ANECDOTE ISTORICE | Dragusanul.ro - Part 2

1864: „Niște hoţii ale renumiților călugări”

 

Buciumul, în Nr. 274, descoperi, mai ieri niște hoţii ale renumiților călugări greci Evloghie și Policarp, care au fost egumeni la mănăstirea Mihai Vodă și ca unii ce au fost dați în judecată criminală, pentru hoţiile lor prea notorii, au fost dați și peste graniță și opriţi a mai veni în țar; el afirmă că aceşti călugări au intrat, acum, iarăși în țară și trăiesc încă lume albă pe moşiile care le furaseră, zidind case pe numele lor; descoperă că ei încă tot intrigă, în stânga și în dreapta, încredințând pe oameni că, nu peste mult timp, vine vestita Comisiune europeană să înapoieze mănăstirile și pământurile zise închinate iarăși vrednicilor călugări și alte din acestea.

*

Ce să mai zicem noi despre hotărârile din vecina țară? Nu va fi doar adevăr ceea ce zice lumea dușmană, că acolo hoții se osândesc pe de o parte și se eliberează pe de alta?!

*

Trist lucru pentru orice stat, unde astăzi se dă mandat, pentru ca, mâine, să se retragă dinaintea bacșișelor!” (Gazeta Transilvaniei, Anul XXVII, Nr. 71, Brașov, 14/2 septembrie 1864, p. 286)


Colonelul Solomon, în noaptea de 11 februarie 1866

Alexandru Ioan Cuza, în „Vasárnapi Ujság”

Era cam pe la orele două din noapte, când caporalul de gardă de la sala de poliție, Vasile Șerban, intră brusc în cancelaria batalionului, cu regulamentarul „Să trăiți, domnule adjutant!”.

– Ce este, Șerbane?

– Ce o fi nu știu, dar santinela de la poartă îmi spuse că două companii din Regimentul 7 au dat de vale.

*

La auzul acestora, sării în sus, ordonându-i să lepede îndată pantronașul de pe el și-n grabă să-mi aducă știrea unde s-au oprit acele companii. Știre pe care, în mai puțin de 40 minute, mi-o aduse, spunându-mi:

– Ce este nu este bine, domnule adjutant; companiile s-au oprit în dosul Palatului, unde mai este un batalion de vânători și două baterii de artilerie, cu roțile înfășurate cu fân, și se zice că ar fi detronat pe Măria Sa, Vodă.

*

Principala îndatorire ce-o aveam de îndeplinit era să vestesc pe șeful Regimentului, colonelul Solomon, și ad-interim ministru de război: trimțând pe însuși caporalul Șerban să-i raporteze cele ce văzuse și-mi spuse, și, în același timp, de a chema la mine pe sergenții de săptămână ai companiilor Regimentului I de linie, încazarmați în cazarma „Alexandria”, spre a le ordona ca să deștepte oamenii, fără zgomot, și ca, în mai puțin de zece minute, să fie gata regimentul, spre ieșire, la cel dintâi semnal; precum și să dea îndată de veste tuturor ofițerilor, să vie, cât mai în grabă, la cazarmă. După aceea, numai, mi-am adus aminte de prezența ofițerului de gardă, lt. Niculescu; însă, în momentul când voiam să mă duc a-l deștepta și a-l pune la curent, caporalul Șerban deschise ușa și părintele iubit al acestui regiment, colonelul Solomon, apare, întrebându-mă:

– Ce este, adjutant?

– Să trăiți, domnule colonel, în afară de cele ce v-a raportat caporalul, acum chiar, acest soldat îmi spunea că alte două companii din Btalionul de geniu au dat de vale.

*

După o amuțire de câteva secunde, aproape fără suflare și abia putând articula, m-a întrebat:

– Ai deșteptat oamenii?

– Da, să trăiți, domnule colonel, și am trimis să cheme pe toți domnii ofițeri la cazarmă, și tocmai voiam să înmulțesc santinelele, pentru ca nimeni să nu mai poată ieși din cazarmă.

