ANTIROMÂNISMUL ORTODOX | Dragusanul.ro

„Obiceiuri păgâneşti la Români”

Primul mare neadevăr despre spiritualitatea strămoşească susţine că „poporul nostru românesc s-a încreştinat cam în acelaşi timp când s-a şi format”. Spiritualitatea este, întotdeauna, altceva decât statalitatea, iar formaţiunile politico-administrative valahe, şi nicidecum romane sau române, cum avea să forţeze nota Şcoala Ardeleană, păstrau memoria subconştientă pelasgă, deci un dat spiritual european care îşi putea afla normalităţi în creştinism, dar nu şi iniţieri. În fond, şi Augustin susţinea că religia pe care o numim creştinism a existat dintotdeauna, Iisus umanizând-o, iluminând-o întru dreptate şi devenind „Soarele Dreptăţii”.

*

Între Calea lui Iisus şi bisericile de după anii 300 nu prea există puncte comune, intoleranţa instituţională bisericească folosind minciuna şi contrafacerea spirituală pentru a stăpâni şi controla totul. Dar tocmai în aceste exagerări dogmatice, dacă nu cumva doar propagandistice, există mărturii care păstrează reperele difuze ale datului primordial, deci ale Datinii, pe care, cu oarecare eforturi şi prospeţimi ale minţilor, le putem desluşi. Întru argumentare, voi folosi pledoariile demagogice ale presei religioase româneşti, începând cu „Obiceiuri păgâneşti la Români”, text publicat de „organul Vicariatului Episcopal gr. Cat. Român din Maramureş”, gazeta „Dumineca” (VII, 31, 3 august 1930, pp. 2 şi 3), text din care am preluat şi platitudinea încreştinării poporului român odată cu formarea sa. Pornind de la această platitudine unanim şi resemnat acceptată, cu paguba desprinderii brutale de rădăcini, propagandistul religios îşi permite obrăznicia acuzării bietului nostru popor, care încă mai păstra, măcar la nivel totemic şi ritualic, frânturi din spiritualitatea ancestrală a Europei continentale: „Ar fi, în urmă, firesc ca în viaţa lui sufletească-religioasă, să nu se afle alte datini şi moravuri, decât de acele care să fie luate din învăţătura, viaţa şi din faptele alese ale credinţei creştine. Şi totuşi, dacă am privi şi observa viaţa lui religioasă, în felul cum se împlineşte şi se petrece la noi, putem să descoperim uşor şi trebuie să spunem că poporul nostru, pe lângă datinile şi moravurile care se împacă cu adevărurile şi învăţătura credinţei noastre, păstrate de Sf. Maică Biserică, el mai ţine şi mai săvârşeşte şi alte forme, fapte, datini şi apucături, care nu se ţin de Legea noastră creştină, care sunt cu totul străine de învăţătura Domnului Christos şi, de cele mai multe ori, de tot contrare şi păgubitoare pentru credinţa şi viaţa sufletului nostru”.

Spiritualitatea, susţineau şi Lucian Blaga („matricea” şi „faptul stilistic”), şi Mircea Eliade („aderenţa la scenariul mitic primordial”), defineşte vechimea şi originea unui popor. „Poporul român, în simplitatea sa, nu s-a despărţit de legendele păstrate din vechime, nici de mitologia cea filosofică a străbunilor săi. Nici barbaria veacurilor trecute, nici năzuinţa cuceritorilor nu i le-a putut şterge din inimă, n-a putut să le încurce, să le încuscreze cu cele moderne, şi nici creştinismul n-a fost în stare să dezrădăcineze reminiscenţa ce a păstrat-o românul pentru zeii mitologiei romane. În deşert au stăruit mulţi, sub diverse pretexte, să şteargă din imaginea cea vie a românului ţăran aducerea aminte a lui Joe, Mercur, Vinere, şi de alţi zei antici, care-şi au adoraţi şi adoratoare mai ales în casele românaşilor şi ale româncelor, şi credinţa în zeii cei vechi nu o poţi dezrădăcina cu uşurinţă, şi cred că nici nu e de lipsă a o stârpi, când aceea nu e stricăcioasă. / Aşadar, mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării” (Teodor Roşu, Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi, în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32).

