiul poveştilor noastre strămoşeşti. Feeria de lumină amuţeşte mulţimea şi apoi cele vreo 10 mii de ostaşi, care străjuiau statuia, izbucnesc în urale nesfârşite. Întru aceea, autorităţile civile şi militare se postează în interiorul parcului, dinaintea statuii. Se face o linişte şi apare iubitul nostru arhiereu, Prea Sfinţia Sa Episcopul Dr. Episcop Elie Miron Cristea, încunjurat de toţi sfetnicii săi. Prea Sfinţia Sa urcă, apoi, la tribună; iar vitejii noştri ostaşi, văzându-şi pe vlădica lor, îl întâmpina cu puternice şi prelungite „Să trăiască!”. Prea Sfinţia Sa, vădit emoţionat de puterea de viaţă, de însufleţirea soldatului român, rosteşte, cu glas puternic şi vibrator, următorul discurs magistral.

*

„Onorat public! Stăm astăzi, aicea, români, maghiari şi germani, poate şi alte naţionalităţi, în frăţească armonie, în faţa acestei marmore albe şi a statuii de bronz, care reprezintă chipul Majestăţii Sale, gloriosului nostru împărat şi Rege Francisc Iosif I-ul. Toate popoarele din patrie şi din întreaga monarhie serbează, încă de astăzi începând, aniversarea naşterii sale. Dar, deşi ajuns la adânci bătrâneţe, nicicând n-am serbat această aniversare între împrejurări atât de grele, critice şi extraordinare ca acum, când aproape întreaga Europă se află în stare de război; ba noi, aici, la Caransebeş, stăm aproape să auzim bubuitul tunurilor, care nu dau salve de sărbătoare, ci aruncă şrapnele, care împrăştie moartea acolo unde cad şi lovesc. Tocmai această stare de război fortifică, întăreşte, în sufletul tuturor popoarelor din monarhie, sentimentele de alipire către tronul Habsburgic, şi de fidelitate către persoana Domnitorului şi, prin aceasta, şi iubirea noastră de patrie. Mulţimea imensă şi însufleţită, care, anul acesta, s-a adunat aicea, încă dovedeşte acest fapt.

*

Cât ne priveşte pe noi, românii, în numele cărora, ca episcop român, pot să vorbesc, mai mult decât orice floricele oratorice dovedesc tradiţionala noastră alipire şi neîntrecută iubire de tron şi dinastie, precum şi loialitatea către persoana Majestăţii Sale, însufleţirea şi avântul, cu care fiii poporului român au dat ascultare glasului de chemare şi mobilizare al Majestăţii Sale, supremului comandant. Cântecele eroice şi însufleţirea, cu care au alergat sub drapel şi au plecat mulţi din fiii episcopiei mele la război, le-aţi auzit şi văzut cu toţii, aici, în oraşul reşedinţei mele. Înşivă spuneţi că v-au pus în uimire. Numai din episcopia Caransebeşului au plecat mai multe zeci de mii; iar întreg poporul român din patrie şi din monarhie are, astăzi, sub drapelele armatei noastre, desigur câteva sute de mii de luptători, toţi gata a aduce suprema jertfă, adică a-şi jertfi viaţa pentru tron şi patrie, precum au făcut-o aceasta în tot trecutul lor.

*

Onorat Public! Mulţi nu sunteţi români şi, ca să cunoaşteţi temeinic pe soldatul român, reamintesc un caz aproape unic în istoria lumii, care caracterizează mai bine pe acest ostaş. În 1907, când au fost răscoalele agrare, în regatul român vecin şi care nouă numai amical ne poate fi, căci aşa pretind interesele nu numai ale românilor din Ungaria şi Austria, ci şi ale românilor din regat şi de pretutindeni, s-a întâmplat că un soldat, la comanda ofiţerului, a puşcat în grupul de ţărani, unde era şi tatăl său, care a căzut mort; iară soldatul-fiu a cerut, la urmă, concediu de câteva zile, ca să-şi îngroape pe tatăl său, căzut poate tocmai de glonţul fiului său. Aşa-i soldatul român de pretutindeni; aşa-i şi românul din armata monarhiei. El pune mai presus de iubirea părintească jurământul faţă de drapel, tron şi patrie, şi disciplina militară. Aşa l-am învăţat noi şi biserica noastră de veacuri.

