ANECDOTE ISTORICE | Dragusanul.ro - Part 2

Ghiceşte-ţi singur norocul, neamule!

*

Palma omului, cu liniile şi deluşoarele ei de carne, are o anumită geografie. Palma are şapte coline, care primesc fiecare câte un nume de la cele şapte elemente din sistemul solar. Deci: Venus, Luna, Marte, Mercur, Soarele, Saturn şi Jupiter.  Afară de coline, palma are încă o mulţime de linii şi arcurele, care dau fiecărei mâini un desen particular. Pot să fie mai multe, dar atâtea se iau în considerare. Din geografia acestor coline şi linii se alcătuieşte Tabela celor şapte adevăruri. Această tabelă e oglinda posesorului palmei. Te uiţi în palmă şi te uiţi în tabelă – unde îţi vezi chipul şi norocul.

*

Cele şapte adevăruri

*

(I) Jupiter. Dacă acest deluşor de carne e deosebit de mare, mai ridicat decât celelalte planete, arată caracter distins, ambiţie de fier. Dacă liniile care pleacă de la Jupiter, linia cea mare a vieţii (Viaţa mare) şi cea mică sunt bine dezvoltate, atunci caracterul şi ambiţia se vor manifesta în domeniul artelor. În caz contrar, în altă direcţie.

*

(II) Saturn. Saturn dezvoltat arată o natură linguşitoare, o minte ageră. Dacă liniile descendente, Împăciuitorul şi Calea Laptelui cea mare, sunt adânci şi dezvoltate, atât linguşirea, cât şi mintea ageră a individului, se îndreaptă pe căi greşite.

*

(III) Soarele. Dacă această colină e deosebit de ridicată – lucru rar – atunci e un mincinos, om cu două feţe. Dacă liniile Calea laptelui mică şi Calea pierdută sunt bine pronunţate, atunci, la însuşirile de mai sus, se adaugă şi o cutezanţă oarbă, gata de orice. Dimpotrivă, laşitate.

*

(IV) Mercur. Mercur dezvoltat indică o natură ambiţioasă, brutalitate şi tiranie. Dacă Arcul Satanei şi cei trei Copcii ale Satanei sunt pronunţate, atunci individul aparţine unei clase sociale înalte. Dacă însă nu se defineşte bine decât Arcul Satanei, atunci aceasta arată măsura în care individul are calităţile înşirate la începutul planetei.

*

(V) Marte. Marte pronunţat arată dispoziţie bună, natură paşnică, inimă deschisă, uşor de înmuiat. Când sunt bine pronunţate şi liniile dependente, Îndrumătorul şi Însoţitorul, individul e preot sau se va face preot. Dimpotrivă, un om şters, fără voinţă.

*

(VI) Luna. Această planetă bine dezvoltată e semn de grele gânduri materiale şi dovedeşte o natură nervoasă. Dacă se adaugă liniile Rază de lună şi 3 Fire de lună pronunţate, va urma sau e în curgere o boală grea. În caz contrar, boala va fi trecătoare, iar grijile uşor de purtat.

*

(VII) Venus. Această planetă, dacă e cărnoasă şi pronunţată, atunci e semn de dragoste pasională. Individul are o natură sentimentală, romantică. Dacă liniile dependente, a Rozelor şi Bobocului, sunt adânci şi bine pronunţate, atunci e semn de bogăţie şi îndestulare. Noroc la dragoste. Dacă, afară de acestea, în jurul planetei mai sunt şi alte linii creţe, atunci se semn de mare sărăcie. Dacă în jurul planetei pielea e netedă, semn de noroc la jocul de cărţi.

Aşa spun cei care cred în chiromanţie (Almanah „Sfetea” 1916, pp. 12, 13).


