1918: O cununie între tranşeele austro-ruse

*

Domnişoara Olga Grybowska poate fi mândră, pentru că a avut o nuntă unică în felul său, deşi nu s-a cununat la patriarhia din Constantinopol, nici în lavra din Chiev, ci sub cerul liber, pe un ogor pustiu, săpat de granate şi udat cu sângele atâtor viteji, dintre tranşeele celor două tabere duşmane, între care însă, în urma armistiţiului, încetară ostilităţile. Aici s-a ţinut cununia, din următorul motiv: Părinţii mirelui, domnul Octavian Iliuţ, amploiat la poliţia din Cernăuţi, se aflau pe teritoriul ocupat de Ruşi, care nu le-au permis să treacă dincoace. Neputând ei veni, au fost siliţi mirii şi nuntaşii să meargă la ei. Astfel, actul cununiei s-a celebrat pe teritoriul neutru dintre cele două armate, prin preotul militar Paul Marcovici (paroh gr. ort. rom. în Hodoş, dieceza Aradului). Naş a fost un general, iar nuntaşii: câteva rudenii, ofiţeri de ai noştri, comandantul, ales de soldaţi, al trupelor ruseşti şi soldaţi, care, în onoarea actului solemn şi neobişnuit, îşi părăsiră tranşeele şi uitară, pe un moment, monotonia vieţii din ele (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 7, 11/24 februarie 1918, p. 3).

Cuza, cu sabia ţării, nu cu a sultanului Abdul-Aziz

*

Comparată cu Frumoasa din Pădurea Adormită, tânăra Moldo-Vlahia, trezită din somnul multisecular, în care zăcuse, câştigase simpatia francezilor, mai ales că fruntaşii românilor din cele două provincii dunărene unite studiaseră la Paris şi îmbrăţişaseră mai toate ideile revoluţionare, de sorginte masonică – desigur, pe care la promova Franţa. Informaţiile pe care le vehicula presa franceză, imediat după unirea din 1859, provin, în general, de la poetul Dimitrie Bolintineanu, care era liderul ambasadorilor români, din postura de reprezentant al lui Alexandru Ioan Cuza pe lângă Înalta Poartă. Ziariştii francezi, aidoma ziariştilor din toate timpurile şi din toată lumea, spun adevăruri pe jumătate, iar trimiterile la studiile lui Cuza la Paris, unde viitorul principe studiase, cam superficial şi fără continuitate, Dreptul, pun accentul pe ceea ce şi contează: deschiderea lui Cuza spre novator şi spre umanism.

*

*

„Prinţul Cuza a venit, în 1834, pentru a face studii în Franţa; a petrecut mai mulţi ani aici, apoi a avut diverse funcţii în ţara sa. În 1848, Ion Alexandru Cuza făcea parte din acea mână de bărbaţi tineri, care s-au întâlnit la unul dintre ei pentru a examina care pot fi înlesnirile pe care să le ceară Porţii, dar au fost arestaţi şi trimişi în Turcia pentru a răspunde în faţa justiţiei otomane pentru acuzaţiile de complot, care li s-au pus în vedere. Câţiva dintre ei au încercat o rezistenţă în faţa soldaţilor trimişi să-i aresteze; mai mulţi fuseseră răniţi. Cuza făcea parte din convoiul îndreptat spre Dunăre; prizonierii fură îmbarcaţi într-o şalupă turcească, care, fiind condusă prost, eşuă la Brăila, port românesc. Era vremea nenorocirilor. Era nevoie, în mijlocul oboselii şi a sălbăticiei, să prindă puteri pentru a se apuca de lucru. Câteva sticle cu vin de Franţa s-au găsit, nu se ştie cum, în bagajele prizonierilor. Escorta a acceptată să împartă conţinutul, dar împărţirea a fost inegală. Faptul că prizonierii care erau uşor răniţi au profitat de euforia gărzilor pentru a se salva”, Cuza numărându-se printre fugiţii de sub escortă (Le Monde illustré, 12 martie 1859, p. 170).

*

*

Revenit în ţară după o amnistie pronunţată de prinţul Ghika, Cuza a fost numit pârcălab de Galaţi, „adică administrator al oraşului Galaţi”. Povestea, interesantă şi plină de exotic pentru cititorii francezi, continuă cu interesul lui Cuza pentru problemele concetăţenilor săi, de altfel reală, cu prietenia care-l lega de Vasile Alecsandri, „moldovean prin naştere, francez prin educaţie”, care şi-a „consacrat toate forţele, în prima sa tinereţe, propăşirii literaturii ţării sale, căreia i-a dat un nou impuls”, Alecsandri fiind şi iniţiatorul primului teatru naţional românesc, şi prin scrieri, şi prin organizarea unei astfel de instituţii de spectacol. Apoi jurnalistul, doamna Emeline Raynaud, povesteşte despre dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, intuind eforturile pe care va trebui să le facă pentru recunoaşterea unirii nu atât de către Turcia, cât de către Anglia. Numai că simpatia faţă de insula de latinitate din marea slavă din Răsărit însemna nu doar o forţă în Franţa, ci şi în întreaga Europă. Simpatia este, în fond, şi temelia, dar şi învrednicirea întru noroc.

