Neguţătorii de femei din Bucovina (VII)

*

Roşcovana scoase un petec de hârtie, pe care îşi copiase scrisoarea:

*

„Fă ce ştii şi scapă-mă din ghearele bandiţilor. Zdrednik, banditul, m-a vândut unor tâlhari, care mă ameninţă veşnic cu moartea, dacă spun cuiva un singur cuvânt. În casa în care îmi vând, ziua şi noaptea, trupul, vin numai negri, beţivi, bolnavi până în măduva oaselor. Dacă aş fi fost îngropată de vie, încă aş fi putut spera într-o minune. Aci nu mai sper în nimic. Trec zile întregi, fără să pot pune o bucăţică de pâine în gură. Sunt şi eu bolnavă prăpădită. Şi dacă n-ar fi Dik, un negru de curând ieşit din puşcărie, care ne păzeşte cu cuţitul în dinţi, aş fugi în mijlocul oceanului.

*

Astăzi, două victime ca şi mine, două fetiţe din Polonia, s-au otrăvit. Le-au azvârlit în pivniţă ca pe două zdrenţe murdare. Dacă ai putea să mă scoţi din ghearele lor, aş săruta pământul şi aş rămâne roaba ta, toata viaţa”…

*

Dudu ascultă impasibil conţinutul scrisorii, apoi întrebă:

– Parcă, împreună cu dânsa, plecase şi o altă poloneză…

Raşel Feldman. Dar şi ea a scris, unei cunoştinţe din Cernăuţi, cam aceleaşi lucruri. La început, scria despre minunile care o aşteaptă acolo. Nu ajunsese la Buenos Aires. În urmă, a nimerit şi ea ceea ce găsise şi cealaltă.

*

A doua zi, dimineaţa, am dormit până târziu. Dormisem, câteva ceasuri bune, dar, probabil sub impresia celor văzute, destul de agitat, de vreme ce m-am sculat cu capul greu, ca de plumb. Pe dinaintea ochilor defilau, ca într-un film de cinema, personajele văzute în ajun şi crâmpeiul de mizerie şi de tragedie, pe care-l trăisem. În urechi îmi răsunau, încă, acele glasuri necăjite, care-si strigau, din gâtlejuri roase de boală, toată deznădejdea unor vieţi nimicite; acele spovedanii impresionante, pe care aş fi dorit să le audă toate acele uşuratice fete, care mai cred încă în mirajul ademenitorilor şi traficanţilor; acele tânguiri disperate ale unor suflete pentru totdeauna pierdute. Vedeam acele umbre de femei, blestemând în tremurul ultimelor licăriri de viaţă clipa când au ascultat „glasul şarpelui”, părăsind pământul ţării… Gândeam, în acele clipe, la lupta pe care o duc atâţia oameni ţi atâtea autorităţi contra comerţului de came vie; la acea neînduplecată ofensivă a Ligii Naţiunilor, care se desfăşoară, de ani şi ani, fără ca flagelul să fi slăbit ceva din intensitate; când, deodată, apăru în uşă o domnişoară destul de bine îmbrăcată, care îmi ceru voie să îmi vorbească.

*

Necunoscuta îmi spuse, destul de emoţionată, ca a venit în persoană să mă roage ca, în relatările mele, să nu-i pomenesc numele, pentru că, după aventura din America, s-a cuminţit şi s-a măritat, că duce o viaţă onorabilă şi liniştită şi că, povestindu-i păţania, i-aş face cel mai mare rău.

*

– Reportajul meu nu urmăreşte să facă nimănui rău. Din contra, rupând valul care acoperă viaţa blestemata a acestor criminali, deschid ochii tinerelor fete, care, ca şi dumneata, cad în ispita ademenitorilor şi a traficanţilor de femei…

– Ştiu, dar aş dori ca, povestind cele văzute şi auzite în Cernăuţi, să nu pomeniţi de numele meu.

*

– Dar de unde ştii că voi pomeni de păţania dumitale?