*

Românul e religios, până acum, şi ţine la biserica sa; ascultă de vlădicul său şi de fruntaşii săi. Aceasta o ştie bine Majestatea Sa; o ştiu membrii dinastiei Sale şi toţi beli-ducii armatei. Regretatul moştenitor de tron, Francise Ferdinand, pentru a cărui ucidere s-a pornit acest război, îi numea pe soldaţii români: „Meine braven Romanen”. Drapelul unui Regiment românesc are suprema distincţie militară, medalia de aur, cu inscripţia „Für standhaftes Ausharren in der bewiesenen Treue”, ceea ce, pe româneşte, însemnează „Pentru credinţa statornică în zile grele”.

*

În luptele contra lui Napoleon cel Mare, românii au luat parte în mai mult de 60 de ciocniri sângeroase, dovedind o vitejie extraordinară. Aşa, la 1797, fraţii grăniceri români de la Năsăud au aruncat pe Napoleon cel Mare şi garda lui în o mocirlă, la podul de la Arcole. Aşa s-au luptat românii în trecut; aşa se vor lupta în viitor.

*

Majestatea Voastră! Un scriitor român zice că „războaiele sunt focuri mari, la flacăra cărora să văd lămurit virtuţile şi stricăciunile popoarelor”. Virtuţile soldaţilor români le-ai văzut în toate războaiele monarhiei, căci istoria armatei cuprinde multe din bravurile şi vitejiile lor. Aceste virtuţi Ţi le oferă, astăzi, poporul român din eparhia mea şi, desigur, poporul român din întreaga monarhie, în aceste zile grele şi pline de pericol, ca dar, strigând, din toată inima, „Trăiască Majestatea Sa încă mulţi ani, trăiască întreaga dinastie!”, ca atât El, cât şi legiuiţii lui urmaşi să mai poată răsplăti cu bine jertfele, izvorâte din aceste virtuţi, care, desigur, vor străluci, spre mândria noastră, şi-n războiul ce, în zilele acestea s-a dezlănţuit. Fie ca această reciprocă considerare şi înfrăţirea atât de frumoasă a sentimentelor iubirii de tron şi de patrie, care atât de puternic văd că izbucneşte, astăzi, din toate piepturile, fără deosebire de limbă, neam şi confesiune, aici, ca şi în celelalte părţi ale ţării, să se susţină şi să se arate, pe viitor, în toate manifestaţiunile vieţii de stat şi sociale, ca, văzându-şi toate popoarele asigurată existenţa etnică, cultura naţională şi propăşirea în toate direcţiunile, să formeze din patrie şi monarhie, cu piepturile lor şt cu tăria sentimentelor din ele, o fortăreaţă tot mai puternică, încât nu tunurile duşmanilor, ci nici porţile iadului să nu-o poată birui!

*

Trăiască Majestatea Sa! Trăiască armata Lui! Trăiască Patria!

Discursul este subliniat cu continue aprobări, „Trăiască!” „Eljen!” şi cu „Hoh!” (…).

*

Marţi. Se oficiază serviciul dumnezeiesc în toate bisericile din oraş (…).

*

La ora 1, din zi, Prea Sfinţia Sa a dat prânz, la care au fost invitaţi şefii tuturor oficiilor şi numeroşi fruntaşi ai vieţii publice din Caransebeş. La şampanie, Prea Sfinţia Sa rosteşte următorul remarcabil toast:

*

„Domnilor! Precum am accentuat şi-n cuvântarea mea de aseară, cu adevărat nicicând n-am serbat ziua naşterii Maiestăţii Sale ca acum, aşa-zicând, intre astfel de bubuituri de tunuri. Poate că însuşi Dumnezeu a trimis peste noi aceşti nori negrii, ca să ne examineze şi să se constate care popoare sunt capabile, acum, nu de vorbe umflate, ci de fapte mute, dar glorioase; şi, cu adevă­rat, starea de război a scos, din nou, la iveală ce adânci sentimente de alipire, de loialitate către tron, de cel mai curat patriotism şi de reală iubire de patrie nutresc, în pieptul lor, popoarele Ungariei şi ale monarhiei întregi.