*

În momentul acela, când sfârșii vorba și pe când avea, poate, să-mi dea ordinele ce ar fi avut de dat, apare înaintea sa cel dintâi ofișer sosit la cazarmă, căpitanul Petrică Rătescu, comandantul companiei IV, care, mai înainte de a-l fi întrebat colonelul Solomon, îi spuse:

– A detronat pe Vodă, domnule colonel.

La aceasta, colonelul Solomon, mai galben decât turta de ceară, îl întrebă:

– Când ai aflat?

*

La întrebarea pusă, căpitanul a început a tremura și, până ce să răspundă, dacă ar fi putut răspunde, o grupă de cinci ofițeri apare, compusă din maiorii Mavrodin, Cerkez, căpitanul Dănescu, lt. Scheleti și, îmi pare, lt. Macri, pe care colonelul Solomon îi întâmpină cu:

– Acesta – arătând pe căpitanu Rătescu – îmi spune că ar fi detronat pe Domnitor.

*

Dar nu sfârși vorba și iată că altă grupă de ofițeri mărește numărul celor veniți; și, tot mereu, cam până la orele 9, dimineața, când apăru căpitanul Candiano Popescu, în calitate de adjutant al inistrului de război revoluționar, maiorul Leca, și care venise să ceară sabia colonelului Solomon, dar căruia, drept orice răspuns, i-a zis:

– Ieși! Și spune aceluia care te-a trimis că, până în acest moment, nu recunosc nimănui dreptul de a se numi ministru de război al României, decât colonelului Solomon, soldat credincios și al tronului, și al țării!

*

Cu aceeași însărcinare, cred, au venit, rând pe rând, și căpitanul de Stat Major Algiu, colonel Iacovache, șeful de divizie teritorială, colonelul Krețulescu, șeful Regimentului VII, care, de asemenea, cred că au plecat și înfruntați, și fără nici un rezultat.

În acest răstimp, singura preocupare și dorință a colonelului Solomon era ca să i se spună unde se află Vodă; mai ales când trimisul colonelului Brăescu, șeful Regimantului II de lăncieri, încazarmat în cazarma „Malmezon”, îl asigurase de neclintitul său devotament pentru Domn. Numai după ce a venit colonelul Haralambie, Locotenentul domnesc, cam pe la orele 12 din zi, colonelul Solomon s-a învoit, după o intimitate de aproape o oră, să trimită o delegație de ofițeri la Cameră, care să asiste la votul de aprobare a detronării și a alegerii principelui de Flandra. Acea delegație a fost compusă din maiorii Mavrodin, Cerkez și lt. Scheleti, care, la întoarcere, zdrobiți de durere, i-au adus la cunoștință faptul împlinit.

– Trimite, adjutant, să-mi aducă marea ținută!, fură cuvintele ce rosti.

*

Am ieșit, cu lacrimile șiroaie, podidite de ale celor de față și ale lui, căruia cred că istoria acestei țări îi va consacra cea mai frumoasă pagină. Cugete adânc toată suflarea românească asupra consecințelor ce ar fi decurs din ieșirea Regimentului I de linie în stradă, pentru a urca la loc pe Acela care nu va mai avea pereche cât va fi România!

La orele 3 p. M., după ce s-a îmbrăcat în marea ținută, după ce și-a luat rămas bun de la corpul ofițeresc și de la gradele inferioare de față, toți plini de obidă și de valuri de lacrimi, s-a urcat în trăsura sa de casă și s-a fost dus la Palat, unde era așteptat de a-și depune demisia, așa după cum se vede că se înțelesese cu amicul său din copilărie, colonelul Haralambie.