Cercul, simbol de egalitate

Constelaţia Hora, aşa cum şi-o închipuiau românii

*

Ştiam, din cele mai vechi cărţi religioase ale omenirii, că s-ar simboliza prin cerc orizontul lumii date, al lumii cunoscute, ceea ce înseamnă că explicaţia lui Renée Guenon, care vedea în cerc soarele şi, prin extensie, orizontul zilei (Deaus), are logică, pentru că, atunci când se desenau două cercuri de circumferinţă, se introducea şi orizontul astral al nopţii (Ur Anu, pe care grecii l-au transformat în Uranus). În „Almanacul Milcovului / cuprinzând Calendarul / pe anul 1861 / cu toate cele atingătoare de el, precum şi diferite materii de ştiinţe, literatură şi poezie”, Focşani, Imprimeria Comisiunii Centrale, găsesc o explicaţie supravieţuitoare în timp, cu extensii interesante:

„Cercul, care e simbolul eternităţii (ca expresie a luminii – n. n.), este uneori şi simbolul egalităţii. Cei vechi, spre a nu da preferinţă nimănui, nici zeilor, nici amicilor lor, le scriau numele pe un cerc (aşa se întâmpla şi cu constelaţiile zodiacale – n. n.); astfel încât, nedându-le nici un rang, nu se putea spune cine era cel dintâi (şi sfatul bătrânilor, „strigacii crainici”, cum îi numea Homer, tot 12, la număr, ca şi zodiile, în cerc se adunau la sfat şi decizii – n. n.), nici cel de-al doilea, nici cel din urmă în stima lor. Totul era egal, şi onoarea egal împărţită.

1882, James Samuelson: The HORA National dance of Roumania

Grecii scriau numele celor şapte înţelepţi pe un cerc, nevrând a determina care era mai înţelept din cei şapte. Romanii scriau pe un cerc numele sclavilor lor, ca să nu se cunoască pe cine iubeau mai mult şi cui voiesc să dea libertatea.

Horă hunedoreană, „Luceafărul”, nr. 5, 1906, p. 105

Se zice că un papă, recomandând cordilierilor (o sectă de călugări) să numească trei dintre religioşii lor, cu scop de a da purpura unuia dintre ei, cordelierii scriseră pe un cerc numele a trei cei mai iscusiţi din schitul lor, pentru ca papa, neputând să cunoască dacă ei aveau mai multă aplecare pentru unul, decât pentru altul, să aleagă pe cine i-ar fi plăcut.

1860, Lancelot: La Hora (danse valaque)

Instituţia Cavalerilor Mesei Rotunde poate fi citată ca un exemplu de felul acesta; ea era fundată pe un principiu de egalitate şi masa era simbolul acestei egalităţi.

În congrese, masa ambasadorilor este, de obicei, rotundă, spre a fi toţi scutiţi, cât se va putea, de distincţiunile de preşedinţi” (pp. 8, 9).

Dar cel mai sugestiv exemplu în reprezintă… hora solară, jucată numai în cerc, fără căpetenie, precum la hora lunară, doar cu un „poznaş”, cum îl numea Homer, în „Iliada”, care se ocupa mai mult de lăutari şi de ritmul horirii, decât de alcătuirea cercului horei. Mai ales că în horele solare, care se jucau, începând din mai („Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”[1]), s-au prins, întotdeauna şi în mod premeditat, deşi cu valoare simbolică, „cele trei hore: Orânduiala, Dreptatea şi Pacea… prinse-n rotitoare dansuri”[2].

*

*

 

[1] Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44

[2] Orfeu, Cele trei hore, în Antologia poeziei greceşti, p. 210


Despre influenţa zilelor lunare asupra ursitei

*

Un almanah sau un calendar prezintă, de regulă, ceea ce este frumos şi exponenţial într-o anumită ţară, la cumpăna anumitor ani. În general, almanahurile şi calendarele creează bună dispoziţie, iar eu, care sunt mare amator de aşa-ceva, le caut şi le devorez lacom sa o sălbăticiune. Tocmai de asta, când găsesc, printre comorile Bibliotecii Academiei Române, varianta electronică din „Almanacul Milcovului / cuprinzând Calendarul / pe anul 1861 / cu toate cele atingătoare de el, precum şi diferite materii de ştiinţe, literatură şi poezie”, Focşani, Imprimeria Comisiunii Centrale, trăiesc senzaţia unei călătorii în timp şi, după ce cercetez cu atenţie vignetele fiecărei luni (aha, la cumpăna anilor 1860/1861, boierii aveau brad de Crăciun!), trec, entuziast, la secţiunea „Ştiinţă, literatură şi poezie”, fără să fiu deranjat de folosirea buchiilor chirilice, pe care le-am deprins tocmai pentru ipotetice prelungiri în timp.

