ANECDOTE ISTORICE | Dragusanul.ro - Part 4

Cine-a pus cârciuma-n drum?

1860: La fabrication de rakios (de către sfinţii călugări ai adevăratei credinţe)

*

Viciul a fost, este şi va rămâne o afacere religioasă. Ştiam că aşa este din documentele medievale româneşti, dar încă nu văzusem o mărturie iconografică, precum aceasta, publicată de Lancelot în revista „Le tour du monde”, după ce vizitase provinciile româneşti în 1860. Scrie, de pildă, în uricul din 31 august 1458, că Ştefan cel Mare întărea „dania înaintaşilor noştri”, conform căreia era obligatoriu ca oricine „ar voi să facă cârciumă să aibă a se scrie în catastif la călugări; iar cine nu se va scrie în catastiful lor, călugării au voie de la noi să-i ia băutura lui şi încă să ia de la acel om 20 de zloţi” (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. 1, p. 298). Privilegiul acesta era pentru călugării de la Moldoviţa.

*

Călugării de la Humor, beneficiau, cu întăritură domnească din 30 august 1459, de un „obroc, în fiecare an… de câte 5 butii de vin”, pentru ca, în aburii sfinţi ai matolelii, să se roage pentru pomenirea strămoşilor (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. 1, p. 307). În 6 octombrie 1626, se da „privilegiul ca arenda rachiului să fie pentru Mitropolia Sucevei, la Sfântul Gheorghe şi Ioan cel Nou”, în cârciumile mănăstirii urmând să se vândă, ca şi până la acest uric, „vin, rachiu şi altele, fără dobândă şi vămuire”, în cazul că sfinţiţii prea cucernici erau trândavi şi preferau să importe rachiul din Galiţia, în loc să-l fabrice singuri. Şi, cum banii sunt ochiul dracului, beneficiile lumesc de păcătoase ale cârciumilor călugăreşti erau folosite sacru de ortodox numai „pentru luminatul la sfintele moaşte”.

*

Cine are oareşce îndoieli, poate răsfoi cele două colecţii de documente medievale româneşti, căutând după datele emiterii lor, într-un lung şir de prilegii mănăstireşti pentru „adetul rachiului”, care mai include şi datele de 16 septembrie 1629, 7 noiembrie 1630, 1 iunie 1633 şi aşa mai departe, din băută în băută, amen, întru gloria adevăratei credinţe pravoslavnice!

*

1860: Ortodoxie, adică adevărată credinţă!


1868, B. P. Hajdeu: Cine au fost Dacii?

*

Doamne mele! Domnii mei!

*

Într-o altă lectură eu mă încercai a vă demonstra că toţi românii, acei din Carpaţi, ca şi acei din Balcani, acei din Moravia, ca şi acei din Istria, poartă sigiliul unei origini comune în toată puterea cuvântului, asemănându-se unii cu alţii în acelaşi grad în care diferă de celelalte popoare de viţă latină, spanioli, francezi, italieni. Cauza principală şi primordială a acestei asemănări şi diferenţieri este că românii noştri s-au născut din contactul romanilor cu dacii, pe când, din contra, elementul dacic n-a intrat deloc în compoziţia celorlalte naţionalităţi latine, în care locul său l-au ocupat elementele eterogene celtic şi iberic. Aşadar, precum în studiul naturii latinilor occidentali e neapărat a aprofunda, mai întâi de toate, celtismul şi iberismul, tot aşa de neapărată e aprofundarea dacismului pentru studiul naţionalităţii române.

*

Cine au fost dacii? Iată chestiunea pe care eu îmi propun de a o rezolva în lectura de astăzi, întrucât îmi va permite spaţiul unei ore şi dorinţa de a nu abuza de răbdarea dumneavoastră, căci problema este grea, domnilor, e spinoasă şi, ceea ce mă încurajează este numai de a vedea înaintea mea un public luminat, capabil a înţelege chiar soluţiile ştiinţifice cele mai complicate.

