ANTIROMÂNISMUL ORTODOX | Dragusanul.ro

Datinile românilor şi îndumnezeirea interzisă

 

În cărțile de povățuiri duhovnicești, numite, de regulă „Floarea Darurilor” sau „Floarea Cerească”, există, în cuprinsul capitolului „Tâlcul celor zece porunci dumnezeiești”, un decalog creștin, altul decât cel talmudic, în care, ca și în cazul „Sinopsis”-ului lui Iacov Putneanu, sunt stigmatizate credințele vechi. Citisem fragmente care, fără voie, descriu „datini păgânești”, în „Șezătoarea” lui Artur Gorovei, dar cum obiceiul îmi este să caut sursele și singur, pentru a înțelege și mai mult, așa am procedat și cu această carte, a unui ierarh moldovean căruia nu-i prea simpatizez memoria, când știu că din porunca lui a fost prădat mormântul lui Ștefan cel Mare, iar resturile de oseminte aruncate, în locul lor fiind înmormântat, pe bare de metal și în mantie de lider religios, un egumen al Putnei, dacă nu cumva un rang și mai înalt.

 

Lecturarea cărţii lui Iacov Putneanu mă ajută să înţeleg de ce, după căsătorie, moldovenii nu aveau voie să joace decât la nuntă, şi numai câte o singură horă, lăutarii pregătind anume câte o „Zicală pentru babe”, „Zicală pentru mirese”, „Zicală pentru neveste”, „Zicală pentru bătrâni şi aşa mai departe. Ceea ce numim datină şi obicei, deci bucurie publică, beneficia de anatemizare, începând de la încropirea unor texte laice şi terminând cu degenerescenţele totemismului ceremonial, colinde şi hore. Toate omeneştile bucurii, de care călugării beneficiau din plin (mănăstirile aveau bande de lăutari ţigani, podgorii, heleşteie, pământuri mănoase şi puzderii de turme şi de cirezi, ba şi de iobagi şi de robi), se interziceau, prin persuasivul credinţei, omului fiindu-i recomandate plânsul, lăcrimatul, întristarea şi tânguirea, în speranţa unei ipotetice iertări în veşnicie. O iertare pe care omul nici nu o merită, dacă nu se bucură de darul dumnezeiesc numit viaţă şi dacă nu se îndumnezeieşte prin bucurie.

 

 

Capitolul menționat începe dogmatic creștin, dar cu trimitere la Moise: „Zice învățătura sfântă carele au poruncit Dumnezeu lui Moise să le spună în lume, și cine le va plini să meargă în Raiu, iară cine nu le va băga în seamă să meargă în Iad”. Simplu: urmezi cele zece porunci, fără să ignori ascultarea pe care o datorezi celui care se substitue bunului Dumnezeu, mergi în Rai. Respecți legea și mai veche a străbunilor tăi, toți anatemizați drept diavoli, urmezi calea lor și în Iad îți va fi popasul veșnic. Chiar dacă și decalogul strămoșilor tăi este identic cu cel talmudic, categorisit de Iacov, funcție de interese și de circumstanțe, al „păgânilor jidovi”.

 

 

„Întâia și mai mare Poruncă este cum să nu crezi într-alt Dumnezeu, afară de Iisus Hristos, carele este Dumnezeu adevărat, și alt Dumnezeu afară de acesta nu este. Acesta au făcut Ceriul și Pământul. Acesta au poruncit și s-au făcut îngerii. Acesta au zidit neamul omenesc. Acesta este carele ține toată Lumea. Acesta pentru păcatele noastre s-au pogorât din Ceriuri pre pământ și s-au întrupat din Sfânta Fecioară și de Dumnezeu născătoare Maria, și au umblat pre pământ treizeci și trei de ani, și au mâncat, și au băut ca un om. Apoi s-au răstignit și au murit de mâinile păgânilor jidovi” etc.

 

Nu iau în discuție textul de mai sus, pentru că nu mă simt îndreptățit să o fac, ci doar adaog și esența celei dintâi porunci, în accepțiune iacoviană: „Cela ce nu crede că Iisus Hristos este adevăratul Dumnezeu și alt Dumnezeu fără de el nu este, acela nu este creștin, ci este ca păgânii”. Odată stabilit acest lucru, urmează filipica în bună parte îndreptățită și lucidă: „Şi iară cine crede în visuri şi în farmece şi în vrăji şi în advare şi în baere şi într-alte lucruri diavoleşti, acela este fără de lege [și afară din Biserica lui Hristos, că acestea sunt lucruri diavolești și cine le crede sau le face, acela merge cu diavolul în munca cea veșnic. Pentru aceasta, iubiții miei și blagosloviți credincioși, niciodată să nu credți în visuri, că Diavolul învață pe om, ca să-l ducă în iad. De multe ori arată preri în visul omului și le plinește ziua, numai ca să credem visurile și să mergem în muncă. Pentru aceasta să ne păzim de lucruri a acestea. Și descântecele să nu le credeți, că este meșteșugul Diavolului descântecul. Și oricine descântă sau se descântă, acela n-are parte cu Hristos, ci este închinat cu trupul, cu sufletul Diavolului. De vreme ce măcar că auziţi acolo unde descântă muiere că pomeneşte numele lui Hristos şi al Precistei, şi al Sfinţilor Mucenici, şi al altor sfinţi nume. În aceasta este înşelăciune diavolească. Pentru că în acel chip şi pescarul, când vânează peşte în Mare cu undiţa, îşi aruncă undiţa singură în apă, pentru că dacă văd peştii fug, îi pun şi hrană în undiţă. Întru acest chip este şi descântecul, că de-ar pomeni numele dracilor, nici un om nu ar descânta, ci pentru ca să înşele creştinii să meargă în Munţi pentru descântec, pentru aceasta pomeneşte numele sfinţilor. Aşa că zică unii dară căci când mă bolânzesc, dacă mă descântă, mă scoală, adevărat Diavolul va să înşele pe oameni, le dă câte un ceas puţină boală şi ei, dacă se descântă şi se dau Diavolului, el îi boala de la ei. Pentru aceasta, blagosloviţilor creştini][1], nimeni să nu se înşele cu descântecele şi cu farmecele, sau să lege cu vrăji vita lui să n-o mănânce lupul, nici bărbatul cu muiarea să nu-i lege, nici baere să nu faceţi la omul bolnav, nici să credeţi visurile. Nici când cântă corbul sau cioara sau coţofana sau alt ceva din cele trăgătoare pre pământ, să ziceţi că au cântat rău, că cine zice aceasta face pre Dumnezău mincinos, ca­rele au făcut pre corbi proroci: [Ce este vinovat corbul sau altă pasăre][2]. Nici să ziceţi că cutarele are noroc rău, că toţi oa­menii a unui Dumnezău sunt zidire; nici să ziceţi că cutare zi este bună şi cu­tarea este rea, că Dumnezău le-a făcut toate zilele şi le-a făcut bune pentru om (filele 44 şi 45, în exemplarul pe care îl citesc, și nu 42 şi 43)”.

 

 

„A doua poruncă este ca să nu numiţi numele lui Dumnezeu la lucruri proaste, adică să te socoteşti ca niciodată să nu juri pe Sfânta Evanghelie, nici pe Biserică, nici pe altă nimic. Căci măcar de juri pre dreptul, încă ai mare păcat în sufletul tău, nici pre numele lui Hristos să nu zici niciodată, nici pre Precista, nici pe Ceriu, nici pre capul tău”. La această de prisos şi condamnabilă chezăşie divină (să nu „calci numele lui Hristos”) nu sunt adăugate eresuri lumeşti, care strică adevărata credinţă.