Peste „Noţiuni astronomice”, trec destul de superficial, pentru că nu mă prea interesează distanţele dintre pământ şi alte planete, dar nu pot să nu observ că Venus încă se mai numea, la noi, Vinerea. Adică Parascheva. Iar Jupiter, încă era Joie. Da, dar apoi, tot… astronomic, vine un capitol care mă interesează (cred că şi pe dumneavoastră, aşa că o să-l transcriu în alfabet latin), intitulat „Despre influenţa zilelor lunare asupra ursitei unor oameni”. I-auzi, frate: dacă notez numai pentru mine, mă fac astrolog! Dar nu are rost; şi aşa-s cu capul în nori ca biet poet.

„Dacă Luna n-are vreo influenţă directă asupra unor evenimente ale lumii acesteia, e însă de mirare cum a prezidat la faţetele principale ale vieţii oamenilor mari. Supunem la cunoştinţa cititorilor noştri câteva observări de felul acesta, lăsându-i să deducă consecinţele cele mai apropiate cu convingerile lor.

Ludovic al XVI-lea, un rege al Franţei, se născu la 23 august 1754, a cincea zi a Lunii (e vorba de ziua a cincea de după Lună Nouă, după cum rezultă dintr-o propoziţie de mai de jos – n. n.). Se urcă pe tron, de la 10, până 15 mai 1774, câte a cincea zi a lunii. Convenţia decretă desfiinţarea monarhiei la 21 septembrie 1792, în a cincea zi a lunii; şi Ludovic al XVI-lea îşi pierdu coroana într-aceeaşi zi. Convenţia l-a condamnat a se tăia capul; această condamnare avu loc la 17 ianuarie 1783, iarăşi a cincea zi a lunii.

Împăratul Napoleon I-ul era născut la 15 august 1769, în a treisprezecea zi a lunii. La 3 aprilie 1814, senatul declară pe Napoleon căzut de pe tron. La 3 aprilie 1814 era a treisprezecea zi a lunii. Bătălia de la Waterloo se dete la 18 iunie 1815, zi fatală pentru Napoleon; această zi era a treisprezecea din lună.

Regele Carol X era născut în a douăzeci şi cincea zi a lunii. Ajunse la tron, la moartea fratelui său, Ludovic XVIII, care s-a întâmplat la 18 septembrie 1824; atunci luna era în a douăzeci şi cincea sa zi.

Regele Ludovic Filip I-ul era născut la 6 octombrie 1773; astă dată era între 19 şi 20 ale Lunii. S-a urcat pe tron la 7 august 1830 şi făcu jurământul la 9 august. Luna era între 19 şi 20 de zile, la 7 august. La 24 februarie 1848, vine, deodată, revoluţia, regele Ludovic Filip abdică îndată şi se exilă în aceeaşi zi. Luna era între 19 şi 20 zile, la 24 februarie 1848.

Ducele de Orleans era născut la 3 septembrie 1810, iar Luna se afla în a cincea sa zi. La 13 iulie 1842, ducele de Orleans sări din trăsura sa şi căzu astfel încât, peste câteva zile, muri; Luna era de cinci zile, atunci. Urcându-ne către timpii cei mai vechi, am vedea în mulţi oameni mari aceeaşi concordanţă între ziua lunară a naşterii lor şi zilele evenimentelor ce au influienţat mai mult asupra vieţii lor private şi publice.

După mahomedani, profetul lor, Mahomet, e născut într-o zi de Lună Năouă; fuga sa, numită Egira, se întâmplă într-o asemenea zi. Scriitorii moderni se unesc cu mahomedanii despre aceasta. Ei zic că Mahomet a fugit din Meka, 68 zile, după 16 iunie 622, epocă a începutului Egirei şi a Noii Luni, din iulie, în zisul an.

