ANTIROMÂNISMUL ORTODOX | Dragusanul.ro

Antiromânism, în literatură: Crească sănătos!

Mihai Teliman
acel „Caragiale al Bucovinei”
20.11.1863, Siret – 21.12.1902, Siret

*

Expresia cea mai concretă a antiromânismului ortodox o constituie parvenitismul popesc, cel care „rânduia” poporul drept masă de reprezentativitate, în numele căreia să se dobândească spornice avantaje individuale. Iar cea mai sugestivă proză, în egală măsură savuroasă şi plină de amărăciune, din literatura românilor o constituie, fără îndoială, foiletonul-pamflet „Crească sănătos!”, scris de sireteanul Mihai Teliman, fost, pentru scurtă vreme, şi profesor de desen la gimnaziul din Suceava.

*

„Cetind pe Teliman, nimeni nu va face o jertfă a timpului său. Din două, trei rânduri culese oriunde se desface îndată un om cu gând adânc şi cumpănit“, Mihai Teliman fiind „un cetitor cu stăruinţă al bunelor opere din literaturile străine, un înfocat iubitor al neamului său aşa de nenorocit, un descoperitor fără silinţă al celor mai strălucitoare icoane, un umorist cu totul nou, ale cărui apropieri de idei, a cărui închipuire răsturnătoare a lucrurilor obişnuite dintre lucruri, a cărui putere caustică, arzând fulgerător, ar fi făcut cinste oricărei literaturi“ (Nicolae Iorga, Oameni care au fost, Vălenii de munte, 1911, apud Loghin, op. cit., pg. 229).

*

Românu-i om bun. El taie chiar cloşca pentru oaspeţi şi, neavând lemne, scoate hadaragul de la turtele şi o frige. Aşa-i firea lui şi din asta nu-l poţi scoate. Graţie acestei virtuţi, mulţi din ei au ajuns azi la sapă de lemn şi nici aceasta nu le trebuie, căci n-au câmpuri şi, prin urmare, ce prăşi. Acum încep încetişor a-şi pierde limba. Cel puţin, nu o cultivă. Cărţi româneşti rar unde întâmpini. Ici, colea, doar câte un ceaslov sau Visul Maicii Domnului.

*

În societăţile româneşti auzi vorbindu-se nemţeşte, evidenţele şi alte acte se scriu tot în aceeaşi limbă, ba unii încep acum şi „Tatăl nostru“ pe nemţeşte, doar ar fi mai degrabă auziţi în consiliul şcolar al ţării. De-l întrebi pe un cooperator sau „supranumerar“ (al doilea preot dintr-o parohie – n.r.) de ce nu scrie româneşte, te trezeşti cu următorul răspuns stereotip:

*

– Apoi, domnule, eu îs cooperator; de voi scrie româneşte, mă iau ceia la ochi şi, apoi, adio carieră. Stai să mă fac paroch şi atunci ai să vezi cum le frec harţagul!

După vreo douăzeci de ani, îl face paroch. Timpul evidenţei româneşti ar fi sosit.

– Scrii româneşte, de acum înainte, reverendisime?

*

La aceasta, capeţi răspunsul:

– Apoi, domnule, eu îs paroch; de voi scrie româneşte, m-or lua ceia la ochi şi asta n-o vreau. Stai să mă fac protopop şi, apoi, le frec eu harţagul, n-ai grijă!

După treizeci de ani, îl fac protopresviter. Tocmai atunci îi moare soţia. Toată politica sa rezervată n-a putut să accelereze numirea sa.

– Dar, acum, vei scrie româneşte, părinte, aşa-i?

*

Răspunsul:

– Apoi, domnule, eu îs protopresviter şi, de-oi scrie româneşte, m-or lua ceia la ochi şi asta n-o vreau. Stai să mă fac archimandrit şi, apoi, le frec eu harţagul, n-ai grijă!

După ce-i arhimandrit, are toate calităţile cerute de un candidat de mitropolit. Ca să nu fie luat la ochi, se fereşte cât se poate şi mai mult decât oricând de a fi „Român“.

Însă harţagul tot nu le freacă.

*

Capătă mitra, în fine. Visul e realizat. Acum aşteptăm, cu drept cuvânt, frecarea harţagului. Aşa! Dumnealui tace mai departe. Vrea să fie excelenţă. Şi aceasta se întâmplă.

– Ei, excelenţă, poate acum veţi pune un cuvinţel în favoarea limbii noastre?

– Domnule, puţină răbdare numai; am încă un mic plan şi, de-l scot în cale, nu te teme, îl frec eu!

*

Şi se face baron. Dar, acuma, vine morticica şi-i freacă dumisale harţagul, înainte de a-l fi frecat dumnealui altora. Fălcile mormântului apucă prada, brazda o acoperă, tragedia se încheie aici spre a se repeta în alte locuri.

Subiectul rămâne acelaşi, numai personajele se schimbă. Profesorii vor să fie directori, aceştia inspectori etc.

*

Numai pălimarii se ţin bine. Păcat că sunt aşa de puţini, căci nu de alta, dar naţia ar fi salvată.

Aşa merg treburile la noi, în vesela grădină.

*

De porţi o cravată tricoloră, îţi periclitezi existenţa. Nici bumb (insignă – n.r.) naţional nu poţi purta, doar numai la jiletcă, ascuns. Căci, de te zăreşte vreun muftişor, pe loc te pune la condică drept „daco-român“.

Ciudat lucru acesta! Dar sunt altele şi mai ciudate. Avem, de pildă, ici-colea, câte un Român care e de absurda părere că a fi naţional e o crimă. Cu astfel de oameni nu poţi sta de vorbă.

Cum se vede, stăm bine.

*

Românilor li s-a dat, în Suceava, sfatul să înveţe din răsputeri limba germană (de Erast Tarangul, nobil român de Valea Uţei, căpitan al Sucevei, şi de directorul gimnaziului, românul Vasile Burduhos -–n.r., sf. „Deşteptarea, nr. 20, 21/1908, pg. 319). Cea românească n-o ştiu şi aceasta le era de recomandat. Poate că se va face recomandarea la o altă sfinţire, de pildă când vom căpăta un gimnaziu românesc în Cernăuţi.

Parcă văd cum râzi, dragă cititorule! Ştiu că nu crezi că ni se va încuviinţa. Românilor li se ia ce au, de dat – nici vorbă! Poate se va schimba şi timpul şi vom căpăta un gimnaziu românesc în Cernăuţi.

*

Se întâmplă şi minuni la noi: câteodată, se iau în considerare şi cererile întemeiate ale Românilor. Se înţelege, cam răruţ.

Românii nu zic nimic. Ei sunt oameni buni. De aceea, până capătă câte ceva, le creşte părul prin cuşmă. Crească sănătos!“ (Mihai Teliman, Foiletoane, Suceava, 1906).


1918: Marea adunare naţională de la Alba Iulia

*

Proclamarea unităţii naţionale. Un neam, o ţară.

*

În ziua memorabilă din 18 Noemvrie (1 Decemvrie ) împlinitu-s-a şi al treilea act din opera mântuirii neamului românesc. După unirea Basarabiei, ruptă de la sânul mamei sale de nesaţiul imperialismului ţarist, şi a ţării mândre a fagilor, smulsă din frumoasa grădină a lui Ştefan cel Mare prin perfidia austriacă, era prea firesc ca şi partea robită de secole a corpului naţional din Transilvania, Ungaria şi Banat să urmeze legea firii şi, în marea sa adunare naţională, din sfânta cetate a gloriei şi a patimilor sale, să proclame unirea sa cu patria mamă.

*

Idealul naţiunii române de pretutindeni s-a desăvârşit. Sculaţi-vă voi cei din morminte la glasul trâmbiţelor învierii noastre! Săltaţi cei întristaţi de veacuri, căci iată, lacrămile voastre de durere s-au prefăcut în şiroaie de bucurie! Veseliţi-vă şi bucuraţi-vă, împreună cu noi, cei goniţi de oarba tiranie pentru dreptate şi adevăr, în acest ceas de învingere a dreptăţii eterne dumnezeieşti!

