ANTIROMÂNISMUL ORTODOX | Dragusanul.ro

„Actul acesta de trădare al României credule”

Armata Română, trecând Carpaţii spre Ardeal

*

MOTO: „Românii din Trasilvania și Ungaria nicicând n-au apelat la ajutorul lor

şi n-au cerut să-i mântuiască din nici o robie, pur și simplu pentru că

noi am avut și avem o soartă de sută de ori mai bună decât poporul din România”.

*

Niciodată nu am avut necuviinţa de a-mi judeca poporul, dar întotdeauna am vrut să ştiu cât mai mult despre adevărurile lui. Minciuna, cum spuneau Cantemir şi Xenopol, numai rău aduce Neamului nostru, pentru că neadevărul nu foloseşte decât celor care ne sleiesc de energiile benefice astăzi. Iar când am scris că românii ardeleni şi bucovineni nu-şi doreau unirea cu România, decât în clipa în care au avut de a alege între două rele, nu am răvăşit morminte. Dimpotrivă. Lista eroilor români din Bucovina, care s-au jertfit pentru modelul de viaţă european, pe care îl reprezenta imperiul austriac, am fost printre puţinii care au publicat-o cu tot respectul, în ciuda faptului că am o lacrimă în plus pentru Ion Grămadă, care a ales să moară pentru Întregirea Neamului, cu toate că m-a tulburat destinul cristic al tinerilor bucovineni Zamfir Nicoară şi Dumitru Catană, distinşi prin vitejie la asediul Lembergului, oraş polon pe care încercau să-l smulgă ruşilor, în beneficiul Austriei, dar care, la Satu Lung, lângă Braşov, când au avut de ales între a trage în ostaşii români, care năvăleau în Ardeal, şi a-şi săpa singuri mormintele, au ales martiriul. Nu am avut un cuvânt pătimaş împotriva colonelului Pop, care a dus la îndeplinire execuţia, nu i-am pus la îndoială românismul şi dreptul lui de a decide în ce statalitate vrea să creadă. Dar Nicoară şi Catană s-au aşternut pentru totdeauna în sufletul meu.

*

Pentru că, în curând, va reîncepe vânzoleala patriotardă şi pentru că politrucii de astăzi, cheltuind enorm pentru „Centenarul Unirii”, îşi vor cosmetiza doar imaginile lor compromise, fără să le pese de adevăr şi de adevărata poveste a neamului, o poveste în care, deşi condusă de mulţi ofiţeri incompetenţi, Armata Română a făptuit soclul durabil al demnităţii noastre, o să tot încerc să vă aduc în faţa minţilor şi a sufletelor respiraţia reală a zilelor de atunci, a zilelor de nenoroc prin care s-a prefaţat, pentru o singură dată în istorie, întoarcerea privirilor bunului Dumnezeu şi asupra noastră, a românilor.

*

*

1917: Principiul de naționalitate – un moft

*

„Ne sună necontenit în urechi pasajele din urmă ale declarațiunii de război, făcută de bărbații de stat perfizi și de regele României, fără nici o autoritate, Monarhiei noastre, în loc să-și arate recunoștința pentru binefacerile primite de la ea, în toate împrejurările, și mai ales pentru întemeierea existenței sale. În acele pasaje, piticul săbănog și prezumțios își motivează atacul nesăbuit față de uriașul generos, cu scopul de a elibera poporul român din Transilvania și Ungaria din robia maghiară. Câte fraze goale, atâtea minciuni grosolane, și câte afirmațiuni, atâtea acuze fulgerătoare în contra sa însuși și în contra faptelor proprii.

