ANTIROMÂNISMUL ORTODOX | Dragusanul.ro - Part 3

Antiromânismul ortodoxiei transilvane

*

Scrisoare circulară către venerabilul cler şi către poporul dreptcredincios român din de Dumnezeu păzita metropolie a Românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania.

*

România, căreia fiinţă i-a dat patria noastră, Ungaria, căci Radu-Negru de la Făgăraş a întemeiat principatul Ţării-româneşti, Dragoş din Maramurăş a întemeiat principatul Moldovei şi cu sprijinul monarhiei Habsburgice s-a ridicat şi s-a întărit România modernă, liberă şi independentă, care de bună voie s-a legat de monarhia noastră cu contract de credincioşie, cu făgăduieli de sprijinire reciproc: România – spre marea noastră durere – a călcat făgăduiala de credinţă, a rupt peceţile contractului în chip perfid şi a ridicat arma asupra acelor fraţi, cari de doi ani de zile luptă pe moarte şi viaţă cu o vitejie nemaipotrivită împotriva duşmanilor monarhiei.

*

Da, ei n-au ascultat porunca sângelui, n-au auzit chemarea tainică a fraţilor de o limbă şi un sânge de a ne da mâna de ajutor, ca trupele regatului român să lupte alăturea cu noi împotriva duşmanului comun, care tinde la nimicirea patrie noastre şi la sugrumarea neamului românesc, să lupte hotărâţi şi cu bărbăţie în contra Rusiei cotropitoare. Nu, ci ei amăgiţi de lupii îmbrăcaţi în piei de oi şi ameţiţi de făgăduielile lui Iuda, au considerat cele mai vitale interese ale neamului şi sub cuvântul că vin „să ne slobozească”, vin să ne facă robi muscalilor, vin înfrăţiţi cu hoardele ruseşti, cari au jefuit şi au aprins satele şi bisericile întemeiate de Ştefan cel Mare, cari au ucis pe urmaşii plăieşilor vestiţi dela Dumbrava-roşie, cari au necinstit Putna şi Suceava, locuri sfinte de închinare sufletului românesc – vin acum să ne calce şi să ne fure moşia agonisită de moşii şi părinţii noştri cu sudori de sânge!

*

Unde vă este şi în ce se arată patriotismul vostru, Români ucigători de fraţi, vă întrebăm cu Lactanţiu: „Cum patriotismul vostru poate să fie o virtute? Poate să existe o virtute într-un sentiment esenţialmente duşmănos şi răutăcios? Binele, la care tinde iubirea voastră de patrie, constă în a face rău altora? Voi întindeţi graniţele voastre în hotarele vecinilor voştri, voi creşteţi puterea voastră, veniturile voastre, dezbrăcând pe alte națiuni? Puteţi voi să numiţi virtutea aceea ce e distrucţiunea a toată virtutea? Voi rupeţi legăturile societăţii umane, voi distrugeţi inocenţa, voi nutriţi rapacitatea, voi nimiciţi ideea de dreptate. Drept aceea şi urile naţionale sunt necompatibile; acolo unde lucesc armele, dreptatea se nimiceşte. Poate să fie drept acel ce vatămă, urăşte, despoaie şi ucide? Iată faptele voastre, a celor ce ziceţi că vă iubiţi patria (Lactantius. Div Inatit., VI. 6.).

*

Acela care, cu vorbele vicleniei pe buze, cu dorul de jaf în suflet, vine în hotarele noastre nu-i frate, ci cel mai păgân duşman, care, pentru a-şi împlini pofta sălbatică, îşi omoară fraţii şi părinţi. Da, fraţii de ieri, astăzi prin voinţa şi faptele lor păcătoasă şi nelegiuite s-au făcut pentru noi în cei mai mari şi mai urgisiţi duşmani, asupra cărora glasul sângelui şi legea firii porunceşte să-ţi rădici braţul fără milă. „Că cel ce varsă sângele omului, pentru sângele aceluia sângele lui se va vărsa” (Facerea, IX. 6 ).

