ANECDOTE ISTORICE | Dragusanul.ro - Part 4

1639: „Cântecul” Voievodesei Lupu

 

*

Voievodeasa Lupu, Ecaterina Cerkeza

Pentru că, datorită celebrului „Codex Cajoni” ne-a rămas și „Cântecul Voievodesei Lupu”, Ecaterina Cerkeza, cântec pe care circasiana obișnuia să-l asculte și la Suceava, de la fereastra Curții Domnești ce da spre livada în care Vasile Lupu a înălțat Biserica Beizadelelor, mi-am zis că nu ar fi rău dacă v-aș reproduce povestea acelei nefericite femei, măcar în relatarea lui Niccolò Barsi di Lucca, martor al sosirii ei în Moldova, printr-o călătorie care seamănă cu un adevărat roman de aventuri.

*

Vasile Lupu nu o cunoștea, dar dorea să-și împodobească scaunul voievodal cu o nestemată vie, dovadă fiind faptul că l-a trimis pe marele postelnic Apostol Catargi în ținuturile tătărăști, ca să-i caute și să-i cumpere o mireasă neasemuit de frumoasă; deci nimic nu începe ca o poveste de dragoste, ci ca o trufie greaco-moldovenească, deși, ulterior, Vasile Lupu avea să-și îndrăgească Doamna, dar care, deloc surprinzător, s-a îndrăgostit de finul lor, Gheorghe Ștefan (rubedenie voievodală a lui Eminescu și a lui Vodă Cuza), care avea să-i speculeze sentimentele pentru a-l lăsa pe Vasile Lupu și fără averi, și fără tron, ulterior descotorosindu-se Gheorghe Ștefan și de Ecaterina Cerkeza, pe care o ținuse prizonieră în cetatea Sucevei, într-un mod măcar lipsit de eleganță, dacă nu pe de-a dreptul grobian.

*

Voievodul Gheorghe Ștefan

Dar iată care ar fi povestea sosirii în Moldova a prințesei circasiene, care ne-a lăsat moștenire un cântec, reînviat de „Zicălașii” în primele lor două concerte, prin care își argumentau, practic, menirea de arheologi ai melosului vechi românesc.

*

„Dumnezeu mi-a trimis un mare noroc, căci a sosit în acele părți (Crimeea) un sol (marele postelnic Apostol Catargi) al domnului Moldovei, care fusese în Circasia să caute o mireasă tânără și frumoasă pentru domnul său. Acesta, având învoire de la han, a străbătut întreaga Circasie și, în cele din urmă, a găsit o fată (Ecaterina Cerkeza) de o frumusețe neobișnuită. După ce a dat o mie de ducați tatălui, cinci sute mamei și o mie hanului, a venit cu ea în orașul Bagceserai, unde mă găseam și eu. Cu învoierea hanului, am pornit cu toții, la 19 august din anul trecut (1639), împreună cu 150 de tătari și 50 de Moldoveni către orașul Oz (Oceakov).

*

Acum, după ce ne-am ospătat aici și am luat noi provizii, deoarece aveam de străbătut, iarăși, alte locuri pustii, am plecat din nou la drum. Am străbătut o întindere de 3 mile, am dat de un baț de mare larg de o milă. Aici ne-am oprit pentru a ne odihni caii, deoarece, în toată acea zi, ei nu mâncaseră nimic. Pe la ora 2 din noapte, a venit la sol chehaia pașii din Silistra, pe care noi îl întâlniserăm în tabăra sub acea fortăreață, și a cerut solului, în numele stăpânului său, pe principesa circasiană. Solul i-a răspuns că el nu ar putea-o da, deoarece ea îi fusese încredințată de către marele han, dar că va merge însuși să vadă pentru care motiv stăpânul acestuia îi aduce această jignire. Chehaia s-a mulțumit cu acest răspuns. Așadar, pe când se purtau aceste tocmeli, ca să-l întoarcă din cale pe solul domnului Moldovei, acela chiar care fusese trimis de marele han ca să meargă la susnumitul Domn (deci, comandantul celor 150 de tătari din gardă – n. n.) și-a oamenii de luptă și le-a poruncit să-l urmeze, zicând că vrea mai bine să moară cu toții, decât să dea pe doamna aceasta în alte mâini decât cele ale domnului Moldovei, aceasta fiind porunca ce a dat-o Hanul. Chehaia, care era un om cuminte, i-a sfătuit să meargă trei sau patru dintre cei mai de seamă la pașă și să-i spună ce au de spus. Au dat ascultare sfatului ce li s-a dat şi au plecat, deci, trimisul hanului, cu acela al domnului şi cu alţi patru mai de seamă.