*

Eu, ca cetăţean ungar şi ca episcop român, am simţit în sufletul meu, dimpreună cu toţi sfetnicii şi conlucrătorii mei, o deosebită mândrie, văzând mulţimea imensă de fii credincioşi, care numai din acest colţ de ţară au alergat sub drapel, precum şi însufleţirea lor. Sunt convins că, şi pe câmpul de luptă, vor face cinste drapelului, sub care au jurat, luptându-se cu vitejie, alăturea de confraţii lor de arme: maghiari, germani, slovaci, bohemi, croaţi etc., precum au făcut în tot trecutul lor. Eu însumi am avut preaînalta onoare şi distincţie să aud, din gura acum fericitului şi de toţi regretatului moştenitor de tron, Francisc Ferdinand, admirabilă apreciere a ostaşilor români, zicându-mi: „Ich kenne die ausgezeichneten Leistungsfähigkeiten unserer romänichen Soldaten und ihre bewiesene Tapferkeit in allen Kriegen der Monarhie; gerade desshalb liebe ich dieses sympatische Bauernvolk mit langen Locken. Es werdient ein besseres Los” („Cunosc excelentele însuşiri ale soldaţilor noştri români şi vitejia ce au dovedit-o în toate războaiele monarhiei; de aceea, iubesc acest simpatic popor de ţărani cu plete lungi. El merită o soartă mai bună”).

*

Atentatul de la Sarajevo, în "Gazeta ilustrată" nr. 29/1914

Atentatul de la Sarajevo, în „Gazeta ilustrată” nr. 29/1914

*

Când vor auzi soldaţii nostru această frumoasă apreciere a lor, se vor lupta ca leii pentru a răzbuna moartea Aceluia care aşa ne-a iubit. Permiţând acestea, rog pe preastimaţii mei oaspeţi, care sunteţi, totodată, şi căpeteniile diregătoriilor din loc, şi, prin dumneavoastră, rog pe toate diregătoriile mari şi mici de pe teritoriul eparhiei mele, ca să stimeze, aprecieze şi iubească pe fiii eparhiei mele, şi să sprijinească în toate năzuinţele sale materiale, bisericeşti şi culturale pe acest popor român, aproape de tot neglijat şi, totuşi, vânjos, rezistent şi gata de cele mai mari jertfe de sânge. Şi toţi să fie încredinţaţi că, prin aceasta, mijlocesc nu numai înaintarea lui, ci totodată întăresc şi temelia patriei şi tronul Maiestăţii Sale, care să trăiască încă mulţi ani!”.

*

Cei prezenţi aclamă entuziasmaţi pe Prea Sfinţia Sa, subliniindu-i fiecare propoziţie cu aprobări şi urale (Foaia Diecezană, anul XXIX, nr. 32, Caransebeş – 10 august vechi / 23 august nou 1914, pp. 3 şi 4).

*

1916 Pastorala de la Caransebes

*

Pastorala din Caransebeş. Prea Sfinţia Sa Dr. Miron E. Cristea a adresat credincioşilor săi următoarea pastorală, din prilejul izbucnirii războiului cu România:

*

„Acum, după 2 ani de crâncenă războire, ne puteam, cu drept cuvânt şi după atâtea jertfe, aştepta la încheierea de toţi doritei păci, care să puie capăt războiului. Dar, în loc de asta, vedem că războiul acesta mondial nu numai se încinge din nou, ci atrage în luptă şi alte popoare, până acum neutrale. Aşa, în pre-seara Sfintei Marii Mari, a declarat război Monarhiei noastre Austro-Ungare, spre marea noastră mâhnire şi durere, şi regatul vecin al României; şi ne sosesc veşti că, în unele locuri, s-au şi început luptele cu acest nou inimic.

*

În toate pastoralele noastre din anii ultimi şi în multele circulare şi ordine, privitoare la războiul acesta, v-am atras atenţiunea asupra datorinţelor militare şi cetăţeneşti, ce, în asemenea zile grele, trebuie să le dovedească orice cetă­ţean: iar fiii poporului român din patrie şi îndeosebi şi cei de pe teritoriul eparhie Caransebe­şului au documentat, pe toate fronturile, o rară vitejie şi o încredere neîntrecută de alte popoare. Mai ales Regimentul nostru de casă Nr. 43 de infanterie s-a distins pretutindeni, astfel încât, prin ţinuta, vitejia şi isprăvile sale, a făcut cinste nu numai poporului român din eparhia Caransebeşului, ci şi întregii armate a Monarhiei. Cu un cuvânt, fiii românimii din patrie au pecetluit, în modul cel mai splendid, fidelitatea către tron şi patrie cu sângele lor, vărsat în atâtea lupte glorioase ale acestui război mondial, şi prin eroismul dovedit, în atâtea rânduri, şi recunoscut de toţi factorii competenţi. Deci, nu mă îndoiesc că credincioşii eparhiei noastre şi toţi fiii ei vor dovedi, şi pe viitor, aceeaşi ţinută bravă, loială şi vrednică de toată încrederea.