Mahomedanii şi cronologiştii pretind, de asemenea, că Mahomet a murit într-o conjuncţiune lunară şi fixează epoca morţii sale în 8 iunie 632. Dacă Mahomet a murit în această dată, în ziua aceea nu era conjuncţiune lunară; căci luna era cam de douăsprezece zile.

Pretind, de asemenea, că Mahomet a murit în etate de 63 ani şi zic că s-a născut la 10 noiembrie 570; de va socoate cineva 63 din 632, rămâne 569. Mahomet, dară, cată să se fi născut la 569 a erei noastre. Dacă s-a născut la 10 noiembrie 569 sau 570, niciuna din datele acestea nu dau o conjuncţiune lunară; căci, la 10 noiembrie 569, Luna era de 23 zile, şi la 10 noiembrie 570, era cam de 4 zile. Este, dară, o eroare mai mult în date, decât în zilele lunare, căci credincioşii lui Mahomet se vor înşela mai puţin, fără îndoială, căci la ei orice eveniment datează de la o zi lunară, fiindcă anii lor sunt lunari.

Căutând cineva data naşterii împăratului Napoleon III, care a fost la 20 aprilie 1808, în a douăzeci şi patra zi a Lunii, va putea vedea că nici unul din evenimentele vieţii sale publice nu coincide cu această zi. După observaţiile făcute, acest principe va ti totdeauna foarte fericit şi nu va avea niciodată soarta suveranilor care au avut nefericirea de a ajunge în culmea măririi în ziua Lunii care coincidea cu naşterea sa. Nu e cu putinţă ca aceste coincidenţe aşa de exacte să fie efectul întâmplării” (pp. 4-7).

Observaţiile acestea par plauzibile, dacă ţinem cont că fazele Lunii sunt reprezentate de sinusoida care intersectează axa echinocţială a vieţii, care, la rândul ei, o intersectează în cruce pe cea solstiţială, delimitând Calea Părinţilor de Calea Zeilor. De altfel, horele lunare tot în sinusoidă s-au dansat, de-a lungul mileniilor, până au apărut folcloriştii şi au impus neghiob dansurile în linii, ca la „Balşoi Teatr”. Probabil că intersecţiile sinusoidei lunare cu axa echinocţială a vieţii determină similitudini sau contrarii în destinul uman, dar mâna în foc în favoarea unei astfel de interpretări nu o bag. De asta nici nu o să ajung, vreodată, astrolog, ca să vă zăpăcesc minţile de pe ecranele televiziunilor.


1864: „Niște hoţii ale renumiților călugări”

 

Buciumul, în Nr. 274, descoperi, mai ieri niște hoţii ale renumiților călugări greci Evloghie și Policarp, care au fost egumeni la mănăstirea Mihai Vodă și ca unii ce au fost dați în judecată criminală, pentru hoţiile lor prea notorii, au fost dați și peste graniță și opriţi a mai veni în țar; el afirmă că aceşti călugări au intrat, acum, iarăși în țară și trăiesc încă lume albă pe moşiile care le furaseră, zidind case pe numele lor; descoperă că ei încă tot intrigă, în stânga și în dreapta, încredințând pe oameni că, nu peste mult timp, vine vestita Comisiune europeană să înapoieze mănăstirile și pământurile zise închinate iarăși vrednicilor călugări și alte din acestea.

*

Ce să mai zicem noi despre hotărârile din vecina țară? Nu va fi doar adevăr ceea ce zice lumea dușmană, că acolo hoții se osândesc pe de o parte și se eliberează pe de alta?!

*

Trist lucru pentru orice stat, unde astăzi se dă mandat, pentru ca, mâine, să se retragă dinaintea bacșișelor!” (Gazeta Transilvaniei, Anul XXVII, Nr. 71, Brașov, 14/2 septembrie 1864, p. 286)


Colonelul Solomon, în noaptea de 11 februarie 1866

Alexandru Ioan Cuza, în „Vasárnapi Ujság”

Era cam pe la orele două din noapte, când caporalul de gardă de la sala de poliție, Vasile Șerban, intră brusc în cancelaria batalionului, cu regulamentarul „Să trăiți, domnule adjutant!”.