*

Iubit cler şi popor! Avem cea mai mare mângâiere şi bucurie a sufletului că iubirea voastră faţă de patrie e nemărginită, că alipirea şi credinţa voastră cătră înaltul tron sunt neclătite, că din iubirea, alipirea şi credinţa aceasta curată şi tradiţională purcede ascultarea voastră necondiţionată şi isvorăşte vitejia, care mai ales în anii din urmă în mod atâta de strălucit din nou ați dovedit-o. De aceea vă sfătuim, mai vârtos acum, în aceste zile de cea mai grea cumpănă, şi vă îndemnăm cu cuvintele sf. apostol Petru ca cu blândeţe să vă supuneţi autorităţilor şi rânduielilor înaltei stăpâniri „ori împăratului, ca celui mai presus, ori guvernatorilor, ca celor trimişi de el spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine, căci aşa este voia lui Dunezeu, ca cu facerea de bine să amuţiţi necunoştinţa oamenilor celor fără de minte, ca cei liberi, iară nu ca cum aţi avea libertatea, ca un acoperământ răutăţii ci ca servii lui Dumnezeu” (I. Petru, C. II. v. 13-16.).

*

Faţă cu noul duşman, care râvneşte în chip atâta de păcătos la ştirbirea şi la stricarea hotarelor patriei noastre, veţi şti să luptaţi cu aceeaşi îndârjire, vitejie şi credinţă, cu care eroii noştri au sfărmat cetăţuile de granit de la Iwangorod. Căci dragostea, credinţa şi alipirea cătră tron şi patrie vă va lumina mintea şi sufletul, vă va întări inima şi vă va oţeli braţul.

*

Întăriţi-vă dar cu credinţă în Dumnezeu, bucuroşi fiind în inimile voastre că aţi ştiut şi aţi putut să dovediţi credinţa şi alipirea voastră cătră tron şi patrie cu fapte atâta de strălucitoare şi cu jertfe atât de scumpe. Fiţi cu încredere că, în ziua judecăţii şi a răsplătirii, Maiestatea Sa înălţatul nostru împărat şi rege, împreună cu luminatul său guvern ungar nu vor întârzia a răsplăti după merit credinţa şi vitejia, cu care aţi apărat tronul şi patria, asigurând condiţiunile pentru dezvoltarea şi întărirea etnică, culturală şi economică a poporului român din patrie.

*

Noi n-am provocat şi n-am dorit războiul cu fraţii noştri şi cu toată sinceritatea am stăruit pentru înfăptuirea păcii şi bunei înţelegeri între români şi maghiari şi credincioşi chemării noastre nu vom înceta de a ruga pe Dumnezeu ca să ne trimită pacea de sus, pacea la toată lumea, pentru că zice sf. Vasile cel mare: „Nu există un cine mai mare, decât pacea, care este un dar ceresc, a căreia şi numele numai este mai dulce, decât orice” (Basil Ep, 46, 1. Ep. 70.)

*

Isus Hristos este principiul păcii, zise sf. Grigorie; apostolii au predicat pacea lui Dumnezeu. Armonia domină în Dumnezeu şi în toată creaţiunea; oameni trebuie să inainteze pe creatorul, păzind între ei concordia şi în puterea acestei condiţiuni trebuie să existe cetăţile, societăţile şi popoarele (Greg. Naz. Orat, 12.).

Oradea-mare – Nagyvárad – la 8/21 Septemvrie 1916,

*

Vasile Mangra m. p. / ales și întărit arhiepiscop

Ioan I. Papp m. p. / episcopul Aradului

Dr. Miron E. Cristea m. p. / episcopul Caransebeșului”.

*

*

(Biserica și Școala, Anul XL, Nr. 40, Arad, Octombrie 2/15, 1916).