*

Românii sunt slavi, fiindcă dacii ar fi fost slavi / vs / suntem nemţi, fiindcă dacii ar fi fost nemţi

*

Popoarele au visurile lor, ca şi simplii muritori. Astfel, slavii visează Constantinopole şi nemţii, gurile Dunării. Ţarigradul va fi al meu, a zis Petru cel Mare. Gurile Dunării trebuie să fie ale noastre, zice celebrul naturalist german Oken, într-o carte în care făcea harta Europei. Sub numele de slavi, noi înţelegem pe muscali, căci numai muscalii formează, astăzi, un stat slavon puternic şi independent. Sub numele de nemţi, noi înţelegem pe toţi germanii în genere, fiind toţi independenţi şi toţi puternici, prin unirea federală şi prin comunitatea ideii de „patria germană”. Însă, pentru a lua Constantinopele, muscalul vede trebuinţa de a-i slaviza pe români, pe când neamţul vede trebuinţa de a-i germaniza, pentru ca să poată lua gurile Dunării. Aşadar, împinşi de politica naţională respectivă, unii din ordin expres, iar alţii numai din patriotism, filologii ruşi au luat asupră-le de a dovedi că românii sunt slavi, fiindcă dacii ar fi fost slavi, iar filologii germani s-au grăbit a argumenta că noi suntem nemţi, fiindcă dacii ar fi fost nemţi. În acest mod, chestiunea dacilor a devenit, fără ştirea lui Dumnezeu, un cal de bătaie al diplomaţiei militante.

*

Dacii n-au fost nici slavi, nici germani

*

Înspăimântaţi de aceste perfide pretenţii, înfuriaţi de perspectiva de a pierde, prin sofisme, o naţionalitate conservată cu ascuţişul sabiei, românii au răscolit cerul şi pământul, căutând dovezi cum că romanii lui Traian nu s-ar fi amestecat cu dacii. Bazându-se pe un text din Eutropiu şi pe un alt text, din împăratul Iulian, ambele texte de puţină valoare, căci ambii autori au trăit şi au scris deja mult timp după cucerirea Daciei, anume atunci când dacii în adevăr încetaseră de a mai fi cunoscuţi; bazându-se pe aceste texte, agăţându-se de ele ca de o scândură de salvare, Petru Maior, Şincai şi alţii, pe urma lor, s-au oferit a proba – se înţelege, din simţământul patriotic cel mai pur – cum că împăratul Traian exterminase pe toţi dacii, până la unul.

*

Să fie oare adevărat? Să fie oare posibil? Întâi, domnilor, popoarele şi mai cu seamă nişte popoare care, după mărturia lui Strabon, puteau scoate în câmp o oaste de 200.000 de oameni, nu se extermină aşa de lesne. Al doilea, împăratul Traian a fost principele roman cel mai generos, cel mai clement, cel mai milos, precum vedem din corespondenţa sa cu Pliniu Epistolarul, iar asemenea principi nu extermină popoare. Al treilea, autorii care au trăit chiar în timpul lui Traian sau aproape, precum Appianus, Dio Cassius, Pausaniae, Pliniu şi alţii, nu numai că nu vorbesc nimic despre exterminarea dacilor, dar încă, din contră, îi menţionează vieţuind şi suferind cu impacienţă jugul roman, deja după cucerirea Daciei. Al patrulea, n-au fost exterminate nu numai clasele de jos ale naţiunii dacice, ci nici chiar însăşi familia lui Decebal, o familie foarte periculoasă prin originea sa regală, o familie din care vedem ieşind pe Regillianus, unul dintre cei mai bravi şi abili generali ai Romei, peste un secol şi jumătate după căderea Daciei, şi despre care biograful său, Trebelius Poliones, zice: „gentis Daciae, Deceballi ipsius affinis”, adică „dac de origine şi din neamul lui însuşi Decebal”. Am putea înmulţi argumentele, dacă n-am crede de ajuns pe cele aduse. Este învederat că Traian nu exterminase pe daci; dar nu mai puţin adevărat, şi o vom dovedi, domnilor, că dacii n-au fost nici slavi, nici germani.