*

Ceea ce însemna, de fapt, un patrimoniu identitar pururi viu, de care ar trebui să ne îngrijim în permanenţă, a fost şi este pururi stigmatizat de religie. Nu de creştinism, de spiritualitatea revigorată de Iisus Hristos, ci de instituţiile religioase dogmatice, care nu vor ţine cont niciodată de „sigiliul dumnezeirii”, pe care îl reprezintă o identitate naţională. Instituţia bisericească, „neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici calendele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine. Ci silinţa, măcar că foarte sinceră, a avut succes numai pe jumătate: calendele, adică colindele noastre, păstrară numeroase răsunete mitologice străvechi” (Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 51).

E o diferenţă umană şi patriotică între susţinerile vechilor cărturari ardeleni şi dogmatismul intolerant, care continuă cu nonşalanţă: „Din cele mai vechi timpuri ele (elementele Datinii – n. n.) se ţin şi se păstrează cu mare îngrijire, amănunţit chiar şi în oarecare măsură chiar cu încăpăţânare. Aceste obiceiuri greşite au şi dat naştere la multe tulburări, rătăciri în trecut şi mai ales au dat mult de lucru în păstorirea sufletească şi părinţilor sufleteşti a credincioşilor, servitorilor altarului, preoţilor. Ei le-au cunoscut de la început şi şi-au dat seama de stricăciunea şi deşertăciunea lor şi putem spune că în bună parte şi-au dat silinţa să şi scoată şi stârpească aceste buruieni otrăvitoare din grădina vieţii noastre sufleteşti, atât prin îndemnul şi faptele vieţii, cât şi mai ales prin cuvântările din Biserică: prin predici”.

*

Împotriva unor astfel de vrăjmăşisme identitare, prin care „această avuţie naţională românească este, azi, mai mult ca oricând mai înainte, ameninţată cu eterna înmormântare în noianul uitării” (Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, pp. 51, 52), s-au ridicat voci în pustie, voci care conştientizau că trebuie să mizăm pe „aceste tradiţiuni sacre ca pe unele din cei mai principali şi mai puternici conservatori ai naţionalităţii noastre române printre furtunile milenare”, pentru că „nu cutare şi cutare biserică, cutare şi cutare confesiune, cu principii altminteri prea divine, prea liberale, prea umanitare, precum că „nu este între noi nici grec, nici roman, nici liber, nici sclav, ci toţi suntem una în Christos”, nu atare biserica şi confesiunea religioasă ne-au dat cele ce nici dânsele nu aveau: puterea conservatoare a naţionalităţii noastre. Biserica ne face serviciu naţional conservativ numai accidental, numai întrucât ştie răspândi lumina; ea, din contra, ne-a dat când pe mâna slavonismului, când pe a grecismului, când pe altele” (Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 52). Dar oricâtă iluminare, în sensul augustinian, exista şi încă mai există în pledoariile veşniciei neamului nostru, militanţii beznei nu s-au dat şi nu se dau bătuţi, crucificându-ne străbunii din ceruri cu încăpăţânată îndărătnicie:

„ Cu toate acestea („silinţa să şi scoată şi stârpească aceste buruieni otrăvitoare din grădina vieţii noastre sufleteşti”, de care se fac responsabili preoţii – n. n.), puţine din ele au fost părăsite, cele mai multe dintre ele se mai ţin până azi ca şi scaiul ori spinul îndărătnic, pe care zadarnic se sileşte omul să le pustiască din cuprinsul pământului său. Multora le vor părea poate neînţelese acestea obiceiuri ciudate, mai ales dacă şi-ar pune întrebarea: de unde a putut împrumuta şi moşteni poporul românesc acestea obiceiuri, pe care nu le întâlnim decât la popoarele păgâne din trecut, ori la cele de azi? Şi răspunsul e cât se poate de limpede, dacă vom socoti că poporul nostru românesc s-a născut din amestecul alor două popoare păgâne: Romanii şi Dacii, care erau o ramură a unui mare popor vechi: Tracii. De la acestea două popoare străbune, care sunt strămoşii noştri, au adus românii acestea obiceiuri. Acestea popoare au trăit mai mult înainte de Christos, au fost păgâne şi astfel se va înţelege, că noi de aceea le avem şi până azi acelea obiceiuri, deoarece, cu toate că ne-am încreştinat, nu le-am părăsit şi le-am ţinut şi după încreştinare alături de învăţăturile şi prescrierile credinţei creştine”.

