Carol I în albumul Curții de Argeș din 1866

*

A fost o surpriză pentru mine să descopăr, în detaliile fotografiilor albumului „Episcopie de Curtea de Arcis / Photographie et dedié a son Altesse Serenissime / Charles I / Prince Regnant de la Roumanie / par C. P. de Szatmári / Paintre et photographie de son Altesse Serenissime”, imaginea unui tânăr, care, inițial, am crezut că e Szatmari, datorită poziționărilor modeste.

*

Privindu-le încă o dată, cu atenție, am înțeles că tânărul acela este, de fapt, Carol I, în vara anului în care abia sosise în România și călătorea prin țară ca să o cunoască măcar cât de cât. Citisem despre acele excursii câte ceva, deși nu sunt un pasionat de regalități, ci chiar dimpotrivă, până foarte aproape de iacobinism.

*

În mod ciudat, dacă privești aceste fotografii, în compania celor cu țărani, surprinși în diferite ipostaze, parcă și tânărul de atunci câștigă o involuntară simpatie, pentru că pare mai curând un student, ușor plictisit de monotonia perspectivelor, decât un viitor rege și încă primul din istoria României.

*

Nu vreau să iau în discuție nici „eroismul” contrafăcut al personajului, nici spectaculoasa lui chivernisire pe seama slugărniciei elitelor românești și a urgisirii mulțimilor. Uit, în mod voit, și de sângele învingătorilor de la Plevna, Grivița, Smâdan, pe care i-au făcut una cu pământul, și încă în două etape, forțele de represiune ale acestui tânăr deocamdată melancolic și cu alură de artist care încă nu-și ghicește locul și rostul.

*

Las, deci, imaginile anului 1866 să vă ademenească sau să vă amăgească, funcție de obișnuințe și de ce-a mai rămas de visat.

*

Apogeul buzincurismului la români!

*

Bustul lui Eminescu, de Dimitrie Loghin – nerealizat vreodată

Buzincurismul sau, cu un termen mai vechi, pupincurismul are tradiţie veche la români, dar apogeul lui s-a atins în perioada interbelică, atunci când fostul episcop de Caransebeş, antiunionist declarat („Să îndrăznească să intre valahii în Ardeal şi o să-i alung miruindu-i în capete cu cârja mea de arhipăstor!”), devenise ţinta celei mai deşănţate idolatrii, în cadrul unui cult al personalităţii faţă de care cel din vremea lui Ceauşescu este chiar rezonabil. În general, ierarhia bisericească presupune şi osanale, dar să-l compari pe Miron Cristea cu Eminescu, aflându-i şi un plus de românism lui Cristea, e prea de tot.

*

*

Mihai Eminescu şi Patriarhul Miron

*

*

Mihai Eminescu, geniul neîntrecut al Neamului românesc, trăieşte mereu printre noi. El prin aceasta este etern, pentru că lucrează de-a pururi, strălucind pe firmamentul idealului celui mai înalt şi inspirând conştiinţele cele mai alese ale Naţiei.

*

Iată una din aceste conştiinţe inspirate, în slujba Bisericii şi a Neamului: e Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Miron. E Patriarh al vârstei, e Patriarh al credinţei, e Patriarh al vremii vremuite, e Patriarh al sufletului inspirat de la întreaga vigoare a Neamului românesc şi de la geniul naţional, Eminescu, acela care a rostit cuvintele că Biserica Ortodoxă Română este „maica” poporului român. Din sate izvorăşte minunata viaţă a Patriarhului Miron şi ea este închinată, dintru început, suferinţei pentru Neam şi unităţii de Neam.

*

Întocmai aşa, pentru ridicarea din împilare, a fost suferinţa lui Mihai Eminescu, din prima clipă, când a văzut lumina zilei la Ipoteşti. Luceafărul literaturii Românilor a însemnat în chip poetic drumul pătimirii şi visul dezrobirii.