– Presupun. Apoi lucrul este cunoscut pentru cei care cunosc viaţa traficanţilor de femei. V-am văzut, v-am urmărit, câteva zile de-a rândul, şi sunt convinsă că vi s-a povestit şi despre mine.

*

Necunoscuta mi-a spus numele, prenumele şi actualul domiciliu. Am cercetat carnetul meu, încărcat cu însemnări, nume, date şi fişe. Într-adevăr, printre victimele de curând repatriate, se găsea şi domnişoara L., cu următoarea menţiune: „afacerea cu briliantele false”, R. W. S. 1674, măritată de curând, strada… nr. … lupta pe vapor (vezi rap. conf. S. + C. P. C şi ag. inform”.

*

Necunoscuta urmărea cu încordare notiţele mele. Când i le-am citit, a devenit de o paloare neobişnuită şi, cu lacrimile în ochi, m-a rugat, din nou, să nu-i public numele.

– Ţi-am făgăduit. Dacă ţii, îţi dau cuvântul meu de onoare, cu condiţia să-mi povesteşti singură cele ce ţi s-au întâmplat.

– Bine. Voi povesti. Dar mi-e teamă ca cineva să nu mă găsească, singură cu dumneata, în această cameră de hotel…

*

Am privit lung capul acela de femeiuşcă, îngrijorat de o asemenea inofensivă perspectivă, după ce păcătuise atât de greu, cu doi ani mai înainte; apoi, asigurând-o că îmi asum toată răspunderea şi că nimic rău nu i se poate întâmpla, chiar dacă cineva ar găsi-o povestind întâmplări din viaţa ei, necunoscuta îşi reveni, căpătă un oarecare curaj şi se aşeză la masa din mijlocul camerei. Fără prea multă introducere, femeiuşca, ce păstra ceva din frumuseţea de altădată, începu povestirea:

*

– Trăiam liniştită, lângă părinţii mei din Cernăuţi. Năzuiam şi eu, ca mai toate fetele de vârsta mea, să găsesc un tânăr frumos şi bogat, de care să-mi leg viaţa; un tânăr care să mă iubească şi căruia să-i dăruiesc tot ceea ce fiinţa mea putea dărui. Treceam drept fată frumoasă, cu oarecare stare, cuminte, respectată şi iubită de toată lumea. Părinţii mei mă feriseră să văd mai de aproape lunea, ascunzându-mi, cu grijă, ceea ce aveam să cunosc, mai târziu, dintr-odată, atât de brutal şi atât de grozav.

*

Poate că tocmai acest exces de dragoste şi de grijă părintească a făcut să fiu atât de nepregătită în faţa nenorocirii. Visurile mele feciorelnice se împleteau la umbra romanelor şi povestirilor de aventuri, pe care le sorbeam cu nesaţ. Îmi plăceau, deopotrivă, descrierile pitoreşti ale ţinuturilor necunoscute, de dincolo de Ocean. Aşa m-am îndrăgostit, din citite de America, ţara minunilor, a aurului, a dolarilor, a cinematografului şi a bărbaţilor frumoşi; acea Americă, pe care aveam s-o cunosc, câţiva ani mai târziu, în împrejurări atât de dureroase şi din care am scăpat cu viaţă numai printr-o minune dumnezeiască.

*

Trăiam aşa, în aşteptarea tânărului frumos şi bogat, cu care să călătoresc în America tuturor minunilor, când, într-o zi, tânărul apăru ca în poveste. Bucurie şi emoţie. Tânărul manierat şi frumos era chiar ceva mai mult decât îl visasem eu: era un om „putred de bogat”, care-mi făgăduise, fără prea mari rugăminţi, să mă plimbe prin toată America, îndată după cununie. Nimeni n-ar fi putut bănui, sub nici un motiv, că, sub masca distinsului şi manieratului meu logodnic, se ascunde cel mai periculos ademenitor de minore, un maestru iscusit şi viclean, căruia nu-i putea rezista nici o fată. Ştia, cu o dibăcie rară, să facă să vibreze fiecare coardă a sufletului, vorbea atât de frumos, încât îţi era cu neputinţă să nu-l asculţi, ceasuri întregi, povestind din cele văzute pe domeniile tatălui său, care avea mari ferme în America, şi care era, ca şi dânsul, originar din România.