*

Mai înainte de toate este un fapt absolut incontestabil că Românii din Trasilvania și Ungaria nicicând n-au apelat la ajutorul lor și n-au cerut să-i mântuiască din nici o robie, pur și simplu pentru că noi am avut și avem o soartă de sută de ori mai bună decât poporul din România. Starea noastră naţională, economică, socială şi politică este dovedită cu date nerăsturnabile ca fiind cu mult superioară cetăţenilor români din România. Cât despre neajunsurile pe care au avut să le îndure cetățenii neromâni de acolo, ele sunt notorii și presa respectivă s-a făcut ecoul tuturor plângerilor destul de amare, care veneau de la un stat mic național, cu pretenții de apărător al principiului de naționalitate. Vorbele late și umflate au fost puse în curs de niște necăpătuiți pigmei ai politicii naționale intransigente, trecuți peste munți cu binecuvântarea părintelui Lucaciu, veșnicul candidat de arhierie și bogăție, de tristă memorie, și în cântecul bardului fără strună Goga, băiatul răsfățat al sorții.

*

Acum, când trădarea lor josnică a avut efectul de a înverșuna și mai tare pofta de luptă a fiilor neamului nostru și a le oțeli brațul întru apărarea tronului glorios al Habsburgilor și patriei noastre iubite chiar în contra fraților lor, denaturați cotropitori; acuma, când sperjurul lor s-a răzbunat în modul cel mai cumplit prin armele glorioase ale puterilor centrale nebiruite; acuma, când biruitorii generoși le-au oferit dreptul de pace aţâţătorilor nemernici, antantei nesăţioase şi seducătoare, ca să se curme acest război ucigător şi ruinător pentru omenirea întreagă, printr-o pace cinstită şi binefăcătoare: acum ies la iveală ghearele pisicii şi cele zece puteri aliate contra noastră declară pe faţă, cu o neruşinare nemaipomenită, că ele voiesc să continue lupta până când vor întrona principiul de naţionalitate şi vor dezmembra puterile centrale şi aliatele lor şi-şi vor mări, astfel, teritoriile imperiilor lor.

*

Mintea omenească stă în loc în faţa unor declaraţiuni atât de îngâmfate şi de contrazicătoare cu cele mai elementare principii de umanitate şi echitate, răsturnate prin însăşi starea faptică a lucrurilor şi prin ţinta aspiraţiilor lor nenaturale. Urmează oare Anglia vreun principiu naţional faţă de Irlanda, faţă de Buri, în Egipt, în Indii şi în celelalte colonii? Urmăreşte Franţa principiul naţional în recucerirea provinciilor de la Rhon, aparţinătoare imperiului german, cum s-au declarat ele însele, după războiul din anul 1870/71? Există principiu de naţionalitate în cerinţa de reconstituire a Belgiei unitare, când ştiut este că lupta dintre Flamanzi şi Waloni se dă, de multe decenii, tocmai pe acest principiu? Are Rusia pretenţia de a urmări un principiu naţional, când tinde la ocuparea Constantinopolului şi a strâmtorilor din Dardanele, fără să fi regulat, mai întâi, chestiunea polonă, chestiunea finlandeză, chestiunea ucraineană, chestiunea basarabeană şi a celorlalte seminţii din imperiul mozaic rusesc? Gânditu-s-a antanta la Românii din Valea Timocului şi Macedonia, când apără existenţa Serbiei regicide, devenită, prin acest fapt, nevrednică să mai existe pe harta Europei? Dar nenorocirea Greciei tot principiul naţional al antantei este? Contrazicerea flagrantă între declaraţiunile şi faptele antantei, pe deoparte, iar pe de altă parte, între trebuinţa de a înfăptui un principiu naţional, dezmembrând un stat şi alipind teritorii răpite la alt stat este atât de bătătoare la ochi, încât şi un orb o poate vedea.

*

Dar această contrazicere iese la iveală, cu mai mare putere, la România şi la scopul trădării ei. Fapt incontestabil este că între poporul nostru şi între cel din România nu există nimic în comun, nici în caracter, nici în aspiraţiuni, nici în sentimente. Limba şi legea comună n-au putut crea acea afinitate sufletească între aceste popoare, din simpla cauză că elementele constitutive şi mediul de dezvoltare a fost cu totul altul. Şi aceste fapte se confirmă exact prin toate declaraţiunile bărbaţilor competenţi şi prin toate manifestaţiunile vieţii. Cine a avut ocaziunea să cunoască oamenii şi curentele din România şi să facă comparaţie între noi şi ei, trebuie să ne dea dreptate, când afirmăm că diferenţa este ca între cer şi pământ şi că faţă de noi n-au avut şi, de aci, înainte, nu vor avea nimic mai puţin decât dragoste frăţească şi bune sentimente de dezrobire, când dânşii gem în robia întunericului, în robia mizeriei şi în robia ciocoismului, iar noi îi compătimim şi-i condamnăm pentru pacostea ce ne-au adus-o pe capul nostru fără de nici o vină.

