ANECDOTE ISTORICE | Dragusanul.ro - Part 2

Violarea lui Dracula de către Sultan

Radu cel Frumos

*

În 1724, apărea, la Lyon, „Anecdotes ou Histoire de la Maison Ottomane”, tomul I, de Marcellin Duplain, în care se povestesc și întâmplări cu cei doi feciori ai lui Vlad Dracul, Vlad Țepeș și Radu cel Frumos, dar cu o altă atribuire a numelor, decât cea încetățenită de veacuri. Vlad Țepeș, de pildă, este numit Mirza (adică „Prințul”, în limbile arabice), în vreme ce lui Radu cel Frumos i se spune Dracula.

*

Carte Marcellin Duplain 1724

*

Prima menționare a lui Radu cel Frumos ca Dracula este cea în care se vorbește despre Sultanul Mahomed, care era bolnav, după ce „primise o lovitură de pumnal de la tânărul valah Dracula” și i se umflase piciorul, apoi povestea se limpezește, Duplain spunând că „Mahomed simțea pentru tânărul Dracula ceea ce avea să simtă pentru toți tinerii; dar tandrețea lesbiană putea corupe virtutea acestui tânăr prinț. Obosit de refuzuri disprețuitoare, Sultanul a vrut să folosească forța, obligându-l pe Dracula să scoată un pumnal și să-l înfigă în coapsa Sultanului. După această lovitură, Sultanul a scos un strigăt care a pus în mișcare tot Seraiul și Dracula s-a salvat, fugind în grădină și urcând într-un copac, care l-a scăpat de prima căutare a ienicerilor. În acest timp, se cerceta rana Sultanului, care nu era periculoasă, și singura lui grijă era aflarea celui care l-a rănit. În sfârșit, a fost adus la el și i-a spus că își poate salva viața, doar dacă îl va satisface. Dracula a cedat, deci, în fața forței și a devenit cel mai drag favorit al Sultanului. Mai târziu, când voievodul Valahiei a murit, Sultanul, care nu putea să se consoleze cu pierderea lui Dracula, a dat această provincie tânărului Mirza, căruia tronul îi aparținea de drept.

*

Mirza i-a mulțumit Sultanului; el a promis că va plăti birul, dar a ridicat întreaga Valahie împotriva lui, declarând război, dar dominația turcească a fost restabilită, în sfârșit, cu eforturi uriașe. Dracula a fost înscăunat în locul fratelui său” (pp. 176-178).


1729: Cronicile lui Miron Costin, în greacă!

Miron Costin coperta

*

În Biblioteca Naţională a Franţei „Galica” se află manuscrisul unei traduceri a „Cronicilor moldoveneşti” ale lui Miron Costin în greacă, traducere făcută la Iaşi, din primăvara până în toamna anului 1729. Ce tare!, vor exclama patrioţii, mândri că urmaşii lui Homer, Hesiod şi Herodot ardeau de nerăbdare să ne cunoască nouă istoria, aşa că au apelat la voievodul moldav Ion Grigore Matei Ghika (1726-1733), domn care mintenaş l-a pus pe Alexandru Amiras de Smyrnas să facă traducerea.

*

 Miron Costin in vulgarem dialectum

*

În realitate, traducerea aceasta, realizată după manuscrisul scris de Miron Costin „in vulgarem dialectum”, era necesară nobilimii moldoveneşti a vremii, care nu mai ştia româneşte, nici dacă se trăgea din boierii lui Ştefan cel Mare, cum avea să se întâmple, mai târziu cu vreo două veacuri, cu urmaşul unui boier ştefanian, Vassylko, care nu vorbea decât germana, dar s-a impus ca lider al ucrainenilor.

*

Există şi o notiţă, o învoială, care explică modul cum a ajuns acest manuscris în Franţa, dar nu o pot descifra, aşa că-i las pe alţii să o facă:

*

Miron Costin Învoiala

*

Iar dacă tot am nimerit peste acest manuscris, reproduc şi două pagini. Nu că ar interesa pe cineva (pariez că, de la Constantin C. Giurescu, încoace, nici măcar istoricii nu l-au citit pe Miron Costin, ci doar îl citează), dar dacă tot există…

Miron Costin manuscris 1

Miron Costin manuscris 2


1905: A. Bellesort, La Roumanie contemporain (III)

L’Art et les artistes, martie 1927: Popas în faţa hanului; reproducere după D Stoica.

