ANECDOTE ISTORICE | Dragusanul.ro - Part 3

1848, la temelia folclorului ardelenesc

Familia, 1865 octombrie 25: Români din Ardeal, de lângă Mureş

*

În Transilvania, datorită statutului social nedrept pe care l-au avut românii, cântecul naţional românesc, ulterior etichetat drept folclor, a cam lipsit, culegătorii vechi (Schlutter, Cajoni, Sulzer) prezentând drept muzică a valahilor transilvani cântece moldoveneşti, precum cel al Voievodesei Lupu sau variante ale brâului moldovenesc „Haiducii”, atestat documentar în 1502, atunci când gărzile soliei moldovene l-au jucat la Krakowia, cu prilejul înscăunării regelui, iar călugărul Jan z Lublina l-a scris pe tabularia.

*

Cât priveşte cântecele cu care Transilvania ne fascinează astăzi, şi prin glasurile unor interpreţi precum Veta Biriş, Nicolae Furdui Iancu sau Ioan Bocşa, şi acestea sunt tot cântece moldoveneşti, dar nu folclor, ci creaţii culte, cele mai multe pe versuri de Vasile Alecsandri şi pe muzică de Alexandru Flechtenmacher, Eusebie Mandicevschi sau Gavriil Muzicescu. Un astfel de exemplu îl constituie „Hora Ardealului”, cu prima strofă încredinţată definitiv „Horii Unirii”, ceva mai târzior, o creaţie cultă Alecsandri – Flechtenmacher, publicată, în 14 iunie 1848, la Braşov, şi devenită, prin asimilare, folclor, deşi nu este. Dar, vorba lui Iraclie Porumbescu, poetul bucovinean cu „Cântecul lui Iancu”, publicat, tot în 1848, de gazeta „Bucovina” şi preluat de foile transilvane, „nimic nu-şi poate dori mai mult un poet, decât ca poporul să-şi însuşească măcar un poem de-al său”.

*

Muzica pentru „Cântecul lui Iancu” este cea a vechiului cântec moldovenesc „Sub o culme de cetate”, care a avut un destin bun în Ardeal, spre deosebire de Bucovina, unde, pe la 1880, eşuase, via „Două fete spală lână”, în jalnicul „Am un leu şi vreu să-l beu”.

*

Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inima română,

Să-nvârtim hora frăţiei

Pe pământul României!

*

A sosit ziua dreptăţii,

Ziua sfântă-a libertăţii!

Tot creştinu-nveseleşte,

România-ntinereşte!

*

Ardelean, copil de munte,

Ia-n ridică acum cea frunte

Şi te-nsuflă de mândrie

Că eşti fiu de Românie!

*

Ardeleni, lumea ne vede,

România-n noi se-ncrede

Căci de-acum românu-n lume

Va fi vrednic de-al său nume!

*

Ura, fraţi în fericire!

Ura, fraţi într-o unire,

Să-nvârtim hora frăţiei

Pe pământul României!

*

Un român (Vasile Alecsandri, Foaia pentru minte…, Nr. 24, luni 14 iunie 1848, p. 192).


De ce fascina George Sand?

*

Niciodată nu am ştiut cum arăta George Sand şi nici opera ei nu m-a interesat. Nu am citit un rând din ce-a scris, deşi e mai mult ca sigur că mitul ei s-a soldat şi cu traduceri ale unor cărţi în limba română. Şi văd, astăzi, în familia din 13 iunie 1876, acest desen, cu profilul aproape arab al unei femei, care, în vremea aceea, purta nume bărbătesc şi revoluţiona, practic, omenirea. O iubeau cu patimă scriitorii, muzicienii şi pictorii vremii, în ciuda statutului ei cunoscut şi recunoscut de femeie uşuratică. Frumoasă nu prea era, delicateţea îi lipsea cu desăvârşire, iar limbajul ei aproape brutal, de care am cunoştinţă din memoriile vremii, în loc s-o stigmatizeze, părea s-o înnobileze. De ce o iubeau bărbaţii? Pentru că era unică şi irepetabilă, pentru că prevestea o viitorime în care nu ar mai fi contrariat şi interesat pe nimeni. Cel puţin, eu aşa cred.