 

 

„A treia poruncă a lui Dumnezeu este să păzeşti şi să cinsteşti toate sărbătorile Anului, şi câte sărbători sânt mari. Şi în Vinerea cea Mare, şi în Sâmbăta cea Mare lucru să nu faci. Aşijderea şi în celelalte sărbători stăpâneşti (ale Domnului – n. I. D.) şi ale altor sfinţi mari să ţii şi să cinsteşti sărbătorile lor”. Se recomandă participarea la absolut toate slujbele şi ascultarea datorată autorităţii bisericeşti. „Şi de ai şi bucate multe, să dai şi săracilor să mănânce, ca să-ţi zică Bogdaprosti”. „Şi iar să te păzeşti, în toate Duminicile peste an, şi în sărbătorile tale, să nu faci nicicând lucru, nici să negustoreşti, nici să joci în Horă, nici alte jocuri, că jocurile şi Horele sunt aflări şi lucruri ale Diavolului. Elinii cei fără de Dumnezeu şi rătăciţii ce nu cred în Dumnezeu, care nu nădăjduiau prin Înviere, nici judecată, aceia le-au făcut acestea. Şi au fost jucând, şi bând, şi s-au fost învăţând, şi s-au fost veselind cu jocurile. Pe noi, creştinii, nu se cade să facem aşa la Praznicele noastre. Numai când este praznic şi nu lucrezi, şi şezi fără lucru, adu-ţi aminte ce ai greşit lui Dumnezeu, în zilele cele trecute, adu-ţi aminte de păcatele tale, adu-ţi aminte de Moarte, adu-ţi aminte cum vrei să te munceşti pentru păcatele tale, de nu te vei pocăi. Aceasta îţi adu aminte şi suspină, şi plânge, şi lăcrimează, şi te întristează, şi te tânguieşte, şi te va ierta Dumnezeu. Du-te la omul care ştie să te înveţe şi să te îndrepte. Mergi la cel mai bun decât tine şi mai înţelept. Aceasta să faci, când eşti îndeletnici şi nu lucrezi. Iar să nu şezi să faci vorbe deşarte şi să găseşti cuvinte proaste cu tinerii cei fără socoteală (creaţia populară este, deci, strict interzisă – n. I. D.), nici să te plimbi prin Oraş sau Cetăţi, ca să vezi muierile care îţi plac. Nici să mănânci şi să bei, toată ziua, ca o fiară, căci mâncarea ta şi băutura ta să fie prea puţină, căci din mâncarea cea multă şi din băutură niciodată bine nu s-au făcut. Numai ce-ţi cheltuieşti şi banii, şi-ţi îngreunezi şi trupul, şi sufletul îţi păgubeşti, şi Patimile Trupului le turburi, şi strângi pohte rele în sufletul tău şi în inima ta, şi îţi pierzi mintea şi gândul tău în fapte proaste, şi uiţi pre Dumnezeu, şi te faci tot cu totul lăcaşul Diavolului. Pentru aceasta, să te păzeşti de băutură multă, şi de mâncare multă, şi mai vârtos de beţie, că şi aceasta se numără cu alte păcate, şi pre mulţi i-au dus în Iad”.

 

 

„A patra poruncă a lui Dumnezeu este să iubeşti pre Părintele tău şi pe Maica ta, şi să-i cinsteşti cât poţi, niciodată să nu grăieşti cuvânt rău către ei, niciodată să nu laşi să flămânzească sau să înseteze, sau să petreacă nevoi şi să te blesteme, că apoi, de vei face mii de bunătăţi, nu-ţi vor folosi”. Porunca desfăşoară, apoi, tot felul de sfaturi practice, de genul „când şezi cu cel mai mare decât tine la masă, nu te tinde tu întâi niciodată la bucate, nici să şezi tu mai sus decât cel mai bătrân, măcar de este şi sărac, ci să şezi tu mai jos decât toţi” etc.

 

 

„A cincea poruncă a lui Dumnezeu este să nu ucizi, în viaţa ta, om, nici creştin, nici păgân, nici pre altcineva. Ci încă nici vrajbă să nu ai cu vreun creştin, căci aceasta este, la om, ca şi uciderea, adică să nu ţii vrajbă”. Şi se dau numeroase exemple ale dumnezeieştii iertări, „în tot ceasul”, de la care trebuie să învăţăm.

 

 

„A şasea poruncă a lui Dumnezeu este să nu pohteşti muierea vecinului tău, nici a altui om străin. Că cel ce iubeşte pre muierea altuia, mai mult decât pre a lui, este şi curvar şi prea curvar, acela este dat, tot cu totul, Diavolului”. Şi aşa mai departe, după datina creştină.

 

 

„A şaptea poruncă a lui Dumnezeu este ca să nu furi nici un lucru omenesc niciodată, ci, de vei afla şi la pământ, pierdut vreun lucru străin, şi vei şti al cui este, să îl dai, iară de nu ştii al cui este, să întrebi, o săptămână şi două, să afli pe acela al cui este, căci, dacă nu se va afla al cui este, atunci să fie al tău”.

 

 

„A opta poruncă a lui Dumnezeu este să nu mărturiseşti minciuni, adică când cunoşti adevărul în ce chip este povaţă şi trebuie să întrebi sau spui, iar de-l cunoşti adevărul, socoteşte, când mărturiseşti, să-ţi bagi în muncă sufletul tău. De-ţi vor da şi galbeni, ţine-ţi firea să nu te înşeli, să mărturiseşti pe strâmb, căci vei pierde sufletul tău, creştinule”. Atât este cuprinsul acestei bune porunci.

 

 

„A noua poruncă a lui Dumnezeu cel învăţat este ca să nu curveşti, nici cu muiere, nici copilă, nici cu vite (Puah! – n. I. D.). Că curvia ce să face cu copii şi cu dobitoacele este mai mare decât toate păcatele, însă să te păzeşti, să nu dormi cu ea Dumineca sau într-alte Sărbători, că Dumnezeu pre muiere o au dat pentru Naşterea Copiilor, iar nu pentru ne stâmpărări. Şi să socoţi la dobitoacele cele necuvântătoare, cum îşi păzesc orânduiala lor şi într-un an o dată se împreună, ca să ne înţelepţim noi, să nu ne muncim în veci”. Atât.

 

 

„A zecea poruncă a lui Dumnezeu este ca să nu pofteşti a nimănui nimic, nici ţarna, nici casa, nici roaba lui, nici alt lucru, nimic, că poate naşte pe Lăcomie. Pentru aceia, nu pofti al nimănui, ca să nu te faci lacom. Numai ce osteneşte ca să dai din osteneala ta şi celui ce-ţi cere, ca să aibă plată de la dătătorul de plăţi, de la Hristos Dumnezeul nostru”.

 

Apoi, după „aceste cuvinte”, pe care le reia pe scurt, într-o sinteză laconică, mitropolitul Iacov trece la cele lumeşti, la bucuriile de fiecare zi ale oamenilor, într-un capitol intitulat „Învăţături pre scurt împotriva a multor rele închipuiri, care, neştiind, le fac unii din creştini, în dovediri de unde să trag acele fapte rele şi ce închipuiesc”.

