ANECDOTE ISTORICE | Dragusanul.ro - Part 3

Improvizația lui Alexandre Dumas-fiul

*

Alexandre Dumas-fiul, pe când locuia la Marsilia, fu invitat, într-o zi, la masă de către doctorul Giftal, cel mai renumit doctor din oraș. După desert, doctorul Giftal se adresă ilustrului său oaspete și îi zise:

– Amice, știu că improvizezi admirabil, onorează albumul meu măcar cu o strofă!

*

Alexandre Dumas scoase un creion și începu să scrie în albumul amfitrionului, care se plecase peste umărul său, următoarele:

De când amicului Giftal

Orașul i s-a-ncredințat,

S-a dărâmat orice spital…

*

– Lingușitorule!, îl întrerupse doctorul; Dumas însă termină:

*

Și-un cimitir s-a adăugat.

*

(Almanah 1909 Adevărul și Dimineața, p. 68).


Tradiţie statornică a sfintei înşfăcări ortodoxe

*

László Gergely Pál, scriitor şi publicist din Deva, cu rădăcini din partea bunicilor paterni în Ţibeni, iar din partea celor materni, în Dorneşti, are în lucru o carte despre „Bucovina altfel”, care se va adăuga celor cinci deja publicate, „prima despre Ţibeni şi Iacobeşti, a doua despre coloniile maghiarilor în jud. Hunedoara, a treia – pamflete, a patra – procesele verbale ale inspectorului şcolar din Dorneşti, şi ultima, cu scrisorile reformaţilor”. Cum domnia sa continuă să-mi pună la dispoziţie documente, am să le vehiculez ca atare.

Primul document, o împuternicire, semnată la Măneuţi, în 2 iunie 1941, şi legalizată ca atare de primarul M. Jireada şi secretarul comunal I. Bojenu, se referă la bunurile parohiale ale Bisericii reformate din Măneuţi, pe care parohul Bognovschi Geza, care se pregătea să plece în Ungaria, le încredinţa, odată cu toate prerogativele, spre administrare învăţătorului din acelaşi sat, Popa Ioan.

*

Bunurile parohiei bisericii reformate din Măneuţi constau, în 1941, din: 1). clădirea bisericii reformate din Măneuţi; 2). cele două clădiri ale şcolii reformate; 3). casa parohială, cu toate dependinţele ei; 4). sesia parohială, în suprafaţă de 12 ha; 5). 31 de stupi, aflaţi în posesia învăţătorului din comuna Unirea, judeţul Turda, Bognovschi Iosif; 6). o maşină de treierat nefuncţională, din pricina lipsei curelelor, aflată în posesia enoriaşei Buta Maria din Măneuţi.

Al doilea document, care face referire la împuternicirile nr. 1706/1941 şi 1600/1942-3, relatează, în 2 august 1945, situaţia de fapt a bunurilor parohiale reformate, după întoarcerea învăţătorului mănăuţean din război: „casa parohială, ocupată de un preot ortodox… cu dependinţele ei au suferit mari stricăciuni datorită acestui preot. / Toate băncile din biserică sunt tăiate şi se foloseşte preotul, iar în biserică se face slujbă. La şcoală a scos toate geamurile acest preot, lăsând şcoala ca un grajd. Se taie toţi pomii din grădină”!

*

Taman cum s-a întâmplat şi se întâmplă cu Cazinoul şi Parcul Cazinoului din Vatra Dornei, de când Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor a izbutit să-şi însuşească, pe pleaşcă, mult hulitul „ochi al dracului”. Tradiţie statornică a sfintei înşfăcări ortodoxe a bunurilor ce nu i se cuvin!


1848, la temelia folclorului ardelenesc

Familia, 1865 octombrie 25: Români din Ardeal, de lângă Mureş

*

În Transilvania, datorită statutului social nedrept pe care l-au avut românii, cântecul naţional românesc, ulterior etichetat drept folclor, a cam lipsit, culegătorii vechi (Schlutter, Cajoni, Sulzer) prezentând drept muzică a valahilor transilvani cântece moldoveneşti, precum cel al Voievodesei Lupu sau variante ale brâului moldovenesc „Haiducii”, atestat documentar în 1502, atunci când gărzile soliei moldovene l-au jucat la Krakowia, cu prilejul înscăunării regelui, iar călugărul Jan z Lublina l-a scris pe tabularia.

*

Cât priveşte cântecele cu care Transilvania ne fascinează astăzi, şi prin glasurile unor interpreţi precum Veta Biriş, Nicolae Furdui Iancu sau Ioan Bocşa, şi acestea sunt tot cântece moldoveneşti, dar nu folclor, ci creaţii culte, cele mai multe pe versuri de Vasile Alecsandri şi pe muzică de Alexandru Flechtenmacher, Eusebie Mandicevschi sau Gavriil Muzicescu. Un astfel de exemplu îl constituie „Hora Ardealului”, cu prima strofă încredinţată definitiv „Horii Unirii”, ceva mai târzior, o creaţie cultă Alecsandri – Flechtenmacher, publicată, în 14 iunie 1848, la Braşov, şi devenită, prin asimilare, folclor, deşi nu este. Dar, vorba lui Iraclie Porumbescu, poetul bucovinean cu „Cântecul lui Iancu”, publicat, tot în 1848, de gazeta „Bucovina” şi preluat de foile transilvane, „nimic nu-şi poate dori mai mult un poet, decât ca poporul să-şi însuşească măcar un poem de-al său”.