1916: Plecarea clopotelor

*

Coruptă cu privilegii și cu bunăstare, ierarhia ortodoxă din Transilvania și din Bucovina era tranșant împotriva șansei istorice a unirii tuturor românilor sub o singură flamură statală. Ce-i drept, nici românii ardeleni și bucovineni de fiecare zi nu se prea sinchiseau de dorul „sărăciei românești”, cum îi spunea un student bucovinean, în trenul spre expoziția de la Iași, din 1912, lui Ion Grămadă („Cu sărăntocii ăștia vreți dumneavoastră să ne unim, domnule profesor?”), dar ierarhia bisericească, având și privilegiul menținerii gazetei ei, fără nici o cenzură (doar i se cunoștea „credința față de tron”) și cu hârtia de tipar asigurată, în condițiile unei crize europene în domeniu, milita activ pentru austriacism și nicidecum pentru Întregirea Neamului. Și pentru că înseamnă un adevăr dosit sub preșul istoriei, antiromânismul ortodoxiei, care avea să triumfe prin „alegerea” lui Elie Miron Cristea drept primul Patriarh al României, trebuie scos la iveală, odată și odată. O să-mi fac timp pentru a aduna și prezenta mărturiile, pentru că pe minciună nu se poate dura nimic sau, cum zicea Augustin, în „Civitas Dei”, „nu poate exista credință adevărată acolo unde încetează adevărul”.

*

„Sălişte, în 15/28 Aug. 1916.

*

Demontarea clopotelor, coborârea lor din turnurile bisericilor şi predarea pentru scopurile armatei şi ale războiului va fi fost însoţită pretutindeni de scene mişcătoare, de jalea inimilor îndurerate, de perdeaua de lacrimi a ochilor întunecaţi şi de suspinele năduşite ale privitorilor mâhniţi.

*

În unele sate, pe cât am putut ştirici, s-au întâmplat chiar scene dureroase de porniri potrivnice din partea poporului contra preoţilor, pe care îi învinuiau că şi-au dat învoirea să fie luate clopotele, fără a întreba dacă se învoieşte şi poporul întreg. Unde s-au luat clopotele cele mai vechi, oamenii ziceau, că acestea să rămână, fiindcă au fost aşezate de preoţi cucenici, cu sute de ani mai înainte, şi au putere a risipi norii aducători de furtuni.

*

În comuna Sălişte s-au luat clopotele vineri, în 12/25 August. De la trei biserici gr.-or. române, dintre 8 clopote, s-au luat 5, astfel că au rămas numai 3: câte un clopot la fiecare biserică. Soldaţi încredinţaţi cu demontarea sosiseră încă de joi seara în comună. Atât joi seara, cât şi vineri dis de dimineaţă au mai sunat, o dată, toate clopotele într-un glas atât de armonios şi mişcător, încât nu va fi rămas ochi care să nu lăcrămeze, în clipa când a simţit că se desparte de aceste clopote ca de nişte vechi şi buni prietini.

*

De la toate bisericile clopotele au fost aduse în curtea şcolii. Cele mai vechi, fiind vărsate din material foarte trainic, deşi au fost aruncate din turnurile înalte jos, pe piatră, nu s-au spart, ci au rămas întregi, iar unul mai mare, neîncăpând pe fereastra turnului, a fost spart în turn.

*

Când întreg materialul celor 5 clopote era aşezat pe un car, înainte de a ieşi din cimitir, băiatul protopresbiterului nostru, Semproniu T. I. Lupaș, elev în clasa a III-a elementară, a declamat acestea versuri ocazionale, compuse de însuşi părintele său:

*

*

Adio clopotelor!

*

Plecaţi şi voi, sfinţite clopote bătrâne,

În lupta mare pentru tron şi ţară!

Izvor de lacrimi – atâta ne rămâne,

Să uşurăm plângând a inimii povară.

*

Din turnurile-nalte când coboară

Arama voastră veche, grea şi sfântă,

Poporu-ntreg adânc se înfioară

Şi gândul creştinesc se înspăimântă…

*

În zile de lumină şi serbare

Voi ne-aţi vestit a Domnului tărie,

Chemându-ne la rugă şi-nchinare,

În suflet ne-ați sădit putere vie

*

Ca să luptăm cu neînvinsă bărbăţie,

Vâslind prin marea vieţii tulburate

Şi ţinta luptei noastre-n veci să fie:

Lumină şi credinţă şi dreptate!