 

Întâi stătătorul bisericii moldoveneşti nu era un filosof al culturii, iar reperele din „Civitas Dei”, a lui Augustin, carte pe care se simte că a citit-o, le refuză doar în cea mai importantă susţinere, şi anume aceea care precizează că „religia pe care acum o numim creştinism este aceeaşi dintotdeauna”, Iisus revoluţionând-o (Soarele Dreptăţii) şi universalizând-o. Un singur lucru stânjenea, ca şi pe Augustin, şi Biserica Creştină, „cultul străbunilor” – care putea să o dezbine şi de aceea a anatemizat străbunii şi secvenţe doar din mitologia ei astrală, promovând un cult străin şi misterios al „strămoşilor” (evreilor), dar fără a-i sfinţi, ci preferând să impună cultul „unor oameni morţi” dintre promotorii noii-străvechi religii. Şi cum religia iniţială nu era idolatră, ci cosmologică, Biserica Creştină a aflat un ţap ispăşitor în idolatria elină, care nu trebuie confundată cu credinţa şi obiceiurile oamenilor din „pagane” (sate), care rămăsese cosmologică. Nici sinonimia ortodoxă, cu etimologii diferite, nu este scoasă în evidenţă, deşi Hristos este Sinonim cu Mesia, deci cu „Cel Trimis”, „Cel Ales”, „Vestitorul” care ne va iniţia în adevărurile credinţei, care ne va arăta Calea, între creştinism şi mesianism existând o sinonimie perfectă, în cadrul căreia dubla natură omenească şi cerească impune trăirea vieţii ca o bucurie dăruită, în firesc şi în echilibru („Acesta pentru păcatele noastre s-au pogorât din Ceriuri pre pământ și s-au întrupat din Sfânta Fecioară și de Dumnezeu născătoare Maria, și au umblat pre pământ treizeci și trei de ani, și au mâncat, și au băut ca un om”, zice însuşi mitropolitul Iacov).

 

 

În capitolul „Învăţături pre scurt împotriva a multor rele închipuiri, care, neştiind, le fac unii din creştini, în dovediri de unde să trag acele fapte rele şi ce închipuiesc”, Iacov Putneanu, care se dorea, prin cele zece falsificate porunci, stârpitor şi de creaţie populară („să nu şezi să faci vorbe deşarte şi să găseşti cuvinte proaste cu tinerii cei fără socoteală”), şi de bucurii care ţin de îndătinatul fenomen horistic („nici să joci în Horă, nici alte jocuri, că jocurile şi Horele sunt aflări şi lucruri ale Diavolului”),  încearcă şi alte anatemizări, dar care sunt importante, astăzi, ca mărturii despre spiritualitatea mereu interzisă sau contrafăcută a străbunilor noştri, uneori şi prin detaliile „diavoleşti” pe care le subliniază:

 

„Ştim bine că fiştecăruia adevărat creştin urât le este şi cu cuvântul pomenirii de Idoli sau de Diavoli. Dară însăşi să-i cinstească sau să creadă într-înşii, sau măcar să urmeze obiceiurilor de Idoli. De aceasta ştiind dară noi, nu voim mai mult a zice sau a pomeni, atâta de urâtul şi urgie ce au avut şi are adică Dumnezeu asupra Diavolului şi a Idolului, cât şi asupra celor ce s-au închinat şi se închină lor, şi de munca ce le este gătită. Şi nu zicem noi aceasta pentru toţi cei ce s-au închinat lor (căci la începutul Pravoslavnicei Credinţei noastre, până au fost Hristos cu trupul pe pământ, şi după a sa Slăvită Înălţare, până propovăduirea Apostolilor şi, mai încoace, a altor Sfinţi Părinţi). Cei mai mulţi, ce au venit la credinţă, au fost din închinătorii de Idoli, şi acum sufletele lor sunt în Mâna lui Dumnezeu. Ci aceasta zicem cum pentru cel ce, necrezând adevărul, au murit în rătăcirea lor, şi pentru cei ce şi crezând, şi pravoslavnici numindu-se, fac unele din cele ce făceau închinătorii de Idoli. Care anume sunt acestea:

 

Cap. A). Dumnezeii limbilor elineşti erau foarte mulţi, dintre care unul era anume Pèrun, care se numea Dumnezeul Focului, că şi în mâna lui ţinea o Pia­tră Scumpă, care Piatră, după felul ei, lumina ca jăratecul, încă şi foc de-a pururea ardea înaintea lui. Iară închinătorii lui făceau focuri şi se petrecea pe­ste dânsele, închipuind adică cum că s-ar da singuri pe sine jertfă acelui idol Pèrun. Aceleaşi închipuiri fac şi unii din creştini, până în ziua de astăzi, adică focuri cu bălii în ziua de Joia Mare şi se petrec peste dânsele, însă neştiind ei ce închipuiesc.

 

Cap. B). Alt idol era ce-i zicea Lado[3]. Pe acesta îl aveau Dumnezeul veseliilor şi al bunei norociri. Acestuia îi aducea jertfe cei ce aveau a face nunţi şi ve­selii[4], părându-li-se că, cu ajutorul lui Lado, îşi vor câştiga veselie frumoasă şi viaţă cu dragoste. Asemenea şi aceasta o cântă creştinii pe la nunţi. Pentru aceea dară se cade tot creştinului să se ferească de acestea, [ca să nu fie pedepsit de mânia lui Dumnezeu][5].

 

Cap. C). Mai jertfeau unii dintre acei închinători de Idoli[6] şi apelor, adică Băl­ţilor, Izvoarelor, numindu-le şi pe acele Dumnezeu. Deci unde era apa aproape, ei se adunau, o dată într-un an, şi mergeau de se aruncau unii pe alţii în apă. Iară unde era apa departe, îşi turnau apă pe dânşii, unii, altora. Aceasta acum şi la unii din creştini vedem făcându-se, adică: a doua zi după Paşti, numindu-se Trasul în Vale, dintru care tras în vale, prin îndemnarea diavolului, se fac multe sfezi, gâlcevi şi bătăi.

 

Cap. D). Alţii aveau alt Dumnezeu, ce-i zicea Coleada[7], carii ei, adunându-se la praznicele şi zborurile lor cele Idoleşti, cânta lăudând pe acel idol Coleada, pomenindu-i de multe ori numele lui. Şi aceasta o vedem că se ţine la unii din creştini şi până astăzi, că primesc, spre ziua Naşterii lui Hristos, de le cântă ţigani, numindu-se Colindători. Şi încă mai primesc la casele lor Turca[8] sau Brezaia, având cu sine şi măscărici ghiduş, carele schimbându-şi faţa sa[9] (cea după chi­pul lui Dumnezeu zidită), cu gura zice cuvinte urâte, scârnave, iară cu trupul face chipuri grozave şi spurcate, atâta cât pe cei fără de minte oameni bucurând[10], iară pre cei fără de răutate copii speriind.

 

Cap. E). În cetatea Rodostol, aproape de apa Istrului, în vremile închinătorilor de idoli, se afla un idol anume Cron, adică Dumnezeul morţilor, care acela era un elin mort, întru carele încuibându-se diavolul de multă vreme îl ţine ne­-putred, făcând şi multe năluciri. Aceluia dară îi jertfeau acei oameni rătăciţi întru acest fel, adică de-şi băteau trupurile sale până la sânge şi chiuiau şi strigau şi toată alta fără de lege făceau. Şi cu sângele ce-şi vărsau, închipuiau cum că cu sânge este Cron, Dumnezeul lor (pentru că se arăta a fi rumen la faţă). Iară fărădelegea ce-o făceau ziceau că nu o vede Cron, căci ţine ochii închişi, nici aude strigările, căci că este mort.