*

Cu toate acestea, îmi ţin de datorinţă ca, şi în faţa situaţiei ce s-a creat patriei noastre, prin noua declaraţie de război, să vă sfătuiesc şi îndemn să nu părăsiţi vechile voastre virtuţi militare, ci să ne facem, şi pe viitor, cu aceeaşi dovedită loialitate, datorinţa către patria şi tronul, care, şi până acum, ne-au ocrotit. Deci, fiecare credincios al eparhiei să rămână fidel Regelui, fidel steagului lui şi credincios faţă de patria ungară, identificându-se cu toate interesele pământului pe care s-a născut şi care l-a hrănit pe el şi pe strămoşii săi, şi pe care trebuie să-l apere între alte împrejurări.

*

Sper că toţi fiii noştri sufleteşti se vor purta, până la sfârşit, aşa încât nimenea să nu poată avea nici barem vreo umbră de bănuială, că fie şi numai unul şi-a uitat de sine şi-a dat mâna cu inamicii ţării, oricare ar fi aceia.

*

Onorata preoţime să aducă acestea, în biserici, la cunoştinţa tuturor, în modul cel mai convingător, şi să stăruie, şi din partea ei, cum va şti mai bine, în acelaşi înţeles; iară preoţii militari să le comunice şi ostaşilor, sfătuindu-i a-şi împlini cu sfinţenie jurământul depus.

*

Cu acestea, rog pe bunul Dumnezeu, care conduce destinele omenimii şi ale popoarelor, ca să ia, pe viitor, sub scutul său pe Împăratul şi Regele nostru, să ducă la biruinţă armele lui, să ocrotească ţările şi popoarele lui, să vă scutească şi pe voi, şi vetrele voastre de toate relele şi primejdiile, iară din parte-mi vă împărtăşesc. / Caransebeş, 16/29 August 1916. / Binecuvântarea noastră arhipăstorească / Dr. MIRON E. CRISTEA, / Episcop” (Biserica şi Şcoala, anul XL, nr. 36, Arad, 4/17 septembrie 1916, p. 1).

 *

Miron Cristea Serbarile de la Blaj 1911

*

Manifestul naţiunii române către popoarele lumii. Marele sfat al naţiunii române din Ungaria şi Transilvania a adresat către popoarele lumii un întemeiat manifest, prin care le aduce la cunoştinţă  „voinţa naţiunii române de a se constitui în stat liber şi independent, spre a-şi putea valida nelimitat forţele sale în serviciul culturii şi al libertăţii omeneşti… Pe teritoriul său strămoşesc, naţiunea română este gata a asigura fiecărui popor deplină libertate naţionala şi organizarea sa în stat liber şi independent o va întocmi pe temeiurile democraţiei, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritorial său egalitatea condiţiunilor de viaţă… Nu mai voieşte să trăiască în legătură de stat cu naţiunea maghiară, ci este hotărâtă aşi înfiinţa, pe teritoriul locuit de dânsa, statul său liber şi independent. Anunţând popoarelor lumii această voinţă şi hotărâre a sa, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania invocă pe seama sa sprijinul lumii civilizate şi geniul libertăţii omeneşti, declarând sărbătoreşte că, din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri mai bine, decât a suferi, mai departe, sclavia şi atârnarea” (Foaia Diecezană, anul XXXIII, nr. 44, Caransebeş, 11/24 noiembrie 1918, p. 3).

*

 Academicieni 1912 BOABE DE GRAU Anul I 1930 n 1 p 5

 *

Distincţii înalte. Prea Sfinţia Sa părintele episcop Dr. E. Miron Cristea a fost ales, cu unanimitate membru onorar al „Academiei Române” şi al „Societăţii Regale Române de Geografie”. Aceste distincţii binemeritate s-au notificat Prea Sfinţiei Sale prin următoarele scrisori:

*

Academia Română. Nr. 1242. Bucureşti, la 16 iunie 1919.

