ANECDOTE ISTORICE | Dragusanul.ro - Part 17

Tamberlick, tenorul lumii, din Botoşani? din Roma?

Tamberlick The Library of Nineenth

*

Rezumând: o ştire de Jules Prével, publicată în „Le Figaro” din 9 iulie 1877, preluată imediat de presa franceză, şi, ulterior şi de „Albina Carpaţilor”, dezvăluia lumii cum că tenorul secolului al XIX-lea, Enrico Tamberlick, ar fi de origine română şi că ar fi fost descoperit, de Opera Italiană, la Botoşani, în curtea hanului, drept Toma Berlic, un vizitiu care îşi plimba caii, cântând de mama focului.

*

Un exeget al vremii noastre, doctorul în medicină şi în muzicologie Stephan Poen, publică un „studiu”, pe auzeală, în care susţine că Toma Berlic ar fi fost grăjdar la hanul din Botoşani şi că s-ar fi născut, în 16 martie 1820, la Andrieşeni, lângă Vaslui, cu numele de Toma Cozma, căpătând porecla de Berlic („as de treflă”), datorită faptului că ar fi fost un împătimit şi norocos cartofor (la doar 17 ani?).

*

În literatura de specialitate, există numeroase cărţi despre marele tenor al lumii, Enrico Tamberlick, există şi corespondenţa lui cu Verdi şi cu Berlioz, dar prea puţine referiri la viaţa şi la originile lui, domeniu în care se dă cu banul, după moda doctorului în muzicologie român, Albert de Lasalle („Richelieu Musique fonds estampes Tamberlick E.”), de pildă, afirmând că Tamberlick s-ar fi „născut la Roma, în 1819, într-o familie de origine germană”.

*

Albert de Lasalle 1

*

Împreună cu colegul meu de birou, Tiberiu Cosovan, am intrat prin bibliotecile digitale ale lumii şi am tradus, împreună, când de ici, când de dincolo („The Keys to French Opera in the Nineteenth Century”, de Hervé Lacombe, „The Oxford Handbook of Opera”, de Helen M. Greenwald, „The Zarzuela Companion”, Christopher Webber), dar fără să răzbim spre biografia posibilului vizitiu din Botoşani, Toma Berlic, ajuns în vârful lumii artistice a omenirii, tocmai pentru că ar fi părăsit, pentru totdeauna, dulcile noastre plaiuri mioritice. În cele din urmă, am dat peste o exegeză documentată, inclusiv după notițele lui Tamberlick, o exegeză semnată de Henri Brody, în „La Revue Musicale” (La carrière d’une ténor italien) nr. 8, din 15 aprilie 1904 (pp. 202-210), care spulberă și entuziasmele noastre, dar și teoriile pripite de până atunci, nu și pe cele românești de mai târziu.

*

Tamberlick portret

*

Brody afirmă, documentat, că Enrico Tamberlick ar fi fost fiul lui Raphael Tamberlick, ofițer al armatei pontificale, care a murit, în 1850, cu gradul de locotenent-colonel. Enrico ar fi unul dintre cei șase copii ai ofițerului care, cu excepția unui prizonierat de zece ani la austrieci, nu ar fi avut o viață interesantă. Un frate al lui Enrico, Charles, născut în 1823, a urmat cariera tatălui, dar a murit tânăr, cu grad de căpitan în armata papală. Alt frate, Achille (1927-1870), avocat cu studii la Bologna, dar care nu și-a practicat meseria, pentru că și-a însoțit fratele în turnee şi susţinea cea mai intensă corespondenţă cu Verdi şi cu Berlioz, pare să legitimeze teoria, conform căreia Tamberlick s-ar fi născut în statele papale – că doar nu şi-a adus nemoteiurile din Andrişeni, ca să le transforme, peste noapte, din daci analfabeţi, în romani doldora de carte. O soră, Emilia (1822-1903), căsătorită cu medicul italian Mazotti, era pasionată de muzică și avea și aptitudini muzicale, domeniu în care excela și Amalia, născută în 1826, dar și Lola, născută în 1829, dar care a murit de tânără.