*

În zile grele aţi fost ca nişte paznici

Ai vieţii noastre credincioase şi smerite,

Iar în dureri – de mângâiere darnici

Vindecători ai inimilor obidite.

*

În glasul vostru s-a-mpletit credinţa

Atâtor rânduri de strămoşi strădalnici;

Acum plecaţi s-aduceti biruinţa

Oştenilor iubiţi, viteji şi falnici.

*

De-acum cântarea voastră cea evlavioasă

Îşi schimbă versu-n glas de vijelie.

De-aceea-i despărţirea dureroasă,

Dar mila Domnului spre noi să fie?

*

Aşa au plecat clopotele bisericii noastre din Săliște”.

(Biserica și Școala, Anul XL, Nr. 39, Arad, 25 septembrie / 8 octombrie 1916).


Desmormântarea Domnitorilor Moldovei

*

Există realităţi, în istoria românilor, pe care logica înnăscută a minţilor omeneşti refuză să le creadă. Una dintre aceste monstruozităţi incredibile este prădarea monumentelor voievodale de la Putna. Nu de către tătari, turci, cazaci, ci de către călugării care huzureau pe seama întinselor moşii, cu care-i înzestraseră voievozii cu memoria de ei întinată. Călătoriţi în timp, priviţi mormântul pângărit al lui Ştefan cel Mare, în care fuseseră puse pe bare de oţel osemintele unui călugăr, şi dacă nici în suflete nu-i mai aflaţi păşirile, atunci nu mai e nimic de pierdut.

*

*


Antiromânism, în literatură: Crească sănătos!

Mihai Teliman
acel “Caragiale al Bucovinei”
20.11.1863, Siret – 21.12.1902, Siret

*

Expresia cea mai concretă a antiromânismului ortodox o constituie parvenitismul popesc, cel care “rânduia” poporul drept masă de reprezentativitate, în numele căreia să se dobândească spornice avantaje individuale. Iar cea mai sugestivă proză, în egală măsură savuroasă şi plină de amărăciune, din literatura românilor o constituie, fără îndoială, foiletonul-pamflet “Crească sănătos!”, scris de sireteanul Mihai Teliman, fost, pentru scurtă vreme, şi profesor de desen la gimnaziul din Suceava.

*

„Cetind pe Teliman, nimeni nu va face o jertfă a timpului său. Din două, trei rânduri culese oriunde se desface îndată un om cu gând adânc şi cumpănit“, Mihai Teliman fiind „un cetitor cu stăruinţă al bunelor opere din literaturile străine, un înfocat iubitor al neamului său aşa de nenorocit, un descoperitor fără silinţă al celor mai strălucitoare icoane, un umorist cu totul nou, ale cărui apropieri de idei, a cărui închipuire răsturnătoare a lucrurilor obişnuite dintre lucruri, a cărui putere caustică, arzând fulgerător, ar fi făcut cinste oricărei literaturi“ (Nicolae Iorga, Oameni care au fost, Vălenii de munte, 1911, apud Loghin, op. cit., pg. 229).

*

Românu-i om bun. El taie chiar cloşca pentru oaspeţi şi, neavând lemne, scoate hadaragul de la turtele şi o frige. Aşa-i firea lui şi din asta nu-l poţi scoate. Graţie acestei virtuţi, mulţi din ei au ajuns azi la sapă de lemn şi nici aceasta nu le trebuie, căci n-au câmpuri şi, prin urmare, ce prăşi. Acum încep încetişor a-şi pierde limba. Cel puţin, nu o cultivă. Cărţi româneşti rar unde întâmpini. Ici, colea, doar câte un ceaslov sau Visul Maicii Domnului.