*

Bărbatul care a văzut aievea şi întrupează, mai deplin decât toţi, astăzi, destinele bisericeşti şi naţionale, mâna dreaptă a M. S. Regelui Carol II, este Prea Fericitul nostru Patriarh Miron.

*

Răsărit într-un sat de munte, în 1868, este diacon în 1900, Episcop în vremurile grele din 1910, Mitropolit Primat în 1920, Patriarh în 1925, Prim-Sfetnic al M. S. Regelui, astăzi: iată, pe scurt, biografia-minune, spre binele poporului român, a Înalt Prea Sfinţitului Miron Cristea, cel pururea inspirat din gândurile lui Eminescu.

*

În 1868, la naşterea Înalt Prea Sfinţiei Sale, Eminescu avea 18 ani jumătate şi înfăţişa toată simţirea Românilor de pretutindeni, aşa după cum astăzi Patriarhul Miron reprezintă, albit de vreme şi de griji, toată vistieria darurilor cu care este înzestrat poporul român. Atunci, în preajma anului de naştere al Înalt Prea Sfinţiei Sale, Eminescu era un pribeag, un cercetător prin ţinuturile robite, iar glasul lui duios răsuna din străinătate:

*

„Da! da! aş fi ferice, de-aş fi încă odată

În patria-mi iubită, în locul meu natal,

Să pot a bine-zice cu mintea-nflăcărată

Visările juniei, visări de-un ideal”.

*

Nori de suspine îi apăsau inima greu, el colinda prin satele apropiate de Topliţa Română şi, ca cerbul de lângă izvoare, dorea unirea acestor ţinuturi cu Ipoteştii lui! Pe-o cale nevăzută, pe care cuvântul nostru n-o poate lămuri, ci numai degetul lui Dumnezeu o arată, melodia cântecului lui Eminescu s-a fixat în inima fiului de sătean din Topliţa, fiului lui Gheorghe Cristea. Tot cam atunci, în „Familia”, care apărea în ţara robită, nr. din 2 aprilie 1867, feciorul lui Gheorghe Eminovici din Ipoteşti scria, cu glas de profet şi de trâmbiţă:

*

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?”…

*

… Românie tare ca o stancă, peste care trec multe valuri; ţară iubită, care va ieşi la liman prin acel „vis de răzbunare”, prin triumful spadei; ţara sfântă, în care se vor ridica, apoi, în ora izbânzii marelui Rege Ferdinand, „altare” de mulţămire lui Dumnezeu, spre a putea striga cu toţii:

*

„Fiii tăi trăiască numai în frăţie,

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

Arme de tărie, fală şi mândrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”.

*

Noi credem că tânărul Ardelean a citit şi a lăcrimat citind aceste versuri, de îndată ce a luat în mână bucoavna, abecedarul! Nu putea găsi o îndrumare mai potrivită pentru lunga cale, anevoioasă, dar plină de roade şi de izbânzi, pe care a purces, de se găseşte astăzi Arhipăstorul întregului Neam românesc…

*

Tânărul Eminescu scria ode şi elegii, poezii sociale şi filosofice, romanţe şi cântece patriotice, cu răsunete de buciume şi arme, ca-n Psalmii versificaţi de Dosoftei… Citiţi toate acele compuneri geniale din tinereţe şi gândiţi-vă o clipă cum pregăteau ele sufletele din Ardeal, din Bucovina, din Basarabia, de pretutindeni… Şi nu uitaţi, când sărbătoriţi pe feciorul săteanului din coasta de dincolo, ardeleană, a Ceahlăului, că opera precisă a pribeagului Eminescu, în acel an 1868, noi n-o cunoaştem bine… E un an de frământare supremă pentru Eminescu. Culegea mereu literatură populară. Anonimă era acea poezie, anonimă apare opera geniului în acel an, dar Dumnezeu a scos din anonimatul maselor populare un fiu ales: pe Înalt Prea Sfinţitul Patriarh de astăzi”.

*

Întrerup aici dezgustătoarea blasfemie a preotului econom D. Furtună, profesor în Dorohoi. Cu lehamite.