1866: Mircea Giuca, cântăreţ poporal român

*

„Strămoşilor noştri le plăcea

să audă cântece bătrâneşti

(balade) şi la bancheturi (prânzuri)

aduceau cântăreţi, care

le cântau faptele vitejilor”

(Alecsandri, P. I., p. 89)

*

Portretul acesta înfăţişează un cântăreţ poporal român, pe Mircea (Martin) Giuca din Ticfanul Mic, aproape de Oraviţa. Cred că e de lipsă şi de interes pentru istoria poeziei şi literaturii poporale ca să căutăm pe acei cântăreţi care cântă faptele vitejilor noştri, pe aceia care, cu memoria lor cea ageră, susţinură o mulţime de poezii istorice naţionale şi de veacuri multe.

*

Unul din aceia care, în vara aceasta, mai înmulţi colecţiile mele de poezii poporale cu balade necunoscute e Pavel Giuca, învăţător în Ticfanul Mic, nepotul câtăreţului Mircea Giuca, care a dictat acele poezii. Eu, având afaceri oficioase în părţile Oraviţei, am vizitat pe Mircea Giuca şi, bucurându-se, am fost poftit la masa sa şi, în altă zi (4/16 septembrie 1866), la masa judelui, nepotului său Ioan Popa, şi, cu ocaziunea aceasta, abia întâia oară am auzit cântând balade poporale. Acestea făcură o impresie extraordinară asupra mea şi-mi deschiseră experienţe noi pe acest teren al poeziei poporale.

*

Mircea Giuca e de 75 de ani, greco-ortodox, văduv, a avut trei fete. E unul dintre cei de frunte sau cel dintâi în Ticfanul Mic. Moşul său (bunicul – n. n.) a venit din Maidan, al treilea sat de aici. Baladele şi poeziile poporale le-a învăţat de la preotul Pavel Crăciun, din Ticfanul Mic, care a murit încă în 1826. Sora lui Mircea Giuca era după feciorul preotului şi legătura familială i-a dat ocazie la dese întâlniri şi, prin acestea, la învăţarea poeziei poporale.

Pavel Crăciun a învăţat aceste poezii poporale de la Todor Ciripic, un lăutar ţigan, care, încă în secolul trecut, era vestit cu cântecele sale. După Mircea Giuca nu rămâne altul care să ştie aceste poezii poporale şi să le mai susţină în popor: aşadar, ora din urmă a fost în care am dat de acest cântăreţ, ca poeziile lui să le străpun în literatură.

*

Mircea Giuca nu e un cântăreţ de profesiune, sau cu lăuta (vioara, cetera), sau îl acompaniază un lăutar. Eu auzii pe acompaniatorul Petru Cocu, lăutar român din sat, care, între astfel de lăutari, se poate numi maestru bun. Mircea Giuca e un econom (administrator de parohie – n. n.) deştept, care a propăşit cu economia şi stupăria sa, e evlavios şi, fiind, 16 ani, titor la biserică, se făleşte mult cu purtarea bună în societate şi-l auzi citând mai multe ziceri din Evanghelie şi cărţi sfinte, şi e un român naţionalist.

După prânz, au venit aici şi preoţii locului, şi fruntaşi ai satului, şi Mircea Giuca a cântat baladele „Constantin Brâncovanu” (diferă de cele publicate prin Alecsandri şi mine), „Ştefan Vodă”, „Voinicul rănit” etc., etc. Numai despre Novăceşti ştie 14 balade (în realitate, cântecele despre Novăceşti nu sunt balade, ci colinde despre timpul Uriaşilor, Novac, numit în folclor Ostrea Novac Jidovul, adică „uriaşul” fiind cel care „a tras brazda lui Novac” – sau a lui Traian, cum i se mai zice, deşi monumentul megalitic respectiv, cunoscut şi sub numele de Cheile Bâcului, a fost durat de Rhamses al II-lea, ultimul Osiris, deci ultimul Novac – n. n.).