*

Voievodul Vasile Lupu

Sosind în faţa paşei, l-au salutat şi acesta i-a întrebat unde este circasiana. Ei au răspuns că tânăra aceea este viitoarea soţie a domnului Moldovei şi că le fusese încredinţată de marele han. Turcul a întors vorba, zicând că un ghiaur (ceea ce înseamnă creştin), cum este domnul Moldovei, nu putea lua de soţie pe o musulmană. Ambasadorul a răspuns că circasiana era şi ea creştină şi că, prin urmare, încuscrirea era foarte potrivită. Turcul nu a voit să mai stea de vorbă şi a reţinut pe trimişi până dimineaţa, spunând că el o vrea, fie ce-o fi, pe circasiană şi că el va trimite la han, să vadă dacă cele spuse de ei erau adevărate.

*

Dimineaţa, trimişii s-au întors, au luat-o pe circasiană din trăsura în care stătea şi au aşezat-o într-un car cu două roate, aflat lângă locul unde mă odihneam eu, ascunzâd-o, astfel, pentru ca turcii să nu o poată găsi şi recunoaşte. Totuşi, după ce au căutat-o şi acolo unde poposeau locuitorii, deoarece nu o găsiseră unde erau moldovenii, deodată au văzut-o lângă mine, împreună cu o altă tânără, dar roabă nu mai puţin frumoasă decât ea însăşi (decât mireasa) şi cu un copilaş, fratele acesteia, care şi el părea a fi odrasla unui zeu. Turcii s-au repezit și au luat-o, pentru a o duce la pașă, și ea, văzându-se prinsă, a început să plângă amar, împreună cu copilul, care, cu toate că era mic, știa totuși ce nenorocire era să te găsești în mâinile necredincioșilor (Nota editorului, care sintetizează o parte din relatare: Principesa, fiind dusă înaintea pașei, împreună cu roaba și cu copilul, de aici, încolo, povestirea începe să împrumute un ton de roman. Pașa se îndrăgostește de logodnica lui Vasile Lupu, „spunând că este un om mort, dacă ea nu-l ajută”! Descrierea frumoasei Ecaterina Cerkeza culminează cu formula „se părea că grațiile își făcură sălaș în făptura ei”! etc. Trimișii domnului își vestesc stăpânul, cât și pe han de cele întâmplate, iar domnul se plânge la Poartă. În răstimp, pașa vrea să obțină de la prizoniera sa o mărturisire de credință mahometană, dar ea răspunde, în chipul cel mai categoric, mâncând cu ostentație carne de porc! Barsi, neavând alți tovarăși de drum, rămâne pe loc).