*

Ceea ce a rătăcit pe istoricii slavoni şi germani, dacă trebuie să credem că rătăcirea lor n-a fost un calcul prea meditat sau de poruncă; ceea ce i-a rătăcit este adoptarea metodei etimologice, adică silinţa lor de a proba aserţiunile lor prin nişte derivaţii de cuvinte, de cele mai multe ori trase de păr, iar totdeauna foarte dubioase. Metoda etimologică putea să fie permisă, acum, un secol sau două, până când progresul ştiinţei n-a descoperit limba sanscrită şi n-a arătat că toate limbile latine, germane, slave, celtice, limba zenda sau persiana, limba greacă şi limba lituaniană, mai pe scurt toate limbile aşa numite indo-europene, se trag din aceeaşi fântână, încât toate, mai mult sau mai puţin, se aseamănă unele cu altele. Până la această fericită descoperire, filologii, observând, în două limbi diverse, vreo câteva duzini de cuvinte asemănătoare, nu se temeau a încredinţa, bunăoară, că limba rusă derivă din limba latină sau că limba latină derivă din limba germană, fiindcă ruşii au „nos”, latinii „nasum” sau „nasus” şi nemţii „Nase”. Astăzi, însă, domnilor, se ştie că „nasul” e comun tuturor popoarelor indo-europene, provenind din substantivul sanscrit „nasa”, care iarăşi provine din verbul radical „nas”, a se încovoia sau a vedea în profil.

*

La marginea Prusiei cu Rusia

*

Să presupunem, acum, că un autor clasic, vorbind despre daci, ne-ar fi spus că în limba lor nasul se numeşte „nus”, oare pe această bază neamţul ar avea cuvânt să zică că dacii au fost germani? Sau muscalul, că dacii au fost slavi? Fireşte că nu, căci „nus” al dacilor ar proba numai atât, că dacii, ca şi germanii sau ca şi slavii, au fost de origine sanscrită, iar nici într-un chip că dacii au fost slavi sau germani. Ei bine, domnilor, luaţi toate cercetările slavo-germane asupra originii dacilor şi veţi vedea că ele sunt întemeiate pe nişte etimologii cu mult şi mai nesigure, căci nemţii şi slavii nu fac alta fără numai a se lega de câte un nume propriu dacic, Decebal, Zamolxis, Dapix, Burebista etc., un nume al cărui înţeles nu e cunoscut şi, apoi, agăţându-se cu mâinile şi cu picioarele de acest nume, îl sucesc, îl întorc, îl răsucesc, îl denaturează, până ce reuşesc, în fine, a ajunge la concluzia că acel nenorocit nume e slavon sau german.

*

Mie, domnilor, mi s-a întâmplat a citi călătoria generalului spaniol Mosquera prin America. Călătorul a găsit, acolo, un popor numit „muisca”. Mergând pe calea etimologiei celei mai pure, oare n-am putea ajunge şi noi la concluzia că… muscalii se trag din America?

*

Nu înţeleg pentru ce să fie mai bună etimologia celebrului Jakob Grimm, când susţine că „Zamolxis” derivă din cuvântul gotic „halmaha”, adică piele, fiindcă acest legislator al dacilor îmbla îmbrăcat cu piele de urs! Nu înţeleg pentru ce să fie mai bună etimologia filologului muscălesc Czertkov, când susţine, pe de altă parte, că Zamolxis derivă din verbul slavon „zamolczati”, adică a tace, fiindcă acest legislator al dacilor a tăcut, după ce vorbise! Cu nişte asemenea etimologii noi putem merge foarte departe, fără ca să găsim, pe faţa pământului, vreun lucru imposibil.

