ANECDOTE ISTORICE | Dragusanul.ro - Part 5

Caietele Delisle și manuscrisele lui Cantemir

*

Un mare colecționar francez de manuscrise, Domnul Delisle, trimitea Academiei Franței, în 4 martie 1766 „copia câtorva memorii ale prințului Dimitrie Cantemir, ultimul hospodar al Moldovei, care mi-au fost comunicate, din Petersburg, de domnul Gross”. Există manuscrise ale cărților lui Cantemir și în capitalele țărilor în care și le-a tipărit sau a încercat să le tipărească (cele mai multe la Londra), dar nu prea pare să mai intereseze pe cineva.


Voltaire: Cantemir, urmaş al lui Kan Témir Lenk

*

Că prinţul Dimitrie Cantemir ar fi un „Kan Témir” sau „Kan Timur” Lenk, deci un descendent al legendarului cuceritor al Asiei, ştiut şi sub numele de Tamerlan, se prea poate, ştiut fiind faptul că părintele său, vrednicul domnitor Constantin Cantemir, se trăgea din tătari, numele de Cantemir fiind întâlnit la mulţi mârzaci care au vânturat vremurile. Deşi nu contează, pentru că Dimitrie Cantemir, înainte de toate, este şi rămâne, după inspirata formulare a lui Nicolae Iorga, „cărturarul prinţilor şi prinţul cărturarilor”, această interesantă sau măcar năstruşnică genealogie merită oarecare atenţie, din moment ce a fost lansată de Voltaire, care argumenta astfel:

*

„Moldova era guvernată, atunci, de prinţul Cantemir, grec de origine, care reunea talentele anticilor greci, ştiinţa scrisului şi cea a armelor. A fost descendent al faimosului Timur, cunoscut sub numele de Tamerlan. Această origine pare mult mai frumoasă decât cea grecească; această descendenţă a fost dovedită prin numele cuceritorului. Timur, se spune, seamănă cu Témir; titlul de „kan”, pe care îl avea Timur, înainte de cucerirea Asiei, se regăseşte în numele Cantemir (turcii scriau Kantemir, deci… Kan Témir, adăugând „ozoglu”, adică prinţ – n. n.), astfel prinţul Cantemir este descendent al lui Tamerlan. Iată fundamentele celei mai mari părţi a genealogiilor” (Oeuvres complètes de Voltaire, Tome 15, Paris, 1886, p. 112).

*


Rubedenia între Napoleon III şi Abdul Aziz

Cuza Vodă şi sultanul Abdul Aziz – Le Monde illustré 23 iulie 1864

*

Aşa citim în o reproducere din cartea din cartea lui Dancy „Histoire de la Martinique”, cum că, la anul 1788, domnişoara Dubuc de Rivry, o creolă frumoasă de 16 ani, după ce şi-a finit educaţiunea în Franţa, s-a pus pe o navă franceză, pentru a se întoarce în Martinica. Însă nava aceasta fu cucerită de nişte corsari de mare şi au dus-o în Algeria.

*

Domnişoara Rivry poseda frumuseţea extraordinară şi din toată purtarea ei demonstra că posedă şi sentimente nobile, prin urmare beiul din Algeria nu s-a ţinut de demn ca să domnească asupra unei fiinţe atât de perfecte, ci a donat-o marelui sultan Selim III.

*

Creola frumoasă într-adevăr cuceri inima sultanului, însă, intrând în haremul strălucit, şi-a ştiut păstra nobleţea sa spirituală, prin care prea uşor a exercitat influenţă mare asupra domnului ei. Şi această influenţă totdeauna a fost salutară.

*

La anul 1808, sosind generalul Sebastiani la Constantinopol, flota engleză a trecut prin Dardanele şi a staţionat înaintea Cornului de Aur. Turcii o descoperiseră, dar atunci se ivi sultana, domnişoara Rivry, care a inspirat energia în Selim. Acţiunea de apărare era condusă de consulul Franţei şi flota engleză curând fu silită a se retrage dinaintea bateriilor turceşti. Această domnişoară ingenioasă a fost verişoară bună cu domnişoara Tascher de la Pragerie, mai târziu împărăteasa Iosefina; fata Iosefinei a fost Hortensia, mama lui Napoleon III, iar sultanul de-acum, Abdul Aziz, îşi trage originea de la Selim, prin urmare împăratul francezilor e în rubedenie cu Abdul Aziz (Familia, Anul III, Nr. 24, 11/23 iunie 1867, p. 291).