*

Actul acesta de trădare al României credule şi uşuratice trebuie înşirat alături de celelalte acţiuni perfide ale antantei, de a ademeni pe cei slabi de înger şi a-i avea ca obiecte de compensaţie, cu care să-şi achite despăgubirile, la masa verde de pace. Antanta ştie doară că, prin realizarea scopurilor României, s-ar altera şi mai tare principiul de naţionalitate în acest stat, după ce, în 1913, s-a mai călcat o dată faţă de Bulgari. Nu iubirea faţă de noi, nici principiul naţional au mânat România în război în contra aliatelor ei naturale, în contra puterilor centrale, ci nenorocita poftă de mărire şi lăcomia sugerată de antantă. Nu s-a mulţămit cu teritoriile câştigate cu atâta uşurinţă, acum patru ani, ci, după pilda câinelui din fabulă, care şi-a văzut umbra în apă, cu bucata de carne în gură, s-a aruncat în valuri, să mai prindă şi bucata cealaltă şi, astfel, şi-a aflat pieirea.

*

Convingerea noastră intimă este că, în cazul de faţă, principiul de naţionalitate, iscodit de antantă, este un simplu moft, pentru ca să poată vârî zâzanie nouă între cetăţenii statelor centrale şi, mai ales, ale Monarhiei noastre, provocând bănuiala în suflete şi aţâţând spiritele şi aşa destul de agitate, în urma invaziunii josnice româneşti, care a produs atâtea victime. Cât   ne priveşte pe noi, Românii, oricât de dureros ne-a atins acest flagel al sorţii, ne vom reculege şi din această pacoste şi, credincioşi lealităţii dinastice şi iubirii noastre de patrie tradiţionale, ne vom îndoi opintirile şi jertfele de sânge şi avere, pentru ca să alungăm, cât mai în grabă, toţi norii grei de bănuială şi neîncredere, ce, pe nedrept, ne învăluiesc” (Gazeta Transilvaniei, Anul LXXX, Nr. 4, joi 12/25 ianuarie 1917)


„Dușmanul român”, urât de românii ardeleni

 

*

Există mărturii de presă, precum Amintiri din „România Mare”, extras din „raportul locțiitorului de primar Friedrich Fabrierus, din Brașov, în timpul ocupării orașului liber regesc Brașov prin dușmanul român, de la 29 August, până la 8 Octombrie 1916” (Gazeta Transilvaniei, Anul LXXX, Nr. 3, marți 19/23 ianuarie 1917), peste care poți trece lesne cu vederea, chiar dacă te zhârie în suflet expresia, referitoare la… eliberarea Brașovului „ocupat prin dușmanul român”. Dar descoperi alături, tot în prima pagină a acestei vechi gazete românești din Transilvania, pe post de articol de fond, un material care ia de guler, cu brutalitate, istoriografia oficială românească, „Vatra Luminoasă”:

*

*

„În soarta românilor din Ungaria a fost scris ca adevărata înfrățire româno-maghiară să se înfăptuiască în momentele acestea mărețe de apărare a existenței și mult iubitei noastre patrii, afară, pe câmpurile de luptă, departe de vatră, de bravii noștri flăcăi și viteji maghiari. Frăția aceasta de sânge, cu temelii veșnice, ne reamintește înfrățirea româno-maghiară din Arad, din ziua sfântului Ilie, din 2o Iulie vechi 1899, care, pentru noi, românii de sub coroana Sfântului Ștefan, este o zi de sărbătoare mare și care, de s-ar fi luat în serios și în România, ar fi o zi de sărbătoare națională pentru toți românii de pe tot globul pământului.