*

Liberaţi de cătuşele robiei milenare, cu smerenie ne închinăm providenţei dumnezeieşti, pentru că ne-a hărăzit a ajunge praznicul mare şi luminat, care, în momentele sale principale, s-a serbat în următorul chip:

*

Ajunul. Cei ce au avut rara fericire a petrece înălţătoarea zi de 18 Noemvrie (1 Decemvrie), între zidurile istorice ale cetăţii lui Mihai Viteazul, au cules impresiuni, care nu se mai pot uita. O sută de mii de oameni, adunaţi din toate ţinuturile locuite de români, într-un glas şi într-o simţire spus-au lumii întregi voinţa sa nestrămutată de a trăi într-un singur stat naţional cu fraţii săi din România, Basarabia şi Bucovina.

*

Între atâţia farisei de ieri, de ce nu ar fi loc şi pentru un buzincurist de astăzi?

Imensa afluenţă a lumii româneşti s-a început de joi. Vineri, la orele 5 d. a., sosesc P. S. Lor: Ioan I. Papp, Dr. Miron Cristea şi membrii Consiliului Naţional Central, în frunte cu dl Dr. Ştefan C. Pop. La gară aşteaptă, într-o ţinută mândră, compania de onoare a locotenentului Ovid Grita, comanda Legiunii naţionale române din Alba Iulia. Când intră trenul în gară, compania locotenentului Grita face onor la dreapta. Glasul biruitor al goarnei se amestecă cu puternicele acorduri ale imnului naţional, cântat de elevii institutului nostru teologic, care, cu însufleţire, sub stindard naţional, cu culorile aranjate orizontal, veniră la marea adunare.

*

După salutul Consiliului naţional din loc, prin graiul protopopului Vasilie Urzica şi răspunsul dlui Dr. Ştefan C. Pop, lumea trece la biroul de încartiruire, care se îngrijeşte de aşezarea în locuinţe din oraş şi cetate. Cu trenul dinspre Teiuş, sosesc prelaţii bisericii unite: P. S. L. Dr. Demetriu Radu, Dr. Traian Frenţiu, Dr. Iuliu Hossu şi vicarul Dr. Vasilie Suciu. Sâmbătă sosesc delegaţii din părţile sibiene, în frunte cu I. P. C. Sa păr. vicar arhiepiscopesc Dr. Eusediu Roşca. Trenurile tixite din toate părtile aduc mii şi mii de oameni. Mulţi vin pe jos şi cu trăsuri.

*

Pretutindeni, cântece şi jocuri, ovaţii şi scene de înfrăţire, ordine şi disciplină, care ar putea servi spre lauda şi a celor mai civilizate neamuri. Mulţămită admirabilei organizări şi a muncii gigantice, ce a prestat-o locotenentul Grita, în calitate de şef al poliţiei, nici un incident neplăcut n-a conturbat şi profanat evlavia şi măreţia serbării.

*

Praznicul. Conform programului stabilit, marea adunare s-a început cu serviciul divin, săvârşit în bisericile protopopeşti ale ambelor confesiuni române din loc. În biserica ortodoxă, a servit P. S. Sa părintele nostru episcop Ioan, asistat de P. C. Sa păr. vicar episcopesc Roman Ciorogariu, protopresbiterii Ioan Teculescu, Dr. Stroia, Procopiu Givulescu, Mihaiu Lucuţa şi Ghidiu şi diaconul Ioan Ciora.

*

Răspunsurile liturgice le execută corul legiunii din Sibiu, condus de dl Timoteiu Popovici. Fiori sfinţi şi lacrimi de bucurie au umplut ochii tuturor celor ce au asistat la acest serviciu înălţător. În loc de priceasnă, s-a cântat „Marşul legionarilor români”, iar la sfârşit, toţi credincioşii intonează „Deşteaptă-Te Române”. La cuvintele: „Murim mai bine-n luptă”, în semn de jurământ, toţi îşi ridică mâna dreaptă. Lacrămi curgeau şi din ochii P. S. Sale, când făcu otpustul întregit cu cuvintele „…Şi-a dat viaţă naţională şi neamului românesc”.

*

Terminat fiind serviciul dumnezeiesc, la orele 10, se începu marea adunare, în sala casinei militare din cetate, tixită de mulţimea delegaţilor din toate părţile şi decorată cu steagurile popoarelor eliberatoare şi a celor ce au avut soartă comună cu noi. Când intră în sală membrii Consiliului naţional, se fac ovaţii furtunoase. Între ovaţii nesfârşite îşi fac intrarea în sală şi urcă podiumul şi arhiereii ambelor confesiuni. Tot astfel, şi ofiţerii români şi reprezentanţii fraţilor din Basarabia şi Bucovina. Viu aclamat e şi generalul român dl Leonte, care ia loc lângă masa ziari­ştilor.

*

Adunarea o deschide dl Ştefan C. Pop, prin un discurs însufleţit, după terminarea căruia numeşte de notari ad-hoc pe domnii Dr. Laurenţiu Oanea, Dr. Sever Miclea, iar de raportor al comisiunii de verificare, pe Dr. Ion Suciu. După raportul dlui Dr. Ioan Suciu, fiind de faţă 1.228 de delegaţi, preşedintele Dr. Şt. C. Pop declară Adunarea Naţională capabilă de a aduce hotărâri decisive.

*

Constituirea se face, între vii aclamări, astfel: Preşedinţi: Gheorghe Pop de Băseşti şi episcopii Ioan I. Papp şi Dr. Demetriu Radu; vicepreşedinţi: Dr. Mihali, Dr. Ştefan Pop şi Ion Flueraş; notari: Dr. Al. Fodor, Dr. Sever Miclea, Dr. C. Brediceanu, Dr. Silviu Dragomir, Dr. L. Oanea, Iosif Ciser, Dr. Ionel Pop şi Dr. Gh. Crişan.

*

După cuvântul de deschidere al prezidentului Gheorghe Pop de Băseşti, se dă cuvânt dlui Vasilie Goldiş (discurs demagogic, în totală antiteză cu „Actul de fidelitate” din 1916, aşa că nu o să-l reproduc – n. n.).

*

Proclamarea României Mari. Vorbirea P. S. Sale păr. nostru episcop Ioan. Pe câmpul lui Horea. (Urmare.)

*

Când dl Vasile Goldiş, terminând citirea proiectului de rezoluţiune exclamă: „Trăiască România Mare!”, întreaga sală, într-un elan de nespusă însufleţire, izbucneşte în ovaţii şi aplauze frenetice. Arhiereii şi întreg Marele Sfat se ridică de pe scaune. Idealul naţional se înfăptui şi pământul sfânt al mândrei noastre împărăţii e udat de lacrămile bucuriei şi ale emoţiunii. Momentul istoric nu se poate descrie.

*

După expozeul istoric al dlui Goldiş, ia cuvântul înţeleptul neamului, dl Dr. Iuliu Maniu. Îşi începe vorbirea după urale şi ovaţii zgomotoase. Motivează hotărârile din proiectul de rezoluţie cu o logică, claritate şi uşurinţă proprie tuturor manifestaţiunilor din viaţa publică a fruntaşului care întruneşte în persoana sa simpatică dragostea şi încrederea întregului neam românesc.

*

În numele partidului social-democrat român, vorbeşte dl I. Jumanca. Discursul însufleţit şi cuminte a fost mereu subliniat de aplauze. Când rosti cuvintele: „Astăzi venim şi noi aici, adevăraţii reprezentanţi ai muncitorimii româneşti din Ungaria, Transilvania şi Banat, să declarăm, în faţa preacinstitei adunări, în faţa internaţionalei socialiştilor, în faţa întregii lumi, că vrem unirea tuturor românilor. Noi vrem şi suntem gata a lupta, cu toate mijloacele, pentru înfăptuirea şi apărarea unirii”, un uragan de aplanare (??? – n. n.) răsplăti hotărârea demnă şi bărbătească a muncitorimii române, care, în faţa tuturor intrigilor, s-a ştiut înălţa la priceperea imperativului vremurilor şi încălzi de idealul sfânt al întreg neamului românesc.