*

Moşul lui, Truia Giuca, era colindător vestit, cu lingura bătea ciurul de piele şi umbla câte două săptămâni, prin sate, şi colinda. Tatăl său nu ştia multe, pentru aceasta puţine colinde ştie şi Mircea Giuca. El mai cântă multe hore şi doine şi mărturiseşte că, în juneţea sa, şi dânsul a făcut mai multe doine (poezii de amor) pentru fetele pe care le favoriza, şi ştie un număr de poveşti poporale. Are o pricepere sănătoasă şi o memorie mare, şi când era mai tânăt spune că era în stare că, dacă îi citea cineva ceva în limbajul său, putea să recite totul; şi anume, venind de la biserică, ştia să spună toată Evanghelia.

Mircea Giuca cântă cu mare zel şi pasiune şi unele părţi ale baladelor îl însufleţiră foarte. Petco îl acompania, cu multă artă, iar publicul asculta în linişte mare şi-l admira. Îmi venea în minte, de Virgiliu; „Conticuere omnes, intentique ora tenebrant” (Toți au tăcut și au privit cu atenție prin tenebrele întunericului – n. n.).

*

Am făcut acea experienţă, că toată balada are aria (melodia) deosebită, şi numai baladele Novăceştilor toate au o arie (firesc, dacă sunt părţi ale Colindului Uriaşilor sau al celor doi fârtaţi – n. n.). Ariile baladelor sunt triste, poate pentru că şi baladele mai toate au capăt trist. Deoarece baladele sunt lungi, cântăreţul cântă până osteneşte, pe urmă stă 1-2 minute. În acest răstimp, lăutarul acompaniator face variaţiuni fantastice cu arcul său asupra temei, apoi baladistul continuă mai departe (observaţia aceasta, a improvizaţiilor pe temă este importantă ca mărturie, pentru că le-au întâlnit şi „Zicălaşii” în cântecele vechi româneşti, dar fără a bănui pricina acestor abateri de la discursul melodic principal – n. n.). După capătul baladei, lăutarul trece cu arcul său, totdeauna, în o arie voioasă, ca şi când ar calcula ca să scoată pe public din melancolia în care îl duse balada (în a doua parte a secolului XIX, după observaţiile noastre, pe teme baladeşti de odinioară s-au alcătuit cântece noi, cu strofă baladescă, uneori chiar doinită, şi cu refrene nespus de vioaie şi de amuzante, dar în complementaritate cu tema „strofei”; mai ales Grigori Vindereu şi Ion Batalan foloseau, în Bucovina, această metodă, după cum s-au convins „Zicălaşii” fonotecând piesele din „Muza Română” a lui Calistrat Şotropa – n. n.).

*

Cu această ocaziune am făcut şi acea experienţă că muzica, acea de cântece, precum şi cea dintâi – din Tcfanul Mic şi dimprejurul Oraviţei – se deosebeşte tare de muzica, de exemplu. Primprejurul Lugoşului, Lipovei, Aradului şi Timişoarei, pentru că muzica aici are asemănare cu acea din România. Dar şi în privinţa danţului e deosebire, pentru că aici se joacă hora din Ţara Românească, pînă ce în locurile numite nu e danţ poporal / At. M. Marienescu (Familia, II, nr. 41, 4/16 decembrie 1866).


Cine-a pus cârciuma-n drum?

1860: La fabrication de rakios (de către sfinţii călugări ai adevăratei credinţe)

*

Viciul a fost, este şi va rămâne o afacere religioasă. Ştiam că aşa este din documentele medievale româneşti, dar încă nu văzusem o mărturie iconografică, precum aceasta, publicată de Lancelot în revista „Le tour du monde”, după ce vizitase provinciile româneşti în 1860. Scrie, de pildă, în uricul din 31 august 1458, că Ştefan cel Mare întărea „dania înaintaşilor noştri”, conform căreia era obligatoriu ca oricine „ar voi să facă cârciumă să aibă a se scrie în catastif la călugări; iar cine nu se va scrie în catastiful lor, călugării au voie de la noi să-i ia băutura lui şi încă să ia de la acel om 20 de zloţi” (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. 1, p. 298). Privilegiul acesta era pentru călugării de la Moldoviţa.