*

Prea Sfinţite părinte!

Academia Română, apreciind activitatea desfăşurată de Prea Sfinţia Voastră pentru înălţarea culturii neamului şi întreţinerea sentimentului naţional, V-a proclamat, în şedinţa de la 7 Iunie curent, Membru de onoare al ei.

*

Aducându-vă la cunoştinţă acest vot, Vă rugăm să primiţi, Prea Sfinţite şi Ilustre Coleg, expresiunea simţămintelor noastre de înaltă stimă. / Preşedinte, / BRĂTESCU-VOINEŞTI / Secretar general, / IACOB NEGRUZZI”.

*

Societatea regală română de geografie. Bucureşti, la 19 Iunie 1919. Nr. 693.

*

Prea Sfinţite părinte!

Societatea Regală Română de Geografie, al cărei Preşedinte şi August Protector este Majestatea Sa Regele Ferdinand I, luând îndeaproape băgare de seamă, în Adunarea sa generală, de la 16 Iunie 1919, meritele binecunoscute ale Prea Sfinţiei Voastre şi activitatea desfăşurata de dânsul în favoarea întregirii neamului românesc (sublinierea noastră), v-a aclamat, în unanimitate, Membru de onoare al ei, în temeiul art. 8 din Statutele sale.

*

Aducând, cu o vie plăcere, la cunoştinţa Prea Sfinţiei Voastre această dovadă de recunoştinţă, ce Societatea noastră are pentru Prea Sfinţia Voastră, vă rugăm respectuos să binevoiţi a primi cu bună­tate Diploma, prin care se recunoaşte această calitate şi a ne da preţiosul Prea Sfinţiei Voastre concurs pentru ajungerea la realizarea scopurilor urmărite de societatea noastră şi în ţara suroră, aflată sub păstorirea Prea Sfinţiei voastre. / Vicepreşedinte / I. HEPITES / Secretar general ad-interim,/ GENERAL IONESCU” (Foaia Diecezană, anul XXXIV, nr. 16, Caransebeş, 13 iulie 1919 stil nou, p. 2).


Asaltul pricesnelor asupra folclorului românesc

Ioan Damaschin, tocmind canoane și tropare (pricesne)

Ioan Damaschin, tocmind canoane și tropare (pricesne)

*

În 1742, când apărea, la Râmnic, „Octoihul ce cuprinde în sine slujba Văscreseanelor a opt glasuri şi ceale 11 Evanghelii şi Obştea, cu troparele, şi condacele, şi bogorodicinele, la toţi sfinţii de obşte”, Biserica din țările românești și nicidecum românească (apelurile ieromonahului sârb Macarie de revendicare a folosirii limbii românești în ceremoniile religioase au rămas celebre, dar și de izbeliște) își stabilea dogmatic și, deci, fără admitere de abateri, în privința melodiilor și a stihurilor, cântările ei, toate importate de la greci, ulterior și de la ruși, care și ei traduseseră scrierile grecești, și, prin urmare, nicidecum românești, ci doar religioase, „Octoihul” fiind creația Sfântului Ioan Damaschin – autor de cărți religioase eline, importate de întreaga lume ortodoxă est-europeană.

*

1742 coperta octoih

*

În „Predoslovie adică cuvânt înainte”, adresat „tuturor celor ce se află în țara aceasta, cucernicilor și înțelepților preoți, și altor pravoslavnici și altor mădulare ale Sfintei Biserici”, se precizează cum că sfânta carte, „ce se cheamă slavonește osmoglasnikă (?), iară rumâneaște opt Glasuri, facerea Fericitului părintelui nostru Ioan Damaschin, întru care să cuprinde tot feliul de laudă Dumnezeiască și de mare cinste, și podoabă iată Sfintei Biserici, și mare folos aduce la tot sufletul creștinesc, la calea pocăinței îndreptează, spre lauda lui Dumnezeu” etc.

*

Priceasna definitie dex

Priceasna definitie

*

Definiția din DEX pentru tropar, tropare, „scurtă cântare bisericească de laudă în cinstea unui sfânt sau a unui eveniment religios”, cu rădăcină în slavonul „troparĩ”, conduce spre definiția „pricesnelor”, care erau niște tropare, care se cântau, în bisericile ortodoxe, la slujba liturghiei, în timp ce se împărtășea preotul. Ulterior, și mulțimea credincioșilor.