Acum, când se face atâta vorbă în jurul domniei lui Vodă Cuza și când chiar eminentul nostru profesor, domnul Xenopol, nu a știut, poate, să ne spună cine a fost adevăratul autor al detronării marelui Domn, să mi se îngăduie mie a le spune celor ce nuștiu și, nu mai puțin, celor care știu și nu pot vorbi, că stă scris, în mâini sigure, că Austria a detronat pe Vodă Cuza.

*

În toamna anului 1865, Austria descoperea că Transilvania este împănată cu armele înlesnite de însuși împăratul Napoleon III și că Vodă Cuza are mandat, din parte-i, de a trece munții, la cea dintâi ciocnire dintre Austria și Prusia, spre a o ocupa militar. În fața imenentei primejdii de a pierde, pentru totdeauna, Transilvania, oamenii ei de stat, care mai știau că Vodă Cuza, cu prilejul vizitei sale la Craiova, îndoțit fiind de miniștrii săi, Rosetti și Brătianu, le spuseseră acestora „că sunt niște pehlivani și, cât va fi el Domn în această țară, cu dânșii nu va mai putea lucra niciodată, pentru că se îmbrăcaseră țărănește ca să manifesteze alături cu poporul ce primea pe Domn”, au tocmit și s-au învoit cu acești iluștri răposați asupra zdrobirii celor mai sfinte și mai mari interese ale neamului românesc, detronând pe Vodă Cuza.

*

Și, pentru mai bună edificare a acelora care ar dori să vadă mai limpede și să pătrundă mai bine în miezul acestei crime, n-au decât să consulte actele diplomatice ale guvernului provizoriu și, mai târziu, relativ la concentrarea trupelor noastre pe malul Dunării, în vara anului 1866, în fața turcilor, care nu se îngrijeau decât doar de bairamurile lor, în vreme ce Austria era snopită în bătăi de prusieni. Amuțească, dar, cei ce cu știință păcătuiesc și ar face cu mult mai mare serviciu acestei țări dacă s-ar hotărî să o scoată din făgașul în care s-au lăsat a o băga, zălogind-o străinului pentru aproape două miliarde / G. A. Tacid (Almanachul ilustrat 1909, pp. 4-8).


Averile mănăstirești, în mâna lui Radu Duda

*

Trebuie să recunosc faptul că niciodată nu m-am întrebat ce s-a întâmplat cu o bună parte a averilor mănăstirești din Moldova și din Țara Românească, secularizate de Alexandru Ioan Cuza. Îmi închipuiam, ca toți poporenii, că au fost împărțite țăranilor, prin reforma agrară, ceea ce, desigur, ar fi fost și după învățăturile, dar și pe placul lui Iisus Hristos, deși în practica bisericească nu se mai folosesc, de secole, învățăturile ultimului Păstor de suflete, ci doar se negustoresc persuasiv suferințele martiriului său. Astăzi, dând, din întâmplare, peste „Almanachul ilustrat” pe 1909, redactat și publicat, în 1908, de Editura G. A. Tacid, am găsit și un capăt de fir: majoritatea averilor mănăstirești, secularizate de Cuza, au fost transformate, de Carol I și clica de oportuniști români care se întreceau în… mituirea regelui (despre chestia asta mai citisem câte ceva), în Domeniul Coroanei, și acesta însușit de monarhie în cea mai bună parte. Datorită clicii de oportuniști de astăzi și „pachetului de legi ale proprietății”, o bună parte dintre averile secularizate și, mai ales cele care au fost ale mănăstirii Sinaia, s-au transformat în proprietăți ale familiei regale, în beneficiul magistralului actor Radu Duda. Magistral, pentru că este singurul actor din  istoria omenirii, care a izbutit să se lepede de sine, pentru a trăi un personaj.

*

Un almanah vechi nu înseamnă, totuși, o mărturie certă, așa că, vreme de câteva zile, va trebui să urmăresc problema în „Monitorul Oficial”, începând cu exemplarele din vreme aplicării reformei agrare și până în cea a constituirii Domeniului Coroanei, inclusiv din moșii voievodale (ale tronurilor din Moldova și din Valahia), pe care nici un domnitor, nici măcar fanariot, nu a îndrăznit să le înșface. Subiectul trebuie aprofundat, pentru că una înseamnă să fim mereu prostiți, și de către stăpâni, și de către istorici, și alta să ajungem, prin ignoranță, cu adevărat proști.