Legenda Liszt – Barbu, lăutarul

*

Legenda înseamnă substitutul nostru de memorie. Prefăcătoria de-a respectul, care ascunde, de fapt, o imensă şi neostoită trufie individuală. O probează şi această răstălmăcire a întâlnirii dintre Franz Liszt şi Nicolae Picu, în casa boierilor Hurmuzachi de la Cernauca, repovestită, cu deturnare de personaj, locul lui Picu fiind luat de Vasile Barbu, lăutarul, alt miracol al cântecului românesc, dar cu legendări în locaţii diferite: conacul lui Balş, în “Convorbiri literare” şi “Familia”, conacul lui Alecsandri de la Mirceşti, în “Tribuna” etc. Iar textul acestei legende, scris de Burada, avea să fie însuşit de o puzderie de autori, unul mai entuziast decât celălalt.

*

*

Iată şi plagiatele de mai târziu:

*

*

Triumful României, prin ţigani, la Paris!

*

Românul dornic să îndepărteze colbul uitării de pe memoria străbunilor săi nu are de ales, trebuie să păşească pe calea străinătăţurilor mărturisitoare şi să aleagă, de acolo, ceea ce-i este pe plac. Din nefericire, de-a lungul vremilor, noi nu prea am avut alte glorii universale, în afara cântecelor şi dansurilor şi, desigur, a portului naţional, purtate prin lume, cu demnitate şi har, nu de români, ci de… ţiganii români, mai toţi oploşiţi la Bucureşti, după mutarea capitalei… boierimii moldoveneşti, de la Iaşi, pe Dâmboviţa. Dar nici de la străini, care cam încurcă numele lăutarilor (unei fete în “etate” de 17  ani îi dau numele… Etate!), nu putem afla prea multe, chiar dacă există, tot la Paris, şi o revistă muzicală excelentă, “Études tsiganes”, care se ocupă demn şi echilibrat cu cercetarea exponenţialităţii artistice ţigăneşti în Europa Răsăriteană, noi fiind glorios reprezentaţi la Paris, ba chiar şi la Londra, încă din 1874, de neamul lăutarilor Dinicu, descendenţi ai basarabeanului Angheluş Dinicu.

*

Paris, 1889: Banda lui Dinicu

*

În 1889, când triumful lăutăriei ţigăneşti din România a fost deplin, tocmai debuta, ca violonist, şi un tinerel basarabean, Cristache Ciolac, şef de bandă în 1900, când compozitorii europeni se grăbeau să noteze şi să publice minunatele lui sârbe, partiturile cu muzică naţională românească vânzându-se bine la Paris (de acolo, din Biblioteca Naţională a Franţei, “Gallica”, mi le-am procurat şi eu, cu gândul să le întorc Basarabiei, prin “Zicălaşi”, în martie 2018, când se va sărbători centenarul Unirii Basarabiei cu România, singura provincie care a vrut să se unească, fără să fie obligată să “aleagă, între două rele, răul cel mai mic”).

*

Paris, 1889: Banda lui Tudorică Cercel

*

„Sunt cincisprezece sau şaisprezece, care, în costumele lor din pânză albă, cu cusături negre, panglici roşii şi coliere româneşti, improvizează, tot timpul, „cântice de dor”, pe care le cântă cu pasiunea dragostei, hore cu ritmuri rapide („vives allures”), valsuri languroase, în care ecoul de arii de operă este reţinut şi bine temperat de un simţ muzical extraordinar, pe care muzicienii îl au ca instinct. Şeful Bandei, Sava Pădurean, un tip frumos ca Richepin, trasează cu vioara desenul melodic, în jurul căruia fluierul lui Pan sau „Naiul” înfăşoară armonii ca nişte arabescuri nebune, în vreme ce cobza, contrabasul şi celelalte viori acompaniază şi ţin ritmul. În cântecele lor naţionale e un ceva care te face să luneci în melancolie; este şi un altceva, care provoacă furnicături în gambe şi vă face să regretaţi dacă nu intraţi în horă, acest dans românesc prin excelenţă. Iar acest regret este cu atât mai viu, cu cât papioanele şi eşarfele tinerilor nu s-au întrebat ce căi deschide o „Chindie”, o „Mocăniţă” sau „Cum se bate Dunărea” (…), din programul celor 16 piese, pe care lăutarii, sub conducerea lui Dinicu şi Pădureanu, le-au executat în mijlocul aclamaţiilor entuziaste” (Le Figaro, Anul 35, Seria 3, No. 151, vineri, 31 mai 1889).