*

*

Povestea întâlnirii lui Alexandru Ioan Cuza cu sultanul Abdul-Aziz este cunoscută din amintirile lui Bolintineanu, dar „Le Monde illustré” o relua, în 23 iulie 1864, pentru că demnitatea ostăşească avea mare trecere, atunci, şi printre francezi. După uzanţă, fiecare domnitor român primea de la sultan câte o sabie de ofiţer de ieniceri (un domnitor român era egal în grad cu un colonel turc), cu care să depună jurământul de credinţă faţă de Înalta Poartă, dar Cuza a refuzat sabia lui Abdul-Aziz, spunând că lui îi este suficientă sabia pe care i-a încredinţat-o ţara şi că nu se va atinge niciodată de o alta. Sultanului i-a plăcut răspunsul, a apreciat şi dârzenia oşteanului ajuns prinţ din voia ţării şi nu s-a supărat; dimpotrivă, l-a invitat pe Cuza Vodă în biroul său, din Palatul Imperial Dolma-Baqtché, unde au convorbit îndelung. Crochiul cu „Întrevederea cu Sultanul” a fost realizat de Carol Popp de Szathmary, dar nu l-am întâlnit prin presa românească şi nici în cadrul colecţiei impresionante cu desene de Szathmary a Bibliotecii Universitare din Cluj-Napoca.

1903: Sinaia, în descrierea lui Nicolae Iorga

Mănăstirea Sinaia

*

Mănăstirea e cea mai veche. Sfinţenia pustie­tăţii, păzită de vulturii stâncilor, de urşii greoi ai peşterilor, nu era străbătută decât de pasul prevăzător al haiducului ce-şi cânta cântecul de libertate şi răzbunare între brazi, când un mare boier muntean, plin de evlavie şi împovărat de prisosul bogăţiei sale, Mihai Spătarul Cantacuzino, nepot şi unchi de Domni, clădi aici o mănăstire, întru mărirea numelui lui Dumnezeu, întru iertarea păcatelor sale şi pentru ajutorul drumeţului. Se întorcea de la mănăstirea mun­telui sfânt al Arabiei, unde se dăduse tablele vechii legi, şi el numi deci ctitoria Sinai, iar lumea ţăranilor din împrejurimi îi zise româneşte Sinaia. Două secole, armonioasa clădire de piatră cu turnuri frumoase răsună de cântări şi se pătrunse de sfinte miresme, pe când zidul gros al chiliilor şi turnurile din unghiuri supt căpiţa lor de şindrilă neagră asigurau de duşmanii din pustiul măreţ: dobitoace şi oameni.

*

*

În jurul mănăstirii s-a strâns cu vremea un sat, satul Ţiganilor Sinaii, satul ţăranilor adu­naţi din vecinătate, sau dintre Românii chiar ai Sinaii, dintre sufletele româneşti dăruite odată cu moşiile. Satul acesta e originea aşezării de oameni săraci ce se găseşte mai sus de stra­dele devie şi de parcul şi pădurea regală.

*

La sosirea în ţară a principelui Carol, noi i-am oferit, pe lângă palatul din Bucureşti, o casă boierească prefăcută şi mărită, chilii de mănăstire, pentru a petrece în ele timpurile de nemilostivă arşiţă ale verii din şesul dunărean. La Cotroceni mai stătuse Vodă Cuza, Sinaia nu primise însă niciodată un oaspete strălucit, şi nici n-avea unde să-l primească. Chiliile erau puţine şi dărăpănate. În clădirile, care se cheamă astăzi bibliotecă şi în care harnicul şi inimosul arhimandrit Nifon şi-a strâns frumoasa colecţie de cărţi, monede, odăjdii, icoane, inscripţii, două odăiţe primiră pe principe şi pe princi­pesa Elisabeta, care a lăsat ca amintire a zilelor petrecute aici acele schiţe cu creionul ale notabilităţilor timpului, ce se păstrează cu pie­tate. Înăuntru poate să fi fost umezeală şi întunerec; de afară însă se vede cea mai frumoasă privelişte din România şi una din cele mal fru­moase ale lumii.