*

Este o metodă comodă de a dovedi că dacii n-au fost nici slavi, nici germani. Filologii germani argumentează de minune contra slavismului dacilor, deşi argumentează foarte rău germanismul lor; pe de altă parte, filologii slavi argumentează de minune contra germanismului dacilor, deşi tot ei argumentează foarte rău pentru slavismul lor. Aşadar, combătându-se unii pe alţii, ei ne lasă a vedea limpede că dacii n-au fost nici slavi, nici germani. Rămâne însă a descoperi cine anume au fost ei.

*

La marginea Prusiei cu Rusia, supusă în parte sceptrului muscălesc, în parte primind legi de la Berlin, locuieşte o naţiune numită Litvani, Livtovti, Litwa, Litthauen, care, din toate punctele de vedere, se deosebeşte şi de slavi, şi de germani, formând o masă cu totul separată. Pe nemţi lituanienii îi urăsc până într-atâta încât îi numesc muţi şi orbi, „be vokitys lalsa zmogaus ne suprant”; iar pe muscali în confundă cu nemţii, dându-le numele de Gudas, adică goţi, şi cântând următorul cântec naţional: „Percunas Dievaitis / Ne muszk Zemiaytis, / Bet musz Gudu / Kei szuniu rudu”, adică: „Fulgeră, Dumnezeule! / Nu lovi pe lituanian, / Ci loveşte pe muscal / Ca pe un câine ruşu”.

*

Am citat, domnilor, în lituaniană şi proverbul despre nemţi, şi cântecul despre muscali pentru a arăta nu numai ura naţională a lituanienilor contra slavo-germanilor, ci încă diferenţa totală şi radicală ce există între limba lituaniană şi limbile slave şi germane; o diferenţă pe care o recunoaşte cu francheţe autorul cel mai modern şi cel mai complet asupra Lituaniei, D. Kraszewski, care, ca slavon, nu poate fi suspect când vorbeşte în dezavantajul propriei sale naţionalităţi / B. P. Hajdeu (Familia, Anul IV, Nr. 41, vinerii 22 noiembrie / 4 decembrie 1868, pp. 479-481).


1639: „Cântecul” Voievodesei Lupu

 

*

Voievodeasa Lupu, Ecaterina Cerkeza

Pentru că, datorită celebrului „Codex Cajoni” ne-a rămas și „Cântecul Voievodesei Lupu”, Ecaterina Cerkeza, cântec pe care circasiana obișnuia să-l asculte și la Suceava, de la fereastra Curții Domnești ce da spre livada în care Vasile Lupu a înălțat Biserica Beizadelelor, mi-am zis că nu ar fi rău dacă v-aș reproduce povestea acelei nefericite femei, măcar în relatarea lui Niccolò Barsi di Lucca, martor al sosirii ei în Moldova, printr-o călătorie care seamănă cu un adevărat roman de aventuri.

*

Vasile Lupu nu o cunoștea, dar dorea să-și împodobească scaunul voievodal cu o nestemată vie, dovadă fiind faptul că l-a trimis pe marele postelnic Apostol Catargi în ținuturile tătărăști, ca să-i caute și să-i cumpere o mireasă neasemuit de frumoasă; deci nimic nu începe ca o poveste de dragoste, ci ca o trufie greaco-moldovenească, deși, ulterior, Vasile Lupu avea să-și îndrăgească Doamna, dar care, deloc surprinzător, s-a îndrăgostit de finul lor, Gheorghe Ștefan (rubedenie voievodală a lui Eminescu și a lui Vodă Cuza), care avea să-i speculeze sentimentele pentru a-l lăsa pe Vasile Lupu și fără averi, și fără tron, ulterior descotorosindu-se Gheorghe Ștefan și de Ecaterina Cerkeza, pe care o ținuse prizonieră în cetatea Sucevei, într-un mod măcar lipsit de eleganță, dacă nu pe de-a dreptul grobian.