*

În societăţile româneşti auzi vorbindu-se nemţeşte, evidenţele şi alte acte se scriu tot în aceeaşi limbă, ba unii încep acum şi „Tatăl nostru“ pe nemţeşte, doar ar fi mai degrabă auziţi în consiliul şcolar al ţării. De-l întrebi pe un cooperator sau „supranumerar“ (al doilea preot dintr-o parohie – n.r.) de ce nu scrie româneşte, te trezeşti cu următorul răspuns stereotip:

*

– Apoi, domnule, eu îs cooperator; de voi scrie româneşte, mă iau ceia la ochi şi, apoi, adio carieră. Stai să mă fac paroch şi atunci ai să vezi cum le frec harţagul!

După vreo douăzeci de ani, îl face paroch. Timpul evidenţei româneşti ar fi sosit.

– Scrii româneşte, de acum înainte, reverendisime?

*

La aceasta, capeţi răspunsul:

– Apoi, domnule, eu îs paroch; de voi scrie româneşte, m-or lua ceia la ochi şi asta n-o vreau. Stai să mă fac protopop şi, apoi, le frec eu harţagul, n-ai grijă!

După treizeci de ani, îl fac protopresviter. Tocmai atunci îi moare soţia. Toată politica sa rezervată n-a putut să accelereze numirea sa.

– Dar, acum, vei scrie româneşte, părinte, aşa-i?

*

Răspunsul:

– Apoi, domnule, eu îs protopresviter şi, de-oi scrie româneşte, m-or lua ceia la ochi şi asta n-o vreau. Stai să mă fac archimandrit şi, apoi, le frec eu harţagul, n-ai grijă!

După ce-i arhimandrit, are toate calităţile cerute de un candidat de mitropolit. Ca să nu fie luat la ochi, se fereşte cât se poate şi mai mult decât oricând de a fi „Român“.

Însă harţagul tot nu le freacă.

*

Capătă mitra, în fine. Visul e realizat. Acum aşteptăm, cu drept cuvânt, frecarea harţagului. Aşa! Dumnealui tace mai departe. Vrea să fie excelenţă. Şi aceasta se întâmplă.

– Ei, excelenţă, poate acum veţi pune un cuvinţel în favoarea limbii noastre?

– Domnule, puţină răbdare numai; am încă un mic plan şi, de-l scot în cale, nu te teme, îl frec eu!

*

Şi se face baron. Dar, acuma, vine morticica şi-i freacă dumisale harţagul, înainte de a-l fi frecat dumnealui altora. Fălcile mormântului apucă prada, brazda o acoperă, tragedia se încheie aici spre a se repeta în alte locuri.

Subiectul rămâne acelaşi, numai personajele se schimbă. Profesorii vor să fie directori, aceştia inspectori etc.

*

Numai pălimarii se ţin bine. Păcat că sunt aşa de puţini, căci nu de alta, dar naţia ar fi salvată.

Aşa merg treburile la noi, în vesela grădină.

*

De porţi o cravată tricoloră, îţi periclitezi existenţa. Nici bumb (insignă – n.r.) naţional nu poţi purta, doar numai la jiletcă, ascuns. Căci, de te zăreşte vreun muftişor, pe loc te pune la condică drept „daco-român“.

Ciudat lucru acesta! Dar sunt altele şi mai ciudate. Avem, de pildă, ici-colea, câte un Român care e de absurda părere că a fi naţional e o crimă. Cu astfel de oameni nu poţi sta de vorbă.

Cum se vede, stăm bine.

*

Românilor li s-a dat, în Suceava, sfatul să înveţe din răsputeri limba germană (de Erast Tarangul, nobil român de Valea Uţei, căpitan al Sucevei, şi de directorul gimnaziului, românul Vasile Burduhos -–n.r., sf. „Deşteptarea, nr. 20, 21/1908, pg. 319). Cea românească n-o ştiu şi aceasta le era de recomandat. Poate că se va face recomandarea la o altă sfinţire, de pildă când vom căpăta un gimnaziu românesc în Cernăuţi.

Parcă văd cum râzi, dragă cititorule! Ştiu că nu crezi că ni se va încuviinţa. Românilor li se ia ce au, de dat – nici vorbă! Poate se va schimba şi timpul şi vom căpăta un gimnaziu românesc în Cernăuţi.