*

După ce, la somarea prezidentului, nimenea nu mai ia cuvântul, iubitul nostru Badea Gheorghe enunţă proiectul de rezoluţiune, primit cu unanimitate. Tot cu unanimitate se primeşte, la propunerea dlui Dr. A. Vaida, şi lista Marelui Sfat Naţional. Ia, apoi, cuvântul P. S. Sa Episcopul Dr. Demetriu Radu şi propune ca Adunarea Naţională să voteze mulţămită Consiliului Naţional Român, care şi-a depus mandatul, precum şi bărbaţilor care, cu zel şi devotament, ne-au pregătit acest praznic mare. Roagă, apoi, pe arhierei să binecuvânteze lucrările Adunării Naţionale (P. SS. LL. se ridică de pe scaune şi binecuvântă).

*

Măreaţa adunare o încheie seniorul episcopatului român şi locţiitor de mitropolit P. S. Să părintele nostru episcop Ioan prin următorul discurs (nu-l reproduc, datorită deselor atitudini antiromâneşti, pe care le-a manifestat chiar şi în „pastorale” acest ierarh oportunist; în fond, şi ca antiromân, şi ca filoromân, exprimările lui înseamnă o vâscoasă minciună – n. n.).

*

Erau aproape 2 ore, când acordurile puternice ale imnului naţional acoperiră ca nişte valuri ale mării tulburate de suflarea unui vifor neobişnuit ultimele cuvinte din frumoasa vorbire de încheiere a P. S. Sale. Şedinţa constituantei se termină şi lumea imensă porni pe câmpul lui Horia, unde evanghelia praznicului se vesti tuturor marginilor pământului, prin P. S. Lor episcopii Dr. M. Cristea şi Dr. Iuliu Hossu, şi alţi oratori. Frumos şi măreţ a fost praznicul învierii noastre şi demn de a fi serbat din neam în neam!” (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 48 şi 49, 25 noiembrie / 8 decembrie 1918 şi, respectiv, 2/15 decembrie 1918, p. 1).

*

Bietul de mine, care credeam că doar manifestările… unioniste de la Cernăuţi au fost penibile…


Atiunionism, până în dimineaţa… unirii!

*

Nu mă aşteptam să aflu, în mărturiile anului 1918, o atitudine antiunionistă a ardelenilor până în dimineaţa zilei în care, cu splendida noastră lipsă de memorie, noi sărbătorim, anual, Ziua Naţională, pe motiv că în 1 Decembrie 1918 s-ar fi desăvârşit unitatea noastră naţională. Subiectul îmi era cunoscut doar din exaltata noastră istorie şi nu-l puneam la îndoială, deşi e clasic oportunismul ierarhiilor ortodoxe din provinciile stăpânite, odinioară, de austrieci, ierarhii corupte cu bunăstare şi cu brâie vioi colorate şi tot mai late, de care au făcut haz amar şi Iraclie Porumbescu, în scrisorile către Mărioara, şi Mihai Teliman.

*

Împotriva unirii Ardealului cu Regatul Român erau, în primul rând, episcopii ortodoxiei româneşti din Transilvania, încă fascinaţi de avantajele oferite de habsburgi, ierarhii în cauză neratând nici o ocazie, nici măcar tradiţionalele „pastorale” de a-şi sublinia ataşamentul faţă de Casa de Austria şi faţă chiar şi de regatul ungar. Clerul avea, de lungi decenii, şi un oficios, „Biserica şi Şcoala”, singura publicaţie românească din Ardeal cu apariţii neîntrerupte chiar şi în anii grei ai războiului, când hârtia nici nu se prea găsea şi costa foarte mult. Nici un spaţiu alb, cu inscripţia CENZURAT nu se zăreşte în colecţia revistei, ierarhii românilor fiind mai austrieci chiar şi decât austriecii. Atât de fanatici în „credinţa faţă de Tron”, încât, în 1 decembrie 1918 (18 noiembrie, pe stil vechi), nu doar că „Biserica şi Şcoala” publica „Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia”, în care nu unirea cu România se promova ca scop, ci independenţa Ardealului, iar o circulară a „Episcopului Aradului, totodată şi locţiitor de mitropolit” interzicea menţionarea vreunui suveran în slujbele religioase, pentru că tocmai demisionase Carol, moştenitorul de ocazie al lui Fraz Iosif, iar pe Ferdinand I al României încă nu-l voia nimeni.

*

Adunarea Naţională de la Alba Iulia (de ce a fost ales acest oraş populat cu maghiari şi nu Blajul sau Năsăudul?), făcută prin reprezentanţi (exmişi, în limbajul vremii), încă mai căuta soluţii „între două rele”, dar, între timp, armate române, conduse de generalul Prezan, avansau spre inima Transilvaniei, prezenţa militară fiind, întotdeauna, benefică pentru… patriotism. Inclusiv pentru patriotismul reorientat al clerului antiromânesc din Ardeal, în frunte cu viitorul prim Patriarh al României Mari, Elie Miron Cristea.

*

Nu vreau să manipulez pe nimeni, aşa că mă voi mulţumi doar cu posibilitatea de a vă pune mărturii la dispoziţie, înainte de a vă prezenta şi reportajul… Unirii, rugându-vă să decideţi singuri dacă ar trebui să avem ca Zi Naţională una atât de penibilă, precum cea de 1 Decembrie 1918. Deci:

*

*

În „Pastorala de Crăciun a Excelenţei Sale, I. P. S. Domn arhiepiscop şi mitropolit Vasilie Mangra, VASILIE, cu mila lui Dumnezeu smeritul arhiepiscop şi mitropolit al bisericii ortodoxe a Românilor gr. or. din Ungaria şi Transilvania”, se spune: „Încins cu pavăza dreptăţii tradiţionale la Casa Habsburgică, iubitorul de Hristos împărat şi rege al nostru Carol, a biruit puterea covârşitoare a duşmanului în Alpi şi în Carpaţi. Pe temelia dreptăţii trebuie să stea dar şi popoarele, atât în lăuntru, cât şi în afară” (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 1, 1/14 ianuarie 1918, p. 4).

*

În „Pastorala de Crăciun a P. S. Sale părintele Episcop al Caransebeşului, MIRON, din mila lui Dumnezeu şi voinţa clerului şi a poporului dreptcredinciosul episcop român al eparhiei Caransebeşului”, ulterior fiind ales primul Patriarh al… României Mari, se afirmă, în aceeaşi linie antiunionistă: „Aceasta trebuie s-o pretindem sus şi tare şi noi, căci fiii poporului român şi îndeosebi credincioşii eparhiei noastre au fost viteji între cei mai viteji soldaţi ai monarhiei; şi sute de mii dintre români au sângerat pentru tron şi patrie, nu ca să fie restrânşi în libertate şi în drepturile lor, nu ca să fie împiedecaţi să-şi câştigă şi ei o părticică din pământul, pe care cu viaţa lor şi ei l-au apărat, sau să fie chiar dezmoşteniţi de avutul lor, ci ca drepturile şi libertatea să li se lărgească şi să devină stăpâni liberi pe avutul lor atât material, cât şi sufletesc. Mai mult, decât cu însăşi jertfa vieţii nu ştiu cum am putea dovedi loialitatea şi credinţa noastră faţă de patrie! Toate câte le cerem dorim să fie şi spre înflorirea patriei” (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 3, 14/27 ianuarie 1918, p. 3).

*

„Partidul poporal social-creştin. Sub titlul acesta au fuzionat partidul poporal şi partidul social-creştin. Programul noului partid e: 1. Validitarea pe toate terenurile vieţii religioase, politice, culturale, economice şi sociale a principiilor izvorîte din concepţia creştină despre lume. 2. Păstrarea caracterului istoric şi unităţii patriei şi consolidarea vieţii naţionale pe lângă respectarea principiilor care stau în legătură cu sancţiunea pragmatică. 3. Desvoltarea vieţii creştine prin reforme moderne” (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 6, 4/17 februarie 1918, p. 4).

*

„Nr. 2247/1918.

*

Circulară către toate oficiile protopresbiterale

şi parohiale din districtul Consistorului din Arad

*

Răsboiul înfricoşat tot mai dăinueşte, dar mare este speranţa noastră că, într-un timp deja nu prea îndepărtat, în urma biruinţei armatelor noastre neîntrecute, lumea va ajunge la limanul păcii fericitoare. Pacea atât de dorită se poate făuri numai prin învingere, dar pentru această învingere nu este suficientă vărsarea sângelui eroilor de pe câmpul de luptă, ci mai vârtos se recere sprijinul tuturor celor de acasă, care au datorinţa patriotică să provadă armata cu toate celea de lipsă, spre a putea ajunge scopul măreţ.