*

O trupă de artiste e oprită într-o gară a Berlinului, de către autorităţi,

existând bănuieli că fetele sunt destinate, fără să ştie, exportului de carne vie.

*

În câteva săptămâni, eram un biet fluture, care-mi arsesem aripile la cea dintâi lumină întâlnită în cale. Îl iubeam şi, aşa, orbită cum eram, puteam săvârşi, sub hipnotica-i putere, orice. Ce s-a întâmplat, mai târziu, lesne se poate bănui. Nerăbdătoare, am fugit cu dânsul. Aşa am cunoscut drumul Americii. În loc de imense ferme, peste care trebuia să domnesc, în loc de palate şi de bogăţii din poveste, am găsit mizeria unei vieţi de prostituată, aşa cum foarte puţini oameni şi-o pot imagina.

Ştii ce înseamnă o femeie albă, pradă caselor de toleranţă din Buenos sau din Rio? O femeie, lipsită de orice apărare, în mijlocul unor brute, cărora nu le-a mai rămas nici un simţământ omenesc? Un infern fără nume, fără început şi fără sfârşit, de unde nimeni nu se mai întoarce…

– Un Solowki rusesc…

*

– Cu mult mai rău. Moartea este cu mult mai uşoară sub gheţurile polare, decât în barăcile de scânduri, în care sunt târâte „albele” traficanţilor de carne vie. Sociologii, care fac speculaţii teoretice, ar putea coborî în mijlocul victimelor. Atunci ar putea vedea deosebirea dintre anchetele oficiale şi cruda realitate. Femeile inimoase ar forma, poate, „batalioane sfinte” pentru salvarea „sclavelor albe”, pradă prostituţiei, alcoolului, sifilisului şi stupefiantelor. Şi poate, cine ştie, ar putea salva cel puţin pe cele care nu şi-au destrămat. încă iremediabil, sufletul şi trupul… Cel puţin minorele…

– Sunt şi minore?

*

– Destule. „Logodnicul” meu era, doar, un „specialist” pentru minore. De altfel, ceea ce m-a impresionat şi mai mult, din primele zile, a fost tocai soarta acestor fete neştiutoare, copile jertfite pe acest rug monstruos. Am găsit câteva copile, importate, de curând, „din Polonia”. Dar bietele fete erau din România, smulse banditeşte din căminele părinteşti. Una a murit, sub ochii mei, în baraca recalcitrantelor, unde m-au aruncat şi pe mine, din primele zile. În baraca aceea, care slujea ca loc de pedeapsă şi de tortură, „novicele” care nu se supuneau, cu una, cu două, erau biciuite până la sânge. Un negru ne biciuia cu un bici de foc, pe care-l cunosc doar sclavii şi dobitoacele. Trupurile însângerate se rostogoleau, unul peste altul, în paiele umede de ploaie şi de lacrimi. Eu cred că în iad poate fi ceva mai accesibil decât viaţa printre „gaucos”-ii aceia, cu pielea de mort şi cu dinţii albi ca porţelanul, care cer femeii albe plăceri animalice, cu neputinţă de povestit.

*

Ştampile şi documente false, care au servit la procurarea actelor necesare expedierii „mărfii” peste Ocean.