*

Se întâmplă şi minuni la noi: câteodată, se iau în considerare şi cererile întemeiate ale Românilor. Se înţelege, cam răruţ.

Românii nu zic nimic. Ei sunt oameni buni. De aceea, până capătă câte ceva, le creşte părul prin cuşmă. Crească sănătos!“ (Mihai Teliman, Foiletoane, Suceava, 1906).


1918: Marea adunare naţională de la Alba Iulia

*

Proclamarea unităţii naţionale. Un neam, o ţară.

*

În ziua memorabilă din 18 Noemvrie (1 Decemvrie ) împlinitu-s-a şi al treilea act din opera mântuirii neamului românesc. După unirea Basarabiei, ruptă de la sânul mamei sale de nesaţiul imperialismului ţarist, şi a ţării mândre a fagilor, smulsă din frumoasa grădină a lui Ştefan cel Mare prin perfidia austriacă, era prea firesc ca şi partea robită de secole a corpului naţional din Transilvania, Ungaria şi Banat să urmeze legea firii şi, în marea sa adunare naţională, din sfânta cetate a gloriei şi a patimilor sale, să proclame unirea sa cu patria mamă.

*

Idealul naţiunii române de pretutindeni s-a desăvârşit. Sculaţi-vă voi cei din morminte la glasul trâmbiţelor învierii noastre! Săltaţi cei întristaţi de veacuri, căci iată, lacrămile voastre de durere s-au prefăcut în şiroaie de bucurie! Veseliţi-vă şi bucuraţi-vă, împreună cu noi, cei goniţi de oarba tiranie pentru dreptate şi adevăr, în acest ceas de învingere a dreptăţii eterne dumnezeieşti!

*

Liberaţi de cătuşele robiei milenare, cu smerenie ne închinăm providenţei dumnezeieşti, pentru că ne-a hărăzit a ajunge praznicul mare şi luminat, care, în momentele sale principale, s-a serbat în următorul chip:

*

Ajunul. Cei ce au avut rara fericire a petrece înălţătoarea zi de 18 Noemvrie (1 Decemvrie), între zidurile istorice ale cetăţii lui Mihai Viteazul, au cules impresiuni, care nu se mai pot uita. O sută de mii de oameni, adunaţi din toate ţinuturile locuite de români, într-un glas şi într-o simţire spus-au lumii întregi voinţa sa nestrămutată de a trăi într-un singur stat naţional cu fraţii săi din România, Basarabia şi Bucovina.

*

Între atâţia farisei de ieri, de ce nu ar fi loc şi pentru un buzincurist de astăzi?

Imensa afluenţă a lumii româneşti s-a început de joi. Vineri, la orele 5 d. a., sosesc P. S. Lor: Ioan I. Papp, Dr. Miron Cristea şi membrii Consiliului Naţional Central, în frunte cu dl Dr. Ştefan C. Pop. La gară aşteaptă, într-o ţinută mândră, compania de onoare a locotenentului Ovid Grita, comanda Legiunii naţionale române din Alba Iulia. Când intră trenul în gară, compania locotenentului Grita face onor la dreapta. Glasul biruitor al goarnei se amestecă cu puternicele acorduri ale imnului naţional, cântat de elevii institutului nostru teologic, care, cu însufleţire, sub stindard naţional, cu culorile aranjate orizontal, veniră la marea adunare.

*

După salutul Consiliului naţional din loc, prin graiul protopopului Vasilie Urzica şi răspunsul dlui Dr. Ştefan C. Pop, lumea trece la biroul de încartiruire, care se îngrijeşte de aşezarea în locuinţe din oraş şi cetate. Cu trenul dinspre Teiuş, sosesc prelaţii bisericii unite: P. S. L. Dr. Demetriu Radu, Dr. Traian Frenţiu, Dr. Iuliu Hossu şi vicarul Dr. Vasilie Suciu. Sâmbătă sosesc delegaţii din părţile sibiene, în frunte cu I. P. C. Sa păr. vicar arhiepiscopesc Dr. Eusediu Roşca. Trenurile tixite din toate părtile aduc mii şi mii de oameni. Mulţi vin pe jos şi cu trăsuri.