*

Tamberlick foto Bermamasco

Enrico Tamberlick fusese destinat unei cariere ecleziastice, studiind la Montefiascone și la Roma, dar cum scena îl atrăgea în mod irezistibil, a abandonat teologia şi a studiat muzica, vreme de doi ani, cu fostul tenor Guglielmi și, în paralel, cu  Borgni. A debutat sub numele de Danieli pentru că tatăl său n-ar fi fost de acord cu o carieră muzicală.

*

Debuta în 1837, apoi s-a afirmat la teatrul „Apollo” din Roma, în lui Genaro, din „Lucrezia Borgia”

În 1841, a apărut la teatrul „Foldo” din Neapole, sub numele de Enrico Danieli, iar în sezonul 1842-1843, a jucat la teatrul „San Carlo”, sub numele de Enrico Tamberlick.

*

În 1850, debuta cu „Royal Opera House” din Londra, în „London’s Covent Garden”. Revenea în Anglia, în 1877, pentru a cânta la „Her Majesty’s Theatre”

Din 1850, până în 1862, a cântat, de multe ori, la teatrul „Mariinski”din Saint Petersburg, iar între anii 1858-1877, la „Théâtre-Italien” din Paris.

*

În 1857, participa la inaugura „Teatro Colón” din Buenos Aires, în rolul lui Alfredo din „Traviata”.

În 1873-1874, a avut stagiune permanentă la „Academy of Music” din New-York

În 1881, a făcut turul Spaniei, cântând, apoi s-a retras la Paris, unde a murit, cu trei zile înainte de a-și sărbători 69 de ani de viață. Şi aşa mai departe – am pagini întregi despre cariera lui artistică, dar încă prea puţin despre viaţa lui de dinainte de miracol.

*Tamberlick in Moline

Dar nu mă dau bătut. Pentru că biografia, scrisă de Henri Brody are slăbiciunile ei, care pot fi infirmate, prin probarea unei contrafaceri, obişnuită, în acele vremuri, pentru personajele din vârful societăţii, care, pe lângă nobleţea înnăscută, îşi mai doreau şi o nobleţe de faţadă (Haşdeu, de pildă, a ajuns până la falsificarea şi născocirea de înscrisuri vechi, pentru a-şi revendica o nobleţe de care nu avea nevoie).

*

Prin urmare, la întrebarea din titlu încă nu pot da un răspuns, dar, în mod cert, Tamberlick nu s-a născut în Andrişeştii lui Stephan Poen şi nu a fost cartofor, porecla, dacă o fi fost poreclă, însemnând o moştenire, un păcat anterior, transmis urmaşilor. Pentru că, din toată corespondenţa cu Verdi şi cu Berlioz, numai de jocurile de cărţi nu se vorbeşte, fie susţinută această corespondenţă fie de Enrico (veşnic prea ocupat), fie de Achille.

*

Închei, deocamdată, cu un necrolog, publicat de „Le Matin” (necrologurile cuprind, de regulă, şi elemente biografice neştiute, dar nu şi acesta, din păcate), în 1899:

*

Funeraliile lui Tamberlick au fost celebrate, ieri, la amiază, în biserica Saint Augustin.

Corpul defunctului a fost depus în capela casei mortuare de pe bulevardul Haussmann 108. Pe o pernă, în mijlocul coroanelor, se afla Ordinul de Comandor și placa Isabelle Catolica a Spaniei.

Doliul a fost condus de fiu lui Tamberlick, doctorul Galezowski, și nepoți.

*

În contegiul, foarte numeros, am remarcat directorii principalor noastre scene, critici muzicali, artiși ai teatrelor noastre lirice și multe personalități ale lumii științifice, care au ținut să-și arate simpatia lor față de doctorul Galezowski, deci talentul este universal apreciat.

În biserică s-a ținut o mesa, apoi au fost executate bucățile „Kyrie”, de J. Hochstens – la orgă, maestrul capelei Saint Augustin; „Pie Jesu”, de Stradella – violoncelistul M. Badiali, „Agnus Dei”, de Rey – M. Giraudet, toți de la Operă…

*

După ceremonie, cortegiul s-a îndreptat spre cimitirul Père-Lachaise, unde înhumarea a avut loc în cavoul familiei.