*

Călugării de la Humor, beneficiau, cu întăritură domnească din 30 august 1459, de un „obroc, în fiecare an… de câte 5 butii de vin”, pentru ca, în aburii sfinţi ai matolelii, să se roage pentru pomenirea strămoşilor (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. 1, p. 307). În 6 octombrie 1626, se da „privilegiul ca arenda rachiului să fie pentru Mitropolia Sucevei, la Sfântul Gheorghe şi Ioan cel Nou”, în cârciumile mănăstirii urmând să se vândă, ca şi până la acest uric, „vin, rachiu şi altele, fără dobândă şi vămuire”, în cazul că sfinţiţii prea cucernici erau trândavi şi preferau să importe rachiul din Galiţia, în loc să-l fabrice singuri. Şi, cum banii sunt ochiul dracului, beneficiile lumesc de păcătoase ale cârciumilor călugăreşti erau folosite sacru de ortodox numai „pentru luminatul la sfintele moaşte”.

*

Cine are oareşce îndoieli, poate răsfoi cele două colecţii de documente medievale româneşti, căutând după datele emiterii lor, într-un lung şir de prilegii mănăstireşti pentru „adetul rachiului”, care mai include şi datele de 16 septembrie 1629, 7 noiembrie 1630, 1 iunie 1633 şi aşa mai departe, din băută în băută, amen, întru gloria adevăratei credinţe pravoslavnice!

*

1860: Ortodoxie, adică adevărată credinţă!


1868, B. P. Hajdeu: Cine au fost Dacii?

*

Doamne mele! Domnii mei!

*

Într-o altă lectură eu mă încercai a vă demonstra că toţi românii, acei din Carpaţi, ca şi acei din Balcani, acei din Moravia, ca şi acei din Istria, poartă sigiliul unei origini comune în toată puterea cuvântului, asemănându-se unii cu alţii în acelaşi grad în care diferă de celelalte popoare de viţă latină, spanioli, francezi, italieni. Cauza principală şi primordială a acestei asemănări şi diferenţieri este că românii noştri s-au născut din contactul romanilor cu dacii, pe când, din contra, elementul dacic n-a intrat deloc în compoziţia celorlalte naţionalităţi latine, în care locul său l-au ocupat elementele eterogene celtic şi iberic. Aşadar, precum în studiul naturii latinilor occidentali e neapărat a aprofunda, mai întâi de toate, celtismul şi iberismul, tot aşa de neapărată e aprofundarea dacismului pentru studiul naţionalităţii române.

*

Cine au fost dacii? Iată chestiunea pe care eu îmi propun de a o rezolva în lectura de astăzi, întrucât îmi va permite spaţiul unei ore şi dorinţa de a nu abuza de răbdarea dumneavoastră, căci problema este grea, domnilor, e spinoasă şi, ceea ce mă încurajează este numai de a vedea înaintea mea un public luminat, capabil a înţelege chiar soluţiile ştiinţifice cele mai complicate.

*

Românii sunt slavi, fiindcă dacii ar fi fost slavi / vs / suntem nemţi, fiindcă dacii ar fi fost nemţi

*

Popoarele au visurile lor, ca şi simplii muritori. Astfel, slavii visează Constantinopole şi nemţii, gurile Dunării. Ţarigradul va fi al meu, a zis Petru cel Mare. Gurile Dunării trebuie să fie ale noastre, zice celebrul naturalist german Oken, într-o carte în care făcea harta Europei. Sub numele de slavi, noi înţelegem pe muscali, căci numai muscalii formează, astăzi, un stat slavon puternic şi independent. Sub numele de nemţi, noi înţelegem pe toţi germanii în genere, fiind toţi independenţi şi toţi puternici, prin unirea federală şi prin comunitatea ideii de „patria germană”. Însă, pentru a lua Constantinopele, muscalul vede trebuinţa de a-i slaviza pe români, pe când neamţul vede trebuinţa de a-i germaniza, pentru ca să poată lua gurile Dunării. Aşadar, împinşi de politica naţională respectivă, unii din ordin expres, iar alţii numai din patriotism, filologii ruşi au luat asupră-le de a dovedi că românii sunt slavi, fiindcă dacii ar fi fost slavi, iar filologii germani s-au grăbit a argumenta că noi suntem nemţi, fiindcă dacii ar fi fost nemţi. În acest mod, chestiunea dacilor a devenit, fără ştirea lui Dumnezeu, un cal de bătaie al diplomaţiei militante.