*

– Dar una dintre victimele traficanţilor mi-a spus că, în brusca degringoladă a femeii ajunsă pe mâinile lor, urmează, cel puţin pentru unele, o scară, o gradaţie, care începe cu viaţa de artistă de varieteu şi sfârşeşte cu viata de prostituţie ordinară…

– Oricare ar fi procesul, tehnica „iniţierii” este aceiaşi. Iadul începe de la primii paşi şi, de regulă, sfârşeşte destul de repede, pentru că femeile de la oraş rezistă, în general, prea puţin. Victima, chiar dacă are momente de reculegere, cu restul de voinţă ce i-a mai rămas nu poate face mai nimic, pentru că, alimentată cu alcool şi cu stupefiante, îl pierde şi pe acela…

*

– Spuneai că fetiţa, pe care ai văzut-o murind sub ochii dumitale, era una de la noi. Te-ai interesat cine era?

– Desigur. Dar fata nu avea acte româneşti, ci poloneze. Probabil, acte false. De altfel, asemenea fete minore sunt aduse prim contrabandă şi nu apar decât în faţa „clienţilor discreţi, care plătesc gras”. Clienţii plătesc, ce e drept, destul de mult. Dar banii îi încasează matroanele şi exploatatorii, care, la rândul lor, plătesc ,,marfa” destul de scump. Vorbind, într-o zi, cu o colegă de mizerie şi decădere, mi-a povestit despre câteva femei din Cernăuţi, care se ocupau numai cu vânzarea minorelor. Astfel, mi-a spus despre Catarina V., condamnată la 4 luni închisoare, care ademeneşte şi adăposteşte şi astăzi clandestin minore; despre Olga Z., o mijlocitoare iscusită, pe care a cunoscut-o şi dânsa la Cernăuţi, precum şi despre o aventurieră, recrutată din aceeaşi lume a prostituatelor, cu numele de Hirsch… Aceste femei erau în strânsă legătură cu bandele internaţionale, conduse de traficanţi de la noi, care aveau agenţi secreţi la Rio, Buenos Aires, Tampico, Texas etc.

*

– Nu mi-ai spus însă ce-i cu „briliantele” dumitale…

Femeiuşca îşi pironi ochii în pământ; apoi, după câteva clipe, reluă şirul povestiri.

– Dacă vă interesează, v-o pot spune: Cei care mă ţineau sechestrată, în una din casele din Buenos, văzând încăpăţânarea cu care rezist tuturor torturilor morale şi fizice, au folosit un truc, care, în parte, le-a reuşit. Într-o zi, pe când plângeam mai amar într-o baracă de pedeapsă, apăru un spaniol cu înfăţişare simpatică şi se strecură până la mine, făgăduindu-mi salvarea. Spaniolul îmi spuse că s-a îndrăgostit, din primul moment în care m-a văzut terorizată şi că ar fi încercat chiar atunci să mă smulgă din mâinile bandiţilor, dacă nu i-ar fi fost teamă de viaţa mea. Îmi spuse că este mare fermier, în apropiere, putred de bogat, şi că va căuta, cu orice sacrificii, să mă răpească şi să mă ducă la ferma sa. Ca să mă convingă, îmi spuse că mă va lua în căsătorie şi, ca să fiu mai sigură de sinceritatea spuselor sale, îmi şi arătă o cutie cu bijuterii scumpe, în care străluceau trei briliante de o mări,e neobişnuită. Adăugă că aceste bijuterii nu sunt decât o parte din cadoul de nuntă, pe care-l voi poseda chiar înainte de facerea cununiei.

*

Făgăduiala spaniolului mi se păru, într-adevăr, de necrezut. În seara când hotărâserăm să fugim, apariţia cavalerului spaniol, mai mult decât romantică, îmi întări convingerea că mă găseam în faţa unui suflet cu adevărat nobil şi generos. Spaniolul simulă o luptă cu paznicul negru, asupra căruia descărcă un foc de armă, mă aruncă pe şeaua calului său, pe jumătate sălbatec, şi, într-o goană nebună, dispărurăm în noapte… După câteva ceasuri de drum, poposirăm la conac, o cabană în care aştepta o armată de negri, spanioli şi gaucos. Oamenii ne-au primit cu voioşie şi spaniolul anunţă că adus pe aleasa inimii sale. După câteva zile, noul meu logodnic mi-a oferit cutia cu bijuterii: diamante, smaragde, topaze, turcoaze, o adevărată comoară de rajah. După douăzeci şi patru de ore, iluzia optică dispăru: cutia cu bijuterii nu era decât o cutie cu imitaţi destul de reuşite. Când încercai să-l dojenesc pe spaniol, pentru cutia sa, el deja dispăruse. În locul său apăru un gaucos, care îmi ordonă să fiu la dispoziţia oamenilor săi. Peste câteva ceasuri, eram prada bestialităţii unor oameni, pe care şi acum îi urăsc moarte.