*

Așadar, după ce am rămas, vreme de 15 zile, împreună cu aceștia, pentru a nu mă expune a fi ucis, călătorind singur, am ajuns în așa mare strâmtoare că, isprăvindu-se toate proviziile făcute mai înainte, nu aveam ce mânca, întrucât nu era în acea cetățuie pâine destulă ca ajungă la toți… Am început, deci, să pescuim în acel râu, care era bogat în multe feluri de pește, iar în loc de pâine mâncam pepeni, de care era plin tot ținutul… În acest timp, s-a întors trimisul care fusese expediat la han și a adus scrisori către pașă, cu ordinul hotărât să lase negreșit pe circasiană să plece, deoarece, pe lângă că era creștină, mai era și trimisă din ordinul său. Dar turcul n-a vrut să asculte și, cu toate că, peste puține zile, a sosit celălalt trimis, care fusese expediat la domnul Moldovei, aducând cu sine trei mii de ducați, pe care i-a dat acelui pașă din partea Domnului, cu rugămintea să dea drumul miresei sale, acesta nu a vrut totuși să o trimită, dar a luat banii și, sosind, în sfârșit, trimisul sultanului, care aducea cu sine ordinul lămurit, sub pedeapsa pierderii vieții, de a lăsa pe circasiană să plece, ea fiind vasala Sultanului, ca una ce avea drept mire pe domnul Moldovei, supusul său, îndrăgostitul pașă, văzând că nu mai are încotro, pentru a avea prilejul să o mai rețină lângă sine măcar câteva zile și să se bucure cel puțin să o mai poată vedea înaintea ochilor, dacă nu avea parte de ea ca soție, a spus că mai vrea încă 200 de ducați și că, altminteri, nu-i dă drumul. Și, astfel, sosind banii, în cele din urmă, după atâtea necazuri, am reușit să plecăm” (Niccolò Barsi di Lucca, Călători străini despre țările române, V, București, 1973, pp. 86-89).


Carol I în albumul Curții de Argeș din 1866

*

A fost o surpriză pentru mine să descopăr, în detaliile fotografiilor albumului „Episcopie de Curtea de Arcis / Photographie et dedié a son Altesse Serenissime / Charles I / Prince Regnant de la Roumanie / par C. P. de Szatmári / Paintre et photographie de son Altesse Serenissime”, imaginea unui tânăr, care, inițial, am crezut că e Szatmari, datorită poziționărilor modeste.

*

Privindu-le încă o dată, cu atenție, am înțeles că tânărul acela este, de fapt, Carol I, în vara anului în care abia sosise în România și călătorea prin țară ca să o cunoască măcar cât de cât. Citisem despre acele excursii câte ceva, deși nu sunt un pasionat de regalități, ci chiar dimpotrivă, până foarte aproape de iacobinism.

*

În mod ciudat, dacă privești aceste fotografii, în compania celor cu țărani, surprinși în diferite ipostaze, parcă și tânărul de atunci câștigă o involuntară simpatie, pentru că pare mai curând un student, ușor plictisit de monotonia perspectivelor, decât un viitor rege și încă primul din istoria României.

*

Nu vreau să iau în discuție nici „eroismul” contrafăcut al personajului, nici spectaculoasa lui chivernisire pe seama slugărniciei elitelor românești și a urgisirii mulțimilor. Uit, în mod voit, și de sângele învingătorilor de la Plevna, Grivița, Smâdan, pe care i-au făcut una cu pământul, și încă în două etape, forțele de represiune ale acestui tânăr deocamdată melancolic și cu alură de artist care încă nu-și ghicește locul și rostul.

*

Las, deci, imaginile anului 1866 să vă ademenească sau să vă amăgească, funcție de obișnuințe și de ce-a mai rămas de visat.

*

 


Apogeul buzincurismului la români!

*

Bustul lui Eminescu, de Dimitrie Loghin – nerealizat vreodată

Buzincurismul sau, cu un termen mai vechi, pupincurismul are tradiţie veche la români, dar apogeul lui s-a atins în perioada interbelică, atunci când fostul episcop de Caransebeş, antiunionist declarat („Să îndrăznească să intre valahii în Ardeal şi o să-i alung miruindu-i în capete cu cârja mea de arhipăstor!”), devenise ţinta celei mai deşănţate idolatrii, în cadrul unui cult al personalităţii faţă de care cel din vremea lui Ceauşescu este chiar rezonabil. În general, ierarhia bisericească presupune şi osanale, dar să-l compari pe Miron Cristea cu Eminescu, aflându-i şi un plus de românism lui Cristea, e prea de tot.

*

*

Mihai Eminescu şi Patriarhul Miron

*

*

Mihai Eminescu, geniul neîntrecut al Neamului românesc, trăieşte mereu printre noi. El prin aceasta este etern, pentru că lucrează de-a pururi, strălucind pe firmamentul idealului celui mai înalt şi inspirând conştiinţele cele mai alese ale Naţiei.