*

Dacii n-au fost nici slavi, nici germani

*

Înspăimântaţi de aceste perfide pretenţii, înfuriaţi de perspectiva de a pierde, prin sofisme, o naţionalitate conservată cu ascuţişul sabiei, românii au răscolit cerul şi pământul, căutând dovezi cum că romanii lui Traian nu s-ar fi amestecat cu dacii. Bazându-se pe un text din Eutropiu şi pe un alt text, din împăratul Iulian, ambele texte de puţină valoare, căci ambii autori au trăit şi au scris deja mult timp după cucerirea Daciei, anume atunci când dacii în adevăr încetaseră de a mai fi cunoscuţi; bazându-se pe aceste texte, agăţându-se de ele ca de o scândură de salvare, Petru Maior, Şincai şi alţii, pe urma lor, s-au oferit a proba – se înţelege, din simţământul patriotic cel mai pur – cum că împăratul Traian exterminase pe toţi dacii, până la unul.

*

Să fie oare adevărat? Să fie oare posibil? Întâi, domnilor, popoarele şi mai cu seamă nişte popoare care, după mărturia lui Strabon, puteau scoate în câmp o oaste de 200.000 de oameni, nu se extermină aşa de lesne. Al doilea, împăratul Traian a fost principele roman cel mai generos, cel mai clement, cel mai milos, precum vedem din corespondenţa sa cu Pliniu Epistolarul, iar asemenea principi nu extermină popoare. Al treilea, autorii care au trăit chiar în timpul lui Traian sau aproape, precum Appianus, Dio Cassius, Pausaniae, Pliniu şi alţii, nu numai că nu vorbesc nimic despre exterminarea dacilor, dar încă, din contră, îi menţionează vieţuind şi suferind cu impacienţă jugul roman, deja după cucerirea Daciei. Al patrulea, n-au fost exterminate nu numai clasele de jos ale naţiunii dacice, ci nici chiar însăşi familia lui Decebal, o familie foarte periculoasă prin originea sa regală, o familie din care vedem ieşind pe Regillianus, unul dintre cei mai bravi şi abili generali ai Romei, peste un secol şi jumătate după căderea Daciei, şi despre care biograful său, Trebelius Poliones, zice: „gentis Daciae, Deceballi ipsius affinis”, adică „dac de origine şi din neamul lui însuşi Decebal”. Am putea înmulţi argumentele, dacă n-am crede de ajuns pe cele aduse. Este învederat că Traian nu exterminase pe daci; dar nu mai puţin adevărat, şi o vom dovedi, domnilor, că dacii n-au fost nici slavi, nici germani.

*

Ceea ce a rătăcit pe istoricii slavoni şi germani, dacă trebuie să credem că rătăcirea lor n-a fost un calcul prea meditat sau de poruncă; ceea ce i-a rătăcit este adoptarea metodei etimologice, adică silinţa lor de a proba aserţiunile lor prin nişte derivaţii de cuvinte, de cele mai multe ori trase de păr, iar totdeauna foarte dubioase. Metoda etimologică putea să fie permisă, acum, un secol sau două, până când progresul ştiinţei n-a descoperit limba sanscrită şi n-a arătat că toate limbile latine, germane, slave, celtice, limba zenda sau persiana, limba greacă şi limba lituaniană, mai pe scurt toate limbile aşa numite indo-europene, se trag din aceeaşi fântână, încât toate, mai mult sau mai puţin, se aseamănă unele cu altele. Până la această fericită descoperire, filologii, observând, în două limbi diverse, vreo câteva duzini de cuvinte asemănătoare, nu se temeau a încredinţa, bunăoară, că limba rusă derivă din limba latină sau că limba latină derivă din limba germană, fiindcă ruşii au „nos”, latinii „nasum” sau „nasus” şi nemţii „Nase”. Astăzi, însă, domnilor, se ştie că „nasul” e comun tuturor popoarelor indo-europene, provenind din substantivul sanscrit „nasa”, care iarăşi provine din verbul radical „nas”, a se încovoia sau a vedea în profil.