*

Este de remarcat că înfrățirea de atuncea s-a făcut de un om care, tocmai în aceste clipe istorice, conduce barca statului spre fericirea patriei noastre: contele Ștefan Tisza, ministru-președinte. Acest mare bărbat politic, a cărui valoarea de-abia generațile viitoare vor putea-o recunoaște în întregime, acest om cu voința sa de fier și privirea sa clară, ales de soartă a conduce trebile monarhiei în cele mai grele zile, când o lume întreagă a dat năvală asupra noastră și a aliaților noștri, acest om a dezlegat din timp problema româno-maghiară, care, dacă ar fi fost înțeleasă la timp de cei chemați, ar fi dus întreg neamul românesc, alături cu ungurii, la mărire și fericire.

*

Înfrățirea de atuncea s-a făcut cu ocazia instalării, în scaunul episcopesc din Arad, a arhimandritului Iosif Goldiș, vicar episcopesc din Oradea Mare și fost deputat guvernamental în dieta țării. Instalarea, care s-a făcut cu mare solemnitate, a fost asistată de mai mulți deputați maghiari, în frunte cu contele Tisza, care au participat cu toții la banchetul dat în onoarea zilei. Cuvântarea contelui Tisza, din această zi, va rămâne memorabilă pentru totdeauna, pentru că cuvintele rostite compun făclia care va lumina pentru vecie drumul politicii noastre:

*

„Națiunea maghiară are misiune mare de îndeplinit, pe care însă numai împreună cu aliatul ei natural o poate împlini, împreună cu neamul românesc. Pentru neamul românesc iarăși nu este un alt mod de fericire, decât înfrățirea cu maghiarii (sublinierea „Gazetei” – n. n.). Să se dea fiecăruia aceea ce e a lui și, atunci, înțelegându-ne unii cu alții, unindu-ne în bună înțelegere, nici porțile iadului nu ne vor putea birui!”.

*

Frăția și buna înțelegere, asta este vatra lumioasă, cu care ne alegem din războiul acesta teribil. Că este așa ne-o dovedește victoria armatelor noastre, despre care contele Tisza a zis că, înfrățite, nici infernul nu le va putea birui. Frăția fiilor noștri și ai confraților noștri maghiari își revarsă focul de iubire frățească și asupra celor rămași acasă, și în conlucrarea comună pentru izbânda finală, ne vedem datoria noastră cea mai înaltă spre a respecta astfel pactul de sânge, închiat, afară, pe câmpul cinstei și onoarei. Că așa va fi asta o garantează noul nostru metropolit Mangra, care, în ziua serbării înfrățirii din Arad, a arătat, aemenea, calea cea bună și dreaptă, pe care trebuie să o urmăm: biserica. „Scopuri nobile nu poate realiza nime fără biserica reprezentată prin cler și popor”.

*

Poporul românesc din Ungaria își urmează păstorul său luminat, înfrățit cu contele Tisza, în deplină convingere că numai îm modul acesta, urmărind calea creată de acești doi bărbați, va ajunge la fericire și prosperitate, spre vatra acea luminoasă, care ne va însufleți și în viitor, de a dezvolta forțele noastre în favoarea neamului și a patriei noastre nepieritoare”.

*

Trupe române în Budapesta

*

Că astfel de atitudine caracteriza românimea din Ardeal, până foarte aproape de intrarea definitivă a trupelor românești în Transilvania, cu popas îndelungat în Budapesta, o confirmă numeroase mărturii, pe care intenționez să le supun atenției zilei. Nu de alta, dar ar fi păcat să ne plecăm, la nesfârșit, în fața memoriei unor farisei precum Papp, Cristea, Goldiși, Maniu și așa mai departe, care moșteneau, din latinism, doar convingerea că „patria este acolo unde ne este bine”.