Domnul de Lauzières-Thémines, vechi prieten al lui Tamberlick, a ținut un scurt discurs de rememorare a carierei marelui artist, în semn de despărțire” (Le Matin, 15 martie 1889).

 


Grăjdarul botoşănean Berlic, mare tenor al lumii?

Tamberlick desen de Firmin Gillot

*

Dacă marele tenor al secolului al XIX-lea, Enrico Tamberlick, ar fi fost, până la 17 ani, vizitiul unui arendaş botoşănean sau grăjdar al hanului din Botoşani – cum susţin alte surse, tot nu am avea de ce ne trufi cu prezenţa lui în „Pantheonul artelor noastre”, cum zisea „Epoca”, în 1889, pentru că, dacă ar fi rămas în Botoşani, Toma Berlic ar fi murit, în cele din urmă, tot vizitiu sau grăjdar. Dar povestea aceasta romantică, născocită sau relatată de Jules Prével, în „Le Figaro” (Anul 23, Seria 3, nr. 190, luni 9 iulie 1877) şi preluată, mai întâi, de jurnalul politic parizian „La Lanterne” (Anul I, nr, 81 din 11 iulie 1877), m-a pus pe jar şi, odată cu mine, şi pe noul meu coleg de birou, Tiberiu Cosovan, care m-a mai ajutat la traduceri. M-a pus pe jar pentru că are în ea o doză de romantism fermecător, care practic te obligă să te năpusteşti în vremurile lui Verdi, Berlioz şi Victor Hugo, care erau puternic legaţi afectiv de posibilul vizitiu sau grăjdar din Botoşani.

*

 Înainte de toate, am pipăit prin sforăiturile româneşti, care ne ţin de memorie, şi, citind un studiu exhaustiv şi atotcuprinzător al unui doctor în medicină şi muzicologie, abia m-am abţinut, împreună cu Tiberiu Cosovan, să nu o iau în pas gimnast spre Piaţa Drapelelor, cântând fercheş „La moară la hârţa-pârţa” sau vreo altă capodoperă folclorică, doar, doar ne-o auzi şi pe noi vreun italian – eventual Daniele Calabrese de la „Lounge”, unde vom lansa cartea lui Roman Istrati, joia viitoare – şi să ne ducă şi pe noi în Italia, ca să ne transforme în cel mai mare tenor al lumii, combinând faciesul armean al lui Cosovan, mai pronunţat la bătrâneţe, cu… ptiu!, de la mine nu-i ce combina!

*

Tamberlick, în 1845

Tamberlick, în 1845

*

Iată, deci, ce scrie, printre altele mai cuviincioase, doctorul în fudul patriotism şi în cartoforie muzico(ne)logică  Stephan Poen, în Revista muzicală „Radio România – Cultural” din 14 martie 2014:  „Enrico Tamberlick s-a născut la Andrieşeni, lângă Vaslui, la 16 martie 1820, sub numele de Toma Cozma. Orfan de ambii părinţi, se întreţine muncind ca grăjdar la un hotel din Botoşani, unde glasul ieşit din comun îi este remarcat de către Domenico Castiglia care conducea o trupă italiană de operă ce dădea spectacole în oraşele Moldovei, mai ales la Iaşi şi Botoşani.

*

Tamberlick, în 1855

Tamberlick, în 1855

*

Castiglia şi-a dat seama de vocea formidabilă a acestui foarte tânăr … grăjdar … şi i-a propus să intre în trupa lui- la început, în cor. A plecat cu această trupă în Italia şi nu s-a mai ştiut nimic de el; îi rămăsese o soră care se căsătorise şi dăduse primului născut numele de Toma în amintirea acestui frate dispărut fără urmă prin lume. Băiat precoce, dezvoltat bine de timpuriu, mâhnit de faptul că nimeni dintre boierii locului nu luaseră în seamă glasul său deşi fusese ascultat de multe ori în diverse ocazii festive, a fost foarte încântat de propunerea de a pleca în Italia cu această trupă a lui Domenico Castiglia. Era foarte pasionat şi de jocul de cărţi şi cartea sa norocoasă se dovedea a fi mereu … „asul” … denumit şi „berlic” … Cartoforii îl porecliseră … „Toma Berlic” …