 

Asemene rătăcire vedem şi acum la unii din creştini, că, precum aceia, se strângeau la acel mort, de să băteau şi chiuiau şi toată altă fărădelege făceau, aşa şi acum creştinii fac, pe la morţii lor, strângându-se clacă de nebuni, de-şi bat spatele cu lopeţi şi chiuie şi joacă şi alte multe ghiduşii, care nici a se mai scrie sau a se pomeni nu se cuvine. Deci de toţi se poate cunoaşte că nu este lucru curios, adică la vreme de plâns să se facă râsuri şi hohote şi la vreme când toţi acei ce se vor fi strâns ca să se roage lui Dumnezeu şi să plângă, ei atuncea să joace şi să chiuie, şi atuncea când ar trebui acel suflet a se uşura de păcate prin milostenie şi prin rugi, ei atuncea mai vârtos să se în­sărcineze cu celelalte necuvioase fapte ce s-au zis. Ci cu cuviinţă este la mort, adunându-se rudeniile şi alţii, să facă plângere cuvioasă, nu atât pentru că a mu­rit, cât pentru iertarea păcatelor lui şi ca să i se aşeze sufletul lui unde drep­ţii se odihnesc. Iară la privegherea acelui mort să citească preoţi, iară necitind preot, să fie şi mirean priveghind cu cuviinţă, vorbind cele de folosul sufletesc, iară nu vorbe deşarte lumeşti au jocuri sau alte ghiduşii, ci acestea toate de acum să lipsească.

 

Cap. F). Alţii cinstea pe un idol anume Cupal, pe care îl numeau Dumnezeul Roadelor pământului, căruia, la pârga secerişului, la o zi a lor însemnată, îi adu­ceau jertfă şi, adunându-se bărbaţi şi muieri împletind cununi de buruieni, îşi punea în cap şi se încingeau cu buruieni. Şi unii din bărbaţi se îmbrăcau în haine muiereşti, ca putând ei a juca mai grozav şi mai răsfăţat decât muierile, să poată îndemna pe privitori şi pe tot norodul spre toată pohta spurcatei curvii, după cum plăceau diavolilor ce lăcuiau în Boz, şi aşa, jucând şi sărind, adeseori pomenea zicând: Cupal, Cupal. Această urâtă închipuire şi până acum se ţine în ţara noastră pe la unele oraşe şi sate, de se îmbracă bărbaţi în haine muiereşti şi se numesc şi cu numele aproape de numele Cupal, ade­că Cuci sau Căluceni, făcându-şi şi aceştia cununi de buruieni, anume de pelin. Iară cei mai mulţi, ce nu joacă, iară pelin tot îşi pun în brâu. Şi iată cu ase­mănarea aidoma închipuie acea de atuncea sărbătoare drăcească şi prăznuire idolească. Alţii iarăşi fac altă arătare şi izvodire drăcească, la vreme de secetă, adică un om cu pielea goală şi, înşirând buruieni verzi pe aţă, se înfăşură, de sus, până jos, şi pe cap pune iarăşi cunună de buruieni, şi aceasta încă şi pe la care jucând, aruncă toţi cu apă într-însul închipuind cum că şi de la dânsul apă cer, adică ploaie. Deci prostimea la aceste două atât se înşală, cât adică de la Cuci, cum că ar lua vindecări de toate neputinţele sale, prin călcarea Cuci­lor. Iară Papăluga, cum că ar avea putere ca aceea, adică să poruncească norilor şi să ploaie. Care mai ales şi la aceste două pricini nu trebuie mai mult închinare de idoli, căci destul este la acei ce cred aşa, adică cum că precum cred credincioşii că prin atingerea sfinţilor apostoli, cu numirea lui Hristos, s-au dat vindecări celor bolnavi, aşa şi acum s-ar da, prin călcarea spurcatelor picioare ale Cucilor (şi aceştia, cei mai mulţi, sunt ţigani puchioşi), şi iarăşi, pre­cum Ilie Prorocul şi alţi sfinţi mulţi, prin mult post şi rugă, cu numirea Dumnezeiescului nume, au pogorât ploaie, aşa ar putea şi acel măscărici înşelător, Păpăluga, ca să pogoare ploaie când ar vrea.

 

Deci fiştecare ce vă numiţi adevăraţi creştini, de n-aşi şi ştiut sau n-aţi cunoscut până acum, iar de acum înainte să ştiţi şi să cunoaşteţi cum că toate aceste fapte ale unora din creştini, ce s-au fost făcând, după cum am arătat mai sus, sunt chiar drăceşti izvodiri şi aidoma închipuiri ale celor de demult idoleşti închinători. Deci, după cum am zis la începutul învăţăturilor acestora adică (cum că la un adevărat creştin urâtul este şi cu cuvântul a pomeni de idoli sau de diavoli, dară încă să-i şi cinstească sau să creadă într-înşii sau măcar să urmeze obiceiurilor închinătorilor de idoli). Pentru aceea, dară, purtând numele cel creştinesc, să fie şi viaţa şi faptele creştineşti, ca nu unii ca aceştia, cu neştiinţa lor asemănându-se dobitoacelor, iar în cea lume cu muncile să fie părtaşi elevilor.

 

Şi pentru toţi aceşti mai de sus numiţi idoli şi pentru închipuirile jertfelor lor, vrând cineva a căuta dovezi, să cerce la Istoriile Moscalilor, mai ales la vremea când s-au luminat ei cu sf. botez, şi acolo va afla, căci la dânşii au fost aceşti Dumnezei, după cum le sunt şi numele a unora pre limba lor, iară a altor idoli pre limba râmlenească, afară de Cron, carele au fost din Dumnezeul Elinilor, după cum s-au zis, adecă din cetatea Rodostol. Iară alţii mult mai mulţi decât aceştia, tot ai Moscalilor au fost, a cărora spurcate nume nu s-au mai pus aice, fiindcă şi închipuirile sărbătorilor şi jertfelor lor, ce se făcea atuncea, acum de tot au încetat şi s-au uitat”.

 

 

[1] Textul din paranteză lipsește în cel din Șezătoarea – n. I. D.

[2] Text lipsă în cel din Şezătoarea.

[3] Venus, Venera sau, ulterior, Sfânta Vineri sau Sfânta Parascheva, un atribut lunar al timpului feritilităţii – n. I. D.

[4] Cântecul Lado, Lado, nu mai plânge, deci cântecul de „iertăciune”, pe care Dimitrie Cantemir îl considera eres dacic pierdut, a fost găsit şi notat, în sudul Basarabiei anului 1943, de Constantin Brăiloiu, fiind cântat, pentru prima dată, după atât amar de vreme, de „Zicălaşii”, în primăvara anului 2018 – n. I. D.

[5] Lipseşte din textul Şezătorii.

[6] Datina presupune închinări astrale, cosmogonice, şi nicidecum idolatre – n. I. D.

[7] Coleada era numele vechi al Colindei – n. I. D.

[8] Cerbul sau Capra – n. I. D.

[9] Îşi punea mască – n. I. D.

[10] „oameni bucurând” – asta este esenţa satanismului, în religie: bucuria omenească, fericirea darului dumnezeiesc numit viaţă – n. I. D.


„Vor fi încorporate Bucovinei teritoriile româneşti anexate”

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

 

Cu doar trei luni înainte de Marea Unire din 1918, Împăratul Carol l-a demis pe Mitropolitul Vladimir de Repta și, atunci, cerbicia lui anti-unionistă s-a dărâmat brusc, adidoma unui castel de nisip, și în pustietatea vanităților pământești s-a ivit firicelul de iarbă al adevăratei conștiințe naționale, Mitropolitul fiind gata să se sacrifice pentru Unire cu un nou mandat de cțrmuitor al adevăratei credințe. Nu și clerul bucovinean, care amirosise perspectiva oportunităților aburcărilor în ierarhie, sperând că „peste scurtă vreme, vor fi încorporate Bucovinei teritoriile româneşti anexate în urma tratatului de pace cu România, prin care populaţiunea românească din Bucovina va spori la 480.000 suflete”, iar ucrainenii vor deveni minoritari, „dacă părţile ucraine ale Bucovinei vor fi cuprinse, după cum e vorba, în noua provincie ucraină-galiţiană”. Pentru privilegii individuale, clerul bucovinean era dispus să sprijine, cu doar trei luni înainte de Unire, pierderea nordului Bucovinei, pierdere compensată de… anexarea teritoriilor românești, care li se cuveneau clericilor, în urma rușinoase păci de la București. Nu mai am alte comentarii de făcut, lăsând mărturia vremelniciei să se înfățișeze și clipitei care suntem:

 

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

 

Prin prea înaltă rezoluţiune împărătească, mitropolitul Bucovinei şi al Dalmaţiei, Î. P. S. Sa Dr. Vladimir de Repta, consilierul intim al Majestăţii Sale, e desrădicat din conducerea diecezei Sale, încredinţându-se totodată administrarea ei nou numitului vicar general, arhimandritul Ipolit Vorobchievici.