*

Acum, în zilele acestea, se încep semnările pentru al optulea împrumut de răsboiu în monarhia noastră. Credincioşii noştri vor fi luat ştire despre acest fapt deja şi din presă şi din comunicatele organelor administrative, cu toate acestea, având în vedere sfânta noastră datorie de a conlucra cu toate puterile noastre la isbânda finală a cauzei celei drepte, pentru care luptă monarhia noastră, grăbim şi din parte-ne a aduce aceasta la cuno­ştinţa tuturor credincioşilor noştri, pe care îi îndemnăm, ca şi de astădată să-şi facă deplin datoria lor faţă de patrie şi să subscrie cât mai mari sume pentru împrumutul al optulea de război.

*

Adresăm îndemnul acesta credincio­şilor noştri mai vârtos acum, când, în urma conjuncturilor de răsboiu, banii în mâinile lor s-au sporit în măsură mai mare ca orişicând, căci în chipul acesta ei nu numai îşi vor împlini cea mai elementară datorinţă cetăţenească, dar totodată îşi vor aşeza banii agonisiţi la locul cel mai sigur, în mâinile Statului, cu o rentabilitate, care nu se poate ajunge în nici un alt chip pentru capitalele menite spre fructificare, nici de aceea, pentru că, pe când banii depuşi la bănci aduc cel mult 4%, chiar numai 3 1/2 % , pe atunci obligaţiile împrumutului de răsboiu aduc 5 1/2 %.

*

Astfel stând lucrurile, îndatorăm din nou iubita noastră preoţime parohială ca această circulară a noastră să o citească în sf. Biserică, în cea mai apropiată Duminecă ori sărbătoare, explicând poporului credincios că ajutorul ce-l dăm statului, în schimbul obligaţiunilor oferite, ni-l dăm nouă, tuturor, şi astfel ajutând statul în purtarea răsboiului, ne ajutăm pe noi înşine şi, deodată cu promovarea intereselor statului, promovăm şi interesele noastre bine pricepute, pentru că obligaţiile împrumutului de război ne dau tot atâta garantă, câtă ne dau hârtiile în circulaţie.

*

Deci recomandăm iubitului cler şi popor, particularilor ca şi comunelor bisericeşti, să contribue la semnarea noului împrumut de război, pentru că capitalul ce s-ar investi în obligaţiunile acestui împrumut nu numai că este deplin asigurat, dar aduce şi camătă bună, din care motiv şi Consistoriul nostru, ca administrator al fondurilor diecezane, va semna din acestea fonduri şi de astădată o sumă mai însemnată.

*

Arad, 5/18 Iunie 1918 / Ioan I. Papp, episcop” (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 24, 10/23 iunie 1918, p. 4).

*

„Ziua natală a Maiestăţii Sale. Ieri, în 4/17 August 1918, fiind ziua natală a Majestăţii Sale regelui nostru Carol (noul rege al Ungariei – n. n.), s-a servit doxologie în biserica catedrală, la care au participat autorităţile noastre bisericeşti-şcolare, în frunte cu P. S. Sa dl episcop diecezan Ioan I. Papp, soldaţii români din loc şi public” (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 32, 5/18 august 1918, p. 2).

*

„Consiliul naţional al poporului român din Ungaria şi Transilvania s-a constituit, Miercuri, în 17/30 Octomvrie, din esmişii comitetului partidului naţional român şi ai comitetului central român al partidului social-democrat din Ungaria. Esmişii comitetului partidului naţional-român sunt domnii: Dr. Teodor Mihali, Vasile Goldiş, Dr. Alexandru Vajda-Voevod, Dr. Ştefan C. Pop, Dr. Aurel Lazar şi Dr. Aurel Vlad; ai partidului social-democrat român domnii: Ioan Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapinii, Baziliu Surdu, Tiron Albani şi Iosif Renoi. În jurul acestui consiliu să se grupeze întreaga suflare românească. Să fim toţi un trup şi un suflet, o gândire şi o voinţă!

*

Consiliu militar naţional român în Timişoara. Ofiţerii şi soldaţii români din garnizoana Timişorii şi cei de pe teritorul comandei militare din Timişoara s-au constituit în consiliu militar român, în frunte cu domnul Locotenent colonel: S. Brânduşa, căpitan auditor Dr. Ioan Popovici, căpitan S. Borbaş, căpitan Dr. Lucian Gheorghevici, locotenent Dr. Gheorghe Adam, locotenent Vasilie Eremiaş. Încă înainte de constituire, au adus la cunoştinţa Comandantului militar din Timişoara următoarea hotărâre, luată de totalitatea ofiţerilor români din Timişoara: 1) Ofiţerii şi soldaţii români de pe teritorul comandamentului militar din Timişoara decretează de constituit consiliul militar naţional-român. 2) Declară că atitudinea lor o vor conforma întru toate hotărârilor ce le va lua consiliul naţional-român, căruia se alipeşte cu credinţă neclintită. 3) Declară, în fine, că sunt gata a conlucra totdeauna în orişicare direcţiune la nutrirea ordinii în lăuntru şi în afară” (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 44, 28 octombrie / 10 noiembrie 1918, p. 4).

*

„Către popoarele lumii. Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania, ţinută de veacuri în robie trupească şi sufletească de către clasa stăpânitoare a poporului maghiar, eliberată acum din sclavie, prin strălucita învingere a armelor, care s-au luptat pentru drepturile civilizaţiei umane împotriva principiului barbar al opresiunii naţionale şi de clasă, înaintea guvernului opresorilor de până aci a declarat voinţa sa de a se constitui în stat liber şi independent, spre a-şi putea validita nelimitat forţele sale în serviciul culturii şi al libertăţii omeneşti.

*

Guvernul opresorilor de până aci a denegat adeziunea sa la această hotărâre a naţiunii române şi în faţa dreptului firesc al fiecărei naţiuni de a fi stăpână -asupra sa şi a teritoriului locuit de dânsa, guvernul opresorilor opune forţa brutală a statului oprimator.

*

De veacuri clasa oprimatoare a poporului maghiar a sfâşiat trupul naţiunii noastre prin icuri străine, iar de la înfăptuirea constituţionalismului fals din 1867, scopul mărturisit al politicii de guvernământ în statul ungar a fost desfiinţarea noastră naţională. Prin colonizări fără rost pe pământul strămoşilor noştri, prin maghiarizarea necruţătoare a tuturor acelor români care au fost nevoiţi să aibă raporturi mai nemijlocite cu stăpânirea maghiară, prin invadarea pe teritorul românesc a sutelor de mii de slujbaşi publici maghiari, prin împiedicarea poporului nostru de a-şi mulţumi însuşi trebuinţele sale industriale, s-au maghiarizat oraşele şi s-a împiestriţat etniceşte teritoriul locuit de naţiunea română prin mijloace artificiale şi în scopul barbar al nimicirii noastre.

*

Această stare de lucruri, produsă prin opresiune şi fărădelege, acum guvernul maghiar o invoacă de justificare a opunerii sale la hotărârea naţiunii române de a-şi întemeia, pe pământul său strămoşesc, statul său liber şi independent. Starea produsă prin crima săvârşită până aci împotriva libertăţii noastre naţionale acum se prezintă ca o justificare a noului atentat, ce se intenţionează împotriva existenţei noastre.

*

Ar trebui să ne luăm dreptul nostru cu forţa, dar oricât de hotărâţi suntem să jertfim viaţa pentru libertatea naţională, în ziua când sărbătorim învingerea civilizaţiunii asupra barbariei, şi aşteptăm legiferarea internaţională, care va înlocui forţa brutală prin dreptate şi va înlătura pretutindeni urmările stăpânirilor neomeneşti, naţiunea română se abţine de la mijloacele barbare la regularea raporturilor dintre popoare, ci iată protestează înaintea lumii întregi împotriva fărădelegii guvernului maghiar, care şi acum încearcă a supune naţiunea română dominaţiunii străine şi o împiedică de la constituirea sa în stat liber şi independent.