*

Tamberlick Autograf

*

Ajuns în Italia cu trupa lui Domenico Castiglia, a dorit să treacă la o identitate italiană luând numele de Enrico (nu se ştie de ce); numele de familie însă şi l-a elaborat din … porecla sa de cartofor … astfel că … „Toma Berlic” … a devenit … „Tamberlick” … şi deci s-a lansat ca ENRICO TAMBERLICK uneori figurând Tamberlik iar pentru foarte puţin timp la începuturi a mai folosit şi numele „Danieli” rapid abandonat. În anumite lexicoane în care se atestă originea sa română, numele său de origine este scris eronat „Nikita Torna”; probabil că „Torna” provine de la o lectură greşită a unor documente scrise de mână unde litera „m” este confundată cu associerea literelor „r n”; în alte lexicoane se afirmă că ar fi născut la Roma ori la Napoli dar nimeni nu explică de unde acest nume de familie deloc italienesc.

*

Tamberlick The Library of Nineenth

Fapt cert este că Enrico Tamberlick era român plecat din nordul Moldovei aşa cum avea să-i mărturisească marii artiste Pauline Viardot-Garcia care interpretase rolul Azucena alături de el la premiera cu „Il Trovatore” de Verdi la Londra. Peste ani, în casa celebrei Felia Litvinne, la Paris, Doamna Viardot-Garcia povestea unui alt foarte tânăr tenor … Constantin Stroescu … despre legendarul conaţional … Enrico Tamberlick. Iar peste alţi ani, la o vârstă venerabilă, Profesorul Constantin Stroescu evoca aceste amintiri discipolei sale, mezzosoprana Elena Cernei, de la care am preluat ulterior toate aceste comori de artă, de viaţă şi de istorie”.

*

Chestia aia, cu „cartoforul” de nici 17 ani, care precis că din neamul din Andrieşeni al cartoforului muzicolog Stephan Poen se trage – vasluianul, când n-are gin, o face pe cartoforul de studii ştiinţifice – m-a terminat, dar în amestecul acesta de trageri cu odgonul spre  românism nu există nici un reper cât de cât probabil, nici măcar năstruşnicia, din 1877, a lui Jules Prével, care semna ştirea, în „Le Figaro”, dar fără să spună de unde „ni s-a comunicat”. În 1877, presa europeană clocotea de admiraţie faţă de dorobanţul român şi n-ar fi de mirare dacă, în baza unui astfel de reper de nobleţe, însuşi Tamberlick şi-ar fi revendicat rădăcinile – reale sau imaginate.

*

Figaro

Figaro stirea 1

Figaro stirea 2

Figaro stirea

*

Înainte de a încheia, pentru a reveni cu alte dovezi (nu vă spun în ce direcţie), am să mai prezint un punct de vedere românesc, din anul morţii lui Tamberlick (am şi necrologul, l-am tradus împreună cu Tiberiu Cosovan, direct din… Père-Lachaise). Punct de vedere românesc, adică o auzeală, şi asta pripită şi cârlionţată, în ciuda faptului că-i dă cu tifla cartoforului în muzicologie Dr. Stephan Poen:

Epoca despre Eminescu*

„Pentru a închide incidentul cu Tamberlick Toma Berlic, să comunicăm aci cele ce S. C., român şi soţ al celebrei primadone La Gianfredi, care a cântat în Bucureşti, la 1862, scrie, în privinţa originii celebrului tenor, unuia din amicii noştri:

*

„Mă întrebi de e lucru adevărat că Tamberlick e român şi de-l chema, înainte, Toma Berlic. Mi-aduc aminte a fi pariat că nu, cu regretatul Mihai Marghiloman, cam pe la 1868, şi, ca să ne asigurăm, am scris lui Tamberlick, la Barcelona, unde cânta împreună cu nevasta mea, şi l-am întrebat. Ne-a răspuns că e de lângă Roma şi că s-a născut în statele papale, pe la 1820”.