*

Voievodul Gheorghe Ștefan

Dar iată care ar fi povestea sosirii în Moldova a prințesei circasiene, care ne-a lăsat moștenire un cântec, reînviat de „Zicălașii” în primele lor două concerte, prin care își argumentau, practic, menirea de arheologi ai melosului vechi românesc.

*

„Dumnezeu mi-a trimis un mare noroc, căci a sosit în acele părți (Crimeea) un sol (marele postelnic Apostol Catargi) al domnului Moldovei, care fusese în Circasia să caute o mireasă tânără și frumoasă pentru domnul său. Acesta, având învoire de la han, a străbătut întreaga Circasie și, în cele din urmă, a găsit o fată (Ecaterina Cerkeza) de o frumusețe neobișnuită. După ce a dat o mie de ducați tatălui, cinci sute mamei și o mie hanului, a venit cu ea în orașul Bagceserai, unde mă găseam și eu. Cu învoierea hanului, am pornit cu toții, la 19 august din anul trecut (1639), împreună cu 150 de tătari și 50 de Moldoveni către orașul Oz (Oceakov).

*

Acum, după ce ne-am ospătat aici și am luat noi provizii, deoarece aveam de străbătut, iarăși, alte locuri pustii, am plecat din nou la drum. Am străbătut o întindere de 3 mile, am dat de un baț de mare larg de o milă. Aici ne-am oprit pentru a ne odihni caii, deoarece, în toată acea zi, ei nu mâncaseră nimic. Pe la ora 2 din noapte, a venit la sol chehaia pașii din Silistra, pe care noi îl întâlniserăm în tabăra sub acea fortăreață, și a cerut solului, în numele stăpânului său, pe principesa circasiană. Solul i-a răspuns că el nu ar putea-o da, deoarece ea îi fusese încredințată de către marele han, dar că va merge însuși să vadă pentru care motiv stăpânul acestuia îi aduce această jignire. Chehaia s-a mulțumit cu acest răspuns. Așadar, pe când se purtau aceste tocmeli, ca să-l întoarcă din cale pe solul domnului Moldovei, acela chiar care fusese trimis de marele han ca să meargă la susnumitul Domn (deci, comandantul celor 150 de tătari din gardă – n. n.) și-a oamenii de luptă și le-a poruncit să-l urmeze, zicând că vrea mai bine să moară cu toții, decât să dea pe doamna aceasta în alte mâini decât cele ale domnului Moldovei, aceasta fiind porunca ce a dat-o Hanul. Chehaia, care era un om cuminte, i-a sfătuit să meargă trei sau patru dintre cei mai de seamă la pașă și să-i spună ce au de spus. Au dat ascultare sfatului ce li s-a dat şi au plecat, deci, trimisul hanului, cu acela al domnului şi cu alţi patru mai de seamă.

*

Voievodul Vasile Lupu

Sosind în faţa paşei, l-au salutat şi acesta i-a întrebat unde este circasiana. Ei au răspuns că tânăra aceea este viitoarea soţie a domnului Moldovei şi că le fusese încredinţată de marele han. Turcul a întors vorba, zicând că un ghiaur (ceea ce înseamnă creştin), cum este domnul Moldovei, nu putea lua de soţie pe o musulmană. Ambasadorul a răspuns că circasiana era şi ea creştină şi că, prin urmare, încuscrirea era foarte potrivită. Turcul nu a voit să mai stea de vorbă şi a reţinut pe trimişi până dimineaţa, spunând că el o vrea, fie ce-o fi, pe circasiană şi că el va trimite la han, să vadă dacă cele spuse de ei erau adevărate.