*

Ca tradiții culte bisericești, troparele, inclusiv pricesnele, în ciuda grecismului sau rusismului de proveniență, își au locul lor de cinste, bine reglementat de canoane, și în ceremoniile bisericii ortodoxe de astăzi din România, unde vocile bune ale dreptcredincioșilor Cristian Pomohaci, Valeria Peter Predescu, Teodora Păunescu Tuca, Maria Pintea, Florin și Florina Mariș-Hinsu, Cornelia Goția, Maria Tanasă și așa mai departe ar răsuna serafic, pentru că doar acolo, în spiritualitatea ortodoxiei, e locul priceasnei, și nicidecum în folclorul românesc.

*

Priceasna Orthodox Wiki

*

Nu prea mă împac eu nici cu retezarea și limitarea brutală de spiritualități pe care le presupune termenul „folclor”, dar cum în folclor încă mai supraviețuiesc vagi ecouri ale cântecului național românesc, nu aș vrea să-l văd călcat în picioare de evlavioșii cântăcioși de mai sus. În fond, Pomohaci et Co pot să se fălească pios îngenunchind pe coji de nucă, nu pe cioburile bietei noastre spiritualități naționale. Pot cânta, oriunde, catavasii, irmoase, tropare, preceasne, dar fără a induce impresia că ar cânta folclor. Cântecele bisericești sunt creații culte bisericești. Sunt ca și icoanele, reglementate de canoane severe și ne-admise oricui a le face. Numai că ierarhii actuali încurajează devastarea folclorului românesc prin pricesne. Pe la anii 1900, ne-au spulberat colindele, înlocuindu-le cu cântece de stea și vifleimuri compuse de mari compozitori români. Acum, e rândul folclorului, atât și cum ne-a mai rămas, drept folclor, cântecul identitar al națiunii noastre. Și vor izbuti. Eu deja întrezăresc sunetul glasurilor cântăcioaselor folclorice, dogite de trascăurile nuntatice, înviitorindu-ne evlavios și cu multă pioșenie: „Haida-dâr, taică părinte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Născocește-ne cuvinte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Că-nainte la plăcinte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Da năvală, fără minte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Una de prin Botoșani, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Ce ne jecmănea de bani, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Și de ploscuța cu vin, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Hai, dâr, dâr și hai Amin!”.

*

Nu râdeți și nu fiți sceptici. Deja s-au găsit casapi ai spiritualității naționale românești, care susțin că  „pricesnele au un conţinut tematic variat, centrat în special pe comportamentul moral creştin, rugăciune de iertare şi mulţumire şi laudă la adresa lui Dumnezeu,a Preacuratei Fecioara Maria și a sfinților. Sunt cântate cu precădere în bisericile parohiale de către credincioşi, iar în ultimul timp, au devenit parte a repertoriului multor artişti populari consacraţi, care au depus eforturi considerabile pentru culegerea, adaptarea şi păstrarea lor”.

*

Ca să vezi. Nu există liturgher, catavasier, tropar, octoih etc., care să nu fi păstrat, intacte și nealterate, cântările bisericești ortodoxe, de-a lungul veacurilor, și, acum, Pomohaci et Co depun „eforturi considerabile pentru culegerea, adaptarea şi păstrarea lor”, în locul melosului ancestral, păstrat de străbunii noștri dintotdeauna, din respect față de identitatea lor națională, singura pe care o apreciază și bunul Dumnezeu la un neam omenesc.