L’Art et les artistes, martie 1927: Popas în faţa hanului; reproducere după D Stoica.

*

„După ora cinci, seara, scria, în 1846, Stanislas Bellanger, am oprit în faţa unor ciulini uscaţi. O barieră mobilă se înălţa printre ciulini: acesta era Bucureştiul. Capitala domnească mi-a cutremurat inima”, cita Ion Brătianu, după o lungă călătorie cu trenul, de la Predeal, la Bucureşti, iar André Bellesort îşi lua conştiincios notiţe. „În acest timp”, continuă Brătianu, „străzile principale nu erau decât gropi desfundate, acoperite cu scânduri, în care se adunau gunoaiele şi de unde, când ploua, ţâşneau gheizere de balegă de cai şi noroi. Primul etaj datează din 1844. Noaptea, oraşul nu avea altă lumină decât cea a torţelor care clipeau chioare prin curţile boiereşti. Se trecea, dintr-un cartier în altul, pe punţi, nu mai largi de două scânduri. Şi, fără a părăsi târgul, acolo unde înfloreşte, astăzi, parcul Cişmigiu, amatorii, prin mlaştini şi stuf, vânau raţe sălbatice. În această aglomerare de mahala, unde mizeria Orientului se zvârcolea de-a lungul străzilor şi în jurul a o sută douăzeci şi şapte de biserici, în acest haos atât de vrednic de milă, în care apariţia subită a unui hotel princiar părea o bravadă neruşinată împotriva mizeriei, românii, în mai puţin de cincizeci de ani, au ridicat un oraş unic, plin încă de contraste, fără trăsături ascunse, un pic pretenţios, un pic nebun, dar drăguţ”.

*

Bucureştii, cu mahalalele lui periculoase, locuite de un amestec pestriţ de ţărani şi de ţigani, se lumina, spre centru, „se trezea din ultimii aburi de narghilea”. Construcţii noi, cu aspect de adevărate palate, adăposteau vestite familii boiereşti sau instituţii comerciale şi de stat. Sau, cum spune André Bellesort, „după ce îşi arată sărăcia, Bucureştii se înfăţişează ca un mic Paris foarte cochet, foarte elegant, o afacere valoroasă şi elegantă. Calea Victoriei se umple, spre seară, de foşnet de rochii şi de rumoarea cuceririlor amoroase”.

*

Bucureştii, care „acceptă toate cultele şi nu este mai puţin surprinzător caracterul libertăţii de care se bucură pe pământul străvechi pe care se înalţă din robie”, fac o deosebită impresie asupra călătorului şi scriitorului francez André Bellesort (19 martie 1866, Laval – 22 ianuarie 1942, Paris), câştigându-i o năvalnică simpatie, poate şi datorită amestecului ciudat de oriental şi european, care nu însemna, de fapt, decât un amestec de preistoric şi de istoric, într-o existenţă simultană specific românească – după cum observa Lucian Blaga. Un Bucureşti gălăgios, potolit doar de primele ninsori, care absorb şi tropotele cailor, şi larma vocilor răspicate, care se vor cât mai persuasive în răspândirea bârfelor de zi cu zi, cu un surâs aparent compătimitor la adresa „bietului de el”. Indiferent dacă „se căsătoresc, divorţează, se recăsătoresc, se iubesc, se trădează, se lasă, se abandonează, se nasc sau mor, se ruinează sau se îmbogăţesc, există întotdeauna acest „bietul de el” sau „biata de ea” mortales aegri (obosit – n. n.)”, cu care bucureştenii şi, în general, românii înfrumuseţează ceea ce este urât, printr-o imensă prefăcătorie, în care toate fotografiile cu ţărani nu-i prezintă în zdrenţe, bolnavi şi epuizaţi, ci în porturi rafinate ale unor neveste de negustori sau boieri, care foloseau elementele straielor tradiţionale româneşti în semn de nobleţe şi transmitea, prin fotografii, o imagine idilică despre România, de care vesticii s-ar părea că aveau nevoie.

*

L’Art et les artistes, ianuarie 1917: Tarani români; colectia A Bellu.

L’Art et les artistes, ianuarie 1917: Ţărani români; colecţia A Bellu.