*

Dimineaţa, trimişii s-au întors, au luat-o pe circasiană din trăsura în care stătea şi au aşezat-o într-un car cu două roate, aflat lângă locul unde mă odihneam eu, ascunzâd-o, astfel, pentru ca turcii să nu o poată găsi şi recunoaşte. Totuşi, după ce au căutat-o şi acolo unde poposeau locuitorii, deoarece nu o găsiseră unde erau moldovenii, deodată au văzut-o lângă mine, împreună cu o altă tânără, dar roabă nu mai puţin frumoasă decât ea însăşi (decât mireasa) şi cu un copilaş, fratele acesteia, care şi el părea a fi odrasla unui zeu. Turcii s-au repezit și au luat-o, pentru a o duce la pașă, și ea, văzându-se prinsă, a început să plângă amar, împreună cu copilul, care, cu toate că era mic, știa totuși ce nenorocire era să te găsești în mâinile necredincioșilor (Nota editorului, care sintetizează o parte din relatare: Principesa, fiind dusă înaintea pașei, împreună cu roaba și cu copilul, de aici, încolo, povestirea începe să împrumute un ton de roman. Pașa se îndrăgostește de logodnica lui Vasile Lupu, „spunând că este un om mort, dacă ea nu-l ajută”! Descrierea frumoasei Ecaterina Cerkeza culminează cu formula „se părea că grațiile își făcură sălaș în făptura ei”! etc. Trimișii domnului își vestesc stăpânul, cât și pe han de cele întâmplate, iar domnul se plânge la Poartă. În răstimp, pașa vrea să obțină de la prizoniera sa o mărturisire de credință mahometană, dar ea răspunde, în chipul cel mai categoric, mâncând cu ostentație carne de porc! Barsi, neavând alți tovarăși de drum, rămâne pe loc).

*

Așadar, după ce am rămas, vreme de 15 zile, împreună cu aceștia, pentru a nu mă expune a fi ucis, călătorind singur, am ajuns în așa mare strâmtoare că, isprăvindu-se toate proviziile făcute mai înainte, nu aveam ce mânca, întrucât nu era în acea cetățuie pâine destulă ca ajungă la toți… Am început, deci, să pescuim în acel râu, care era bogat în multe feluri de pește, iar în loc de pâine mâncam pepeni, de care era plin tot ținutul… În acest timp, s-a întors trimisul care fusese expediat la han și a adus scrisori către pașă, cu ordinul hotărât să lase negreșit pe circasiană să plece, deoarece, pe lângă că era creștină, mai era și trimisă din ordinul său. Dar turcul n-a vrut să asculte și, cu toate că, peste puține zile, a sosit celălalt trimis, care fusese expediat la domnul Moldovei, aducând cu sine trei mii de ducați, pe care i-a dat acelui pașă din partea Domnului, cu rugămintea să dea drumul miresei sale, acesta nu a vrut totuși să o trimită, dar a luat banii și, sosind, în sfârșit, trimisul sultanului, care aducea cu sine ordinul lămurit, sub pedeapsa pierderii vieții, de a lăsa pe circasiană să plece, ea fiind vasala Sultanului, ca una ce avea drept mire pe domnul Moldovei, supusul său, îndrăgostitul pașă, văzând că nu mai are încotro, pentru a avea prilejul să o mai rețină lângă sine măcar câteva zile și să se bucure cel puțin să o mai poată vedea înaintea ochilor, dacă nu avea parte de ea ca soție, a spus că mai vrea încă 200 de ducați și că, altminteri, nu-i dă drumul. Și, astfel, sosind banii, în cele din urmă, după atâtea necazuri, am reușit să plecăm” (Niccolò Barsi di Lucca, Călători străini despre țările române, V, București, 1973, pp. 86-89).


Carol I în albumul Curții de Argeș din 1866

*

A fost o surpriză pentru mine să descopăr, în detaliile fotografiilor albumului „Episcopie de Curtea de Arcis / Photographie et dedié a son Altesse Serenissime / Charles I / Prince Regnant de la Roumanie / par C. P. de Szatmári / Paintre et photographie de son Altesse Serenissime”, imaginea unui tânăr, care, inițial, am crezut că e Szatmari, datorită poziționărilor modeste.