*

Înţelesei că fusesem vândută altei „case” şi că cel de-al doilea „logodnic” nu era decât un complice al celor din Buenos. Am stat, mai bine de o săptămână, pândind clipa când, cu riscul vieţii, trebuia să fug şi să ajung pe bordul vreunui vapor european. Un marinar milos m-a îmbarcat clandestin şi m-a ascuns în magazia cu cărbuni. Aşa am ajuns până la Constanţa, unde am găsit un cunoscut, care m-a adus la Cernăuţi. O întâmplare fericită a făcut ca un suflet bun şi generos să-mi ierte toate greşelile şi, astfel, să devin soţia unui om sărac, dar cinstit şi muncitor. De aceea v-am şi rugat să nu îmi pomeniţi numele, pentru că mi-aţi face cel mai mare rău cu putinţă.

*

Ascultam, înmărmurit, sfârşitul povestirii tinerei femei, care pătimise atâtea, pe urma acestor traficanţi, când un comisionar îmi aduse o scrisoare: era un bilet de la Dudu Chioru, care mă ruga să mă prezint, la o anumită oră, pentru a mă pune în contact cu o altă victimă a traficanţilor de carne vie (Nicolae Ţic, în Ilustraţiunea română, Anul VI, nr. 5, 24 ianuarie 1934, pp. 6, 7).

Neguțătorii de femei din Bucovina (VI)

Cernăuți, în Piața Unirii: vânzătorul de crenvurști

*

Dudu îmi povesti apoi, în amănunt, monstruoasa ispravă din Cernăuți: vânzarea fetei Peppi, de către propriii ei părinți, Marcus și Hența David. Lucrul pare de necrezut. Dar așa este. Chussil a știut s-o transporte la Cairo, fără ca nenorocita să bănuiască ceva. Acest caz a făcut, acum câțiva ani, senzatie. Ziarele spuneau că era vorba de un întreg transport de fete pentru Tampico (America), baza de operație a acestor Chussili. Adevărul e că era vorba de această Peppi, care scrisese, disperată, unei cunoștințe din Cernăuți, despre nefericita ei întâmplare și despre împrejurarea în care a fost vândută. Mai târziu, Peppi David s-a înapoiat în țară, povestind cunoștințelor despre „infernul din Cairo”. Amănuntele pe care mi le dădu Dudu Chioru îmi întăriră convingerea că aveam, într-adevăr, de-a face cu unul care cunoaște bine viața traficantilor de carne vie din Cernăuți. De aceea, i-am propus să mergem într-o „razie” și să-mi arate personaje din această lume, care rămâne veșnic sub observația autorităților și din care poliția își recrutează delicvenții, ori de câte ori îi poate identifica sau prinde asupra faptului.

*

În Piața Unirii. Un negustor de crenvurști fierbinți drege focul micului cazan, în care își ține marfa. Câteva „păsări de noapte”, care și-au luat gustarea târzie, glumesc, în jurul negustorului, necăjit că mai mult se vorbește, decât se mănâncă…

– Ai văzut-o? Avea palton nou.

– Cum să, nu aibă! Doar e croitor…

– De unde! O momește. O duce, ca și pe cealaltă, în America.