 

Cuvântul împărătesc a făcut deci capăt, pentru totdeauna, afacerii Repta şi respectul ce se cuvine deciziuniior Coroanei nu îngăduie nici un fel de critică. El însă nu descarcă pe sfetnicii responsabili ai Coroanei de răspunderea ce au faţă de poporul românesc din Bucovina şi faţă de istorie, care va şti să aprecieze fără părtinire întru cât stăpânirea actuală a înţeles să respecteze dreptul şi prestigiul bisericei noastre naţionale.

 

Cât pentru mitropolitul Repta, suntem încredinţaţi că va purta cu virtute creştinească martiriul cu care soartea împovărează anii bătrâneţelor sale.

 

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

 

Ceea ce trebuie să ne preocupe pentru moment este soarta ce se pregăteşte bisericii române din Bucovina. Prin rezoluţiunea împărătească din 14 iulie a. c., se mai creează, în ierarhia bisericii acesteia, un al doilea post de arhimandrit consistorial şi un post de protopresviter la biserica sf. Nicolae, rămânând ca aceste din urmă amândouă dignităţile să fie rezervate ucrainilor, pe lângă cele două, respective trei locuri deja sistemizate de consilieri consistoriali ucraini. Această nouă organizare a consistorului, care va rămânea în vigoare până la „regularea generală a consistoriilor gr. or. din Austria”, se întemeiază pe principiul strict al parităţii.

 

Şi acum ne putem pune întrebarea: ce se va alege din acest principiu, dacă, peste scurtă vreme, vor fi încorporate Bucovinei teritoriile româneşti anexate în urma tratatului de pace cu România, prin care populaţiunea românească din Bucovina va spori la 480.000 suflete, faţă de 300.000 ucraini? Apoi: ce se va alege din această paritate, dacă părţile ucraine ale Bucovinei vor fi cuprinse, după cum e vorba, în noua provincie ucraină-galiţiană?

 

Deocamdată, ucrainii se grăbesc să tragă consecvenţele din principiul stabilit de stăpânire. Aducând gazetele din Viena ştirea că mitropolitul Repta şi-a dat demisia şi că în locul său va fi numit arhimandritul român Ipolit Vorobchievici, organul ucrain „Bucovena” declară: „Noi nu vroim să ştim de nici o înţelegere ce s-ar fi făcut; noi ştim numai că dreptatea cere ca, după mulţi ani, să fie o dată şi un ucrain mitropolit, ceea ce putem cere de astădată cu atât mai mult, după ce avem în persoana arhimandritului Timinski pe cel mai vrednic bărbat pentru scaunul mitropolitan”.

 

Aşadară, ucrainii nu mai stăruiesc pentru întemeierea unei episcopii proprii ucraine, prin separarea lor din arhidieceză, ceea ce a fost culmea aspiraţiunilor lor, cu pușini ani în urmă, ci ei râvnesc de-a dreptul, la cârma bisericii ort. din Bucovina. Această mărturisire a organului ucrain este binevenită, de astădată; ea arată absurditatea principiului prin care stăpânirea voieşte să stabilească pacea în biserica gr. or. a Bucovinei şi ea va trezi, în sfârşit, şi conştiinţa neamului românesc din Bucovina, ca să-şi apere, cu toate mijloacele, fiinţa sa, ce este cuprinsă şi în caracterul şi integritatea bisericii naţionale (Biserica și Școala, Anul XLII, nr. 36, 2 /15 septembrie 1918, pp. 1, 2).

 

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917


Cruciaţi ai secolului XIX, în luptă cu păcatul

 

Căutând eu nişte file uitate din cronica lăutăriei româneşti[1], numai peste minunata viaţă evlavioasă a creştinilor nimeresc. De pildă, despre pedeapsa divină, aplicată paznicului chioşcului din Herăstrău de către un cuvios preot bucureştean, care l-ar fi trimis pe păcătosul paznic drept în iad, dacă nu şi-ar fi băgat dracul coada, prin intermediul doctorului Rali.

 

 

O adevărată cruciadă dezlănţuiseră, tot pe atunci, sfinţiţi protopop împotriva presupusului păcat al curviei, printr-o admirabilă gloabă preventivă, destinată averilor din ceruri ale adevăratei credinţe strămoşeşti.

 

 

Iar dacă femeile preferau cununia, care, în fond, o curvie legală însemna în ochii sfinţiţilor protopopi, iarăşi intervenea mânia dumnezeiască, pe care vă las s-o desluşiţi singuri, eu fiind ocupat cu căutarea lăutarilor şi nu a trecătoarelor sfinte păcate.

 

 

[1] Urechia, V. A., Istoria Românilor, Tomul X, Partea A, Bucureşti, 1900


Un cântec de stea din 1747 şi nu o colindă!

Un titlu aventuros, ca să nu spun, cu blândeţe, neavenit, „Originea bisericească a colindelor româneşti”, publicat în Almanahul ziarului „Curentul” 1941 (p. 56), sub semnătura preotului Mihail Bulacu, mă contrariază într-atât, încât am căutat şi am tot căutat Catavasierul din 1747, scris în slavonă şi în greacă şi abia apoi şi în limba română, dar cu chirilice. De ce? Pentru că preotul din 1940 (când a scris materialul pentru almanah), deturna Datina care ne-a conferit identitatea de neam european străvechi, în baza unei făcături lirice, un penibil cântec de stea, publicat în paginile 418-420 ale îndreptarului de cântări bizantine, compuse de Sfântul Ioan Damaschin şi devenite repertoriu obligatoriu pentru întreaga ortodoxie greco-slavă, numită aşa nu doar după identitatea celor două limbi liturgice, ci şi dintr-un straniu antiromânism, care a funcţionat până hăt, chiar dacă un călugăr sârb, pe nume Macarie, încercase, la Bucureşti, tot cam pe atunci, să tânguie româneşte pentru românism. Mihail Bulacu se folosise de o tipăritură târzie (de asta localizează textul la pagina 157) după „Katavasiiriu / acum într-acest chip tipărit / în zilele Prea Luminatului Domn / Io Constantin Nicolae Voevod / cu blagoslovenia Prea Sfinţitului / Mitropolit Cv. Neofit / şi cu cheltuiala temătorului de Dumnezeu / Cv. Klimenti Episcop Râmnicului / în sfânta Episcopie a Râmnicului /  la anul 1747 // S-au tipărit de cucernicul între preoţi, popa Mihai Afanasie / Popovici tipograful Râmnicului”.

 

Textul rimat, cu care „preoţii şi dascălii” s-au străduit să înlocuiască şi să spulbere definitiv colindele, este, de fapt, un rudimentar cântec de stea, nicidecum „popular”, dar obligatoriu, pentru temătorii de afurisenii. După 1860, când chiar şi contrafacerile timpurii ale lui Ioan Tincovici („Cântări dumnezeieşti”, Buda, 1815) şi ale protopresviterului de Caransebeş Ioan Thomici („Scurte învăţături pentru creşterea şi buna purtare a tinerimii române, precum şi nişte alese cântări bisericeşti, şi unele cuvioase şi desfătătoare lumeşti”, Pesta, 1827 – prin care sfătuia cum trebuie să se comporte „cântătorii”, şi ca îmbrăcăminte, şi ca atitudine, în astfel de împrejurări şi doar acolo „unde este datina” colindatului, p. 98), sunt şlefuite de poeţi şi adaptate muzicalităţii străvechi a colindelor, cântările religioase pătrund în popor, de data asta ca Datină Creştină, adeseori admirabilă, datorită implicării marilor compozitori ai vremii, care prelucrează melodiile străvechi cu multă pricepere, înstrăinându-le.