*

Astfel se închide incidentul lui Toma Berlic, prin însăşi mărturia lui Tamberlick. O glorie mai puţin în Pantheonul artelor noastre” (Epoca, Anul IV, Nr. 1019, 9/21 aprilie 1889)

*

Ştirea despre umilinţele la care era supus Eminescu, de naţiunea română, în anul plecării sale, nu am postat-o, în stânga, fotocopiată, în mod întâmplător, dar nu am să vă povestesc motivaţia, ca să nu supăr pe cineva. În fond, noi suntem un neam de eminescologi, iar dacă voi administra dovezi că şi tenorul cel mai mare al omenirii, în secolul lui Eminescu, era tot român şi tot din ţinutul Botoşanilor, pariez că ne facem toţi, ainţ-ţvai, şi tamberlickieni. Măcar aşa, de-ai dracului, ca să le râdem în nas italienilor şi nemţilor, care vor să-i şutească rădăcinile daco-romane, fir-ar ei ai Uniunii Europene! Doar spaniolii, care, pe când Enrico Tamberlick venea să le cânte, nu l-au revendicat, dar construiau, în Gran Vigo (Galicia, Spania), şi inaugurau, în octombrie 1882, pentru spectacolul companiei teatrale a lui Enrico Tamberlick, „Gran Teatro-circo Tamberlick”, o sală cu 800 de locuri, în care, în 1897, avea loc și o primă proiecție cinematografică, sală care există şi astăzi, nu l-au revendicat, deşi, au probat că îl merită.

*

Tamberlick Gran TeatroCirco


Anecdotele lumii de altădată

FAMILIA 1879 desen*

Lumea de altădată, fascinantă ca orice avertisment asupra efemerităţii noastre, conţine, în ştiri, în anecdote şi în sfaturi gospodăreşti, prospeţimi ciudată, care merită savurate cu tot sufletul. De regulă, treceam pe lângă ele, în pătimaşele mele călătorii prin vremuri, fără să le acord atenţie, în ciuda faptului că istoria obştească mă preocupă incomparabil mai mult decât hronicul tiranilor. Dar o să încep să depozitez, în rubrica „Anecdote istorice”, tot felul de identităţi deturnate, cum le numeam într-o carte despre istoria comunitară a Bucovinei.

*

Mi se pare interesant să aflu, doar cu o clipită înaintea dumneavoastră, că cel mai mare tenor al Italiei secolului al XIX-lea, Tamberlick, este, de fapt, Toma Birlic, un ţăran dintr-un sat botoşănean, şi că „birlic” înseamnă „as de treflă” sau că prima statuie a lui Ştefan cel Mare a fost făcută printr-o exemplară solidaritate obştească. Îmi place să aflu şi cum se îmbrăcau femeile odinioară, pentru a rămâne tinere şi astăzi, şi în viitorul viitorimii. Ador reţetele culinare sau sfaturile practice de odinioară, pe care o să vi le încredinţez, pe măsură ce le voi afla.

*

În faţa istoriei, noi, oamenii obişnuiţi, nu suntem decât anecdotică, decât fapt divers. Şi cum eu nu sunt istorie, ci un biet poet, rătăcit de vremuri în înstrăinările vremii noastre, pun mare preţ pe sufletul fiecărui om dintotdeauna, aşa că doar asupra fiecărui om voi arăta cu sufletul.