*

Daco-romanismul însemna, de fapt, o fereastră spre ceva mult mai îndepărtat şi, totodată, mai spiritual. E vorba de „religia care a existat dintotdeauna”, cum scria Augustin şi nicidecum de degenerescenţele idolatre, care nu existau şi la daci, ci doar la romani. În planul spiritualităţii, dacismul (preoţii lor, ctisti, erau, ca şi druizii, promotori ai religiei naturale, ai „nuntirii cosmice” – regăsibilă şi în „Biblie”) însemna o continuitate ancestrală şi nu o vulgarizare, de tip elen, a ordinii universale. Dar şi în condiţiile în care Datina nu ar fi însemnat un dat primordial, ci unul mai recent, daco-roman, cine îndreptăţea dogmatismul să ne secere şi din această rădăcină?

„Este limpede – continuă propagandistul bisericesc din Maramureş –, că acum nu mai au nici un rost, le-a trecut vremea şi sunt cu totul păgubitoare pentru sufletul şi credinţa noastră. În trecut, când mintea şi sufletul popoarelor au fost întunecate şi stăpânite de rătăcirile păgâneşti („pagane” înseamnă, în latină, „sate”, deci comunităţi mici, în care supravieţuirile spirituale sunt mai îndelungate – n. n.), ele au putut să dăinuiască, pentru că a lipsit lumina şi priceperea. Dar după ce Legea nouă a lui Christos-Dumnezeu a adus pe pământ: calea, adevărul şi viaţa vecinică, care învăţătură dumnezeiască a luminat apoi toate neamurile pământului, scoţându-le din întunericul robiei păcatului, să mai credem şi să mai ţinem astfel de rătăciri păgâneşti este o faptă păcătoasă, o ispitire a lui Dumnezeu şi o mare ruşine pe capul nostru. Şi numai cu mintea sănătoasă dacă le-am cerceta acestea datini, am putea vedea că ele nu au nici un înţeles, nu pot aduce nici un folos, sunt o josnică amăgire. Aşa că putem spune că deşteptăciunea unui popor se poate vedea azi şi din aceea că oare ţine ori nu şi în ce măsură astfel de obiceiuri sterpe, goale şi păgubitoare, rămase ca o pată şi o tristă amintire din trecutul nostru, de pe când fuseserăm păgâni”.

*

Iar concluzia dogmatică, deja clasicizată, este, ca întotdeauna, penibilă: „Toate aceste credinţe şi fapte deşarte sunt pornite de la puterile întunerecului şi, în urmare, aduc osânda vecinică asupra acelora care cred în ele şi le fac. Apoi, cu astfel de obiceiuri, ne mai facem şi de ruşinea şi de râsul lumii şi numai ne batjocorim noi pe noi înşine, arătându-ne prin ele întunecimea mintii noastre. Deci, cum zice Românul: Cele rele să se spele, cele bune să s-adune!”.