– Ce este, Șerbane?

– Ce o fi nu știu, dar santinela de la poartă îmi spuse că două companii din Regimentul 7 au dat de vale.

*

La auzul acestora, sării în sus, ordonându-i să lepede îndată pantronașul de pe el și-n grabă să-mi aducă știrea unde s-au oprit acele companii. Știre pe care, în mai puțin de 40 minute, mi-o aduse, spunându-mi:

– Ce este nu este bine, domnule adjutant; companiile s-au oprit în dosul Palatului, unde mai este un batalion de vânători și două baterii de artilerie, cu roțile înfășurate cu fân, și se zice că ar fi detronat pe Măria Sa, Vodă.

*

Principala îndatorire ce-o aveam de îndeplinit era să vestesc pe șeful Regimentului, colonelul Solomon, și ad-interim ministru de război: trimțând pe însuși caporalul Șerban să-i raporteze cele ce văzuse și-mi spuse, și, în același timp, de a chema la mine pe sergenții de săptămână ai companiilor Regimentului I de linie, încazarmați în cazarma „Alexandria”, spre a le ordona ca să deștepte oamenii, fără zgomot, și ca, în mai puțin de zece minute, să fie gata regimentul, spre ieșire, la cel dintâi semnal; precum și să dea îndată de veste tuturor ofițerilor, să vie, cât mai în grabă, la cazarmă. După aceea, numai, mi-am adus aminte de prezența ofițerului de gardă, lt. Niculescu; însă, în momentul când voiam să mă duc a-l deștepta și a-l pune la curent, caporalul Șerban deschise ușa și părintele iubit al acestui regiment, colonelul Solomon, apare, întrebându-mă:

– Ce este, adjutant?

– Să trăiți, domnule colonel, în afară de cele ce v-a raportat caporalul, acum chiar, acest soldat îmi spunea că alte două companii din Btalionul de geniu au dat de vale.

*

După o amuțire de câteva secunde, aproape fără suflare și abia putând articula, m-a întrebat:

– Ai deșteptat oamenii?

– Da, să trăiți, domnule colonel, și am trimis să cheme pe toți domnii ofițeri la cazarmă, și tocmai voiam să înmulțesc santinelele, pentru ca nimeni să nu mai poată ieși din cazarmă.

*

În momentul acela, când sfârșii vorba și pe când avea, poate, să-mi dea ordinele ce ar fi avut de dat, apare înaintea sa cel dintâi ofișer sosit la cazarmă, căpitanul Petrică Rătescu, comandantul companiei IV, care, mai înainte de a-l fi întrebat colonelul Solomon, îi spuse:

– A detronat pe Vodă, domnule colonel.

La aceasta, colonelul Solomon, mai galben decât turta de ceară, îl întrebă:

– Când ai aflat?

*

La întrebarea pusă, căpitanul a început a tremura și, până ce să răspundă, dacă ar fi putut răspunde, o grupă de cinci ofițeri apare, compusă din maiorii Mavrodin, Cerkez, căpitanul Dănescu, lt. Scheleti și, îmi pare, lt. Macri, pe care colonelul Solomon îi întâmpină cu:

– Acesta – arătând pe căpitanu Rătescu – îmi spune că ar fi detronat pe Domnitor.

*

Dar nu sfârși vorba și iată că altă grupă de ofițeri mărește numărul celor veniți; și, tot mereu, cam până la orele 9, dimineața, când apăru căpitanul Candiano Popescu, în calitate de adjutant al inistrului de război revoluționar, maiorul Leca, și care venise să ceară sabia colonelului Solomon, dar căruia, drept orice răspuns, i-a zis:

– Ieși! Și spune aceluia care te-a trimis că, până în acest moment, nu recunosc nimănui dreptul de a se numi ministru de război al României, decât colonelului Solomon, soldat credincios și al tronului, și al țării!

*

Cu aceeași însărcinare, cred, au venit, rând pe rând, și căpitanul de Stat Major Algiu, colonel Iacovache, șeful de divizie teritorială, colonelul Krețulescu, șeful Regimentului VII, care, de asemenea, cred că au plecat și înfruntați, și fără nici un rezultat.