*

Naţiunea română din Ungaria şi Ardeal nu doreşte să stăpânească asupra altor neamuri. Lipsită cu desăvârşire de orice clasă istorică stăpânitoare, naţiunea română, prin fiinţa sa însăşi, este întruparea democraţiei celei mai desăvârşite. Pe teritorul său strămoşesc naţiunea română este gata a asigura fiecărui popor deplină libertate naţională şi organizarea sa în stat liber şi independent o va întocmi pe temeiurile democraţiei, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritorul său egalitatea condiţiunilor de viaţă, unicul mijloc al desăvârşirii omeneşti.

*

Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania însă nu admite mistificarea îndreptăţirii pretenţiunilor sale prin stările produse de încercările seculare pentru nimicirea ei, protestează împotriva revendicărilor maghiare asupra teritoruiui românesc, care, de la descălecarea împăratului Traian şi până astăzi, a fost muncit cu braţele noastre şi îngrăşat cu sângele nostru şi sub nici o condiţiune nu mai voieşte să trăiască în legătură de stat cu naţiunea maghiară, ci este hotărâtă a-şi înfiinţa, pe teritorul locuit de dânsa, statul său liber şi independent.

*

Anunţând popoarelor lumii această voinţă şi hotărâre a sa, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania invoacă, pe seama sa, sprijinul lumii civilizate şi geniul libertăţii omeneşti, declarând sărbătoreşte că, din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri mai bine, decât a suferi mai departe sclavia şi atârnarea.

*

Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania speră şi aşteaptă ca, în năzuinţa ei pentru libertate, o va ajuta întreg neamul românesc, cu care una voim a fi, de aici, înainte, în veci.

*

MARELE SFAT AL NAŢIUNII ROMÂNE DIN UNGARIA ŞI TRANSILVANIA

*

Secretar:                                                    Preşedinte:

DR. GH. CRIŞAN                               DR. ŞTEFAN C. POP

*

(Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 46, 11/24 noiembrie 1918, p. 1).

*

„Adunare naţională. Marele sfat al Na­ţiunii române din Ungaria şi Transilvania convoacă Adunarea naţională la Alba-Iuia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de Duminecă, în 18 Noemvrie (1 Decemvrie) a. c., la orele 10 a. m.

*

La adunare vor lua parte: Episcopii români, toţi protopopii în funcţiune ai celor două confesiuni româneşti, câte un exmis al fiecărui Consistor şi Capitlu, câte 2 exmişi ai societăţilor culturale, câte 2 exmişi din partea fiecării reuniuni femeieşti, de la fiecare şcoală secundară, institut teologic, pedagogic şi şcoală civilă câte 1 reprezentant, câte 2 delegaţi de la fiecare reuniune învăţătorească, garda naţională va fi reprezentată prin câte un ofiţer şi un soldat din fiecare secţiune comitatensă, câte 2 delegaţi de la fiecare reuniune de meseriaşi, delegaţii partidului social-democrat român, tinerimea universitară prin câte 2 exmişi, fiecare cerc electoral român va trimite 5 reprezentanţi” (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 46, 11/24 noiembrie 1918, p. 1).

*

Tipărită în 30 noiembrie şi publicată în 1 decembrie 1918, „Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia”, care transformă arbitrar un oraş transilvan în „Capitală a Unirii”, prevede următoarele:

*

„I. Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi, prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi, la Alba-Iulia, în ziua de 18 Noemvrie (1 Decemvrie) 1918, decretează unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România.

*

II. Adunarea naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunei române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.Adunarea naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie, până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal.

*

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, adunarea naţională proclamă următoarele:

*

  1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sânul său, şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării, în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
  2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională, pentru toate confesiunile din stat.
  3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenele vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, după comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
  4. Desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire; libera propagandă a tuturor gândirilor omeneşti.
  5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fide-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora, după trebuinţe, latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure), cel puţin atât cât să o poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e, pe de-o parte, promovarea nivelării sociale, de de altă parte, potenţarea producţiunii.

Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în celea mai avansate state industriale din apus.

*

  1. Adunarea naţională dă expresiune dorinţei sale ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici depotrivă, iar în viitor să se elimineze războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.
  2. Românii adunaţi în această adunare naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei Austro-Ungare şi uniţi cu ţara-mamă România.
  3. Adunarea naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aci în monarhia Austro-Ungară, anume naţiunile: Ceho-Slovacă, Austro-Germană, Jugo-Slavă, Polonă şi Ruteană şi hotăreşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştinţa tuturor acelor naţiuni.

*

VII. Adunarea naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care, în acest război, şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea naţiunei române.

*

VIII. Adunarea naţională dă expresiune mulţămitei şi admiraţiunii sale tuturor puterilor aliate, care, prin strălucitele lupte, purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat civilizaţiunea din ghiarele barbariei.

  1. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara-Ungurească, adunarea naţională hotăreşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindenea faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile, pe care le va află necesare în interesul naţiunii” (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 47, 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, p. 1).

*

Textul acesta mult prea evaziv, din 1 decembrie 1918, care nu proclamă ferm, precum în cazul Bucovinei, „Unirea necondiţionată cu Ţara Mamă”, ci discret şi evaziv, este însoţit de o şi mai evazivă „Adeziune a Episcopilor români la Consliul Naţional Român”:

*

„Răsboiul mondial a scos la iveală principiul social, atât de creştinesc, că fiecare popor are pe viitor dreptul a dispune liber asupra sorţii sale.

*

Noi, subsemnaţii Episcopi ai bisericii ortodoxe-române şi gr. cat. române, avem ferma convingere că interesele de viaţă ale neamului românesc, ai cărui păstori sufleteşti suntem, pretind ca un categoric imperativ înfăptuirea acestui drept de liberă dispunere şi faţă de neamul nostru.

*

Dreptul acesta se va putea realiza numai dacă naţiunea română va fi guvernată de fiii ei.

Drept aceea, declarăm: că recunoaştem marele consiliu naţional român de reprezentantul şi conducătorul politic al naţiunii române din Ungaria şi Transilvania, simţindu-ne îndreptăţiţi şi îndatoraţi, ca fii credincioşi ai naţiunii noastre, a conlucra din toate puterile la întruparea aspiraţiunilor noastre naţionale.

*

În ziua Sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavril 1918. / Dr. Demetriu RADU, episcop gr. cat. de Oradea-mare / Ioan I. PAPP, episcop ort. Român al eparhiei Aradului, totodată şi locţiitor de mitropolit // Dr E(lie) Miron CRISTEA, episcop ortodox român al eparhiei Caransebeşului / Dr. Valeriu Traian FRENŢIU, episcopul Lugojului // Dr. Iuliu HOSSU, episcop român gr. cat. al Gherlei” (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 47, 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, p. 1).

*

Comunicatul Episcopului Ioan I. Papp, din aceeaşi zi, cel care semna, cu infinit patriotism, şi comunicatul Nr. 4000/1916, cel care, comentând „ştirea că, în rândul contrarilor Statului nostru ungar, a intrat şi România”, sublinia patriotismul… austro-ungar al românilor ardeleni („Credinţa neclintită a poporului nostru din acest Stat către înaltul Tron şi alipirea lui necondiţionată către patria sa mamă a fost şi este tradiţională; aceasta a dovedit-o în tot cursul veacurilor, de când s-a aşezat pe acest pământ şi a dovedit-o, în mod recunoscut de autorităţile civile şi militare, şi în cursul războiului pomenit, şi de aceea mă cred în drept a face mărturisire înaintea lumii ca această credinţă şi alipire a poporului nostru către înaltul Tron şi către pământul Statului ungar, către iubita sa patrie comună, nu numai nu se va slăbi nici acum, dar nici nu se va clătina nici pe un moment, din contră ea se va potenţa în măsura ca de tăria ei să se sfarme orice încercare năvălitoare a duşmanilor acestui Stat” – întreg comunicatul, pe http://dragusanul.ro/1916-antiromanismul-ortodox-ardelenesc/), este şi mai penibil:

*

„Nr. 147/918 pres.

*

Cătră

iubitul cler al mitropoliei ortodoxe române din Ungaria şi Transilvania.

*

Ideile măreţe şi creştineşti din soliile marilor bărbaţi, pe care duhul vremurilor de azi i-a ridicat de conducători ai celor mai alese popoare din lume, au produs o epocală prefacere şi-n viaţa naţională a poporului român din Ungaria şi Transilvania.