Raptul austriac din gloria Bisericii Ortodoxe

 

commons.wikimedia.org: Ucraineni din Bucovina, în 1915

De peste un veac, pe care eu încă nu l-am împlinit, se tot repetă prin românime că, după ce au comis „cumplitul rapt” al răpirii Bucovinei de la „patria mamă” (Turcia, în dreptul internaţional; Rusia, în fapt), austriecii s-au pus pe rusificat masiv Bucovina, visând, probabil şi o despresurare a Vienei de sub ruşi, dacă tot le merseseră cu turcii. Dar se întâmplă, de o vreme, că tot transcriu recensămintele din anii 1770-1774, făcute din ordinul feldmareşalului rus Rumeanţev (Rumeantzow, în alte grafii), şi nu pot să nu bag de seamă şi la cap că, cu prilejul transcrierilor de până acum, am întâlnit atâţia ruşi prin Bucovina, prin ţinuturile Botoşanilor şi prin cele ale Hotinului, încât mi-e teamă – vorba vine! – că s-au aşternut „fraţii de la răsărit” prin sângele (şi prin codul genetic) celor mai mulţi dintre moldoveni. În anii aceia, măcar jumătate dintre locuitorii din nordul moldav erau ruşi, iar austriecii, degeaba se laudă, nu i-au adus, pentru că abia unelteau pentru medierea cu folos între turci şi ruşi, care aveau nevoie de niscaiva pace, batăr până să se usuce sângele de pe piepturile cailor. Şi-atunci, cine i-a adus, cine a rusificat atât de glorios nordul Moldovei?

commons.wikimedia.org: Ucraineni din Bucovina

Răspunsul e simplu: proprietarii. Cei câţiva boiernaşi, care mai aveau jirebii prin unele sate, şi, mai ales, marele proprietar de moşii, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă. Şi să nu credeţi că i-a fost uşor: începuse cu doar câţiva huţului, cărora le-a închiriat munţii, numind obcinele Bucovinei „munţii huţăneşti”. Curând, pentru că pământuri întinse şi roditoare şedeau nelucrate, Biserica Ortodoxă, care predica în slavonă, pentru că limba română era diavolească, a început să-şi aducă din Rutenia şi de prin Galiţia enoriaşi cu har dumnezeiesc, lucrând persuasiv pentru îndumnezeire şi cu populaţia băştinaşă: „Marie, Marie, ca mâine ai să ajungi în faţa lui Isus (încă nu se scria „Iisus”, pentru distigere de „papistaşi”) şi nu o să poţi să-ţi spui păsurile, pentru că nu cunoşti limba lui Dumnezeu, slavona; iar Isus nu înţelege iotă din limba diavolească a moldovanilor!”. Biata Maria, bigotă şi atunci, ca şi azi, începea să rumege silabe slave, pentru a-şi pregăti rechizitoriul căinţei în limba rusă, pe care, când va fi să fie, să-l înmâneze bunului Iisus, apoi, încetul cu încetul, a învăţat ruseşte şi a murit fericită. Am ascultat-o, pe când păşea pe cer, cât de duios şi de sfâşietor murmura: „Boje, moi! Boje, moi!”.

commons.wikimedia.org: Ucraineni din Bucovina

Aşa că îi rog pe istorici şi pe ceilalţi patrioţi români să nu mai păgubească, în favoarea austriecilor, Sfânta Biserică Ortodoxă Română de gloria de a fi rusificat nordul Moldovei şi le mulţămesc anticipat, în limba moldovenească a dumnezeirii: „Bogda-prosti!”.


Demsuş sau aşa-i românul, halal să-i fie!

Franz Jaschke: Demsus, Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen

Aşa arăta, în 1810, templul solar de la Demsuş, care încă trecea drept vestigiu roman. Apoi, după cum îmi arată o fotografie trimisă de domnul László Gergely Pál, templul milenar, mărturie de preţ, dar ignorată a rădăcinilor neamului nostru, a avut soarta altui tezaur identitar, a colindelor, care au fost „încreştinate” până la dispariţie, pe pământul sterp crescând voioase, în locul lor, cântecele creştine de stea şi vifleimurile. La fel, din monumentul străvechi al Demsuşului a dat trunchi o  biserică:

E rău? E bine? Dacă luăm în calcul indiferenţa noastră seculară faţă de îndatoririle către străbuni, e bine: măcar acoperişul bisericii protejează ruina. Dar, dacă ţinem cont de ce fac alţii cu astfel de moşteniri, e rău. Dar ce contează: aşa-i românul, halal să-i fie!