În acest răstimp, singura preocupare și dorință a colonelului Solomon era ca să i se spună unde se află Vodă; mai ales când trimisul colonelului Brăescu, șeful Regimantului II de lăncieri, încazarmat în cazarma „Malmezon”, îl asigurase de neclintitul său devotament pentru Domn. Numai după ce a venit colonelul Haralambie, Locotenentul domnesc, cam pe la orele 12 din zi, colonelul Solomon s-a învoit, după o intimitate de aproape o oră, să trimită o delegație de ofițeri la Cameră, care să asiste la votul de aprobare a detronării și a alegerii principelui de Flandra. Acea delegație a fost compusă din maiorii Mavrodin, Cerkez și lt. Scheleti, care, la întoarcere, zdrobiți de durere, i-au adus la cunoștință faptul împlinit.

– Trimite, adjutant, să-mi aducă marea ținută!, fură cuvintele ce rosti.

*

Am ieșit, cu lacrimile șiroaie, podidite de ale celor de față și ale lui, căruia cred că istoria acestei țări îi va consacra cea mai frumoasă pagină. Cugete adânc toată suflarea românească asupra consecințelor ce ar fi decurs din ieșirea Regimentului I de linie în stradă, pentru a urca la loc pe Acela care nu va mai avea pereche cât va fi România!

La orele 3 p. M., după ce s-a îmbrăcat în marea ținută, după ce și-a luat rămas bun de la corpul ofițeresc și de la gradele inferioare de față, toți plini de obidă și de valuri de lacrimi, s-a urcat în trăsura sa de casă și s-a fost dus la Palat, unde era așteptat de a-și depune demisia, așa după cum se vede că se înțelesese cu amicul său din copilărie, colonelul Haralambie.

Acum, când se face atâta vorbă în jurul domniei lui Vodă Cuza și când chiar eminentul nostru profesor, domnul Xenopol, nu a știut, poate, să ne spună cine a fost adevăratul autor al detronării marelui Domn, să mi se îngăduie mie a le spune celor ce nuștiu și, nu mai puțin, celor care știu și nu pot vorbi, că stă scris, în mâini sigure, că Austria a detronat pe Vodă Cuza.

*

În toamna anului 1865, Austria descoperea că Transilvania este împănată cu armele înlesnite de însuși împăratul Napoleon III și că Vodă Cuza are mandat, din parte-i, de a trece munții, la cea dintâi ciocnire dintre Austria și Prusia, spre a o ocupa militar. În fața imenentei primejdii de a pierde, pentru totdeauna, Transilvania, oamenii ei de stat, care mai știau că Vodă Cuza, cu prilejul vizitei sale la Craiova, îndoțit fiind de miniștrii săi, Rosetti și Brătianu, le spuseseră acestora „că sunt niște pehlivani și, cât va fi el Domn în această țară, cu dânșii nu va mai putea lucra niciodată, pentru că se îmbrăcaseră țărănește ca să manifesteze alături cu poporul ce primea pe Domn”, au tocmit și s-au învoit cu acești iluștri răposați asupra zdrobirii celor mai sfinte și mai mari interese ale neamului românesc, detronând pe Vodă Cuza.

*

Și, pentru mai bună edificare a acelora care ar dori să vadă mai limpede și să pătrundă mai bine în miezul acestei crime, n-au decât să consulte actele diplomatice ale guvernului provizoriu și, mai târziu, relativ la concentrarea trupelor noastre pe malul Dunării, în vara anului 1866, în fața turcilor, care nu se îngrijeau decât doar de bairamurile lor, în vreme ce Austria era snopită în bătăi de prusieni. Amuțească, dar, cei ce cu știință păcătuiesc și ar face cu mult mai mare serviciu acestei țări dacă s-ar hotărî să o scoată din făgașul în care s-au lăsat a o băga, zălogind-o străinului pentru aproape două miliarde / G. A. Tacid (Almanachul ilustrat 1909, pp. 4-8).


Pagina 2 din 1912345...10...Ultima »