*

Pretutindeni, cântece şi jocuri, ovaţii şi scene de înfrăţire, ordine şi disciplină, care ar putea servi spre lauda şi a celor mai civilizate neamuri. Mulţămită admirabilei organizări şi a muncii gigantice, ce a prestat-o locotenentul Grita, în calitate de şef al poliţiei, nici un incident neplăcut n-a conturbat şi profanat evlavia şi măreţia serbării.

*

Praznicul. Conform programului stabilit, marea adunare s-a început cu serviciul divin, săvârşit în bisericile protopopeşti ale ambelor confesiuni române din loc. În biserica ortodoxă, a servit P. S. Sa părintele nostru episcop Ioan, asistat de P. C. Sa păr. vicar episcopesc Roman Ciorogariu, protopresbiterii Ioan Teculescu, Dr. Stroia, Procopiu Givulescu, Mihaiu Lucuţa şi Ghidiu şi diaconul Ioan Ciora.

*

Răspunsurile liturgice le execută corul legiunii din Sibiu, condus de dl Timoteiu Popovici. Fiori sfinţi şi lacrimi de bucurie au umplut ochii tuturor celor ce au asistat la acest serviciu înălţător. În loc de priceasnă, s-a cântat „Marşul legionarilor români”, iar la sfârşit, toţi credincioşii intonează „Deşteaptă-Te Române”. La cuvintele: „Murim mai bine-n luptă”, în semn de jurământ, toţi îşi ridică mâna dreaptă. Lacrămi curgeau şi din ochii P. S. Sale, când făcu otpustul întregit cu cuvintele „…Şi-a dat viaţă naţională şi neamului românesc”.

*

Terminat fiind serviciul dumnezeiesc, la orele 10, se începu marea adunare, în sala casinei militare din cetate, tixită de mulţimea delegaţilor din toate părţile şi decorată cu steagurile popoarelor eliberatoare şi a celor ce au avut soartă comună cu noi. Când intră în sală membrii Consiliului naţional, se fac ovaţii furtunoase. Între ovaţii nesfârşite îşi fac intrarea în sală şi urcă podiumul şi arhiereii ambelor confesiuni. Tot astfel, şi ofiţerii români şi reprezentanţii fraţilor din Basarabia şi Bucovina. Viu aclamat e şi generalul român dl Leonte, care ia loc lângă masa ziari­ştilor.

*

Adunarea o deschide dl Ştefan C. Pop, prin un discurs însufleţit, după terminarea căruia numeşte de notari ad-hoc pe domnii Dr. Laurenţiu Oanea, Dr. Sever Miclea, iar de raportor al comisiunii de verificare, pe Dr. Ion Suciu. După raportul dlui Dr. Ioan Suciu, fiind de faţă 1.228 de delegaţi, preşedintele Dr. Şt. C. Pop declară Adunarea Naţională capabilă de a aduce hotărâri decisive.

*

Constituirea se face, între vii aclamări, astfel: Preşedinţi: Gheorghe Pop de Băseşti şi episcopii Ioan I. Papp şi Dr. Demetriu Radu; vicepreşedinţi: Dr. Mihali, Dr. Ştefan Pop şi Ion Flueraş; notari: Dr. Al. Fodor, Dr. Sever Miclea, Dr. C. Brediceanu, Dr. Silviu Dragomir, Dr. L. Oanea, Iosif Ciser, Dr. Ionel Pop şi Dr. Gh. Crişan.

*

După cuvântul de deschidere al prezidentului Gheorghe Pop de Băseşti, se dă cuvânt dlui Vasilie Goldiş (discurs demagogic, în totală antiteză cu „Actul de fidelitate” din 1916, aşa că nu o să-l reproduc – n. n.).

*

Proclamarea României Mari. Vorbirea P. S. Sale păr. nostru episcop Ioan. Pe câmpul lui Horea. (Urmare.)