Mulțumiri și recompense pentru antiromânism

*

Încântat până peste poate de antiromânismul ierarhilor Bisericii greco-orientale române din Transilvania, contele Ștefan Tisza, șeful guvernului maghiar, le-a mulțumit acestora pentru „declarațiunea patriotică” din 6 septembrie calendar vechi și, desigur, i-a recompensat cu o creștere a salariilor de 40 %, creștere numită „o urcare de scumpete”. Nu avea cum bănui contele Tisza că, peste doar doi ani, toți acești ierarhi români, dar patrioți maghiari, cu excepția mitropolitului Vasile Mangra, care va răposa între timp, vor fi liderii patriotismului… românesc unionist, cu ocazia Marii Adunări de la Alba Iulia.

*

Tot pe atunci, Nicolae Iorga scria în jurnalul său, provocat de smintelile austro-patriotarde ale bucovineanului Dori Popovici, că, atunci când românii vor intra în provinciile răzlețite, toți cei care înjurau oștirea română în 1916 o vor binecuvânta la sosire, iar noi, românii din Regat, nu doar că nu ne vom supăra, dar îi vom copleși cu onoruri și funcții. Iorga punea un pariu cu sine și l-a câștigat, cu rezultate peste închipuirile sale, dacă dușmanul unității românești, episcopul Miron Cristea, avea să ajungă primul patriarh al românilor de pretutindeni din întreaga lor istorie.

*

„Consistor plenar.

*

Joi, în 6/19 Octomvre 1916, s-a întrunit consistoriul plenar al diecezei noastre, în care P. S. S. D. episcop diecezan a prezentat răspunsul ministrului prezident, contele Ştefan Tisza, datat 14 Septemvre, prin care anunţă P. S. Sale, că a luat cu recunoştinţă la cunoştinţă declaraţiunea patriotică a consistoriului plenar, ţinut la 6 septemvre, şi că a suşternut (înmânat – n. n.) acest act patriotic Maiestății Sale cesaro şi apostolico regeşti; mai departe, rescriptul datat 4 Octomvre, prin care aduce la cunoştinţa P. S. Sale că Maiestatea sa cu vie mulţumire preagraţios a primit omagiul şi declaraţia de fidelitate a Consistorului gr. or. român din Arad, făcut din incidentul declaraţiei de războiu a României.

*

Prezintă mai departe actul Prea Sfinției Sale, în calitate de prezident supleant, prin care aduce la cunoştinţa consistoriului că, în înţelegere cu excelenţa sa, alesul arhiepiscop şi mitropolit Vasile Mangra, a stabilit ziua sfinţirii, întru episcop şi a introducerii dânsului în scaunul mitropolitan, pe 16/29 Octomvre, în Oradea-mare.

*

Consistorul luând act despre acest act istoric în viaţa noastră bisericească, deleagă pe asesori congresuali Roman R. Ciorogariu, Sava Raicu şi Gheorghe Popa să ia parte în representanţa diecezei. S-a urmat, apoi, la petiţia corpului profesoral şi a funcţionarilor diecezani de a li se vota, pe durata războiului, o urcare de scumpete de 40 % la salariul fundamental. Cosistorul încuviinţează cererea” (Biserica și Școala, Anul XL, Nr. 41, Arad, Octomvrie 9/22 1916, p. 310).


Antiromânismul ortodoxiei transilvane

*

Scrisoare circulară către venerabilul cler şi către poporul dreptcredincios român din de Dumnezeu păzita metropolie a Românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania.

*

România, căreia fiinţă i-a dat patria noastră, Ungaria, căci Radu-Negru de la Făgăraş a întemeiat principatul Ţării-româneşti, Dragoş din Maramurăş a întemeiat principatul Moldovei şi cu sprijinul monarhiei Habsburgice s-a ridicat şi s-a întărit România modernă, liberă şi independentă, care de bună voie s-a legat de monarhia noastră cu contract de credincioşie, cu făgăduieli de sprijinire reciproc: România – spre marea noastră durere – a călcat făgăduiala de credinţă, a rupt peceţile contractului în chip perfid şi a ridicat arma asupra acelor fraţi, cari de doi ani de zile luptă pe moarte şi viaţă cu o vitejie nemaipotrivită împotriva duşmanilor monarhiei.