1916, Bernhard Kelermann: Ţara românească

 

Împăratul Wilhelm, inspectând rafinăriile de pe Valea Prahovei, în 1917

*

La gara de la Predeal se lasă toate perdelele de la ferestrele vagonului. Soldaţii, cu baioneta la puşcă, ţărani bruneţi, bine fă­cuţi, au grijă ca nu cumva să scape vreo ochire în secretele militare de la graniţă. Căci România îşi are tranşeele, poziţiunile betonate pentru aşezarea tunurilor, tunelurile de pază ale sale, întocmai ca şi o ţară ce poartă război. Carpaţii, în întreaga lor întindere, şi Dunărea sunt aranjaţi pentru apărare şi năvală. Tot asemenea, graniţa Dobrogei. Deocamdată, soldaţii României se luptă cu un duşman am putea zice foarte nevinovat: plictiseala (urâtul). Însă va veni ziua, poate e mai aproape de cum s-ar crede, când prima granată românească va zbura şuierând dintr-un „Krupp” românesc. De-a lungul Prutului, însă, se plimbă numai vreo câţiva soldaţi de pază. Aici nu sunt şanţuri şi piedeci mai de dă-i doamne. Dacă întrebi, cum se explică asta, ţi se răspunde că linia de apă­rare faţă de Rusia nu e Prutul, ci Siretul.

*

*

Acest lucru e destul de ciudat. Siretul curge prin mijlocul Moldovei şi e, pentru apărare, tocmi aşa de bun şi de rău ca şi Prutul. Statul major român ştie tocmai aşa de bine ca şi noi că, cu câteva şire de sârmă şi saci de nisip, pot fi oprite coloanele ruseşti tot atât de bine la Prut ca şi la Siret. Prin aceasta, nu voiesc să strice cumva relaţiile bune cu Rusia. Puterile centrale îşi pot permite, faţă de aliatul lor de odinioară, un gest nobil, Rusia însă nu ştie de glumă, trebuie să ne notăm bine. Românii nu şi-au uitat, încă, că pentru eliberarea ruşilor din ruşinea de la Plevna, au avut să plătească un onorar: Basarabia. Cum ar fi contul, în cazul când s-ar arăta, la Petersburg, o „ţinută duşmănoasă” din partea României?

*

*

Acestea sunt reflexii, pe care le face omul într-un vagon cu perdelele lăsate, unde tocmai mă îmbie un băiat să-i cumpăr un „Temps”, iar pasagerii, care, la Braşov, vorbeau nemţeşte, încă şi-au adus aminte de limba maternă şi vorbesc… franţuzeşte.

*

*

Călătoresc în societatea unui amabil colonel român. El stă pe treapta vagonului, lângă soldatul cel cu baionetă şi mă pofteşte şi pe mine lângă dânsul. Oricât îi preţuiam amabilitatea, totuşi l-am refuzat. Nu aveam nici un interes să văd tranşee, căci mă gândeam la cele pline de sânge.

*

*

Deodată, se ridică perdelele, pe când munţii se văd tăcuţi şi maiestoşi, rămaşi înapoia noastră, departe. Pe când am trecut eu, pe acolo, albea încă zăpada pe creştetele lor. Pâraie repezi şi zgomotoase, prăpăstii primejdioase, stânci pieptişe, de-o varietate de forme şi culori uimitoare, un ţinut ca-n Tirol. Trenul intră pe sub tuneluri, zboară peste păduri şi ajungem la un orăşel de vile, unde ne părăseşte soldatul cel cu baioneta: Sinaia. Vestita Sinaie, unde vin boierii de la Bucureşti, ca să-şi petreacă vara.