*

Muzica pentru „Cântecul lui Iancu” este cea a vechiului cântec moldovenesc „Sub o culme de cetate”, care a avut un destin bun în Ardeal, spre deosebire de Bucovina, unde, pe la 1880, eşuase, via „Două fete spală lână”, în jalnicul „Am un leu şi vreu să-l beu”.

*

Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inima română,

Să-nvârtim hora frăţiei

Pe pământul României!

*

A sosit ziua dreptăţii,

Ziua sfântă-a libertăţii!

Tot creştinu-nveseleşte,

România-ntinereşte!

*

Ardelean, copil de munte,

Ia-n ridică acum cea frunte

Şi te-nsuflă de mândrie

Că eşti fiu de Românie!

*

Ardeleni, lumea ne vede,

România-n noi se-ncrede

Căci de-acum românu-n lume

Va fi vrednic de-al său nume!

*

Ura, fraţi în fericire!

Ura, fraţi într-o unire,

Să-nvârtim hora frăţiei

Pe pământul României!

*

Un român (Vasile Alecsandri, Foaia pentru minte…, Nr. 24, luni 14 iunie 1848, p. 192).


De ce fascina George Sand?

*

Niciodată nu am ştiut cum arăta George Sand şi nici opera ei nu m-a interesat. Nu am citit un rând din ce-a scris, deşi e mai mult ca sigur că mitul ei s-a soldat şi cu traduceri ale unor cărţi în limba română. Şi văd, astăzi, în familia din 13 iunie 1876, acest desen, cu profilul aproape arab al unei femei, care, în vremea aceea, purta nume bărbătesc şi revoluţiona, practic, omenirea. O iubeau cu patimă scriitorii, muzicienii şi pictorii vremii, în ciuda statutului ei cunoscut şi recunoscut de femeie uşuratică. Frumoasă nu prea era, delicateţea îi lipsea cu desăvârşire, iar limbajul ei aproape brutal, de care am cunoştinţă din memoriile vremii, în loc s-o stigmatizeze, părea s-o înnobileze. De ce o iubeau bărbaţii? Pentru că era unică şi irepetabilă, pentru că prevestea o viitorime în care nu ar mai fi contrariat şi interesat pe nimeni. Cel puţin, eu aşa cred.


1866: Mircea Giuca, cântăreţ poporal român

*

„Strămoşilor noştri le plăcea

să audă cântece bătrâneşti

(balade) şi la bancheturi (prânzuri)

aduceau cântăreţi, care

le cântau faptele vitejilor”

(Alecsandri, P. I., p. 89)

*

Portretul acesta înfăţişează un cântăreţ poporal român, pe Mircea (Martin) Giuca din Ticfanul Mic, aproape de Oraviţa. Cred că e de lipsă şi de interes pentru istoria poeziei şi literaturii poporale ca să căutăm pe acei cântăreţi care cântă faptele vitejilor noştri, pe aceia care, cu memoria lor cea ageră, susţinură o mulţime de poezii istorice naţionale şi de veacuri multe.

*

Unul din aceia care, în vara aceasta, mai înmulţi colecţiile mele de poezii poporale cu balade necunoscute e Pavel Giuca, învăţător în Ticfanul Mic, nepotul câtăreţului Mircea Giuca, care a dictat acele poezii. Eu, având afaceri oficioase în părţile Oraviţei, am vizitat pe Mircea Giuca şi, bucurându-se, am fost poftit la masa sa şi, în altă zi (4/16 septembrie 1866), la masa judelui, nepotului său Ioan Popa, şi, cu ocaziunea aceasta, abia întâia oară am auzit cântând balade poporale. Acestea făcură o impresie extraordinară asupra mea şi-mi deschiseră experienţe noi pe acest teren al poeziei poporale.

*

Mircea Giuca e de 75 de ani, greco-ortodox, văduv, a avut trei fete. E unul dintre cei de frunte sau cel dintâi în Ticfanul Mic. Moşul său (bunicul – n. n.) a venit din Maidan, al treilea sat de aici. Baladele şi poeziile poporale le-a învăţat de la preotul Pavel Crăciun, din Ticfanul Mic, care a murit încă în 1826. Sora lui Mircea Giuca era după feciorul preotului şi legătura familială i-a dat ocazie la dese întâlniri şi, prin acestea, la învăţarea poeziei poporale.