*

Astăzi, toată lumea recunoaşte fiecărui popor dreptul de a dispune liber asupra sa. Fostul nostru împărat şi Rege Carol a renunţat la tron şi, dezlegând pe toţi de jurământul făcut faţă de tron, a cunoscut şi el pentru fiecare popor dreptul de a-şi croi soarta sa.

*

În conştiinţa acestui principiu fundamental pentru viitoarea dezvoltare şi organizare a poporului nostru român şi a situaţiunii ce astfel s-a creat, trebuie să recunoaştem cu toţii că marea adunare naţională convocată, sau mai bine zis marele sfat al naţiunii române, de la care are să emaneze puterea şi dreptul înaltei noastre stăpâniri naţionale, este chemată să fie cea mai înaltă autoritate naţională a poporului român. Acest mare sfat, fiind compus din Preasfinţiţii Episcopi, din dignitarii Bisericilor româneşti, din membrii tuturor instituţiunilor şi aşezămintelor noastre, din membrele Asociaţiunilor noastre de femei, din intelectuali, din meseriaşii şi muncitorii industriali-comerciali, din ţăranii noştri şi tinerii de bună speranţă, cu un cuvânt din toate păturile sociale ale poporului, este însăşi naţiunea întreagă, este reprezentantul ei cel mai genuin.

*

Sfânta tradiţiune a Bisericii noastre ortodocse răsăritene a fost, în slujbele sale, totdeauna, cu deosebită luare aminte la autoritatea sau stăpânirea lumească. Cu atât mai vârtos trebuie să o facă aceasta Biserica poporului român, pusă pe temelii naţionale. Neamul întreg şi conducătorii ei, mai ales în acestea zile de prefacere, au lipsă de ajutorul Celui de sus. Drept aceea, Preasfinţitul Sinod Episcopesc al mitropoliei ortodocse-române din Ungaria şi Transilvania, în scopul implorării acelui ajutor, a aflat de lipsă a se întruni şi, în faţa situaţiunii de azi, a dispune următoarele:

*

  1. Pomenirea persoanei Domnitorului se omite din toate rugăciunile, cântările şi cetirile liturgice.
  2. La serviciile divine principale şi adică la vecernie, utrenie şi sf. liturghie, în locul ecteniei pentru Domnitor, ne rugăm astfel:

a). La ectenia mare: (Cu pace Domnului să ne rugăm) adăugăm: „Pentru înalta noastră stăpânire naţională şi pentru marele sfat al naţiunei române, Domnului să ne rugăm”.

b). La ectenia întreită de la aceleaşi trei slujbe: „Încă ne rugăm pentru înalta noastră stăpânire naţională, şi pentru marele sfat al naţiunii române, pentru luminarea, îndreptarea, pacea, sănă­tatea, mântuirea şi iertarea păcatelor lor, şi pentru ca Domnul Dumnezeu mai ales să le deie spor, şi să le ajute întru toate lucrările lor spre binele obştesc”.

c). La ieşirea cu sfintele daruri, după pomenirea Episcopului: „Pe înalta noastră stăpânire naţională şi pe marele sfat al naţiunei române, Domnul Dumnezeu să le pomenească întru împărăţi a sa”.

  1. La toate celelalte servicii divine, din toate molitvele, ecteniile, cântările şi cetirile, se lasă necitite părţile în care se pomeneşte Domnitor şi n-au să fie înlocuite defel. Tot astfel, la proscomidie se omite scoaterea părticelei pentru Domnitor.
  2. La toate sf. liturghii, după rugăciunea amvonului, se citeşte următoarea Rugăciune de îngenunchiare: Iară şi iară, plecând genunchii noştri, Domnului să ne rugăm.

Doamne Dumnezeul nostru! Păcătuit-am Ţie şi noi şi părinţii noştri; rătăcit-am de la calea adevărului şi lumina dreptăţii nu ne-a strălucit nouă, şi soarele nu ne-a răsărit nouă. Şi iată robi suntem în pământul ce ai dat părinţilor noştri, spre a mânca rodul lui şi bunătăţile lui… (etc., text religios, pe care nu-l reproduc integral, pentru că nu are legătură cu tema).

*

Acestea dispoziţii sunt de natură provizorie, până la statornicirea unor raporturi definitive în privinţa vieţii de stat.

*

Arad, din şedinţa Preasfinţitului Sinod Episcopesc al mitropoliei ortodoxe române din Ungaria şi Transilvania, ţinută la 10 Noemvrie 1918.

*

Ioan I. Papp m. p., Episcopul Aradului, totodată şi locţiitor de mitropolit / Dr. Miron E. Cristea, m. p., Episcopul Caransebeşului” (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 47, 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, p. 2).

*

Vedeţi sau măcar intuiţi în acest text, precum şi în cele anterioare, vreo sugestie despre unirea tuturor românilor, sub sceptrul lui Ferdinand I? Nu, dar între timp, „Armata română înaintează cu paşi repezi spre interiorul Ardealului. Aeroplane româneşti au aruncat asupra oraşelor şi satelor număroase hârtii volante ce conţin proclamaţii felurite, care toate îndeamnă populaţia la linişte. Asupra oraşului Alba Iulia s-a aruncat următoarea proclamaţie:

*

Marele cartier general.

Români!

Din înaltul ordin al Majestăţii Sale regelui Ferdinand I-ul, în urma chemării Comitetului naţional român, armata noastră a trecut Carpaţii. Păşim cu dragoste frăţească pe pământul Transilvaniei. Oştirea română vine în numele unor sfinte drepturi naţionale şi omeneşti pentru a garanta libertatea deplină a tuturora. Însufleţiţi de aceste gânduri asigurăm pe toţi locuitorii pământului românesc până la Tisa şi Dunăre, fără deosebire de neam şi lege, că vom păzi cu credinţă viaţa şi avutul tuturora. Îndemnăm deci întreaga populaţiune ca sub pavăza oastei române să-şi continue ocupaţiunile obişnuite astfel ca viaţa normală în sate şi oraşe să nu sufere nici o tulburare. Fiecărui locuitor i se va respecta libera exercitare a drepturilor sale cetăţeneşti. Dar în acelaş timp se pune în vederea tuturora că orice încercare de a provoca dezordine, de a săvârşi acte de violenţă ori nesupunere se va pedepsi cu toată severitatea. / Şeful marelui stat major: / Prezan” (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 47, 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, p. 2).


1916: Act de fidelitate… antiromânească!

*

Dorinţa ardelenilor şi a bucovinenilor de a trăi în cadrul confederaţiei statelor dunărene din Europa Centrală, pe care o reprezenta Imperiul Habsburgic, era firească, în ciuda faptului că nu ne place, fiind noi exaltaţi de patriotismul la fel de desuet ca şi pururi antiromâneasca poziţie a ortodoxiei.

Pentru alfabetizarea buzinco-adomnicăi (III)

*

Trecutul a fost altfel faţă de cum ne-a fost înfăţişat, iar dacă îndrăzneşti să ridici doar puţin cortina, doar cât să răzbească o fărâmă de lumină, ai de-a face cu pârele incultului director executiv al Direcţiei pentru Incultură Suceava, buzincuristul Aurel Buzincu, şi cu penibilitatea perfectei Mirela Adomnicăi – ocupanta nemeritoasă a scaunului de prefect, care are obligaţia să apere, în primul rând, Constituţia României, nu să caute mijloace, împreună cu semidoctul de la cultură, de interzicere a site-ului lui Drăguşanul, care Drăguşanul a scris că ardelenii şi bucovinenii au ales, între două rele, unirea cu România, deşi visul lor era central-europenismul.