„Actul acesta de trădare al României credule”

Armata Română, trecând Carpaţii spre Ardeal

*

MOTO: „Românii din Trasilvania și Ungaria nicicând n-au apelat la ajutorul lor

şi n-au cerut să-i mântuiască din nici o robie, pur și simplu pentru că

noi am avut și avem o soartă de sută de ori mai bună decât poporul din România”.

*

Niciodată nu am avut necuviinţa de a-mi judeca poporul, dar întotdeauna am vrut să ştiu cât mai mult despre adevărurile lui. Minciuna, cum spuneau Cantemir şi Xenopol, numai rău aduce Neamului nostru, pentru că neadevărul nu foloseşte decât celor care ne sleiesc de energiile benefice astăzi. Iar când am scris că românii ardeleni şi bucovineni nu-şi doreau unirea cu România, decât în clipa în care au avut de a alege între două rele, nu am răvăşit morminte. Dimpotrivă. Lista eroilor români din Bucovina, care s-au jertfit pentru modelul de viaţă european, pe care îl reprezenta imperiul austriac, am fost printre puţinii care au publicat-o cu tot respectul, în ciuda faptului că am o lacrimă în plus pentru Ion Grămadă, care a ales să moară pentru Întregirea Neamului, cu toate că m-a tulburat destinul cristic al tinerilor bucovineni Zamfir Nicoară şi Dumitru Catană, distinşi prin vitejie la asediul Lembergului, oraş polon pe care încercau să-l smulgă ruşilor, în beneficiul Austriei, dar care, la Satu Lung, lângă Braşov, când au avut de ales între a trage în ostaşii români, care năvăleau în Ardeal, şi a-şi săpa singuri mormintele, au ales martiriul. Nu am avut un cuvânt pătimaş împotriva colonelului Pop, care a dus la îndeplinire execuţia, nu i-am pus la îndoială românismul şi dreptul lui de a decide în ce statalitate vrea să creadă. Dar Nicoară şi Catană s-au aşternut pentru totdeauna în sufletul meu.

*

Pentru că, în curând, va reîncepe vânzoleala patriotardă şi pentru că politrucii de astăzi, cheltuind enorm pentru „Centenarul Unirii”, îşi vor cosmetiza doar imaginile lor compromise, fără să le pese de adevăr şi de adevărata poveste a neamului, o poveste în care, deşi condusă de mulţi ofiţeri incompetenţi, Armata Română a făptuit soclul durabil al demnităţii noastre, o să tot încerc să vă aduc în faţa minţilor şi a sufletelor respiraţia reală a zilelor de atunci, a zilelor de nenoroc prin care s-a prefaţat, pentru o singură dată în istorie, întoarcerea privirilor bunului Dumnezeu şi asupra noastră, a românilor.

*

*

1917: Principiul de naționalitate – un moft

*

„Ne sună necontenit în urechi pasajele din urmă ale declarațiunii de război, făcută de bărbații de stat perfizi și de regele României, fără nici o autoritate, Monarhiei noastre, în loc să-și arate recunoștința pentru binefacerile primite de la ea, în toate împrejurările, și mai ales pentru întemeierea existenței sale. În acele pasaje, piticul săbănog și prezumțios își motivează atacul nesăbuit față de uriașul generos, cu scopul de a elibera poporul român din Transilvania și Ungaria din robia maghiară. Câte fraze goale, atâtea minciuni grosolane, și câte afirmațiuni, atâtea acuze fulgerătoare în contra sa însuși și în contra faptelor proprii.