*

Da, ei n-au ascultat porunca sângelui, n-au auzit chemarea tainică a fraţilor de o limbă şi un sânge de a ne da mâna de ajutor, ca trupele regatului român să lupte alăturea cu noi împotriva duşmanului comun, care tinde la nimicirea patrie noastre şi la sugrumarea neamului românesc, să lupte hotărâţi şi cu bărbăţie în contra Rusiei cotropitoare. Nu, ci ei amăgiţi de lupii îmbrăcaţi în piei de oi şi ameţiţi de făgăduielile lui Iuda, au considerat cele mai vitale interese ale neamului şi sub cuvântul că vin „să ne slobozească”, vin să ne facă robi muscalilor, vin înfrăţiţi cu hoardele ruseşti, cari au jefuit şi au aprins satele şi bisericile întemeiate de Ştefan cel Mare, cari au ucis pe urmaşii plăieşilor vestiţi dela Dumbrava-roşie, cari au necinstit Putna şi Suceava, locuri sfinte de închinare sufletului românesc – vin acum să ne calce şi să ne fure moşia agonisită de moşii şi părinţii noştri cu sudori de sânge!

*

Unde vă este şi în ce se arată patriotismul vostru, Români ucigători de fraţi, vă întrebăm cu Lactanţiu: „Cum patriotismul vostru poate să fie o virtute? Poate să existe o virtute într-un sentiment esenţialmente duşmănos şi răutăcios? Binele, la care tinde iubirea voastră de patrie, constă în a face rău altora? Voi întindeţi graniţele voastre în hotarele vecinilor voştri, voi creşteţi puterea voastră, veniturile voastre, dezbrăcând pe alte națiuni? Puteţi voi să numiţi virtutea aceea ce e distrucţiunea a toată virtutea? Voi rupeţi legăturile societăţii umane, voi distrugeţi inocenţa, voi nutriţi rapacitatea, voi nimiciţi ideea de dreptate. Drept aceea şi urile naţionale sunt necompatibile; acolo unde lucesc armele, dreptatea se nimiceşte. Poate să fie drept acel ce vatămă, urăşte, despoaie şi ucide? Iată faptele voastre, a celor ce ziceţi că vă iubiţi patria (Lactantius. Div Inatit., VI. 6.).

*

Acela care, cu vorbele vicleniei pe buze, cu dorul de jaf în suflet, vine în hotarele noastre nu-i frate, ci cel mai păgân duşman, care, pentru a-şi împlini pofta sălbatică, îşi omoară fraţii şi părinţi. Da, fraţii de ieri, astăzi prin voinţa şi faptele lor păcătoasă şi nelegiuite s-au făcut pentru noi în cei mai mari şi mai urgisiţi duşmani, asupra cărora glasul sângelui şi legea firii porunceşte să-ţi rădici braţul fără milă. „Că cel ce varsă sângele omului, pentru sângele aceluia sângele lui se va vărsa” (Facerea, IX. 6 ).

*

Iubit cler şi popor! Avem cea mai mare mângâiere şi bucurie a sufletului că iubirea voastră faţă de patrie e nemărginită, că alipirea şi credinţa voastră cătră înaltul tron sunt neclătite, că din iubirea, alipirea şi credinţa aceasta curată şi tradiţională purcede ascultarea voastră necondiţionată şi isvorăşte vitejia, care mai ales în anii din urmă în mod atâta de strălucit din nou ați dovedit-o. De aceea vă sfătuim, mai vârtos acum, în aceste zile de cea mai grea cumpănă, şi vă îndemnăm cu cuvintele sf. apostol Petru ca cu blândeţe să vă supuneţi autorităţilor şi rânduielilor înaltei stăpâniri „ori împăratului, ca celui mai presus, ori guvernatorilor, ca celor trimişi de el spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine, căci aşa este voia lui Dunezeu, ca cu facerea de bine să amuţiţi necunoştinţa oamenilor celor fără de minte, ca cei liberi, iară nu ca cum aţi avea libertatea, ca un acoperământ răutăţii ci ca servii lui Dumnezeu” (I. Petru, C. II. v. 13-16.).