*

Când dl Vasile Goldiş, terminând citirea proiectului de rezoluţiune exclamă: „Trăiască România Mare!”, întreaga sală, într-un elan de nespusă însufleţire, izbucneşte în ovaţii şi aplauze frenetice. Arhiereii şi întreg Marele Sfat se ridică de pe scaune. Idealul naţional se înfăptui şi pământul sfânt al mândrei noastre împărăţii e udat de lacrămile bucuriei şi ale emoţiunii. Momentul istoric nu se poate descrie.

*

După expozeul istoric al dlui Goldiş, ia cuvântul înţeleptul neamului, dl Dr. Iuliu Maniu. Îşi începe vorbirea după urale şi ovaţii zgomotoase. Motivează hotărârile din proiectul de rezoluţie cu o logică, claritate şi uşurinţă proprie tuturor manifestaţiunilor din viaţa publică a fruntaşului care întruneşte în persoana sa simpatică dragostea şi încrederea întregului neam românesc.

*

În numele partidului social-democrat român, vorbeşte dl I. Jumanca. Discursul însufleţit şi cuminte a fost mereu subliniat de aplauze. Când rosti cuvintele: „Astăzi venim şi noi aici, adevăraţii reprezentanţi ai muncitorimii româneşti din Ungaria, Transilvania şi Banat, să declarăm, în faţa preacinstitei adunări, în faţa internaţionalei socialiştilor, în faţa întregii lumi, că vrem unirea tuturor românilor. Noi vrem şi suntem gata a lupta, cu toate mijloacele, pentru înfăptuirea şi apărarea unirii”, un uragan de aplanare (??? – n. n.) răsplăti hotărârea demnă şi bărbătească a muncitorimii române, care, în faţa tuturor intrigilor, s-a ştiut înălţa la priceperea imperativului vremurilor şi încălzi de idealul sfânt al întreg neamului românesc.

*

După ce, la somarea prezidentului, nimenea nu mai ia cuvântul, iubitul nostru Badea Gheorghe enunţă proiectul de rezoluţiune, primit cu unanimitate. Tot cu unanimitate se primeşte, la propunerea dlui Dr. A. Vaida, şi lista Marelui Sfat Naţional. Ia, apoi, cuvântul P. S. Sa Episcopul Dr. Demetriu Radu şi propune ca Adunarea Naţională să voteze mulţămită Consiliului Naţional Român, care şi-a depus mandatul, precum şi bărbaţilor care, cu zel şi devotament, ne-au pregătit acest praznic mare. Roagă, apoi, pe arhierei să binecuvânteze lucrările Adunării Naţionale (P. SS. LL. se ridică de pe scaune şi binecuvântă).

*

Măreaţa adunare o încheie seniorul episcopatului român şi locţiitor de mitropolit P. S. Să părintele nostru episcop Ioan prin următorul discurs (nu-l reproduc, datorită deselor atitudini antiromâneşti, pe care le-a manifestat chiar şi în „pastorale” acest ierarh oportunist; în fond, şi ca antiromân, şi ca filoromân, exprimările lui înseamnă o vâscoasă minciună – n. n.).

*

Erau aproape 2 ore, când acordurile puternice ale imnului naţional acoperiră ca nişte valuri ale mării tulburate de suflarea unui vifor neobişnuit ultimele cuvinte din frumoasa vorbire de încheiere a P. S. Sale. Şedinţa constituantei se termină şi lumea imensă porni pe câmpul lui Horia, unde evanghelia praznicului se vesti tuturor marginilor pământului, prin P. S. Lor episcopii Dr. M. Cristea şi Dr. Iuliu Hossu, şi alţi oratori. Frumos şi măreţ a fost praznicul învierii noastre şi demn de a fi serbat din neam în neam!” (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 48 şi 49, 25 noiembrie / 8 decembrie 1918 şi, respectiv, 2/15 decembrie 1918, p. 1).

*

Bietul de mine, care credeam că doar manifestările… unioniste de la Cernăuţi au fost penibile…


Pagina 3 din 712345...Ultima »