*

Din câte ştiu, Buzincu buzincureşte nu doar în cultura bugetată statal, ci şi în cadrul Universităţii din Suceava – vai de ce nu învaţă bieţii lui studenţi! Dar, în ciuda dispreţului pe care îl am pentru tentativa de cenzură a „autorităţilor” fără dram de autoritate intelectuală, nu în contra lui Buzincu şi Adomnicăi scot eu la iveală mărturiile vechi, ci din convingerea că, dacă ne vom lăsa, în continuare manipulaţi, ne vom închina şi trepăduşului liberal care, în aceste zile, vrea să facă greva foamei în Parlament, de… dragul Unirii, aşa cum ne închinăm memoriei „tribunului” Vasile Goldiş, de pildă, care nu era decât o altă sculă bisericească, de dimensiunea pigmeică a lui Buzincu, dovadă fiind şi acest:

*

*

Act de fidelitate

*

P. S. S. Domnul Episcop diecezan, în vederea situaţiei creată de noua fază a războiului româno-maghiar, a convocat Consistoriul plenar diecezan, care s-a întrunit în şedinţa de miercuri, 24 august (6 septembrie). Prezenţi au fost: P. S. S. Domnul Episcop diecezan Ioan I. Papp, ca prezident, şi următorii asesori din cler: Roman Ciorogariu, Gheorghe Popoviciu, Vasilie Beleş, Cornel Lazar, Fabriţiu Manuilă, Mihaiu Păcăţian, Dr. Gheorghe Ciuhandu, Traian Văţian, Dimitrie Muscan, Mihaiu Lucuţa, iar mireni : Sava Raicu, Dr. Gheorghe Popa , Vasilie Goldiş, Petru Truţia, Gherasim Serb, Iosif Moldovan, Dr. Nestor Oprean, Aurel Petroviciu şi Dr. Cornel Iancu. La propunerea secretarului consistorial Vasilie Goldiş, s-a adus, cu unanimitate, următorul Manifest de loialitate.

*

Excelenţa Voastră Domnule Ministru-Preşedinte!

*

Consistoriul diecezan gr. or. român din Arad, în faţa izbitorului fapt că România învecinată a declarat răsboi monarhiei noastre, în care, sub scutul glorioasei dinastii a Habsburgilor, în fidelitate şi îmbucurătoare dezvoltare trăiesc milioane de români, îşi ţine de sfânta datorinţă a declara că credincioşii gr. or. români ai acestei dieceze, întocmai ca întreg poporul român al Ungariei, care popor, în decursul unei mii de ani, în frăţească împreună lucrare cu maghiarimea şi-a apărat patria faţă de oricare duşman din afară, ca în trecut, astfel în prezent şi în viitor îşi păstrează neclintită credinţa faţă de tron şi patria lor Ungaria şi acest tron şi această patrie o vor apăra cu averea lor şi cu sângele lor şi cu toată jertfa, de care vor fi capabili faţă de fiece duşman din oricare parte ar veni acela.

*

Roagă pe Excelenţa Voastră, binevoiţi a lua graţios la cunoştinţă această declaraţiune a noastră şi să Vă înduraţi totodată a tălmăci înaintea Majestăţii Sale, gloriosului nostru Împărat şi Rege Apostolic Francisc Iosif I-ul, în veci neclintita noastră alipire şi omagială supunere.

*

Arad, din şedinţa plenară a Consistoriului gr. or. român, ţinută în 24 august (6 septembrie) 1916.

*

Vasilie Goldiş,                                                             Ioan I. Papp,

notarul consistorial                                                          Episcopul Aradului

*

Excelenţa Voastră Domnule Ministru-Preşedinte! Acest act s-a înaintat Domnului Ministru-preşedinte regatului ungar, contele Ştefan Tisza, şi se aduce totodată la cunoştinţa obştii credincioşilor noştri, pe calea oficiilor parohiale (Biserica şi Şcoala, LX, nr. 35, 28 august / 10 septembrie 1916, p. 1).


1916: Antiromânismul ortodox ardelenesc

*

Şi mărturiile care urmează, voit ignorate de istorigrafia română, întotdeauna politicizată în exces, fac parte dintre cele dedicate suficienţei gomoase a cetăţenilor Adomnicăi Mirela şi sluga ei culturnică, Buzicu Aurel, care au atentat, pentru a doua oară, de curând, la dreptul meu constituţional la liberă exprimare, pe care, conform legii, amândoi ar avea obligaţia să mi-l garanteze, nu să mi-l oprimeze. Nu-mi fac speranţe deşarte că numiţii Adomnicăi şi Buzincu vor şi pricepe ceva, în deformaţia lozincaristă a minţişoarelor lor politruce, dar cititorii acestui site sunt îndreptăţiţi la adevăr, iar pentru mine îndreptăţirile lor sunt cele care şi contează.

*

*

Nr. 4000/1916.

IOAN,

*

din îndurarea lui Dumnezeu dreptcredinciosul Episcop al Aradului, Oradei-Mari, Ienopolei şi al Hălmagiului, precum şi a părţilor anexate din Banatul-Timşan.

*

Iubitului cler şi tuturor credincioşilor din eparhia Aradului, dar şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi Domnul nostru Isus Hristos, împreună cu salutarea noastră arhierească!

*

Iubiţilor creştini şi fii sufleteşti! În mijlocul războiului înfricoşat, care mai bine de doi ani de zile a aprins lumea, reclamând jertfele cunoscute pentru apărarea înaltului Tron şi a patriei noastre iubite, ca un fulger din senin şi ca un trăsnet mistuitor ne-a mai lovit acum ştirea că, în rândul contrarilor Statului nostru ungar, a intrat şi România. Această ştire, pre cât de neaşteptată, pe atât şi de zguduitoare, ne-a umplut inima de o mâhnire cu atât mai profundă şi mai simţită, cu cât nicicând nu am putut crede ca România să ridice armele sale contra monarhiei, în care, sub scutul puternic al dinastiei glorioşilor Habsburgi şi sub binevoitoarea îngrijire a patriei noastre mame, trăim milioane de români.

*

Este mai presus de ori ce îndoială că acest fapt al României ne-a umplut pe toţi cetăţenii Statului nostru ungar de o adâncă mâhnire şi de temeinice şi serioase îngrijiri, dar deosebi a umplut de spaimă şi nelinişte poporaţiunea din comunele mărginaşe, adică poporaţiunea din apropierea locului unde s-au dat primele signale de luptă, pentru că acea poporaţiune a fost nevoită să-şi părăsească casele şi avutul şi să se refugieze, care cum a putut. Dar oricât de mare ne este mâhnirea şi oricât de temeinice şi serioase sunt îngrijirile noastre, urmate din faptul de mai sus, un lucru ni se impune, înainte de toate, şi anume acela de a ruga pe milostivul Dumnezeu, părintele nostru cel ceresc, ca să ne întărească în nădejdea îndreptării lucrurilor spre bine, ca astfel să nu decădem cu duhul şi să nu ne pierdem, ci să ne păstrăm bunul cumpăt şi, astfel, să fim răbdători între toate împrejurările vieţii şi deosebi între împrejurările grele, cum sunt şi celea de acum.

*

Cugetându-ne, acum, precum şi trebuie să ne cugetăm la situaţia înăsprită prin noul răzbel, nu putem să nu ne dăm seamă că această situaţie este fără pereche în istoria Statului ungar, şi este fără pereche şi de aceea, pentru că cetăţenii acestui Stat nicicând n-au fost avizaţi şi îndrumaţi la o înţelegere mai frăţească şi la o conlucrare mai armonică spre unul şi acelaşi scop comun, decât cum suntem avizaţi şi îndrumaţi acum cu toţii, fără deosebire de limbă şi lege, să colaborăm la apărarea cu bărbăţie a înaltului Tron şi a iubitei noastre patrii comune, contra năvălirilor duşmane, fie din ori ce parte ar veni acelea.

*

Credinţa neclintită a poporului nostru din acest Stat către înaltul Tron şi alipirea lui necondiţionată către patria sa mamă a fost şi este tradiţională; aceasta a dovedit-o în tot cursul veacurilor, de când s-a aşezat pe acest pământ şi a dovedit-o, în mod recunoscut de autorităţile civile şi militare, şi în cursul războiului pomenit, şi de aceea mă cred în drept a face mărturisire înaintea lumii ca această credinţă şi alipire a poporului nostru către înaltul Tron şi către pământul Statului ungar, către iubita sa patrie comună, nu numai nu se va slăbi nici acum, dar nici nu se va clătina nici pe un moment, din contră ea se va potenţa în măsura ca de tăria ei să se sfarme orice încercare năvălitoare a duşmanilor acestui Stat.

