ANECDOTE ISTORICE | Dragusanul.ro - Part 3

Averile mănăstirești, în mâna lui Radu Duda

*

Trebuie să recunosc faptul că niciodată nu m-am întrebat ce s-a întâmplat cu o bună parte a averilor mănăstirești din Moldova și din Țara Românească, secularizate de Alexandru Ioan Cuza. Îmi închipuiam, ca toți poporenii, că au fost împărțite țăranilor, prin reforma agrară, ceea ce, desigur, ar fi fost și după învățăturile, dar și pe placul lui Iisus Hristos, deși în practica bisericească nu se mai folosesc, de secole, învățăturile ultimului Păstor de suflete, ci doar se negustoresc persuasiv suferințele martiriului său. Astăzi, dând, din întâmplare, peste „Almanachul ilustrat” pe 1909, redactat și publicat, în 1908, de Editura G. A. Tacid, am găsit și un capăt de fir: majoritatea averilor mănăstirești, secularizate de Cuza, au fost transformate, de Carol I și clica de oportuniști români care se întreceau în… mituirea regelui (despre chestia asta mai citisem câte ceva), în Domeniul Coroanei, și acesta însușit de monarhie în cea mai bună parte. Datorită clicii de oportuniști de astăzi și „pachetului de legi ale proprietății”, o bună parte dintre averile secularizate și, mai ales cele care au fost ale mănăstirii Sinaia, s-au transformat în proprietăți ale familiei regale, în beneficiul magistralului actor Radu Duda. Magistral, pentru că este singurul actor din  istoria omenirii, care a izbutit să se lepede de sine, pentru a trăi un personaj.

*

Un almanah vechi nu înseamnă, totuși, o mărturie certă, așa că, vreme de câteva zile, va trebui să urmăresc problema în „Monitorul Oficial”, începând cu exemplarele din vreme aplicării reformei agrare și până în cea a constituirii Domeniului Coroanei, inclusiv din moșii voievodale (ale tronurilor din Moldova și din Valahia), pe care nici un domnitor, nici măcar fanariot, nu a îndrăznit să le înșface. Subiectul trebuie aprofundat, pentru că una înseamnă să fim mereu prostiți, și de către stăpâni, și de către istorici, și alta să ajungem, prin ignoranță, cu adevărat proști.


Improvizația lui Alexandre Dumas-fiul

*

Alexandre Dumas-fiul, pe când locuia la Marsilia, fu invitat, într-o zi, la masă de către doctorul Giftal, cel mai renumit doctor din oraș. După desert, doctorul Giftal se adresă ilustrului său oaspete și îi zise:

– Amice, știu că improvizezi admirabil, onorează albumul meu măcar cu o strofă!

*

Alexandre Dumas scoase un creion și începu să scrie în albumul amfitrionului, care se plecase peste umărul său, următoarele:

De când amicului Giftal

Orașul i s-a-ncredințat,

S-a dărâmat orice spital…

*

– Lingușitorule!, îl întrerupse doctorul; Dumas însă termină:

*

Și-un cimitir s-a adăugat.

*

(Almanah 1909 Adevărul și Dimineața, p. 68).


Tradiţie statornică a sfintei înşfăcări ortodoxe

*

László Gergely Pál, scriitor şi publicist din Deva, cu rădăcini din partea bunicilor paterni în Ţibeni, iar din partea celor materni, în Dorneşti, are în lucru o carte despre „Bucovina altfel”, care se va adăuga celor cinci deja publicate, „prima despre Ţibeni şi Iacobeşti, a doua despre coloniile maghiarilor în jud. Hunedoara, a treia – pamflete, a patra – procesele verbale ale inspectorului şcolar din Dorneşti, şi ultima, cu scrisorile reformaţilor”. Cum domnia sa continuă să-mi pună la dispoziţie documente, am să le vehiculez ca atare.

Primul document, o împuternicire, semnată la Măneuţi, în 2 iunie 1941, şi legalizată ca atare de primarul M. Jireada şi secretarul comunal I. Bojenu, se referă la bunurile parohiale ale Bisericii reformate din Măneuţi, pe care parohul Bognovschi Geza, care se pregătea să plece în Ungaria, le încredinţa, odată cu toate prerogativele, spre administrare învăţătorului din acelaşi sat, Popa Ioan.

*

Bunurile parohiei bisericii reformate din Măneuţi constau, în 1941, din: 1). clădirea bisericii reformate din Măneuţi; 2). cele două clădiri ale şcolii reformate; 3). casa parohială, cu toate dependinţele ei; 4). sesia parohială, în suprafaţă de 12 ha; 5). 31 de stupi, aflaţi în posesia învăţătorului din comuna Unirea, judeţul Turda, Bognovschi Iosif; 6). o maşină de treierat nefuncţională, din pricina lipsei curelelor, aflată în posesia enoriaşei Buta Maria din Măneuţi.