Pavel Crăciun a învăţat aceste poezii poporale de la Todor Ciripic, un lăutar ţigan, care, încă în secolul trecut, era vestit cu cântecele sale. După Mircea Giuca nu rămâne altul care să ştie aceste poezii poporale şi să le mai susţină în popor: aşadar, ora din urmă a fost în care am dat de acest cântăreţ, ca poeziile lui să le străpun în literatură.

*

Mircea Giuca nu e un cântăreţ de profesiune, sau cu lăuta (vioara, cetera), sau îl acompaniază un lăutar. Eu auzii pe acompaniatorul Petru Cocu, lăutar român din sat, care, între astfel de lăutari, se poate numi maestru bun. Mircea Giuca e un econom (administrator de parohie – n. n.) deştept, care a propăşit cu economia şi stupăria sa, e evlavios şi, fiind, 16 ani, titor la biserică, se făleşte mult cu purtarea bună în societate şi-l auzi citând mai multe ziceri din Evanghelie şi cărţi sfinte, şi e un român naţionalist.

După prânz, au venit aici şi preoţii locului, şi fruntaşi ai satului, şi Mircea Giuca a cântat baladele „Constantin Brâncovanu” (diferă de cele publicate prin Alecsandri şi mine), „Ştefan Vodă”, „Voinicul rănit” etc., etc. Numai despre Novăceşti ştie 14 balade (în realitate, cântecele despre Novăceşti nu sunt balade, ci colinde despre timpul Uriaşilor, Novac, numit în folclor Ostrea Novac Jidovul, adică „uriaşul” fiind cel care „a tras brazda lui Novac” – sau a lui Traian, cum i se mai zice, deşi monumentul megalitic respectiv, cunoscut şi sub numele de Cheile Bâcului, a fost durat de Rhamses al II-lea, ultimul Osiris, deci ultimul Novac – n. n.).

*

Moşul lui, Truia Giuca, era colindător vestit, cu lingura bătea ciurul de piele şi umbla câte două săptămâni, prin sate, şi colinda. Tatăl său nu ştia multe, pentru aceasta puţine colinde ştie şi Mircea Giuca. El mai cântă multe hore şi doine şi mărturiseşte că, în juneţea sa, şi dânsul a făcut mai multe doine (poezii de amor) pentru fetele pe care le favoriza, şi ştie un număr de poveşti poporale. Are o pricepere sănătoasă şi o memorie mare, şi când era mai tânăt spune că era în stare că, dacă îi citea cineva ceva în limbajul său, putea să recite totul; şi anume, venind de la biserică, ştia să spună toată Evanghelia.

Mircea Giuca cântă cu mare zel şi pasiune şi unele părţi ale baladelor îl însufleţiră foarte. Petco îl acompania, cu multă artă, iar publicul asculta în linişte mare şi-l admira. Îmi venea în minte, de Virgiliu; „Conticuere omnes, intentique ora tenebrant” (Toți au tăcut și au privit cu atenție prin tenebrele întunericului – n. n.).

*

Am făcut acea experienţă, că toată balada are aria (melodia) deosebită, şi numai baladele Novăceştilor toate au o arie (firesc, dacă sunt părţi ale Colindului Uriaşilor sau al celor doi fârtaţi – n. n.). Ariile baladelor sunt triste, poate pentru că şi baladele mai toate au capăt trist. Deoarece baladele sunt lungi, cântăreţul cântă până osteneşte, pe urmă stă 1-2 minute. În acest răstimp, lăutarul acompaniator face variaţiuni fantastice cu arcul său asupra temei, apoi baladistul continuă mai departe (observaţia aceasta, a improvizaţiilor pe temă este importantă ca mărturie, pentru că le-au întâlnit şi „Zicălaşii” în cântecele vechi româneşti, dar fără a bănui pricina acestor abateri de la discursul melodic principal – n. n.). După capătul baladei, lăutarul trece cu arcul său, totdeauna, în o arie voioasă, ca şi când ar calcula ca să scoată pe public din melancolia în care îl duse balada (în a doua parte a secolului XIX, după observaţiile noastre, pe teme baladeşti de odinioară s-au alcătuit cântece noi, cu strofă baladescă, uneori chiar doinită, şi cu refrene nespus de vioaie şi de amuzante, dar în complementaritate cu tema „strofei”; mai ales Grigori Vindereu şi Ion Batalan foloseau, în Bucovina, această metodă, după cum s-au convins „Zicălaşii” fonotecând piesele din „Muza Română” a lui Calistrat Şotropa – n. n.).

*

Cu această ocaziune am făcut şi acea experienţă că muzica, acea de cântece, precum şi cea dintâi – din Tcfanul Mic şi dimprejurul Oraviţei – se deosebeşte tare de muzica, de exemplu. Primprejurul Lugoşului, Lipovei, Aradului şi Timişoarei, pentru că muzica aici are asemănare cu acea din România. Dar şi în privinţa danţului e deosebire, pentru că aici se joacă hora din Ţara Românească, pînă ce în locurile numite nu e danţ poporal / At. M. Marienescu (Familia, II, nr. 41, 4/16 decembrie 1866).


Pagina 3 din 1912345...10...Ultima »