Modă 1879 – Demisaison

FAMILIA 1879 sigla

*

În intervalul acesta, în care toaletele de primăvară aşteaptă un timp mai blând, pentru a se dezvolta deodată cu cei dintâi muguri, când hainele de iarnă ni se par deja prea grele şi prea neplăcute, prezintă moda unele daruri binevenite. Pălării din mătase negră, mată, înlocuiesc pe cele de pluş sau de catifea; marginea acestor pălării largi şi mai des îndoite este împresurată cu pene sau bordată cu atlas; globuleţe spaniole de mătase cad pe frunte. Ca găteală sunt preferate pasările; dar acestea, spre variaţiune, se pun, cu deosebire, înainte, arareori înapoi sau la o parte, ca până acum. Şi ,,tufe” de flori se pot alege ca găteală; ţurţuri de flori delicaţi, care cad pe părul dinainte, sverte de mac roşu, cu ţurţuri de iarbă; crocus galben cu viorele de Parma; camelii cu ghiocei; mai des se văd flori de mac, de culoare roşie focoasă sau negri, cu praf de aur. Unele pălării sunt cu totul din pene de culoarea toaletei şi capătă, ca găteală, un colibri strălucitor. Cu deosebire eleganţi sunt colibrii artificiali, din diamante adevărate sau imitate. Ei sunt practici într-atâta, că se pot muta de pe o pălărie pe alta sau se pot pune şi în păr. Toaleta neagră se pare, în demisaison, cu deosebire acomodată pentru orice ocazie. O femeie tânără va apărea, întotdeauna, simplă şi elegantă, într-o haină neagră de faille, cu draperii din stofă, de lână uşoară. Aceste toalete capătă o garnitură de ţurţuri (franges) şi de perle, talie lungă, decoltată înainte, mâneci scurte până la coate, fich alb de crep sau muselină indiană, cu dantele adevărate; acest fich este fixat, printr-o broşă sau o șopârlă sau un alt ac de fantezie strălucitor; mănuşile sunt lungi, gri-mat, şi peste ele se poartă un număr arbitrar de brăţări. Haina de lână neagră se compune, adesea, cu moire; această stofă înlocuieşte, în toaletă, atlasul, întrebuinţat, în anul trecut, ca găteală (Albina Carpaților, Nr. 10/1879).


1879: Statuia lui Ştefan cel Mare, din Iaşi

Litografie după statuia făcută de Emmanuele Fremiet cu un prinţ polon, amplasată la Iaşi drept... Ştefan cel Mare

Litografie după statuia făcută de Emmanuele Fremiet cu un prinţ polon, amplasată la Iaşi drept… Ştefan cel Mare

*

Clubul proprietarilor, vâzând că dispune de un capital de 100.000 franci, adunat pentru ridicarea unei statui, în Iaşi, lui Ştefan cel Mare, s-a hotărât să înceapă lucrările.

*

Un subcomitet, numit „Comisiunea executivă a statuii”, a fost însărcinat cu lucrările pregătitore. Acest subcomitet e compus din domnii: Iacob Negruzzi, Nicu Gane (primarul Iaşilor – n. n.), Scarlat Pastia şi Alexandru A. Stamopulo, sub preşedinția domnului Vasile Alecsandri.

*

S-a hotărât ca mărimea să fie ca aceea a statuii lui Henric al IV-lea din Paris, adică cam de 5 metri, înălţimea statuii, şi 2 metri a pedestalului. Totodată, s-a decis ca Ştefan cel Mare să fie reprezentat cu chip triumfător, liniştit, cu coroana regală pe cap, şi cu sceptrul în mână (Albina Carpaților, Nr. 10/1879).

*

Acest act civic al Clubului Proprietarilor din Iaşi, primul şi cam singular la români, avea să se soldeze cu un bucluc, pe care voit îl ignorăm cu toţii. Fremiet, care avea o comandă şi pentru un prinţ polon, a vost vizitat, în atelier, mai întâi, de polonezi, care au ales, dintre cele două statui, pe cea mai arătoasă, adică statuia lui Ştefan cel Mare, românii fiind obligaţi să se mulţumească doar cu statuia care a mai rămas. Şi cum pictorul Epaminonda Bucevsky încă nu făcuse cercetările de identificare a chipului adevărat al lui Ştefan cel Mare, ne-am trezit cu un Ştefan cu barbă. Din neştiinţă. Şi mai avem un Ştefan fals şi cu barbă, pe care îl promovează iconografia ortodoxă: Ştefan cel Mare şi Stânt. Nu prea înţeleg eu ce sfinţenie încape în minciună, dar asta e.


Pagina 17 din 19« Prima...10...1516171819