*

Privindu-le încă o dată, cu atenție, am înțeles că tânărul acela este, de fapt, Carol I, în vara anului în care abia sosise în România și călătorea prin țară ca să o cunoască măcar cât de cât. Citisem despre acele excursii câte ceva, deși nu sunt un pasionat de regalități, ci chiar dimpotrivă, până foarte aproape de iacobinism.

*

În mod ciudat, dacă privești aceste fotografii, în compania celor cu țărani, surprinși în diferite ipostaze, parcă și tânărul de atunci câștigă o involuntară simpatie, pentru că pare mai curând un student, ușor plictisit de monotonia perspectivelor, decât un viitor rege și încă primul din istoria României.

*

Nu vreau să iau în discuție nici „eroismul” contrafăcut al personajului, nici spectaculoasa lui chivernisire pe seama slugărniciei elitelor românești și a urgisirii mulțimilor. Uit, în mod voit, și de sângele învingătorilor de la Plevna, Grivița, Smâdan, pe care i-au făcut una cu pământul, și încă în două etape, forțele de represiune ale acestui tânăr deocamdată melancolic și cu alură de artist care încă nu-și ghicește locul și rostul.

*

Las, deci, imaginile anului 1866 să vă ademenească sau să vă amăgească, funcție de obișnuințe și de ce-a mai rămas de visat.

*

 


Apogeul buzincurismului la români!

*

Bustul lui Eminescu, de Dimitrie Loghin – nerealizat vreodată

Buzincurismul sau, cu un termen mai vechi, pupincurismul are tradiţie veche la români, dar apogeul lui s-a atins în perioada interbelică, atunci când fostul episcop de Caransebeş, antiunionist declarat („Să îndrăznească să intre valahii în Ardeal şi o să-i alung miruindu-i în capete cu cârja mea de arhipăstor!”), devenise ţinta celei mai deşănţate idolatrii, în cadrul unui cult al personalităţii faţă de care cel din vremea lui Ceauşescu este chiar rezonabil. În general, ierarhia bisericească presupune şi osanale, dar să-l compari pe Miron Cristea cu Eminescu, aflându-i şi un plus de românism lui Cristea, e prea de tot.

*

*

Mihai Eminescu şi Patriarhul Miron

*

*

Mihai Eminescu, geniul neîntrecut al Neamului românesc, trăieşte mereu printre noi. El prin aceasta este etern, pentru că lucrează de-a pururi, strălucind pe firmamentul idealului celui mai înalt şi inspirând conştiinţele cele mai alese ale Naţiei.

*

Iată una din aceste conştiinţe inspirate, în slujba Bisericii şi a Neamului: e Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Miron. E Patriarh al vârstei, e Patriarh al credinţei, e Patriarh al vremii vremuite, e Patriarh al sufletului inspirat de la întreaga vigoare a Neamului românesc şi de la geniul naţional, Eminescu, acela care a rostit cuvintele că Biserica Ortodoxă Română este „maica” poporului român. Din sate izvorăşte minunata viaţă a Patriarhului Miron şi ea este închinată, dintru început, suferinţei pentru Neam şi unităţii de Neam.

*

Întocmai aşa, pentru ridicarea din împilare, a fost suferinţa lui Mihai Eminescu, din prima clipă, când a văzut lumina zilei la Ipoteşti. Luceafărul literaturii Românilor a însemnat în chip poetic drumul pătimirii şi visul dezrobirii.

*

Bărbatul care a văzut aievea şi întrupează, mai deplin decât toţi, astăzi, destinele bisericeşti şi naţionale, mâna dreaptă a M. S. Regelui Carol II, este Prea Fericitul nostru Patriarh Miron.