*

La marginea Prusiei cu Rusia

*

Să presupunem, acum, că un autor clasic, vorbind despre daci, ne-ar fi spus că în limba lor nasul se numeşte „nus”, oare pe această bază neamţul ar avea cuvânt să zică că dacii au fost germani? Sau muscalul, că dacii au fost slavi? Fireşte că nu, căci „nus” al dacilor ar proba numai atât, că dacii, ca şi germanii sau ca şi slavii, au fost de origine sanscrită, iar nici într-un chip că dacii au fost slavi sau germani. Ei bine, domnilor, luaţi toate cercetările slavo-germane asupra originii dacilor şi veţi vedea că ele sunt întemeiate pe nişte etimologii cu mult şi mai nesigure, căci nemţii şi slavii nu fac alta fără numai a se lega de câte un nume propriu dacic, Decebal, Zamolxis, Dapix, Burebista etc., un nume al cărui înţeles nu e cunoscut şi, apoi, agăţându-se cu mâinile şi cu picioarele de acest nume, îl sucesc, îl întorc, îl răsucesc, îl denaturează, până ce reuşesc, în fine, a ajunge la concluzia că acel nenorocit nume e slavon sau german.

*

Mie, domnilor, mi s-a întâmplat a citi călătoria generalului spaniol Mosquera prin America. Călătorul a găsit, acolo, un popor numit „muisca”. Mergând pe calea etimologiei celei mai pure, oare n-am putea ajunge şi noi la concluzia că… muscalii se trag din America?

*

Nu înţeleg pentru ce să fie mai bună etimologia celebrului Jakob Grimm, când susţine că „Zamolxis” derivă din cuvântul gotic „halmaha”, adică piele, fiindcă acest legislator al dacilor îmbla îmbrăcat cu piele de urs! Nu înţeleg pentru ce să fie mai bună etimologia filologului muscălesc Czertkov, când susţine, pe de altă parte, că Zamolxis derivă din verbul slavon „zamolczati”, adică a tace, fiindcă acest legislator al dacilor a tăcut, după ce vorbise! Cu nişte asemenea etimologii noi putem merge foarte departe, fără ca să găsim, pe faţa pământului, vreun lucru imposibil.

*

Este o metodă comodă de a dovedi că dacii n-au fost nici slavi, nici germani. Filologii germani argumentează de minune contra slavismului dacilor, deşi argumentează foarte rău germanismul lor; pe de altă parte, filologii slavi argumentează de minune contra germanismului dacilor, deşi tot ei argumentează foarte rău pentru slavismul lor. Aşadar, combătându-se unii pe alţii, ei ne lasă a vedea limpede că dacii n-au fost nici slavi, nici germani. Rămâne însă a descoperi cine anume au fost ei.

*

La marginea Prusiei cu Rusia, supusă în parte sceptrului muscălesc, în parte primind legi de la Berlin, locuieşte o naţiune numită Litvani, Livtovti, Litwa, Litthauen, care, din toate punctele de vedere, se deosebeşte şi de slavi, şi de germani, formând o masă cu totul separată. Pe nemţi lituanienii îi urăsc până într-atâta încât îi numesc muţi şi orbi, „be vokitys lalsa zmogaus ne suprant”; iar pe muscali în confundă cu nemţii, dându-le numele de Gudas, adică goţi, şi cântând următorul cântec naţional: „Percunas Dievaitis / Ne muszk Zemiaytis, / Bet musz Gudu / Kei szuniu rudu”, adică: „Fulgeră, Dumnezeule! / Nu lovi pe lituanian, / Ci loveşte pe muscal / Ca pe un câine ruşu”.

*

Am citat, domnilor, în lituaniană şi proverbul despre nemţi, şi cântecul despre muscali pentru a arăta nu numai ura naţională a lituanienilor contra slavo-germanilor, ci încă diferenţa totală şi radicală ce există între limba lituaniană şi limbile slave şi germane; o diferenţă pe care o recunoaşte cu francheţe autorul cel mai modern şi cel mai complet asupra Lituaniei, D. Kraszewski, care, ca slavon, nu poate fi suspect când vorbeşte în dezavantajul propriei sale naţionalităţi / B. P. Hajdeu (Familia, Anul IV, Nr. 41, vinerii 22 noiembrie / 4 decembrie 1868, pp. 479-481).


Pagina 3 din 1812345...10...Ultima »