Improvizația lui Alexandre Dumas-fiul

*

Alexandre Dumas-fiul, pe când locuia la Marsilia, fu invitat, într-o zi, la masă de către doctorul Giftal, cel mai renumit doctor din oraș. După desert, doctorul Giftal se adresă ilustrului său oaspete și îi zise:

– Amice, știu că improvizezi admirabil, onorează albumul meu măcar cu o strofă!

*

Alexandre Dumas scoase un creion și începu să scrie în albumul amfitrionului, care se plecase peste umărul său, următoarele:

De când amicului Giftal

Orașul i s-a-ncredințat,

S-a dărâmat orice spital…

*

– Lingușitorule!, îl întrerupse doctorul; Dumas însă termină:

*

Și-un cimitir s-a adăugat.

*

(Almanah 1909 Adevărul și Dimineața, p. 68).


Tradiţie statornică a sfintei înşfăcări ortodoxe

*

László Gergely Pál, scriitor şi publicist din Deva, cu rădăcini din partea bunicilor paterni în Ţibeni, iar din partea celor materni, în Dorneşti, are în lucru o carte despre „Bucovina altfel”, care se va adăuga celor cinci deja publicate, „prima despre Ţibeni şi Iacobeşti, a doua despre coloniile maghiarilor în jud. Hunedoara, a treia – pamflete, a patra – procesele verbale ale inspectorului şcolar din Dorneşti, şi ultima, cu scrisorile reformaţilor”. Cum domnia sa continuă să-mi pună la dispoziţie documente, am să le vehiculez ca atare.

Primul document, o împuternicire, semnată la Măneuţi, în 2 iunie 1941, şi legalizată ca atare de primarul M. Jireada şi secretarul comunal I. Bojenu, se referă la bunurile parohiale ale Bisericii reformate din Măneuţi, pe care parohul Bognovschi Geza, care se pregătea să plece în Ungaria, le încredinţa, odată cu toate prerogativele, spre administrare învăţătorului din acelaşi sat, Popa Ioan.

*

Bunurile parohiei bisericii reformate din Măneuţi constau, în 1941, din: 1). clădirea bisericii reformate din Măneuţi; 2). cele două clădiri ale şcolii reformate; 3). casa parohială, cu toate dependinţele ei; 4). sesia parohială, în suprafaţă de 12 ha; 5). 31 de stupi, aflaţi în posesia învăţătorului din comuna Unirea, judeţul Turda, Bognovschi Iosif; 6). o maşină de treierat nefuncţională, din pricina lipsei curelelor, aflată în posesia enoriaşei Buta Maria din Măneuţi.

Al doilea document, care face referire la împuternicirile nr. 1706/1941 şi 1600/1942-3, relatează, în 2 august 1945, situaţia de fapt a bunurilor parohiale reformate, după întoarcerea învăţătorului mănăuţean din război: „casa parohială, ocupată de un preot ortodox… cu dependinţele ei au suferit mari stricăciuni datorită acestui preot. / Toate băncile din biserică sunt tăiate şi se foloseşte preotul, iar în biserică se face slujbă. La şcoală a scos toate geamurile acest preot, lăsând şcoala ca un grajd. Se taie toţi pomii din grădină”!

*

Taman cum s-a întâmplat şi se întâmplă cu Cazinoul şi Parcul Cazinoului din Vatra Dornei, de când Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor a izbutit să-şi însuşească, pe pleaşcă, mult hulitul „ochi al dracului”. Tradiţie statornică a sfintei înşfăcări ortodoxe a bunurilor ce nu i se cuvin!


Pagina 2 din 1812345...10...Ultima »