 

Nu intenţionez, astăzi, să fac un probatoriu împotriva tezei preotului Mihail Bulacu despre falsa „originea bisericească a colindelor româneşti”, în condiţiile în care acest patrimoniu sacru al unor „vremi cărunte, ba poate şi mai cărunte”, a fost mereu prigonit, ca urmare a plângerilor unor preoţi şi pastori, precum G. Heltai, care susţinea, în 1552, că „în Ardeal, îndată după ziua naşterii Domnului nostru Isus Hristos se începe marele praznic al Diavolului „Regelo het” (săptămâna colindării), peste un secol fiind rândul pastorului Andeas Mathesius, din Cergăul Mic, Alba, care îşi pâra enoriaşii că încă mai „practică acest colindat desfrânat, mâncând şi bând, precum şi cântând româneşte colindele lor nelegiuite”, şi că, înainte de Crăciun, „nu au altă grijă mai mare decât aceea de a se întruni şi a învăţa cântece drăceşti”[1], adică nevinovatele colinde. Aş prefera să vă las să înţelegeţi şi să decideţi singuri, după ce veţi citi, în integralitatea sa, „studiul” din 1940 şi cântecul de stea din anul 1747, care, până una-alta, pare a fi cel mai vechi cântec religios creştin, calat pe armonii autentic româneşti şi nicidecum pe bizantinisme, după cum a vrut să ne facă să credem călugărul bulgar Anton Pan, harnic promotor al liniilor melodice bizantine, născocite de Sfântul Ioan Damaschin. Deci, iată textul din Almanahul „Curentul”:

 

„Cele două mari evenimente din istoria Creştinis­mului şi-au adâncit înţelesul în viaţa religi­oasă a poporului român, pentru a constitui cele două mari sărbători din viaţa creştină a neamului: Naşterea şi învierea Domnului Iisus Hristos. „Cră­ciunul” şi „Paştile” sunt două noţiuni ce au pătruns în masele mari ale poporului.

 

Astfel, sărbătoarea Naşterii Domnului Hristos an­gajează, în simţirea şi trăirea unei noi vieţi, întreaga suflare românească, de la copii, până la bătrâni Acest fapt se datoreşte deopotrivă vechimii Creşti­nismului la Români, ca şi structurii deosebit de deli­cate şi cu multă rezonanţă spirituală creştină a lati­nităţii sufletului poporului român. Spre deosebire de popoarele vecine cu noi, Bulgarii, Ruşii şi Ungurii, care s-au încreştinat cu mult mai târziu şi în împre­jurări cu totul deosebite, noi, Românii, am făcut din Evanghelia Naşterii Domnului Hristos un izvor pu­ternic şi curat al datinilor strămoşeşti.

 

De aceea, aceste datini strămoşeşti, îmbinând în struc­tura lor sentimentul creştinesc, călăuzit de istoria biblică a Evangheliei creştine, cu sentimentul naţional al originii noastre etnice, au format un conglo­merat specific, cu o vechime respectabilă şi de o esenţă ce nu se va putea să se ri­sipească ori să ne părăsească vre­odată. Din contră, aceste datini se prezintă ca nişte comori spirituale, ce dau tot farmecul sărbătorilor din ajunul Naşterii, până la Botezul Domnului Hristos. Iar acei ce le fac să fie tot vii, din generaţie în gene­raţie, sunt copiii şi tinerii noştri, fie de la sate, fie de la oraşe. Adică vâr­sta cea mai proprie de a se entuziasma pentru ceea ce este mai fru­mos şi mai ideal, pentru care se devotează până la misionarismul propovăduirii prin grai viu şi cân­tec curat religios-românesc, sub cel mai geros timp al iernii.

 

Biserica noastră strămoşească, prin preoţii şi dascălii săi, a ştiut, la timp potrivit, să folosească aceste ele­mente existente, pentru a organiza, pe calea voluntariatului, cel mai plăcut misionarism al tineretului creştin. Versul şi cântarea n-au fost decât forma în care s-a turnat esenţa Evangheliei creştine, iar steaua, icoana, lumina şi celelalte au încadrat intuiţia atractivă a unor adevăruri istorice.

 

 

Una din dovezile ce putem aduce, din cărţile bise­riceşti de mai târziu (1747), o putem afla în Catavasierul de la Râmnic, tipărit cu cheltuiala episcopului Climent al Râmnicului, unde, la sfârşit, după textul grecesc şi slavonesc, după pascalie, aflăm, la pagina 157 următoarele:

 

„Aice, la sfârşitul cărţii, pusem şi stihirile ce le cântă copiii când umblă cu steaua, în seara Naşterii lui Hs. Şi, cetitorule ce vei ceti şi cu poetica vei socoti, şi de nu vor veni la număr, bine să ştii că noi, precum le-amu găsit, aşa le-am şi tipărit, după cum s-au obişnuit a se cânta, iar n-am mai umblat a le număra:

 

Steaua de sus răsare

Ca o taină mare…”.

 

Prin urmare, cântul acesta frumos al stelei, trecut în Catavasier de către episcopul Climent al Râmnicu­lui, şi încă şi cu binecuvântarea Mitropolitului Neofit al Ungrovlahiei, dovedeşte că tradiţia orală de până aci aparţinea tot Bisericii, prin clerul său. Cum Şcoala românească s-a deschis în pridvorul Bisericii, înţelegem că tineretul românesc avea această îndru­mare de la clerul Bisericii.

 

Dascălul de strană şi de muzică bisericească Anton Pan are meritul de a strânge şi populariza, pe calea tiparului, ceea ce de fapt exista în practica Bisericii. Ele circulau mai mult în manuscrise populare. Anton Pan le-a scos sub titlul „Versuri musiceşti ce să cântă la Naşterea Mântuitorului nostru I(sus) Hs şi în alte sărbători ale anului”. Tipărite, la început în anul 1830, se cer de popor şi se retipăresc în ediţia a doua (1834), apoi a treia (1846), apoi a patra (1848) şi, mai târziu, 1852, 1854 etc. În prefaţa primei ediţii, ne istoriseşte Anton Pan că era o datină mai veche „de a se cânta versuri în seara Naşterii Mântuitorului”. Aci arată şi contribuţia sa personală la înregistrarea, pe calea tiparului, a unei tradiţii existente: „aceste versuri, neavându-le tipărite, din mână în mână şi din auzite scriindu-le, atât le smintise din calea lor, încât mai nici un înţeles nu avea într-însele. Pre aceste, într-acest chip eu văzându-le, m-am îndemnat şi, pe cât am putut, culegându-le, le-am îndreptat. Şi ca să nu rămână   puţina mea osteneală în deşert, le-am dat în ţipar dimpreună cu gla­surile lor”.

 

Deci, Anton Pan ne destăinuieşte faza trecerii colindelor, de la auz, la manuscris, şi, de la ma­nuscris, la tipar. Dar toate acestea, în legătură cu Biserica.