*

Iată una din aceste conştiinţe inspirate, în slujba Bisericii şi a Neamului: e Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Miron. E Patriarh al vârstei, e Patriarh al credinţei, e Patriarh al vremii vremuite, e Patriarh al sufletului inspirat de la întreaga vigoare a Neamului românesc şi de la geniul naţional, Eminescu, acela care a rostit cuvintele că Biserica Ortodoxă Română este „maica” poporului român. Din sate izvorăşte minunata viaţă a Patriarhului Miron şi ea este închinată, dintru început, suferinţei pentru Neam şi unităţii de Neam.

*

Întocmai aşa, pentru ridicarea din împilare, a fost suferinţa lui Mihai Eminescu, din prima clipă, când a văzut lumina zilei la Ipoteşti. Luceafărul literaturii Românilor a însemnat în chip poetic drumul pătimirii şi visul dezrobirii.

*

Bărbatul care a văzut aievea şi întrupează, mai deplin decât toţi, astăzi, destinele bisericeşti şi naţionale, mâna dreaptă a M. S. Regelui Carol II, este Prea Fericitul nostru Patriarh Miron.

*

Răsărit într-un sat de munte, în 1868, este diacon în 1900, Episcop în vremurile grele din 1910, Mitropolit Primat în 1920, Patriarh în 1925, Prim-Sfetnic al M. S. Regelui, astăzi: iată, pe scurt, biografia-minune, spre binele poporului român, a Înalt Prea Sfinţitului Miron Cristea, cel pururea inspirat din gândurile lui Eminescu.

*

În 1868, la naşterea Înalt Prea Sfinţiei Sale, Eminescu avea 18 ani jumătate şi înfăţişa toată simţirea Românilor de pretutindeni, aşa după cum astăzi Patriarhul Miron reprezintă, albit de vreme şi de griji, toată vistieria darurilor cu care este înzestrat poporul român. Atunci, în preajma anului de naştere al Înalt Prea Sfinţiei Sale, Eminescu era un pribeag, un cercetător prin ţinuturile robite, iar glasul lui duios răsuna din străinătate:

*

„Da! da! aş fi ferice, de-aş fi încă odată

În patria-mi iubită, în locul meu natal,

Să pot a bine-zice cu mintea-nflăcărată

Visările juniei, visări de-un ideal”.

*

Nori de suspine îi apăsau inima greu, el colinda prin satele apropiate de Topliţa Română şi, ca cerbul de lângă izvoare, dorea unirea acestor ţinuturi cu Ipoteştii lui! Pe-o cale nevăzută, pe care cuvântul nostru n-o poate lămuri, ci numai degetul lui Dumnezeu o arată, melodia cântecului lui Eminescu s-a fixat în inima fiului de sătean din Topliţa, fiului lui Gheorghe Cristea. Tot cam atunci, în „Familia”, care apărea în ţara robită, nr. din 2 aprilie 1867, feciorul lui Gheorghe Eminovici din Ipoteşti scria, cu glas de profet şi de trâmbiţă:

*

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?”…

*

… Românie tare ca o stancă, peste care trec multe valuri; ţară iubită, care va ieşi la liman prin acel „vis de răzbunare”, prin triumful spadei; ţara sfântă, în care se vor ridica, apoi, în ora izbânzii marelui Rege Ferdinand, „altare” de mulţămire lui Dumnezeu, spre a putea striga cu toţii:

*

„Fiii tăi trăiască numai în frăţie,

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

Arme de tărie, fală şi mândrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”.

*

Noi credem că tânărul Ardelean a citit şi a lăcrimat citind aceste versuri, de îndată ce a luat în mână bucoavna, abecedarul! Nu putea găsi o îndrumare mai potrivită pentru lunga cale, anevoioasă, dar plină de roade şi de izbânzi, pe care a purces, de se găseşte astăzi Arhipăstorul întregului Neam românesc…