*

Mai înainte de toate este un fapt absolut incontestabil că Românii din Trasilvania și Ungaria nicicând n-au apelat la ajutorul lor și n-au cerut să-i mântuiască din nici o robie, pur și simplu pentru că noi am avut și avem o soartă de sută de ori mai bună decât poporul din România. Starea noastră naţională, economică, socială şi politică este dovedită cu date nerăsturnabile ca fiind cu mult superioară cetăţenilor români din România. Cât despre neajunsurile pe care au avut să le îndure cetățenii neromâni de acolo, ele sunt notorii și presa respectivă s-a făcut ecoul tuturor plângerilor destul de amare, care veneau de la un stat mic național, cu pretenții de apărător al principiului de naționalitate. Vorbele late și umflate au fost puse în curs de niște necăpătuiți pigmei ai politicii naționale intransigente, trecuți peste munți cu binecuvântarea părintelui Lucaciu, veșnicul candidat de arhierie și bogăție, de tristă memorie, și în cântecul bardului fără strună Goga, băiatul răsfățat al sorții.

*

Acum, când trădarea lor josnică a avut efectul de a înverșuna și mai tare pofta de luptă a fiilor neamului nostru și a le oțeli brațul întru apărarea tronului glorios al Habsburgilor și patriei noastre iubite chiar în contra fraților lor, denaturați cotropitori; acuma, când sperjurul lor s-a răzbunat în modul cel mai cumplit prin armele glorioase ale puterilor centrale nebiruite; acuma, când biruitorii generoși le-au oferit dreptul de pace aţâţătorilor nemernici, antantei nesăţioase şi seducătoare, ca să se curme acest război ucigător şi ruinător pentru omenirea întreagă, printr-o pace cinstită şi binefăcătoare: acum ies la iveală ghearele pisicii şi cele zece puteri aliate contra noastră declară pe faţă, cu o neruşinare nemaipomenită, că ele voiesc să continue lupta până când vor întrona principiul de naţionalitate şi vor dezmembra puterile centrale şi aliatele lor şi-şi vor mări, astfel, teritoriile imperiilor lor.

*

Mintea omenească stă în loc în faţa unor declaraţiuni atât de îngâmfate şi de contrazicătoare cu cele mai elementare principii de umanitate şi echitate, răsturnate prin însăşi starea faptică a lucrurilor şi prin ţinta aspiraţiilor lor nenaturale. Urmează oare Anglia vreun principiu naţional faţă de Irlanda, faţă de Buri, în Egipt, în Indii şi în celelalte colonii? Urmăreşte Franţa principiul naţional în recucerirea provinciilor de la Rhon, aparţinătoare imperiului german, cum s-au declarat ele însele, după războiul din anul 1870/71? Există principiu de naţionalitate în cerinţa de reconstituire a Belgiei unitare, când ştiut este că lupta dintre Flamanzi şi Waloni se dă, de multe decenii, tocmai pe acest principiu? Are Rusia pretenţia de a urmări un principiu naţional, când tinde la ocuparea Constantinopolului şi a strâmtorilor din Dardanele, fără să fi regulat, mai întâi, chestiunea polonă, chestiunea finlandeză, chestiunea ucraineană, chestiunea basarabeană şi a celorlalte seminţii din imperiul mozaic rusesc? Gânditu-s-a antanta la Românii din Valea Timocului şi Macedonia, când apără existenţa Serbiei regicide, devenită, prin acest fapt, nevrednică să mai existe pe harta Europei? Dar nenorocirea Greciei tot principiul naţional al antantei este? Contrazicerea flagrantă între declaraţiunile şi faptele antantei, pe deoparte, iar pe de altă parte, între trebuinţa de a înfăptui un principiu naţional, dezmembrând un stat şi alipind teritorii răpite la alt stat este atât de bătătoare la ochi, încât şi un orb o poate vedea.