*

Interesat de tot şi de toate, André Bellesort străbătea meleagurile româneşti, cu lungi popasuri prin Moldova, pe la Piatra Neamţ, Buhuşi, Iaşi, pe la Galaţi, ba chiar şi prin Moldova, discuta cu liderii ţări, începând cu regele, cu Brătianu, cu Kalinderu, cu Petre Carp, ba chiar şi cu ţăranii întâlniţi în cale, adunând mărturii ale unei adevărate istorii obşteşti a românilor, dar de care, noi, descendenţii „coloanelor de coloni ai lui Traian”, nu am avut niciodată nevoie.


1905: A. Bellesort, La Roumanie contemporain (II)

L Art et les artistes ianuarie 1917 Românce trecâd râul Colectia A Bellu

*

„Iubesc românii, iar sub soarele tânăr al patriei lor recunosc, în umbre, siluetele coloanelor lui Traian. Ei prelungesc gloria romană până la Carpaţi şi până la Marea Neagră”, zice André Bellesort, în cartea de călătorie La Roumanie contemporain, publicată la Paris, în 1905, în drum spre Bucureşti, când ne şi dezvăluie că fostul prim-ministru, cu care discutase despre „kalpak-ul boieresc”, interzis de generalul Kisselef, dar încă la modă, a fost Ion Brătianu, aşa-zisul „întemeietor al României moderne”, cum formulează istoricii, deşi nu a fost decât veşnicul ei trădător. Până şi în spirit o lovise cumplit, orchestrând „moartea civică” a lui Mihai Eminescu şi prin demiterea de la Biblioteca din Iaşi, dar şi prin scenariul „nebunei” induse genialului nostru rostitor de identitate.

*

Brătianu este cel care îl şi însoţea pe André Bellesort la Bucureşti, francezul fiind impresionat de citatele din călătorii străini, cu care Brătianu îi împuia capul şi notesul de călător prin lumea miraculoasă a Răsăritului. De pildă, îi spune că englezul Wilkilson, consul la Bucureşti în 1820, nota că boierii români, la petrecerile lor, „nu vorbesc decât obscenităţi” şi că distracţia lor favorită era „torturarea robilor ţigani”, „mutilarea fiind fantezia boierească. În 1835, vorbim încă despre ocne în care bărbaţii putrezeau de vii”, dar, după cum nota F. Colson, în 1839, în ocnele de sare „nu am găsit nici măcar un singur boier”.

*

Pentru români, zicea Brătianu, cu trimitere şi la „hospodarii” de până la aducerea lui Carol I, „viaţa însăşi este o închisoare. Aceşti sclavi ai stomacului şi ai vanităţii au fost şi „hospodarii” noştri. De ce se agitau atât de mult după kalpak? Turcul decapita la fel de uşor un hospodar şi făceau hospodar dintr-un boier, iar un boier dintr-un ţăran. Peste tot, trădare, venalitate, lene şi moarte. Thouvenel, în 1840, amabilul Saint-Marc Girardin, câţiva ani mai devreme, erau uimiţi de totala demoralizare românească. Între boieri, deci între inteligenţe, existau nemulţumiri, iar ţăranii fugeau de pe moşii şi se ascundeau. Iar burghezii erau toţi străini, armeni, levantini, foşti ieniceri, traficanţi evrei, toţi aflaţi în toate funcţiile. Divorţurile distrugeau familiile; teama, sentimentul patriei. Nici o religie, ci practici grosiere. Clerul naţional decăzuse în o ignoranţă gotică, aproape cimeriană. Un stăpân şi-a surprins, într-o zi, ţăranii păscându-i iarba: fusese preotul acela care le prescrise această penitenţă!”.

*

Surprinzător chiar şi pentru adepţii lui, Ion Brătianu dezvolta, în auzul străinului, o analiză lucidă a societăţii şi a vremii, mereu citând sau parafrazând pentru a zugrăvi cât mai credibil iadul din care s-a ieşit atât de târziu. „În 1839, Molke, chemat ca instructor de trupe la Constantinopol, a străbătut România. Vederea acestei pustietăţi lugubre şi a acestor câmpuri mai mult de arme străine arate, decât de pluguri valahe, s-a cutremurat de compasiune până în adâncul inimii. Pământul românesc a avut nenorocita onoare de a geme sub răsfăţul nostru devastator, până la vărsarea sângelui de atâta greaţă”.