– Dar de-abia a venit…

– Ei aș! A venit ca să trăiască cu dânsa? N-avea destule în America? Dar ăsta-i trucul lui Iosef. Prinde una de-a noastră, o face compliee, o pune să ademenească fete, cărora le propune diferite combinații, apoi, cu toți iau drumul Americii. Nu-i asa, Dudule?

Pleșca, unul din asasinii multimilionarei Roza Hirsch

*

Însoțitorul meu, care părea bine cunoscut în lumea „păsărilor de noapte”, răspunse afirmativ, din cap. Apoi, întrebă, cu glas plictisit:

– Unde-i Reghina?

– Adineaori, era cu noi. A „filat” pe unul, care a ieșit de la „Pajura Neagră”, apoi a luat-o în jos, spre Poștă…

Plecăm într-acolo. Dudu îmi confirmă că cele ce le auzisem erau apropiate de adevăr. Iosef S. este, într-adevăr, un negustor de femei, acuzat, mai anul trecut, că a expediat în America o cehoslovacă. O altă fată, Surica Moise, a fost vândută unei bande, tot pentru America. Acum tratează, desigur, alte afaceri. Pe langă noi trecu o domnisoară, elegant îmbrăcată. Se opri în urma noastră, ca și cum ar fi vrut să ne vorbească. Dudu se apropie și vorbi ceva în șoaptș. Apoi, îmi explică:

– Am întrebat-o despre Tili S., o altă victimă a traficanților. Mi-a spus că putem să întrebăm pe sora victimei, care locuieste la câțiva pași.

*

Parcurserăm, într-adevăr, câteva sute de metri și ne oprirăm în fața unui imobil destul de impozant. La parter, într-o cameră izolată, locuia R. S., sora victimei. Dudu o cunoștea și pe aceasta. Fără să bănuiască scopul vizitei noastre, fata ne povesti despre sora ei, Tili S., care se găsește, acum, în Polonia. Anume, ne spuse că, într-adevăr, Tili a fost victima unei bande de traficanți, că a fost, tot timpul, bătută, terorizată și amenințată cu moartea, că, în sfârșit, spre norocul ei, a putut pleca în Polonia.

*

– Poate tot ademenită de cineva!

– Nu. Cât va trăi, își va aduce aminte de ghearele acestor monștri cu chip de om…

– Dar în Cernăuți se mai găsește careva din bandă?

– Da. Dar n-aș mai vrea să vorbesc. Suntem destul de nefericite, ca să ne mai luăm pe capul nostru urgiia acestor oameni, care n-au nimic de pierdut.

– Chiar șeful bandei?

– Nu. Șeful este plecat în alte țări, tot pentru asemenea afaceri.

– Desigur, în America.

*

– Nu. În America nu mai poate intra niciodată. A fost expulzat tocmai pentru traficul de carne vie. Dar „soția”, adică complicea principală, se găsește, și azi, în Montevideo. Ea primește și exploatează „marfa” pe care i-o trimite șeful.

– Și ce meserie aparentă are acest șef?

– Când brutar, când rentier. Depinde de țară și de împrejurări. Dar la noi, ca și în America, nu poate opera, pentru că e bine identificat și, ori de câte ori vine în țară, este îndeaproape supravegheat.

– Dar Tili ar vrea să vină în țară?

– Cred că nu. Acolo a izbutit să uite de nenorocirea ei ți a încercat să-și refacă viața…

Dudu, care ascultase, până atunci, convorbirea, interveni:

– Spune-mi, te rog, mai știi ceva de „servitoarea-cucoană”, de lângă gară?

*

Fata ne privi întrebător pe amândoi, apoi răspunse:

– De unde vrei să știu?

Dudu își încruntă sprâncenele:

– Nu te mai preface! Ai mai văzut-o?

Fata aplecă ochii, ca și când ar fi vrut să ascundă ceva, apoi murmură:

– Asta mi-ar mai trebui, să mă amestec și în chestia asta…

*

Casa în care a fost găsită asasinată (X) Roza Hirsch

*

Plecarăm. Pe drum, Dudu îmi lămuri chestia cu „servitoarea-cucoană”.