Antiromânismul bigotelor irmoase sau pricesne

Catavasieri 1778

*

Probabil că mulţi români s-au simţit revoltaţi, citind, într-un studiu publicat de George Baiulescu, în 1877, în „Albina Carpaţilor”[1] şi republicat pe acest site, că „la noi, biserica a împiedicat dezvoltarea muzicii, abătându-se de la drumul ce duce spre progres şi oprindu-se pe un teren neproductiv. Este cunoscut că toate cântările, ce se cântă prin bisericile noastre, sunt împrumutate de la biserica grecească. Este, asemenea, ştiut că, pe la anul 1710, în bisericile noastre chiar şi serviciul divin se săvârşea în limba grecească şi slavonă. Arhipăstorii bisericii, de pe timpurile acelea, în îngrijirea lor „de a cânta lui Dumnezeu alcătuiri de cântări pline de toată duhovniceasca evlavie şi cu duh umilit, iar nu tacsimuri şi cântece turceşti”, a chemat dascăli învăţaţi greceşti în ţară, „pentru ca şi în bisericile noastre să se cânte ca în marile biserici din Ţarigrad şi din Sfântul Munte, pentru ca şi Românii să se iniţieze în frumosa artă a psaltichiei şi papadichiei greceşti”. Un roi de psalţi şi protopsalţi, dascăli din Ţarigrad, părinţi sfetagoreţi se revărsară peste România şi aflară primire pe la mitropolie, pe la mănăstiri şi chiar la curţile domneşti. Astfel, ajunserăm, curând, la dorita tentă, ca şi „în ţările noastre să se cânte cu multă evlavia, la slujbe şi privechiuri matimi din Ikimatariu şi din Matimatariu; şi era o cântare primită şi plăcută”.

*

Influenţa ce avu această muzică asupra muzicii naţionale se poate compara cu funesta influenţă ce au avut, în biserică, limbile grecească şi slavonă asupra celei române. Precum „blagosloveniile” şi „eleisoanele” ne-au deformat dulcele şi frumosul grai străbun, tot astfel ne-au corupt şi gorgoanele şi îngânăturile greceşti gustul muzicii”.

*

În 1877, astfel de afirmaţii nu au revoltat pe nimeni, pentru că se ştia că sunt pline de adevăr. Astăzi, însă, când încă se confundă muzica veche naţională românească cu irmoasele promovate de Anton Pann şi când ultima modă în muzica populară o reprezintă aceleaşi irmoase, dar de provenienţă muzicală slavă, numite „pricesne”, deşi, odinioară astfel de „legăminte” se numeau, în limba rusă, „piasne”, muzica naţională românească, barbar contaminată cu „şlăgărisme” pentru nunţi şi cumătrii, se află în pericol mai mare decât oricând.

*

Anton Pann nu este un reper al melosului nostru naţional. Anterior lui sau odată cu el, au publicat cântece naţionale româneşti, în reviste muzicale germane, în calendare sau în broşuri, Franz Josef Sulzer, E. Murgu, medelnicerul Ioan Cartu, Franz Rouschitzki, Johan Andreas Wachmann, C. F. Weitzmann, Anatole de Demidoff, C. Grenville Murray, C. Hubert, Hans Huber, Otto Heilig, Alexandru Berdescu, Eugene Kompanski etc. Melodiile naţionale româneşti, culese de cei numiţi mai sus – ca să nu mai vorbesc de cele şi mai vechi, din Wittenberger Gesangbuch, Codex Victoris şi Kajoni Kodex, au şi tehnici componistice şi interpretative comune (alternanţa secundei mărite cu două secunde micşorate), dar şi un lirism unic, specific românesc şi rezistând ca atare de-a lungul veacurilor. Nici un cântec din sutele de melodii pe care ni le-au păstrat alţii nu are nici cel mai vag ecou de „Irmoasă” tip Anton Pann. Am ascultat cântecele acelea vechi româneşti, încredinţate memoriei de străini, datorită proiectului „Zicălaşii”, şi am avut senzaţia unei călătorii în timp pe acelaşi teritoriu românesc, pentru că aidoma răsunau cântecele culese din Ardeal, din Moldova sau din Muntenia şi pentru că, în ciuda locului din care au fost luate, ele făceau parte dintr-un patrimoniu naţional indivizibil şi nezonificat, chiar dacă difereau, uneori, instrumentele şi tehnicile lăutăreşti.

*

Melosul românesc, încă păstrat nealterat în colindele vechi şi în vechile oraţii de nuntă – „Zicălaşii” le-au încercat şi mi-au întărit convingerile, au avut şi încă au de făcut faţă unei agresivi bisericeşti sau măcar bigote, cea mai iresponsabilă fiind cea a „priceasnelor”, prin care se înlocuiesc nu doar cuvintele şi sentimentele laice, „curveşti şi diavoleşti”, cum le numeau ierarhii, dar şi structurile melodice strămoşeşti. Iar dacă despre falsurile folclorice ale lui Anton Pann nu prea ştiu mulţi şi le adoră când le ascultă, faţă de „priceasnele” care buruienesc masiv în Bucovina şi în Ardeal ar trebui luată atitudine. Să se cânte în biserici şi la ceremonii religioase, dar să nu fie impuse drept „folclor românesc”. Pentru că nu sunt nici măcar „folclor”, ci depersonalizări şi înstrăinări iresponsabile ale spiritualităţii naţionale.