*

*

Apoi vremile se schimbară. În codrul ce suia muntele, începu să se clădească pe malul spumegătorului Peleş un castel, care pe pământ românesc aminteşte ţara de unde a venit acela care-l stăpâneşte. După câţiva ani se văzu, supt paza codrului păstrat în toate drepturile lui stră­vechi, o clădire de poezie îndrăzneaţă şi capri­cioasă, ascunzându-şi mărimea şi bogăţia supt înfăţişarea unei simple case de vânătoare. Mai târziu, cărări noi se îndreptară spre alte locuri de odihnă princiară, şi astăzi în lunile de vară pădurea, care a ocrotit atâtea zile grele din tre­cutul nostru, cuprinde, mulţămită între brazii săi, peste care flutură steagul neatârnării noastre, o dinastie regală, care uneşte înţelepciunea se­nină a bătrâneţii, cultul religios al Frumosului cu bucuria de a trăi a tinerilor şi cu neastâmpărul drăgălaş al copiilor din preajma tronului.

*

*

Regele Carol şi Regina Elisabeta au căutat aici, la Sinaia, măreţia izolată a naturii, care le-ar fi ajuns. Dar Regii nu se pot izola. Stră­lucirea Curţii şi legăturile neapărate ale Curţii au adus în Sinaia vie a lunilor verii miniştri, diplomaţi şi câţi se socot prin numele sau bo­găţia lor a sta în fruntea poporului nostru. Lingă un hotel, care e, desigur, cel mai frumos din ţară, răsăriră, una după alta, vilele cochete ale puternicilor, alcătuind strade de lux, care iernează în părăsire, după ce strălucesc de lu­mini şi răsună de zgomot vesel vara (Nicolae Iorga, Drumuri şi oraşe din România, în Luceafărul nr. 2/1903, pp. 66, 67).

*

Regina Elisabeta (Carmen Sylva) – portret de Vasile Simionescu, în Luceafărul din 15 ianuarie 1903

Calicul dimocrat: „Scântei și fum”

*

Prostia – tâlcul fericirii.

Banul – tâlcul înțelepciunii.

Bureții – tâlcul poeziei.

Cătana – tâlcul dragostei.

Viața – tâlcul prostiei.

Poezia –tâlcul poeziei.

Complimentul – tâlcul foamei.

Gândul – tâlcul tâlcuirii.

Râsul – tâlcul nefericirii.

Plânsul – tâlcul neputinței.

Glonțul – tâlcul nemuririi.

*

(Calicul dimocrat, nr. 1, 1 iunie 1910, Cluj)

Violarea lui Dracula de către Sultan

*

În 1724, apărea, la Lyon, „Anecdotes ou Histoire de la Maison Ottomane”, tomul I, de Marcellin Duplain, în care se povestesc și întâmplări cu cei doi feciori ai lui Vlad Dracul, Vlad Țepeș și Radu cel Frumos, dar cu o altă atribuire a numelor, decât cea încetățenită de veacuri. Vlad Țepeș, de pildă, este numit Mirza (adică „Prințul”, în limbile arabice), în vreme ce lui Radu cel Frumos i se spune Dracula.

*

*

Prima menționare a lui Radu cel Frumos ca Dracula este cea în care se vorbește despre Sultanul Mahomed, care era bolnav, după ce „primise o lovitură de pumnal de la tânărul valah Dracula” și i se umflase piciorul, apoi povestea se limpezește, Duplain spunând că „Mahomed simțea pentru tânărul Dracula ceea ce avea să simtă pentru toți tinerii; dar tandrețea lesbiană putea corupe virtutea acestui tânăr prinț. Obosit de refuzuri disprețuitoare, Sultanul a vrut să folosească forța, obligându-l pe Dracula să scoată un pumnal și să-l înfigă în coapsa Sultanului. După această lovitură, Sultanul a scos un strigăt care a pus în mișcare tot Seraiul și Dracula s-a salvat, fugind în grădină și urcând într-un copac, care l-a scăpat de prima căutare a ienicerilor. În acest timp, se cerceta rana Sultanului, care nu era periculoasă, și singura lui grijă era aflarea celui care l-a rănit. În sfârșit, a fost adus la el și i-a spus că își poate salva viața, doar dacă îl va satisface. Dracula a cedat, deci, în fața forței și a devenit cel mai drag favorit al Sultanului. Mai târziu, când voievodul Valahiei a murit, Sultanul, care nu putea să se consoleze cu pierderea lui Dracula, a dat această provincie tânărului Mirza, căruia tronul îi aparținea de drept.

*

Mirza i-a mulțumit Sultanului; el a promis că va plăti birul, dar a ridicat întreaga Valahie împotriva lui, declarând război, dar dominația turcească a fost restabilită, în sfârșit, cu eforturi uriașe. Dracula a fost înscăunat în locul fratelui său” (pp. 176-178).