*

Tânărul Eminescu scria ode şi elegii, poezii sociale şi filosofice, romanţe şi cântece patriotice, cu răsunete de buciume şi arme, ca-n Psalmii versificaţi de Dosoftei… Citiţi toate acele compuneri geniale din tinereţe şi gândiţi-vă o clipă cum pregăteau ele sufletele din Ardeal, din Bucovina, din Basarabia, de pretutindeni… Şi nu uitaţi, când sărbătoriţi pe feciorul săteanului din coasta de dincolo, ardeleană, a Ceahlăului, că opera precisă a pribeagului Eminescu, în acel an 1868, noi n-o cunoaştem bine… E un an de frământare supremă pentru Eminescu. Culegea mereu literatură populară. Anonimă era acea poezie, anonimă apare opera geniului în acel an, dar Dumnezeu a scos din anonimatul maselor populare un fiu ales: pe Înalt Prea Sfinţitul Patriarh de astăzi”.

*

Întrerup aici dezgustătoarea blasfemie a preotului econom D. Furtună, profesor în Dorohoi. Cu lehamite.

 


Legenda Liszt – Barbu, lăutarul

*

Legenda înseamnă substitutul nostru de memorie. Prefăcătoria de-a respectul, care ascunde, de fapt, o imensă şi neostoită trufie individuală. O probează şi această răstălmăcire a întâlnirii dintre Franz Liszt şi Nicolae Picu, în casa boierilor Hurmuzachi de la Cernauca, repovestită, cu deturnare de personaj, locul lui Picu fiind luat de Vasile Barbu, lăutarul, alt miracol al cântecului românesc, dar cu legendări în locaţii diferite: conacul lui Balş, în „Convorbiri literare” şi „Familia”, conacul lui Alecsandri de la Mirceşti, în „Tribuna” etc. Iar textul acestei legende, scris de Burada, avea să fie însuşit de o puzderie de autori, unul mai entuziast decât celălalt.

*

*

Iată şi plagiatele de mai târziu:

*

*


Triumful României, prin ţigani, la Paris!

*

Românul dornic să îndepărteze colbul uitării de pe memoria străbunilor săi nu are de ales, trebuie să păşească pe calea străinătăţurilor mărturisitoare şi să aleagă, de acolo, ceea ce-i este pe plac. Din nefericire, de-a lungul vremilor, noi nu prea am avut alte glorii universale, în afara cântecelor şi dansurilor şi, desigur, a portului naţional, purtate prin lume, cu demnitate şi har, nu de români, ci de… ţiganii români, mai toţi oploşiţi la Bucureşti, după mutarea capitalei… boierimii moldoveneşti, de la Iaşi, pe Dâmboviţa. Dar nici de la străini, care cam încurcă numele lăutarilor (unei fete în „etate” de 17  ani îi dau numele… Etate!), nu putem afla prea multe, chiar dacă există, tot la Paris, şi o revistă muzicală excelentă, „Études tsiganes”, care se ocupă demn şi echilibrat cu cercetarea exponenţialităţii artistice ţigăneşti în Europa Răsăriteană, noi fiind glorios reprezentaţi la Paris, ba chiar şi la Londra, încă din 1874, de neamul lăutarilor Dinicu, descendenţi ai basarabeanului Angheluş Dinicu.

*

Paris, 1889: Banda lui Dinicu

*

În 1889, când triumful lăutăriei ţigăneşti din România a fost deplin, tocmai debuta, ca violonist, şi un tinerel basarabean, Cristache Ciolac, şef de bandă în 1900, când compozitorii europeni se grăbeau să noteze şi să publice minunatele lui sârbe, partiturile cu muzică naţională românească vânzându-se bine la Paris (de acolo, din Biblioteca Naţională a Franţei, „Gallica”, mi le-am procurat şi eu, cu gândul să le întorc Basarabiei, prin „Zicălaşi”, în martie 2018, când se va sărbători centenarul Unirii Basarabiei cu România, singura provincie care a vrut să se unească, fără să fie obligată să „aleagă, între două rele, răul cel mai mic”).