*

Faţă cu noul duşman, care râvneşte în chip atâta de păcătos la ştirbirea şi la stricarea hotarelor patriei noastre, veţi şti să luptaţi cu aceeaşi îndârjire, vitejie şi credinţă, cu care eroii noştri au sfărmat cetăţuile de granit de la Iwangorod. Căci dragostea, credinţa şi alipirea cătră tron şi patrie vă va lumina mintea şi sufletul, vă va întări inima şi vă va oţeli braţul.

*

Întăriţi-vă dar cu credinţă în Dumnezeu, bucuroşi fiind în inimile voastre că aţi ştiut şi aţi putut să dovediţi credinţa şi alipirea voastră cătră tron şi patrie cu fapte atâta de strălucitoare şi cu jertfe atât de scumpe. Fiţi cu încredere că, în ziua judecăţii şi a răsplătirii, Maiestatea Sa înălţatul nostru împărat şi rege, împreună cu luminatul său guvern ungar nu vor întârzia a răsplăti după merit credinţa şi vitejia, cu care aţi apărat tronul şi patria, asigurând condiţiunile pentru dezvoltarea şi întărirea etnică, culturală şi economică a poporului român din patrie.

*

Noi n-am provocat şi n-am dorit războiul cu fraţii noştri şi cu toată sinceritatea am stăruit pentru înfăptuirea păcii şi bunei înţelegeri între români şi maghiari şi credincioşi chemării noastre nu vom înceta de a ruga pe Dumnezeu ca să ne trimită pacea de sus, pacea la toată lumea, pentru că zice sf. Vasile cel mare: „Nu există un cine mai mare, decât pacea, care este un dar ceresc, a căreia şi numele numai este mai dulce, decât orice” (Basil Ep, 46, 1. Ep. 70.)

*

Isus Hristos este principiul păcii, zise sf. Grigorie; apostolii au predicat pacea lui Dumnezeu. Armonia domină în Dumnezeu şi în toată creaţiunea; oameni trebuie să inainteze pe creatorul, păzind între ei concordia şi în puterea acestei condiţiuni trebuie să existe cetăţile, societăţile şi popoarele (Greg. Naz. Orat, 12.).

Oradea-mare – Nagyvárad – la 8/21 Septemvrie 1916,

*

Vasile Mangra m. p. / ales și întărit arhiepiscop

Ioan I. Papp m. p. / episcopul Aradului

Dr. Miron E. Cristea m. p. / episcopul Caransebeșului”.

*

*

(Biserica și Școala, Anul XL, Nr. 40, Arad, Octombrie 2/15, 1916).


1916: Plecarea clopotelor

*

Coruptă cu privilegii și cu bunăstare, ierarhia ortodoxă din Transilvania și din Bucovina era tranșant împotriva șansei istorice a unirii tuturor românilor sub o singură flamură statală. Ce-i drept, nici românii ardeleni și bucovineni de fiecare zi nu se prea sinchiseau de dorul „sărăciei românești”, cum îi spunea un student bucovinean, în trenul spre expoziția de la Iași, din 1912, lui Ion Grămadă („Cu sărăntocii ăștia vreți dumneavoastră să ne unim, domnule profesor?”), dar ierarhia bisericească, având și privilegiul menținerii gazetei ei, fără nici o cenzură (doar i se cunoștea „credința față de tron”) și cu hârtia de tipar asigurată, în condițiile unei crize europene în domeniu, milita activ pentru austriacism și nicidecum pentru Întregirea Neamului. Și pentru că înseamnă un adevăr dosit sub preșul istoriei, antiromânismul ortodoxiei, care avea să triumfe prin „alegerea” lui Elie Miron Cristea drept primul Patriarh al României, trebuie scos la iveală, odată și odată. O să-mi fac timp pentru a aduna și prezenta mărturiile, pentru că pe minciună nu se poate dura nimic sau, cum zicea Augustin, în „Civitas Dei”, „nu poate exista credință adevărată acolo unde încetează adevărul”.