 

Într-un mic şi interesant studiu, publicat de dl profesor N. Cartojan, sub titlul „Colindele cu Steaua”, într-o revistă (Arta şi Tehnică Grafică, Buletinul Imprimeriilor Statului, Caietul nr. 6, Decembrie 1938 – Mar­tie 1939), ni se prezintă multe alte interesante documente tipărite, în ceea ce priveşte vechimea acestor co­linde, precum şi a legăturilor cu ac­ţiunea Bisericii, din diferitele ţinu­turi locuite de Români, până la Ma­ramureş şi Banat. Iar în recenta pu­blicaţie din „Biblioteca enciclopedi­că” a Fundaţiei, întitulată „Cărţile populare în literatura românească. II Epoca influenţei greceşti”, tot dl prof. N. Cartojan, la capitolul dramei religioase, când tratează despre ,,Cântece de stea”, documentează, cu texte greceşti, apropierea dintre aceste colinde de la noi cu anumite colinde greceşti. Dovadă de-o tradiţie ortodoxă a ace­stor colinde, după cum altele au şi influenţe apusene.

 

Dl Al. Rosetti, în lucrarea „Colindele religioase la Romani”, publicată de Academia română (Analele A. R. Tom. XL, Memoriile secţiei literare) conchide că Biserica bizantină a dat putinţa poporului, pe această cale, ca „să-şi astâmpere setea de a cunoaşte faptele Mântuitorului sau ale Maicii Domnului, judecata din urmă şi viaţa după moarte, raiul şi iadul” (p. 76).

 

Din toate aceste dovezi, reiese acest trecut frumos al Bisericii, de misionarism prin tineretul creştin, în masele populare. Iar din acest trecut se desprinde datoria preoţilor catiheţi de a continua această operă misionară cu copiii şi tineretul, atât prin Biserică, cât şi prin şcoală, acolo unde sunt chemaţi să predea învăţământul religios” / Preotul MIHAIL BULACU (Almanahul „Curentul” 1941, p. 56).

 

 

În Catavasierul din 1747, cu doar primele două versuri citate de preotul Bulacu, pentru că toate celelalte probează drept autor pe un călugăr lipsit de orice har liric, se narează şchiop mitul Naşterii lui Iisus Hristos (Iisus, nu Isus, cum s-a scris cale de veacuri, pentru că ortodoxia dorea să se distanţeze de catolicism prin propriul ei Fiu al Tatălui Ceresc):

 

Steaua de sus răsare;

Cu o taină mare.

Steaua străluceşte

Şi pe Hristos vesteşte.

 

Steaua îşi dă rază

Şi pe magi îi luminează,

Şi magii grăiesc

Grai filosofesc:

 

Tu eşti cea prorocită

De Valaam vestită,

Că de când pământul

N-au născut cuvântul

 

Şi fără de acesta

N-au născut Precesta.

Născu pe Hristos

Lumii spre folos.

 

O stea prea luminoasă

Din toate aleasă.

Cu a ta ivire

Ne înveţi întocmire

 

Şi nouă ne scrie

În astronomie

Că s-au născut jos

Împăratul frumos

 

În cetatea lui David

Pildă arătând.

Au călătorit

Trei crai despre răsărit

În Vifliem au venit

 

Şi îndată au aflat

Pe cel ce au căutat

Şi i s-au închinat

Ca unui împărat,

 

Daruri în mâini ţinând

Şi lui Hristos cuvântând:

Cocoane Împărate

Şi prea luminate,

 

De ştim cine eşti, mărite

Şi în troiţe slăvite,

În ce chip ai venit

 

Şi din fecioară te-ai născut,

Din fecioară curată

Şi prea nevinovată,

Pentru aceasta ne rugăm ca şi de la noi să primeşti

Daruri lumeşti.

 

 

Dumneavoastră, cinstiţi boieri, aceasta vă e steaua de care au prorocit, mai înainte Valaam, zicând că va răsări o stea din Iacov şi se va ridica un împărat din Israeiliţi, şi va sfărâma pre toţi domnii Moabiţilor; care stea fost-au povăţuiţi acei trei crai şi de lumină purtători filosofi, şi după raze-i mergând până la Vifliem, găsit-au pe Hristos Prunc mic, înfăşat şi cu bucurie au zis: Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru, Domnul Dumnezeu, îngenunchind şi daruri înmânând: Aur, smirnă şi tămâie…” (lipsind părţi din pagină, nu pot translata în continuare şi nici nu îşi are rostul).

 

 

 

[1] Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, I, Minerva 1981, p. 267

 


„Obiceiuri păgâneşti la Români”

Primul mare neadevăr despre spiritualitatea strămoşească susţine că „poporul nostru românesc s-a încreştinat cam în acelaşi timp când s-a şi format”. Spiritualitatea este, întotdeauna, altceva decât statalitatea, iar formaţiunile politico-administrative valahe, şi nicidecum romane sau române, cum avea să forţeze nota Şcoala Ardeleană, păstrau memoria subconştientă pelasgă, deci un dat spiritual european care îşi putea afla normalităţi în creştinism, dar nu şi iniţieri. În fond, şi Augustin susţinea că religia pe care o numim creştinism a existat dintotdeauna, Iisus umanizând-o, iluminând-o întru dreptate şi devenind „Soarele Dreptăţii”.

*

Între Calea lui Iisus şi bisericile de după anii 300 nu prea există puncte comune, intoleranţa instituţională bisericească folosind minciuna şi contrafacerea spirituală pentru a stăpâni şi controla totul. Dar tocmai în aceste exagerări dogmatice, dacă nu cumva doar propagandistice, există mărturii care păstrează reperele difuze ale datului primordial, deci ale Datinii, pe care, cu oarecare eforturi şi prospeţimi ale minţilor, le putem desluşi. Întru argumentare, voi folosi pledoariile demagogice ale presei religioase româneşti, începând cu „Obiceiuri păgâneşti la Români”, text publicat de „organul Vicariatului Episcopal gr. Cat. Român din Maramureş”, gazeta „Dumineca” (VII, 31, 3 august 1930, pp. 2 şi 3), text din care am preluat şi platitudinea încreştinării poporului român odată cu formarea sa. Pornind de la această platitudine unanim şi resemnat acceptată, cu paguba desprinderii brutale de rădăcini, propagandistul religios îşi permite obrăznicia acuzării bietului nostru popor, care încă mai păstra, măcar la nivel totemic şi ritualic, frânturi din spiritualitatea ancestrală a Europei continentale: „Ar fi, în urmă, firesc ca în viaţa lui sufletească-religioasă, să nu se afle alte datini şi moravuri, decât de acele care să fie luate din învăţătura, viaţa şi din faptele alese ale credinţei creştine. Şi totuşi, dacă am privi şi observa viaţa lui religioasă, în felul cum se împlineşte şi se petrece la noi, putem să descoperim uşor şi trebuie să spunem că poporul nostru, pe lângă datinile şi moravurile care se împacă cu adevărurile şi învăţătura credinţei noastre, păstrate de Sf. Maică Biserică, el mai ţine şi mai săvârşeşte şi alte forme, fapte, datini şi apucături, care nu se ţin de Legea noastră creştină, care sunt cu totul străine de învăţătura Domnului Christos şi, de cele mai multe ori, de tot contrare şi păgubitoare pentru credinţa şi viaţa sufletului nostru”.

Spiritualitatea, susţineau şi Lucian Blaga („matricea” şi „faptul stilistic”), şi Mircea Eliade („aderenţa la scenariul mitic primordial”), defineşte vechimea şi originea unui popor. „Poporul român, în simplitatea sa, nu s-a despărţit de legendele păstrate din vechime, nici de mitologia cea filosofică a străbunilor săi. Nici barbaria veacurilor trecute, nici năzuinţa cuceritorilor nu i le-a putut şterge din inimă, n-a putut să le încurce, să le încuscreze cu cele moderne, şi nici creştinismul n-a fost în stare să dezrădăcineze reminiscenţa ce a păstrat-o românul pentru zeii mitologiei romane. În deşert au stăruit mulţi, sub diverse pretexte, să şteargă din imaginea cea vie a românului ţăran aducerea aminte a lui Joe, Mercur, Vinere, şi de alţi zei antici, care-şi au adoraţi şi adoratoare mai ales în casele românaşilor şi ale româncelor, şi credinţa în zeii cei vechi nu o poţi dezrădăcina cu uşurinţă, şi cred că nici nu e de lipsă a o stârpi, când aceea nu e stricăcioasă. / Aşadar, mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării” (Teodor Roşu, Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi, în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32).