*

*

Munţii îşi pierd sălbăticia şi, nu pete mult, se pierd cu totul. Apar, la stânga şi la dreapta de linia ferată, care urmează cursul Prahovei, cimitire admirabile cu obeliscurile lor întunecate. Acestea sunt locurile unde se scoate petrolul cu toate sondele lor.

*

*

Munţii sunt plini de sare, în întreaga lor întindere, de la Bucovina începând, până la Dunăre. Tot astfel, de mine inepuizabile de aramă şi metal. Tot din sânul munţilor izvorăşte petrolul: aur curat. S-a constatat că este în tot ţinutul Carpaţilor României, azi însă se exploatează numai o parte neînsemnată. Sunt sonde care varsă, la zi, şi 200 de cisterne vagoane. O sondă, mi se povestea, a adus uriaşa sumă de 20 milioane folos. Industria aceasta a fost creată de capital nemţesc, francez şi englez. În anii din urmă, a luat un avânt nemaipomenit. Fiecine ce are bani îşi cearcă norocul la petrol, umblând în ruptul capului după o concesiune. O sondă costă la 60.000 lei. N-ai avut noroc, ţi s-au dus banii dracului, dacă ai noroc, în scurt timp poţi să-ţi zideşti o vilă la Sinaia.

*

*

Am ajuns pe şes. Trenul aleargă printre nemărginite lanuri blonde de grâu. Aici este ţara grâului, a orzului, ovăzului, cucuruzului şi a vinului. De la Dunăre, până sus, la Prut, România e o holdă mare. Ţăranul zgârie puţin pământul, cu un plug moştenit de la străbuni, tras de doi boi, iar grâul creşte de la sine. Pământul e greu, plin de mană, stratul de humă are o grosime de 1 1/2 metri şi mai mult. Abia se găseşte cineva care să gunoiască pământul, gunoiul doar, până mai deunăzi, îl ardeau . Despre gunoiul artificial, nici vorbă. Pământul acesta, lucrat raţional, ar rodi întreit! Se prăpădeşte odată grâul, rămâne cucuruzul, se prăpădesc ambele, ceea ce a fost lucru rar, rămâne petrolul, care aduce ţării aur.

*

*

În anul 1913, a exportat România de 450 milioane lei bucate, iar petrol de 132 milioane. Bucatele trec, prin Brăila şi Galaţi, la Antwerpen şi Rotterdam, iar de acolo, în Germania. În 1902, a importat Germania bucate din România de 110 milioane!

*

*

La sudul marii grădini de grâu, este Dunărea, cu bălţile ei pline de peşti. în timpul baboiatului, când vin peştii la ţărm, îi poţi prinde cu mâna. Primăvara, când călătoresc peştii cu apele primăverii spre mare, se fac baricade din stâlpi în râu, pentru ca să îi oprească. Nu o dată s-a întâmplat că mulţimea peştilor, prin greutatea lor, a rupt baricadele acestea puternice! Dr. Antipa, cel mai bun cunoscător al pescăriilor româneşti, e de părerea că, făcând o regulare a râului şi alte reforme necesare, producţia de peşte în România ar atinge un grad atât de mare, încât ar stăpâni întreaga piaţă de peşte a Europei.

*

*

Se vede, deci, cât de tare a binecuvântat Dumnezeu Ţara Românească! Numai astfel este de explicat că poporul acestei ţări, pe lângă toate pustiirile şi asupririle ce a avut să le îndure, şi pe care le îndură în parte şi azi, din partea ciocoilor pripăşiţi, poporul acesta, zic, s-a păstrat până azi.

*

*

Trenul aleargă încă tot pe nemărginita întindere blondă a lanurilor de grâu… Astfel ajungem la Bucureşti. Larmă, strigăte gesticulaţii, praf, căldură… E întocmai ca şi cum ar intra omul într-un oraş italian / De Bernhard Kelermann, după „Berliner Tageblatt” (Foaia Poporului, anul 24, nr. 65, Sibiu, 9/22 august 1916, p. 3).