Era un persanaj cu totul misterios: o cucoană în toată legea, extrem de frumoasă și de bogată, care făcea pe servitoarea și pe chelnerița la localurile din preajma gării. O femeie enigmatică, a cărei existență ciudată nimeni nu a putut-o explica.

– Este drept că am văzut-o cu mulți suspecți, dar nimeni n-a putut-o identifica. Această „servitoare”, care făcea când pe chelnerița, când pe cucoana, purta bijuterii de o apreciabilă valoare. Voiaja în diferite orașe și târguri bucovinene, sub diferite pretexte, dispărea, câtva timp, apoi, reapărea în același mediu suspect, în tovărășia acelorași oameni, cei mai mulți certați cu justiția. Prezența acestei femei misterioase a fost pusă în legătură cu ispravile unei bande, cu sediul la Viena, care opera, pe atunci, în stil mare. Șeful acestei bande era un oarecare Lazăr Malicec, anchetat și de parchetul din Cernăuți, în 1928. Poliția avea, ce e drept, o sumă de indicii, care duceau pe urmele acestei bande, ai cărei agenți erau atât de rafinați, încât izbuteau să înșele atenția tuturor. Malicec, după cât se spunea, era originar din Cernăuți. El era un concurent al celorlalți traficanți bucovineni, pentru că oferea sume fantastice. Pentru o fată de la țară, și prefera asemenea fete, sau chiar pentru o servitoare de la oraș, care nu alunecase încă pe drumul pierzării, oferea până la 100.000 lei, afară de cheltuielile de drum și alte mici despăgubiri rudelor, cunoscuților, agenților care contribuiau la angajament.

*

– Ce angajament?

– Angajamentul-truc: un post, un serviciu într-o întreprindere fictivă „în străinătate”, care se transforma, bineînțeles, într-o enormă deziluzie, îndată ce vaporul de la Constanța părăsea apele românești…

– Crezi, într-adevăr, că se ofereau asemenea prețuri fantastice?

– Așa erau timpurile. Apoi, traficanții nu lucrau pe conttul lor, ci al organizațiilor din străinătate, care plăteau în lire sterline. Pantru o casă din Tampico, Texas, Montevideo, Buenos Aires, Cairo, Alexandria sau alte centre, unde importul „albelor” se plătea princiar, ce reprezintă 100 de lire? Nefericita victimă scotea, în câțiva ani, în care-și distrugea completamante viața și sănătatea, cu vârf și îndesat.

*

– Dar ce legături avea acest Lazăr Malicec cu străinătatea?

– N-aș putea să precizez. Din auzite, știu că era șef de bandă și că-și avea ascunzătoarea la Viena, în casa unei artiste de varieteu. Viena era, pentru organizația lui, centrala europeană, de unde se alimenta cu bani și de unde dădea și ordinele necesare agentilor săi.

– Și ce a stabilit parchetul din Cernăuți?

– Nu știu. Ceea ce știu sigur e faptul că Lazăr Malicec a dispărut, într-o zi, așa cum dispar, la momentul oportun, toți traficanții de femei.

– Nu era supravegheat?

– Cum să nu fie! Dar poste tocmai acest fapt a determinat dispariția. Traficanții apar și dispar ca fantomele. Ei au ascunzători și drumuri nesfârșite. Când dispar, nu li se poate găsi nici un fel de urrnă: punctele de frontieră, prin care se strecoară, sunt poteci de contrabandiști sau locuri unde paza nu se poate face așa cum trebuie.

*

– Atunci, călătoresc clandestin?

– Desigur.

– Fără, acte?

Dudu se porni pe râs. Râse cu poftă, ca un copil.

Acte? Câte vrei! Traficanții sunt falsificatori de acte, pașapoarte, tot ceea ce le trebuie. De aici, încurcăturile ce se ivesc în stabilirea identității victimelor.