*

Grupul tinerelor fete românce

Joan Dinicu, chef d’orchestre, 36 ans ( n. 1853)

Joan Dinicu, profil

Balan Pădurean, 33 ans (n. 1856)

Balan Pădurean, profil

Cristace R. Ceolaen, 20 ans (n. 1879), adică viitorul vestit violonist Cristache Ciolac

Cristache Ciolac, profil, la 20 de ani

Petre Costantinescu, 27 ans (n. 1872)

Petre Constantinescu, profil

Nicolae Rădulescu, 47 ans (n. 1842)

Nicolae Rădulescu, profil

Jonita Basamac, 50 ans (1839)

cobzarul basarabean Ioniţă Basamac, profil

Parizianul Henri Simonowitch, 28 ans, né à Bucharest

Henri Simonowitch, profil

Tinerele românce

Euphrosine Areoleleanu, 23 ans

Euphrosine Areoleleanu, profil

Marie ?, 34 ans, Paris

Marie, profil

Mme Buisson, 32 ans, Bucharest

Mme Buisson, profil

Mari Nunlide Jitate, de 23 ans

Mari Nunlide Jitate, profil

Amélie Criodescu, 40 ans

Helen Dumitrescu, 20 ans

Helen Dumitrescu, profil

Catherine Famdorg, 38 ans

Catherine Famdorg, profil

*

Parisul păstrează, deci, o adevărată galerie cu fotografii ale lăutarilor din anul 1889, care au încântat Europa cu horele şi sârbele (brâiele) româneşti. Dacă nu suntem ipocriţi, ar trebui să recunoaştem că ţiganii Angheluş, Gheorghe şi Ioan Dinicu, Tudorică Cercel, Sava Pădurean, Cristache Ciolac, Petre Constantinescu, Nicolae Rădulescu, Ioniţă Basamac sau Florea Sache au făcut mult mai mult decât străbunii români ai celor mai mulţi dintre noi pentru spiritualitatea neamului.

*

*

„În 1874, se produse, la Paris, un mic taraf (vioară, nai, ţambal şi cobză), dirijat de Gheorghe A. Dinicu. Succesul şi mai mare, la Expoziţia Universală din 1889, într-un „cabaret român”, de pe Bulevardul Montmartre, când atracţia principală a fost un grup de lăutari, în costume folclorice, când a făcut senzaţie „le maître de flûte de pan Angheluş Dinicu”, admirat de principele Bonaparte. Muzicieni ţigani români ca Crăciunescu, Florea Sache, Balan Pădurean şi Dinicii deveniră, de altfel, cei mai numeroşi medaliaţi de juriu la expoziţie, la fel ca taraful lui Tudorică Cercel, care a făcut un succes incredibil şi la Londra” (Études tsiganes, revistă muzicală, nr. 1/1994, p. 120).

Caietele Delisle și manuscrisele lui Cantemir

*

Un mare colecționar francez de manuscrise, Domnul Delisle, trimitea Academiei Franței, în 4 martie 1766 „copia câtorva memorii ale prințului Dimitrie Cantemir, ultimul hospodar al Moldovei, care mi-au fost comunicate, din Petersburg, de domnul Gross”. Există manuscrise ale cărților lui Cantemir și în capitalele țărilor în care și le-a tipărit sau a încercat să le tipărească (cele mai multe la Londra), dar nu prea pare să mai intereseze pe cineva.