*

Răsărit într-un sat de munte, în 1868, este diacon în 1900, Episcop în vremurile grele din 1910, Mitropolit Primat în 1920, Patriarh în 1925, Prim-Sfetnic al M. S. Regelui, astăzi: iată, pe scurt, biografia-minune, spre binele poporului român, a Înalt Prea Sfinţitului Miron Cristea, cel pururea inspirat din gândurile lui Eminescu.

*

În 1868, la naşterea Înalt Prea Sfinţiei Sale, Eminescu avea 18 ani jumătate şi înfăţişa toată simţirea Românilor de pretutindeni, aşa după cum astăzi Patriarhul Miron reprezintă, albit de vreme şi de griji, toată vistieria darurilor cu care este înzestrat poporul român. Atunci, în preajma anului de naştere al Înalt Prea Sfinţiei Sale, Eminescu era un pribeag, un cercetător prin ţinuturile robite, iar glasul lui duios răsuna din străinătate:

*

„Da! da! aş fi ferice, de-aş fi încă odată

În patria-mi iubită, în locul meu natal,

Să pot a bine-zice cu mintea-nflăcărată

Visările juniei, visări de-un ideal”.

*

Nori de suspine îi apăsau inima greu, el colinda prin satele apropiate de Topliţa Română şi, ca cerbul de lângă izvoare, dorea unirea acestor ţinuturi cu Ipoteştii lui! Pe-o cale nevăzută, pe care cuvântul nostru n-o poate lămuri, ci numai degetul lui Dumnezeu o arată, melodia cântecului lui Eminescu s-a fixat în inima fiului de sătean din Topliţa, fiului lui Gheorghe Cristea. Tot cam atunci, în „Familia”, care apărea în ţara robită, nr. din 2 aprilie 1867, feciorul lui Gheorghe Eminovici din Ipoteşti scria, cu glas de profet şi de trâmbiţă:

*

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?”…

*

… Românie tare ca o stancă, peste care trec multe valuri; ţară iubită, care va ieşi la liman prin acel „vis de răzbunare”, prin triumful spadei; ţara sfântă, în care se vor ridica, apoi, în ora izbânzii marelui Rege Ferdinand, „altare” de mulţămire lui Dumnezeu, spre a putea striga cu toţii:

*

„Fiii tăi trăiască numai în frăţie,

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

Arme de tărie, fală şi mândrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”.

*

Noi credem că tânărul Ardelean a citit şi a lăcrimat citind aceste versuri, de îndată ce a luat în mână bucoavna, abecedarul! Nu putea găsi o îndrumare mai potrivită pentru lunga cale, anevoioasă, dar plină de roade şi de izbânzi, pe care a purces, de se găseşte astăzi Arhipăstorul întregului Neam românesc…

*

Tânărul Eminescu scria ode şi elegii, poezii sociale şi filosofice, romanţe şi cântece patriotice, cu răsunete de buciume şi arme, ca-n Psalmii versificaţi de Dosoftei… Citiţi toate acele compuneri geniale din tinereţe şi gândiţi-vă o clipă cum pregăteau ele sufletele din Ardeal, din Bucovina, din Basarabia, de pretutindeni… Şi nu uitaţi, când sărbătoriţi pe feciorul săteanului din coasta de dincolo, ardeleană, a Ceahlăului, că opera precisă a pribeagului Eminescu, în acel an 1868, noi n-o cunoaştem bine… E un an de frământare supremă pentru Eminescu. Culegea mereu literatură populară. Anonimă era acea poezie, anonimă apare opera geniului în acel an, dar Dumnezeu a scos din anonimatul maselor populare un fiu ales: pe Înalt Prea Sfinţitul Patriarh de astăzi”.

*

Întrerup aici dezgustătoarea blasfemie a preotului econom D. Furtună, profesor în Dorohoi. Cu lehamite.

 


Pagina 4 din 19« Prima...23456...10...Ultima »