*

Dar această contrazicere iese la iveală, cu mai mare putere, la România şi la scopul trădării ei. Fapt incontestabil este că între poporul nostru şi între cel din România nu există nimic în comun, nici în caracter, nici în aspiraţiuni, nici în sentimente. Limba şi legea comună n-au putut crea acea afinitate sufletească între aceste popoare, din simpla cauză că elementele constitutive şi mediul de dezvoltare a fost cu totul altul. Şi aceste fapte se confirmă exact prin toate declaraţiunile bărbaţilor competenţi şi prin toate manifestaţiunile vieţii. Cine a avut ocaziunea să cunoască oamenii şi curentele din România şi să facă comparaţie între noi şi ei, trebuie să ne dea dreptate, când afirmăm că diferenţa este ca între cer şi pământ şi că faţă de noi n-au avut şi, de aci, înainte, nu vor avea nimic mai puţin decât dragoste frăţească şi bune sentimente de dezrobire, când dânşii gem în robia întunericului, în robia mizeriei şi în robia ciocoismului, iar noi îi compătimim şi-i condamnăm pentru pacostea ce ne-au adus-o pe capul nostru fără de nici o vină.

*

Actul acesta de trădare al României credule şi uşuratice trebuie înşirat alături de celelalte acţiuni perfide ale antantei, de a ademeni pe cei slabi de înger şi a-i avea ca obiecte de compensaţie, cu care să-şi achite despăgubirile, la masa verde de pace. Antanta ştie doară că, prin realizarea scopurilor României, s-ar altera şi mai tare principiul de naţionalitate în acest stat, după ce, în 1913, s-a mai călcat o dată faţă de Bulgari. Nu iubirea faţă de noi, nici principiul naţional au mânat România în război în contra aliatelor ei naturale, în contra puterilor centrale, ci nenorocita poftă de mărire şi lăcomia sugerată de antantă. Nu s-a mulţămit cu teritoriile câştigate cu atâta uşurinţă, acum patru ani, ci, după pilda câinelui din fabulă, care şi-a văzut umbra în apă, cu bucata de carne în gură, s-a aruncat în valuri, să mai prindă şi bucata cealaltă şi, astfel, şi-a aflat pieirea.

*

Convingerea noastră intimă este că, în cazul de faţă, principiul de naţionalitate, iscodit de antantă, este un simplu moft, pentru ca să poată vârî zâzanie nouă între cetăţenii statelor centrale şi, mai ales, ale Monarhiei noastre, provocând bănuiala în suflete şi aţâţând spiritele şi aşa destul de agitate, în urma invaziunii josnice româneşti, care a produs atâtea victime. Cât   ne priveşte pe noi, Românii, oricât de dureros ne-a atins acest flagel al sorţii, ne vom reculege şi din această pacoste şi, credincioşi lealităţii dinastice şi iubirii noastre de patrie tradiţionale, ne vom îndoi opintirile şi jertfele de sânge şi avere, pentru ca să alungăm, cât mai în grabă, toţi norii grei de bănuială şi neîncredere, ce, pe nedrept, ne învăluiesc” (Gazeta Transilvaniei, Anul LXXX, Nr. 4, joi 12/25 ianuarie 1917)


„Dușmanul român”, urât de românii ardeleni

 

*

Există mărturii de presă, precum Amintiri din „România Mare”, extras din „raportul locțiitorului de primar Friedrich Fabrierus, din Brașov, în timpul ocupării orașului liber regesc Brașov prin dușmanul român, de la 29 August, până la 8 Octombrie 1916” (Gazeta Transilvaniei, Anul LXXX, Nr. 3, marți 19/23 ianuarie 1917), peste care poți trece lesne cu vederea, chiar dacă te zhârie în suflet expresia, referitoare la… eliberarea Brașovului „ocupat prin dușmanul român”. Dar descoperi alături, tot în prima pagină a acestei vechi gazete românești din Transilvania, pe post de articol de fond, un material care ia de guler, cu brutalitate, istoriografia oficială românească, „Vatra Luminoasă”:

*

*

„În soarta românilor din Ungaria a fost scris ca adevărata înfrățire româno-maghiară să se înfăptuiască în momentele acestea mărețe de apărare a existenței și mult iubitei noastre patrii, afară, pe câmpurile de luptă, departe de vatră, de bravii noștri flăcăi și viteji maghiari. Frăția aceasta de sânge, cu temelii veșnice, ne reamintește înfrățirea româno-maghiară din Arad, din ziua sfântului Ilie, din 2o Iulie vechi 1899, care, pentru noi, românii de sub coroana Sfântului Ștefan, este o zi de sărbătoare mare și care, de s-ar fi luat în serios și în România, ar fi o zi de sărbătoare națională pentru toți românii de pe tot globul pământului.