*

„Sălişte, în 15/28 Aug. 1916.

*

Demontarea clopotelor, coborârea lor din turnurile bisericilor şi predarea pentru scopurile armatei şi ale războiului va fi fost însoţită pretutindeni de scene mişcătoare, de jalea inimilor îndurerate, de perdeaua de lacrimi a ochilor întunecaţi şi de suspinele năduşite ale privitorilor mâhniţi.

*

În unele sate, pe cât am putut ştirici, s-au întâmplat chiar scene dureroase de porniri potrivnice din partea poporului contra preoţilor, pe care îi învinuiau că şi-au dat învoirea să fie luate clopotele, fără a întreba dacă se învoieşte şi poporul întreg. Unde s-au luat clopotele cele mai vechi, oamenii ziceau, că acestea să rămână, fiindcă au fost aşezate de preoţi cucenici, cu sute de ani mai înainte, şi au putere a risipi norii aducători de furtuni.

*

În comuna Sălişte s-au luat clopotele vineri, în 12/25 August. De la trei biserici gr.-or. române, dintre 8 clopote, s-au luat 5, astfel că au rămas numai 3: câte un clopot la fiecare biserică. Soldaţi încredinţaţi cu demontarea sosiseră încă de joi seara în comună. Atât joi seara, cât şi vineri dis de dimineaţă au mai sunat, o dată, toate clopotele într-un glas atât de armonios şi mişcător, încât nu va fi rămas ochi care să nu lăcrămeze, în clipa când a simţit că se desparte de aceste clopote ca de nişte vechi şi buni prietini.

*

De la toate bisericile clopotele au fost aduse în curtea şcolii. Cele mai vechi, fiind vărsate din material foarte trainic, deşi au fost aruncate din turnurile înalte jos, pe piatră, nu s-au spart, ci au rămas întregi, iar unul mai mare, neîncăpând pe fereastra turnului, a fost spart în turn.

*

Când întreg materialul celor 5 clopote era aşezat pe un car, înainte de a ieşi din cimitir, băiatul protopresbiterului nostru, Semproniu T. I. Lupaș, elev în clasa a III-a elementară, a declamat acestea versuri ocazionale, compuse de însuşi părintele său:

*

*

Adio clopotelor!

*

Plecaţi şi voi, sfinţite clopote bătrâne,

În lupta mare pentru tron şi ţară!

Izvor de lacrimi – atâta ne rămâne,

Să uşurăm plângând a inimii povară.

*

Din turnurile-nalte când coboară

Arama voastră veche, grea şi sfântă,

Poporu-ntreg adânc se înfioară

Şi gândul creştinesc se înspăimântă…

*

În zile de lumină şi serbare

Voi ne-aţi vestit a Domnului tărie,

Chemându-ne la rugă şi-nchinare,

În suflet ne-ați sădit putere vie

*

Ca să luptăm cu neînvinsă bărbăţie,

Vâslind prin marea vieţii tulburate

Şi ţinta luptei noastre-n veci să fie:

Lumină şi credinţă şi dreptate!

*

În zile grele aţi fost ca nişte paznici

Ai vieţii noastre credincioase şi smerite,

Iar în dureri – de mângâiere darnici

Vindecători ai inimilor obidite.

*

În glasul vostru s-a-mpletit credinţa

Atâtor rânduri de strămoşi strădalnici;

Acum plecaţi s-aduceti biruinţa

Oştenilor iubiţi, viteji şi falnici.

*

De-acum cântarea voastră cea evlavioasă

Îşi schimbă versu-n glas de vijelie.

De-aceea-i despărţirea dureroasă,

Dar mila Domnului spre noi să fie?

*

Aşa au plecat clopotele bisericii noastre din Săliște”.

(Biserica și Școala, Anul XL, Nr. 39, Arad, 25 septembrie / 8 octombrie 1916).


Pagina 1 din 512345