*

Ceea ce însemna, de fapt, un patrimoniu identitar pururi viu, de care ar trebui să ne îngrijim în permanenţă, a fost şi este pururi stigmatizat de religie. Nu de creştinism, de spiritualitatea revigorată de Iisus Hristos, ci de instituţiile religioase dogmatice, care nu vor ţine cont niciodată de „sigiliul dumnezeirii”, pe care îl reprezintă o identitate naţională. Instituţia bisericească, „neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici calendele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine. Ci silinţa, măcar că foarte sinceră, a avut succes numai pe jumătate: calendele, adică colindele noastre, păstrară numeroase răsunete mitologice străvechi” (Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 51).

E o diferenţă umană şi patriotică între susţinerile vechilor cărturari ardeleni şi dogmatismul intolerant, care continuă cu nonşalanţă: „Din cele mai vechi timpuri ele (elementele Datinii – n. n.) se ţin şi se păstrează cu mare îngrijire, amănunţit chiar şi în oarecare măsură chiar cu încăpăţânare. Aceste obiceiuri greşite au şi dat naştere la multe tulburări, rătăciri în trecut şi mai ales au dat mult de lucru în păstorirea sufletească şi părinţilor sufleteşti a credincioşilor, servitorilor altarului, preoţilor. Ei le-au cunoscut de la început şi şi-au dat seama de stricăciunea şi deşertăciunea lor şi putem spune că în bună parte şi-au dat silinţa să şi scoată şi stârpească aceste buruieni otrăvitoare din grădina vieţii noastre sufleteşti, atât prin îndemnul şi faptele vieţii, cât şi mai ales prin cuvântările din Biserică: prin predici”.

*

Împotriva unor astfel de vrăjmăşisme identitare, prin care „această avuţie naţională românească este, azi, mai mult ca oricând mai înainte, ameninţată cu eterna înmormântare în noianul uitării” (Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, pp. 51, 52), s-au ridicat voci în pustie, voci care conştientizau că trebuie să mizăm pe „aceste tradiţiuni sacre ca pe unele din cei mai principali şi mai puternici conservatori ai naţionalităţii noastre române printre furtunile milenare”, pentru că „nu cutare şi cutare biserică, cutare şi cutare confesiune, cu principii altminteri prea divine, prea liberale, prea umanitare, precum că „nu este între noi nici grec, nici roman, nici liber, nici sclav, ci toţi suntem una în Christos”, nu atare biserica şi confesiunea religioasă ne-au dat cele ce nici dânsele nu aveau: puterea conservatoare a naţionalităţii noastre. Biserica ne face serviciu naţional conservativ numai accidental, numai întrucât ştie răspândi lumina; ea, din contra, ne-a dat când pe mâna slavonismului, când pe a grecismului, când pe altele” (Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 52). Dar oricâtă iluminare, în sensul augustinian, exista şi încă mai există în pledoariile veşniciei neamului nostru, militanţii beznei nu s-au dat şi nu se dau bătuţi, crucificându-ne străbunii din ceruri cu încăpăţânată îndărătnicie:

„ Cu toate acestea („silinţa să şi scoată şi stârpească aceste buruieni otrăvitoare din grădina vieţii noastre sufleteşti”, de care se fac responsabili preoţii – n. n.), puţine din ele au fost părăsite, cele mai multe dintre ele se mai ţin până azi ca şi scaiul ori spinul îndărătnic, pe care zadarnic se sileşte omul să le pustiască din cuprinsul pământului său. Multora le vor părea poate neînţelese acestea obiceiuri ciudate, mai ales dacă şi-ar pune întrebarea: de unde a putut împrumuta şi moşteni poporul românesc acestea obiceiuri, pe care nu le întâlnim decât la popoarele păgâne din trecut, ori la cele de azi? Şi răspunsul e cât se poate de limpede, dacă vom socoti că poporul nostru românesc s-a născut din amestecul alor două popoare păgâne: Romanii şi Dacii, care erau o ramură a unui mare popor vechi: Tracii. De la acestea două popoare străbune, care sunt strămoşii noştri, au adus românii acestea obiceiuri. Acestea popoare au trăit mai mult înainte de Christos, au fost păgâne şi astfel se va înţelege, că noi de aceea le avem şi până azi acelea obiceiuri, deoarece, cu toate că ne-am încreştinat, nu le-am părăsit şi le-am ţinut şi după încreştinare alături de învăţăturile şi prescrierile credinţei creştine”.

*

Daco-romanismul însemna, de fapt, o fereastră spre ceva mult mai îndepărtat şi, totodată, mai spiritual. E vorba de „religia care a existat dintotdeauna”, cum scria Augustin şi nicidecum de degenerescenţele idolatre, care nu existau şi la daci, ci doar la romani. În planul spiritualităţii, dacismul (preoţii lor, ctisti, erau, ca şi druizii, promotori ai religiei naturale, ai „nuntirii cosmice” – regăsibilă şi în „Biblie”) însemna o continuitate ancestrală şi nu o vulgarizare, de tip elen, a ordinii universale. Dar şi în condiţiile în care Datina nu ar fi însemnat un dat primordial, ci unul mai recent, daco-roman, cine îndreptăţea dogmatismul să ne secere şi din această rădăcină?

„Este limpede – continuă propagandistul bisericesc din Maramureş –, că acum nu mai au nici un rost, le-a trecut vremea şi sunt cu totul păgubitoare pentru sufletul şi credinţa noastră. În trecut, când mintea şi sufletul popoarelor au fost întunecate şi stăpânite de rătăcirile păgâneşti („pagane” înseamnă, în latină, „sate”, deci comunităţi mici, în care supravieţuirile spirituale sunt mai îndelungate – n. n.), ele au putut să dăinuiască, pentru că a lipsit lumina şi priceperea. Dar după ce Legea nouă a lui Christos-Dumnezeu a adus pe pământ: calea, adevărul şi viaţa vecinică, care învăţătură dumnezeiască a luminat apoi toate neamurile pământului, scoţându-le din întunericul robiei păcatului, să mai credem şi să mai ţinem astfel de rătăciri păgâneşti este o faptă păcătoasă, o ispitire a lui Dumnezeu şi o mare ruşine pe capul nostru. Şi numai cu mintea sănătoasă dacă le-am cerceta acestea datini, am putea vedea că ele nu au nici un înţeles, nu pot aduce nici un folos, sunt o josnică amăgire. Aşa că putem spune că deşteptăciunea unui popor se poate vedea azi şi din aceea că oare ţine ori nu şi în ce măsură astfel de obiceiuri sterpe, goale şi păgubitoare, rămase ca o pată şi o tristă amintire din trecutul nostru, de pe când fuseserăm păgâni”.

*

Iar concluzia dogmatică, deja clasicizată, este, ca întotdeauna, penibilă: „Toate aceste credinţe şi fapte deşarte sunt pornite de la puterile întunerecului şi, în urmare, aduc osânda vecinică asupra acelora care cred în ele şi le fac. Apoi, cu astfel de obiceiuri, ne mai facem şi de ruşinea şi de râsul lumii şi numai ne batjocorim noi pe noi înşine, arătându-ne prin ele întunecimea mintii noastre. Deci, cum zice Românul: Cele rele să se spele, cele bune să s-adune!”.


Pagina 1 din 712345...Ultima »