*

Este de remarcat că înfrățirea de atuncea s-a făcut de un om care, tocmai în aceste clipe istorice, conduce barca statului spre fericirea patriei noastre: contele Ștefan Tisza, ministru-președinte. Acest mare bărbat politic, a cărui valoarea de-abia generațile viitoare vor putea-o recunoaște în întregime, acest om cu voința sa de fier și privirea sa clară, ales de soartă a conduce trebile monarhiei în cele mai grele zile, când o lume întreagă a dat năvală asupra noastră și a aliaților noștri, acest om a dezlegat din timp problema româno-maghiară, care, dacă ar fi fost înțeleasă la timp de cei chemați, ar fi dus întreg neamul românesc, alături cu ungurii, la mărire și fericire.

*

Înfrățirea de atuncea s-a făcut cu ocazia instalării, în scaunul episcopesc din Arad, a arhimandritului Iosif Goldiș, vicar episcopesc din Oradea Mare și fost deputat guvernamental în dieta țării. Instalarea, care s-a făcut cu mare solemnitate, a fost asistată de mai mulți deputați maghiari, în frunte cu contele Tisza, care au participat cu toții la banchetul dat în onoarea zilei. Cuvântarea contelui Tisza, din această zi, va rămâne memorabilă pentru totdeauna, pentru că cuvintele rostite compun făclia care va lumina pentru vecie drumul politicii noastre:

*

„Națiunea maghiară are misiune mare de îndeplinit, pe care însă numai împreună cu aliatul ei natural o poate împlini, împreună cu neamul românesc. Pentru neamul românesc iarăși nu este un alt mod de fericire, decât înfrățirea cu maghiarii (sublinierea „Gazetei” – n. n.). Să se dea fiecăruia aceea ce e a lui și, atunci, înțelegându-ne unii cu alții, unindu-ne în bună înțelegere, nici porțile iadului nu ne vor putea birui!”.

*

Frăția și buna înțelegere, asta este vatra lumioasă, cu care ne alegem din războiul acesta teribil. Că este așa ne-o dovedește victoria armatelor noastre, despre care contele Tisza a zis că, înfrățite, nici infernul nu le va putea birui. Frăția fiilor noștri și ai confraților noștri maghiari își revarsă focul de iubire frățească și asupra celor rămași acasă, și în conlucrarea comună pentru izbânda finală, ne vedem datoria noastră cea mai înaltă spre a respecta astfel pactul de sânge, închiat, afară, pe câmpul cinstei și onoarei. Că așa va fi asta o garantează noul nostru metropolit Mangra, care, în ziua serbării înfrățirii din Arad, a arătat, aemenea, calea cea bună și dreaptă, pe care trebuie să o urmăm: biserica. „Scopuri nobile nu poate realiza nime fără biserica reprezentată prin cler și popor”.

*

Poporul românesc din Ungaria își urmează păstorul său luminat, înfrățit cu contele Tisza, în deplină convingere că numai îm modul acesta, urmărind calea creată de acești doi bărbați, va ajunge la fericire și prosperitate, spre vatra acea luminoasă, care ne va însufleți și în viitor, de a dezvolta forțele noastre în favoarea neamului și a patriei noastre nepieritoare”.

*

Trupe române în Budapesta

*

Că astfel de atitudine caracteriza românimea din Ardeal, până foarte aproape de intrarea definitivă a trupelor românești în Transilvania, cu popas îndelungat în Budapesta, o confirmă numeroase mărturii, pe care intenționez să le supun atenției zilei. Nu de alta, dar ar fi păcat să ne plecăm, la nesfârșit, în fața memoriei unor farisei precum Papp, Cristea, Goldiși, Maniu și așa mai departe, care moșteneau, din latinism, doar convingerea că „patria este acolo unde ne este bine”.


Pagina 1 din 612345...Ultima »