*

Paris, 1889: Banda lui Tudorică Cercel

*

„Sunt cincisprezece sau şaisprezece, care, în costumele lor din pânză albă, cu cusături negre, panglici roşii şi coliere româneşti, improvizează, tot timpul, „cântice de dor”, pe care le cântă cu pasiunea dragostei, hore cu ritmuri rapide („vives allures”), valsuri languroase, în care ecoul de arii de operă este reţinut şi bine temperat de un simţ muzical extraordinar, pe care muzicienii îl au ca instinct. Şeful Bandei, Sava Pădurean, un tip frumos ca Richepin, trasează cu vioara desenul melodic, în jurul căruia fluierul lui Pan sau „Naiul” înfăşoară armonii ca nişte arabescuri nebune, în vreme ce cobza, contrabasul şi celelalte viori acompaniază şi ţin ritmul. În cântecele lor naţionale e un ceva care te face să luneci în melancolie; este şi un altceva, care provoacă furnicături în gambe şi vă face să regretaţi dacă nu intraţi în horă, acest dans românesc prin excelenţă. Iar acest regret este cu atât mai viu, cu cât papioanele şi eşarfele tinerilor nu s-au întrebat ce căi deschide o „Chindie”, o „Mocăniţă” sau „Cum se bate Dunărea” (…), din programul celor 16 piese, pe care lăutarii, sub conducerea lui Dinicu şi Pădureanu, le-au executat în mijlocul aclamaţiilor entuziaste” (Le Figaro, Anul 35, Seria 3, No. 151, vineri, 31 mai 1889).

*

Grupul tinerelor fete românce

Joan Dinicu, chef d’orchestre, 36 ans ( n. 1853)

Joan Dinicu, profil

Balan Pădurean, 33 ans (n. 1856)

Balan Pădurean, profil

Cristace R. Ceolaen, 20 ans (n. 1879), adică viitorul vestit violonist Cristache Ciolac

Cristache Ciolac, profil, la 20 de ani

Petre Costantinescu, 27 ans (n. 1872)

Petre Constantinescu, profil

Nicolae Rădulescu, 47 ans (n. 1842)

Nicolae Rădulescu, profil

Jonita Basamac, 50 ans (1839)

cobzarul basarabean Ioniţă Basamac, profil

Parizianul Henri Simonowitch, 28 ans, né à Bucharest

Henri Simonowitch, profil

Tinerele românce

Euphrosine Areoleleanu, 23 ans

Euphrosine Areoleleanu, profil

Marie ?, 34 ans, Paris

Marie, profil

Mme Buisson, 32 ans, Bucharest

Mme Buisson, profil

Mari Nunlide Jitate, de 23 ans

Mari Nunlide Jitate, profil

Amélie Criodescu, 40 ans

Helen Dumitrescu, 20 ans

Helen Dumitrescu, profil

Catherine Famdorg, 38 ans

 

Catherine Famdorg, profil

*

Parisul păstrează, deci, o adevărată galerie cu fotografii ale lăutarilor din anul 1889, care au încântat Europa cu horele şi sârbele (brâiele) româneşti. Dacă nu suntem ipocriţi, ar trebui să recunoaştem că ţiganii Angheluş, Gheorghe şi Ioan Dinicu, Tudorică Cercel, Sava Pădurean, Cristache Ciolac, Petre Constantinescu, Nicolae Rădulescu, Ioniţă Basamac sau Florea Sache au făcut mult mai mult decât străbunii români ai celor mai mulţi dintre noi pentru spiritualitatea neamului.

*

*

„În 1874, se produse, la Paris, un mic taraf (vioară, nai, ţambal şi cobză), dirijat de Gheorghe A. Dinicu. Succesul şi mai mare, la Expoziţia Universală din 1889, într-un „cabaret român”, de pe Bulevardul Montmartre, când atracţia principală a fost un grup de lăutari, în costume folclorice, când a făcut senzaţie „le maître de flûte de pan Angheluş Dinicu”, admirat de principele Bonaparte. Muzicieni ţigani români ca Crăciunescu, Florea Sache, Balan Pădurean şi Dinicii deveniră, de altfel, cei mai numeroşi medaliaţi de juriu la expoziţie, la fel ca taraful lui Tudorică Cercel, care a făcut un succes incredibil şi la Londra” (Études tsiganes, revistă muzicală, nr. 1/1994, p. 120).


Pagina 4 din 18« Prima...23456...10...Ultima »