*

Asalturile ierarhilor ortodocşi asupra spiritualităţii româneşti sunt identificabile încă din timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, când antiromânismul ortodox începu să se manifeste şi într-o limbă română rudimentară.

*

Catavasier 1713 p7

*

În „Catavasierul” tipărit la Târgovişte, în 1713, de Gheorghe Radovici, după omagierea mitropolitului, există o prefaţă, reluată, ulterior, de toate catavasierele şi în care se spune că, „de vreme ce firea omenească către cântări şi către versuri are aşa priinţă, precum se vede şi la copiii cei mici şi plângători, şi cu cântecele sunt adormiţi; ci şi muierile cele ţesătoare, şi călătorii, şi corăbierii osteneala care le vine din lucruri cu cântecele o mângâie, de vreme ce sufletul toate cele cu supărare şi cu osteneală poate să le sufere lesne când a auzi cântări şi cântece, pentru aceasta şi eu am vrut să tipăresc această cărticică a catavasiilor, pentru ca cei ce vor vrea să cânte să nu cânte cântecele curveşti şi drăceşti, ci să cânte Catavasii şi Irmoasele acestea, ce (le) cuprinde această cărticică. Carele sfinţii Bisericii noastre de la Duhul Sfânt fiind îndemnaţi, le-au alcătuit spre folosul şi al celor ce cântă, şi al celor ce ascultă: care cărticică ca ceea ce este bisericească întru care Catavasii este începerea şi versul a toate canoanele sărbătorilor celor stăpâneşti şi ale maicii lui Dumnezeu, ale Bisericii noastre (urmează alte omagieri a mitropolitului, ca şi în primele rânduri – n. n.).

*

Catavasier 1713 p8

*

Urmau troparele, pentru fiecare sfântă sărbătoare, începând cu cea a Naşterii Domnului, apoi câte o Piasnă sau Irmoasă (în rusă şi, respectiv, în greacă însemnând legământ, închinare), cu „glas”, apoi „altă Irmoasă”, apoi altă „piasnă e. irmoasă”, deci texte bisericeşti vag imnice, dar în proză, care se cântau monoton, şi tot aşa mai departe, de-a lungul întregului veac al lui Dimitrie Cantemir, dar nici una în limba română.

Catavasierelel din 1750 şi 1784, tipărit la Râmnic, al lui Laurentie iermonah, şi Catavasierul lui George Popovici „Tipograful”, închinat mitropolitului Ungrovlahiei Antim, cu o prefaţă în româneşte, dar ambele cu textele cântărilor bisericeşti exclusiv în limba greacă, reiau, practic, prefaţa din 1713: „Pentru ca cei ce vor voi să cânte să nu cânte cântece curveşti şi drăceşti, ci să cânte Catavasii şi Irmoasele acestea, ce cuprinde această cărticică. Carele sfinţii Bisericii noastre, de la Duhul Sfânt fiind îndemnaţi, le-au alcătuit spre folosul şi al celor ce cântă, şi al celor ce ascultă” .

*

Catavasier 1713 p9

*

În 1768, apărea, la Râmnic, „Catavasiariu cu toate ceale trebuincioase cântări ce să cântă preste tot anul, catavasii rumâneşti şi greceşti”, cu aceeaşi prefaţă anti-românească, anti-muzicală şi anti-culturală, cu piasne sau iromoase şi cu numeroase condacuri ale praznicelor.

*

În 1778, apărea,la Iaşi, cu monograma bicoloră a mitropolitului Gavriil, un catavasier care începe cu un „cuvânt către cuvântul Domnului Dumnezeului nostru Isus Hristos”, o rugăciune ciudată, închinată voievodului, mitropolitului şi boierilor ţării Moldovei, dar continua, desigur, în limba greacă.

*


[1] Baiulescu, G., Musica la Români, în Albina Carpaţilor, anul I, nr. 7, 29 septembrie 1877, pp.79-82; nr. 8, 5 octombrie 1877, pp. 93, 94


Pagina 4 din 6« Prima...23456