*

În drum spre Câmpina, târguşor burghez tipic, André Bellesort îşi notă că Ion Brătianu tocmai îi dăduse prima adevărată lecţie de viaţă. La Câmpina, acolo unde, în 1870, cu capital românesc şi unguresc, lua fiinţă prima societate petrolieră, astfel că „petrolul românesc ţâşneşte, clocoteşte, afumă cerul, transformă hectare de pământ în lac negru, umplându-i de opulenţă pe speculanţi şi de sărăcie pe ţărani, care se ofilesc din pricina aerului şi a apelor poluate”. Dar şi pentru condamnarea unui neam la cumplită decădere există câteva lozinci justificative, precum „modernizare” sau, mai nou, „reforme”.


1905: André Bellesort, La Roumanie contemporain (I)

La Roumanie contemporaine harta

*

Cartea lui André Bellesort, La Roumanie contemporaine (Paris, 1905), trezea interesul francezilor pentru exotismul latin al unor populaţii ale tainicului Răsărit, bântuite încă de nostalgia după „kalpak-ul boieresc”, pe care generalul Kisselef îl interzicea, în 1828, după ce îl întâlnise într-o biserică din Iaşi şi nu-i plăcuse deloc.

L’Art et les artistes, ianuarie 1917: Românca; Colecţia A. Bellu.

L’Art et les artistes, ianuarie 1917: Românca; Colecţia A. Bellu.

*

Bellesort intrase în România prin Sinaia, folosind calea ferată care unea, fără să o conştientizeze şi românii, două provincii vechi, Valahia şi Transilvania, un trenuleţ cu locomotivă mică lăsându-l în gara din Predeal, cea parcă vegheată de vila impozantă a lui Brătianu. Teritoriul montan Predeal-Sinaia îi păru francezului o „mică Elveţie a hotelurilor mari”, dar încă marcată de „cochetăria orientală”. Până de curând, „leagăn de tâlhari”, ţinutul acesta vestea o „Românie modernă, proaspătă, pitorească”, în care castelul regal Peleş este „un Versailles sau un Saint-Cloud al regalităţii”. Majordomul german îi arată castelul, insistând asupra pieselor autentic germane, inclusiv a celor din „camera de muzică a Reginei”, pe care cică ar fi descris-o magistral Alecsandri. Castelul Peleş însemna şi înseamnă, cu opulenţa lui rafinată, o trufie teutonă, pe care doar un singur român, şi acela cu destin capricios de „ba cal ba şa”, Constantin Bacalbaşa, avea s-o desluşească într-o inspirată tentativă versuoidă: „Ca să pozeze, / Nemţii noştri au aerul că sunt frumoşi!”.

*

Fără îndoială, pentru publicul francez al vremii, descrierea opulenţei carpatice, din spatele vilei lui Brătianu, încolo, însemna o fascinaţie, la fel cum întâmplări mai mult sau mai puţin anecdotice pot stimula imaginaţia. O astfel de întâmplare s-a petrecut în 1854, când oştile turceşti, aflate în necontenit război cu cele ţariste, au intrat în Bucureşti, iar şoseaua prin care au pătruns în Capitală s-a numit, până prin 1878, când avea să devină Calea Plevnei, „Calea Sultanului”. De ce? Pentru că „s-a strigat, atunci, „Trăiască Sultanul!”. Femeile aruncau cu flori, iar călătorii străini, temându-se că aceste ovaţii ar putea ajuta, au exclamat: „Fericită capitală! Ea se bucură pentru toată lumea şi pentru toate cauzele, pentru prinţul său, Ştirbey, şi pentru revoluţionari, pentru ţarul Nicolai şi pentru Abdul Medjid, pentru cazaci şi pentru başbuzuci!”. Dar această bucurie nu s-a manifestat încă, în subconştientul românilor, şi pentru îndreptăţirile lor. Ei se caută o clipă şi se regăsesc uniţi în unanimitatea exclamaţiilor”.

*

Cumplită constatare, etern valabilă, pentru „descendenţii coloanelor lui Traian”, aflaţi, de mult prea multă vreme, cu feţele în ţărână şi cu cefele sub târlicii fanarioţilor.


Pagina 2 din 1312345...10...Ultima »