*

Aceasta mărturisire mă cred în drept a o face, cu atât mai vârtos, cu cât este lucru de notorietate publică, dovedit prin fapte istorice, că nu este popor pe faţa pământului, care să se lipească mai tare de glia strămoşească şi de căminul părintesc, decât cum a făcut-o şi o face aceasta poporul nostru românesc, în deplina cunoştinţă a adevărului, că aici odihnesc osemintele moşilor, ale strămoşilor şi ale părinţilor săi; că aici este leagănul nostru, aici am văzut lumina soarelui, aici am învăţat cunoştinţa de Dumnezeu, aici ne-am dezvoltat şi afirmat, şi tot aici voim să ne dezvoltăm şi afirmăm şi în viitor ca şi popor de ordine şi credincios înaltului Tron şi iubitei noastre patrii, şi ca atari să trăim în dragoste creştinească şi în bună înţelegere cu toţi cetăţenii acestui Stat.

*

Când îndrept acest cuvânt al meu către voi, iubiţi creştini şi fiii sufleteşti, o fac aceasta nu numai spre dovedirea convingerii ce am despre voi şi despre neamul nostru românesc din acest Stat, dar o fac şi pentru aceea, ca să înţelegeţi din cuvântul meu, din cuvântul arhiereului şi părintelui vostru sufletesc, că acum a sosit vremea să dăm, mai mult ca şi oricând, probe învederate că suntem conştienţi de datorinţele noastre cetăţeneşti. Să dăm probe învederate că suntem şi acum, precum am fost în tot trecutul îndepărtat şi apropiat, de un cuget şi de o simţire cu concetăţenii noştri şi cu conducerea Statului, de câte ori s-a ivit şi se iveşte trebuinţa de apărare a înaltului Tron şi a patriei noastre mame, în contra vrăşmaşului comun, cum e situaţia de acum.

*

De aceea, către voi, iubiţilor protopopi, preoţi şi învăţători, către voi, iubită inteligenţă clericală şi mireană, fără deosebire de rang şi stare socială, îndrept glasul meu de acum, cu rugarea: Să fiţi interpreţi, adică tălmacii fideli ai acestor sentimente, congruente nu numai cu interesele Statului, dar şi cu interesele bine pricepute ale biserici şi ale neamului nostru.

*

Sfătuiţi pe toţi ca fieştecare să-şi păzească cumpătul; să trăiască în bună înţelegere între sine şi cu toţi concetăţenii acestei patrii comune, fără deosebire de limbă şi de lege; să stăruie fieştecare a fi spre ajutorul şi mângâierea de-aproapelui său, în vreme de lipsă; să fie cu respect către legi şi stăpâ­nire, cu supunere şi ascultare către autorităţile militare şi civile; iar spre scopul apărării înaltului Tron şi a patriei, a acestui pământ strămoşesc, şi astfel spre scopul biruinţei armelor noastre contra duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi, să dea de bună voie toată jertfa posibilă, ce i s-ar cere.

*

Vă mai sfătuiesc şi îndemn pe toţi: să vă rugaţi cu credinţă lui Dumnezeu, ca să dea biruinţă armelor noastre; rugaţi-vă cu psalmistul: „Doamne, deşteaptă puterea Ta, şi vino, ca să ne mântuieşti pre noi!”.

Arad , 18/31 August, 1916. / Al vostru tuturor / de binevoitoriu / Ioan I. Papp / Episcopul Aradului (Biserica şi Şcoala, XL, nr. 34, 21 august / 3 septembrie 1916, pp. 1, 2).

*

Armata Română, trecând Carpaţii

*

1916: În faţa războiului româno-maghiar

*

De doi ani de zile, curge părău de sânge românesc întru apărarea patriei. Vitejia neasemănată a fiilor noştri a fost recunoscută de supremul comandament militar, care, de repetate ori, a lăudat regimentele româneşti şi n-a lipsit nici premierul ţării, contele Tisza, de a remarca emularea popoarelor din monarhie întru împlinirea datorinţelor cetăţeneşti, atât pe câmpul de luptă, cât şi pe câmpul muncii paşnice de acasă, prin care s-a putut prevedea armata luptătoare. Prin acest tezaur al meritelor pentru patrie şi tron, ne vedeam răscumpărat un viitor de aur pentru biserică şi neam. Stăm cu fruntea deschisă în faţa judecăţii obşteşti, că nimenea dintre noi n-a conspirat contra ţării, nu s-a retras de la datoria lui cetăţenească.

*

*

Cei puţini, câţi au trecut munţii, la începutul războiului, s-au desfăcut de bună voie de corpul naţional de aici, au încetat de a mai fi cetăţeni ungari. Nu cu al nostru co-sentiment s-au dus, în urmare nici răspunderea n-avem pentru ei. Îndeosebi, remarcăm ţinuta patriotică a preoţimii noastre, care, cu cuvântul de pe amvon şi cu fapta exemplului în viaţa socială, au inspirat în credincioşi credinţă către patrie şi tron. Atâtea predici nu s-au rostit nicicând în biserica noastră şi toate actuale, având de subiect împlinirea datoriei creştineşti şi cetăţeneşti.

*

Jurământul voluntarilor ardeleni, foşti prizonieri la ruşi, în 15 iunie 1917

*

Pastoralele episcopilor noştri sunt acte istorice de fidelitate şi de îndrumări patriotice. Aşa am făcut faţă războiului, de la „vlădică, până la opincă”. Împrejurări fatale au adus regatul român în conflict cu monarhia noastră. Acest conflict ne-a creat o situaţie penibilă, dar nu pentru că am ezită în fidelitatea noastră către patrie şi tron, ci pentru că zace în psihologia acestui război neîncrederea fără motiv a unora faţă de noi. Dar noi trebuie să dezarmăm neîncrederea aceasta prin corectitudinea ţinutei noastre. Va trebui să luăm răspunderea unul pentru toţi şi toţi pentru unul; că suntem nevinovaţi în urzirea războiului acestuia şi că nu ne vom face vinovaţi în trădare de patrie sub decursul lui. Prin solidarizarea aceasta vom alunga neîncrederea şi din sufletele acestor puţini.

*

Pastorala P. S. S. domnului episcop diecezan (reprodusă mai sus – n. n.) revarsă lumină asupra spiritului în care să lucrează din centrul diecezan. Alături şi înalt Preacuvioşia dl vicar episcopesc şi ales mitropolit Vasile Mangra a luat poziţia pentru cimentarea încrederii reciproce în mijlocul acestei prăpăstii. Dânsul întâmplător se afla în Arad, în ziua declarării de război. Întrebat, de un ziarist maghiar, asupra direcţiei ce o va lua, i-a dat răspunsul, publicat în nr. 29 din „Aradi Közlöny”, că „ţinuta mea principală, sub durata războiului româno-maghiar, va fi să cultiv şi să sus­ţin încrederea reciprocă şi mă voi năzui, din toate puterile, să nu fie conturbată această solidaritate şi să nu-i slăbească puterea vreo neînţelegere. Dacă, eventual, va fi nevoie, conform datoriei mele arhipăstoreşti, voi lua sub scutul meu pe cei suspicionaţi pe nedrept şi fără vina lor ajunşi în situaţie neplăcută, dar de sine înţeles că, în considerarea situaţiei absolut serioase, voi cumpăni cu cea mai mare temeinicie paşii ce-i voi întreprinde în direcţia aceasta, având în vedere pururea şi mai presus de toate interesele mari ale statului ungar”.

*

Cu acest gând a şi plecat I. P. C. S., în aceeaşi zi, la Budapesta, să-şi înceapă misiunea protectoare înaintea guvernului. Privim cu mângâiere sufletească la aceasta cale şi sperăm în succesul ei. În direcţia aceasta, suntem pe urmele lui Hristos, care a dat îndrumarea ca păstorul cel bun să-şi pună sufletul pentru oile sale.

*

Preotul român a fost totdeauna bun păstor, el şi-a pus sufletul pentru oile sale. Nicicând nu i s-a deschis mai largă cale pentru virtuţile pastorale, decât în aceste zile ale nenorocirilor, când de la prudenţa lui depinde salvarea vieţii turmei sale cuvântătoare. Clar şi neîndoios să dea fiecare preot dovadă despre corectitudinea sa şi să inspire asemeni sentimente şi în credincioşii săi, ca să nu se rătăcească şi piardă nici un suflet din turma cuvântătoare, încredinţată păstoririi lui.

*

Daţi cezarului ce este a cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu! / Roman R. Ciorogariu (Biserica şi Şcoala, XL, nr. 34, 21 august / 3 septembrie 1916, pp. 2, 3).


Pagina 1 din 41234