*


Tragedia care l-a ucis și pe George Coșbuc

*

Nimic nu poate fi mai nimicitor pentru sufletul omenesc decât moartea unicului copil înaintea părinților săi. O astfel de tragedie distruge totul. Iar George Coșbuc a trăit-o și nu i-a putut supraviețui prea multă vreme. Era un filosof și, dintr-odată, toate rânduielile s-au surpat, strivindu-i sufletul sub dărâmături.

*

Groaznicul accident

de automobil

de lângă Târgu-Jiu

*

D. Alexandrescu, proprietar din București,

și fiul poetului Coșbuc, omorâți

*

Târgu-Jiu, 26 August. Un groaznic accident de automobil s-a petrecut azi aproape de comuna Băiești (Gorj), care a cauzat moartea proprietarului Aexandrescu și rănirea gravă a tânărului Alexandru Coșbuc, care se află în agonie. Ambii veniseră în localitate din Craiova, unde și-au furnizat benzină și și-au cumpărat alimente, apoi au plecat la țară, unde se află familia.

*

Automobilul, având viteză și din cauza unui defect la direcție, s-a răsturnat, venind, de câteva ori peste cap. Ambii au fost apucați sub mașină. Alexandrescu a fost zdrobit și a murit pe loc, iar Coșbuc e grav rănit la cap și și-a pierdut cunoștința. Victimele au fost întâlnite de factorul poștal rural Unguru, care trecea pe acolo. El a sărit în ajutorul victimelor, apoi a anunțat pe șeful de post, care, la rândul său, a înștiințat autoritățile.

*

*

Doctorul Spiru, medicul primar al județului, a plecat la fața locului și a dispus aducerea tânărului Coșbuc în oraș. Cadavrul lui Alexandrescu a fost lăsat pe loc, până ce reprezentantul parchetului va face ancheta. Alexandrescu era original din București și se înrudește cu d. Romnius Voinescu, inspector general al Siguranței. Coșbuc este fiul poetului. Accidentul s-a întâmplat pe la orele 5 și dovadă este ceasul care s-a oprit atunci. Impresia în oraș e mare.

*

Moartea tânărului Coșbuc

*

Târgu-Jiu, 26 august. Tânărul Coșbuc, pe când era dus, într-un car cu boi, spre oraș, din cauza gravelor contuziuni căpătate cu prilejul accidentului de automobil, a murit. Cadavrul a fost depus provizoriu la morga spitalului județului. Cadavrul nenorocitului Alexandrescu, cum și automobilul distrus, se află tot pe șosea. Abia dimineață vor fi luate măsurile dictate de împrejurări – Doljanu” (Adevărul, Anul XXV, No. 10225, vineri 28 august 1915, p. 2).

*

Accidentul de automobil din jud. Gorj / TRANSPORTAREA RĂMĂȘIȚELOR PĂMÂNTEȘTI ALE VICTIMEI ÎN CAPITALĂ. / Cu trenul de dimineață au sosit în Gara de Nord rămășițele pământești ale Alexandru, fiul poetului G. Coșbuc, mort într-un accident de automobil în jud. Gorj. / Cadavrul a fost transport la domiciliul părinților din calea Plevnei No. 48. / Înmormântarea se va face la cimitirul Șerban vodă mâine după-amiază” (Adevărul, Anul XXV, No. 10227, duminică 30 august 1915, p. 4).

*

Într-o scrisoare adresată bucovineanului Victor Morariu, Lola Teișanu, soția marelui pictor, povestea, în 1915, după moartea lui George Coșbuc, cum că ancheta polițienească ar fi stabilit că răniții de la Târgu-Jiu ar fi fost uciși, de către țăranii din Băiești, cu bâtele. „Poetul țărănimii” ar fi fost și mai afectat, aflând toate acestea, pentru că niciodată nu și-ar fi închipuit că „frumosul și cumintele țăran român” ar fi capabil de o astfel de monstruozitate. Încă nu am aflat în presă confirmarea sau infirmarea susținerii Lolei Teișanu și asta, printre altele, pentru că mi-i și frică să le caut.

*


Pagina 5 din 18« Prima...34567...10...Ultima »