Al doilea document, care face referire la împuternicirile nr. 1706/1941 şi 1600/1942-3, relatează, în 2 august 1945, situaţia de fapt a bunurilor parohiale reformate, după întoarcerea învăţătorului mănăuţean din război: „casa parohială, ocupată de un preot ortodox… cu dependinţele ei au suferit mari stricăciuni datorită acestui preot. / Toate băncile din biserică sunt tăiate şi se foloseşte preotul, iar în biserică se face slujbă. La şcoală a scos toate geamurile acest preot, lăsând şcoala ca un grajd. Se taie toţi pomii din grădină”!

*

Taman cum s-a întâmplat şi se întâmplă cu Cazinoul şi Parcul Cazinoului din Vatra Dornei, de când Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor a izbutit să-şi însuşească, pe pleaşcă, mult hulitul „ochi al dracului”. Tradiţie statornică a sfintei înşfăcări ortodoxe a bunurilor ce nu i se cuvin!


1848, la temelia folclorului ardelenesc

Familia, 1865 octombrie 25: Români din Ardeal, de lângă Mureş

*

În Transilvania, datorită statutului social nedrept pe care l-au avut românii, cântecul naţional românesc, ulterior etichetat drept folclor, a cam lipsit, culegătorii vechi (Schlutter, Cajoni, Sulzer) prezentând drept muzică a valahilor transilvani cântece moldoveneşti, precum cel al Voievodesei Lupu sau variante ale brâului moldovenesc „Haiducii”, atestat documentar în 1502, atunci când gărzile soliei moldovene l-au jucat la Krakowia, cu prilejul înscăunării regelui, iar călugărul Jan z Lublina l-a scris pe tabularia.

*

Cât priveşte cântecele cu care Transilvania ne fascinează astăzi, şi prin glasurile unor interpreţi precum Veta Biriş, Nicolae Furdui Iancu sau Ioan Bocşa, şi acestea sunt tot cântece moldoveneşti, dar nu folclor, ci creaţii culte, cele mai multe pe versuri de Vasile Alecsandri şi pe muzică de Alexandru Flechtenmacher, Eusebie Mandicevschi sau Gavriil Muzicescu. Un astfel de exemplu îl constituie „Hora Ardealului”, cu prima strofă încredinţată definitiv „Horii Unirii”, ceva mai târzior, o creaţie cultă Alecsandri – Flechtenmacher, publicată, în 14 iunie 1848, la Braşov, şi devenită, prin asimilare, folclor, deşi nu este. Dar, vorba lui Iraclie Porumbescu, poetul bucovinean cu „Cântecul lui Iancu”, publicat, tot în 1848, de gazeta „Bucovina” şi preluat de foile transilvane, „nimic nu-şi poate dori mai mult un poet, decât ca poporul să-şi însuşească măcar un poem de-al său”.

*

Muzica pentru „Cântecul lui Iancu” este cea a vechiului cântec moldovenesc „Sub o culme de cetate”, care a avut un destin bun în Ardeal, spre deosebire de Bucovina, unde, pe la 1880, eşuase, via „Două fete spală lână”, în jalnicul „Am un leu şi vreu să-l beu”.

*

Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inima română,

Să-nvârtim hora frăţiei

Pe pământul României!

*

A sosit ziua dreptăţii,

Ziua sfântă-a libertăţii!

Tot creştinu-nveseleşte,

România-ntinereşte!

*

Ardelean, copil de munte,

Ia-n ridică acum cea frunte

Şi te-nsuflă de mândrie

Că eşti fiu de Românie!

*

Ardeleni, lumea ne vede,

România-n noi se-ncrede

Căci de-acum românu-n lume

Va fi vrednic de-al său nume!

*

Ura, fraţi în fericire!

Ura, fraţi într-o unire,

Să-nvârtim hora frăţiei

Pe pământul României!

*

Un român (Vasile Alecsandri, Foaia pentru minte…, Nr. 24, luni 14 iunie 1848, p. 192).


De ce fascina George Sand?

*

Niciodată nu am ştiut cum arăta George Sand şi nici opera ei nu m-a interesat. Nu am citit un rând din ce-a scris, deşi e mai mult ca sigur că mitul ei s-a soldat şi cu traduceri ale unor cărţi în limba română. Şi văd, astăzi, în familia din 13 iunie 1876, acest desen, cu profilul aproape arab al unei femei, care, în vremea aceea, purta nume bărbătesc şi revoluţiona, practic, omenirea. O iubeau cu patimă scriitorii, muzicienii şi pictorii vremii, în ciuda statutului ei cunoscut şi recunoscut de femeie uşuratică. Frumoasă nu prea era, delicateţea îi lipsea cu desăvârşire, iar limbajul ei aproape brutal, de care am cunoştinţă din memoriile vremii, în loc s-o stigmatizeze, părea s-o înnobileze. De ce o iubeau bărbaţii? Pentru că era unică şi irepetabilă, pentru că prevestea o viitorime în care nu ar mai fi contrariat şi interesat pe nimeni. Cel puţin, eu aşa cred.


Pagina 3 din 1912345...10...Ultima »