*

 Târziu, noaptea. Pe străzile întunecoase, nici țipenie de om. Sub felinarele plângătoare, ici și colo, câte o umbră, care se topesște în întuneric. Simt oboseala drumurilor lungi. Însoțitorul meu pare infanterist destul bine antrenat la marșuri.

– Mergem mai departe?

– Desigur. Esti obosit? Cred că am putea folosi ocazia acestei ore târzii, pentru a vedea cea mai mizeră și mai misterioasă ascunzătoare din Cernăuti. Un hotel, un fel de casă de rendez-vous, unde găsim, cu siguranță, ceva interesant, pentru reportajul dumitale.

Asasinatul Rozei Hirsch: Unul, deferit judecății, sub acuzarea de complicitate la asasinat

*

Încă o ispită. Mi-am recules puterile și am pornit, din nou, la drum. Iată-ne în strada Sfânta Treime, în fața unui imobil sărăcăcios și suspect, pe frontispiciul căruia un zugrav scrisese, cândva, cuvântul „HOTEL”. În față, un ochi de băcănioară, în care n-ar putea intra mai mult de doi mușterii. La tejghea, un tip, care dormitează.

– Ține prăvălia deschisă, la ora asta?

– Nu. Acum face pe portarul hotelului. Băcănioara este un pretext. Este un local insalubru și suspect, pe care poliția l-a închis de câteva ori. Dar patronul a izbutit să-l deschidă. Vei vedea, curând, ceea ce nu își poate imagina creierul unui om: cea mai zguduitoare mizerie omenească. Nenorocite, care se prostituiază, în acest grajd amenajat, cu camere atât cât poate încape omul, murdare și întunecoase ca păcatele.

*

Portarul, speriat de această razie, se grăbește să evacueze câțiva tipi și tipese, care se topesc în noapte, ca fantomele. Zidul „grajdului amenajat” pentru asemenea întâlniri amoroase și pentru adăpostul atâtor suspecți și clienți ai polițiilor, este cuprins de umezeală. Pretutindeni, miros de mucegai și de lămpi care fumegă. În spatele prăvălioarei, în camera cu patru ieșiri, două epave, în cea mai jalnică mizerie omenească, încearcă să-și legitimeze identitatea: sunt „profesioniste”. Etajul, proptit pe scânduri, care amenință să se scufunde, la cea mai mică trepidație, prezintă un decor respingător: boxe, despărțite cu scânduri, în care femeile, pe paturi de o murdărie de neînchipuit, își vând, pentru câțiva lei, trupurile. Portarul, deprins cu asemenea vizite, ne arată, fără să i-o fi cerut, toate ascunzătorile hotelului, pentru a ne dovedi că nici un client al poliției și nici o fată dispărută nu se găsește ascunsă.

*

Am rămas surprins de această dovadă, pe care nu i-o ceruse nimeni, dar pe care Dudu mi-a explicat-o mai târziu. În timp ce însoțitorul meu vizita celelalte boxe, din curte, am stat de vorbă, cu una dintre nenorocitele pe care le-am găsit acolo. Una, Ida, cu aerul cadavreic, cu ochii pierduți în orbite, un adevărat cadavru, desigur o tuberculoasă în ultimul grad, mi-a povestit pățania ei:

– Sunt bucovineancă, de la Rădăuți. Într-o zi, un „boier” m-a angajat la o fabrică, în Cernăuți. M-a ademenit, m-a nenorocit și m-a vândut unei femei. Un prieten al „boierului” mi-a oferit bani, să merg în voiaj. Am înțeles, atunci, că vrea să mă vândă, așa cum au vândut atâtea fete.

– Cunoști asemenea fete?

– Cunosc. Dar n-aș mai vrea să am de-a face cu poliția…

*

Femeia făcu doi ochi mari și speriați, doi ochi metalici, în care se putea citi spaima..

– Poate că le-am putea salva din ghearele bandiților…

– Dacă aș avea putere și dacă n-aș fi atât de nenorocită cum sunt…

*

O tuse seacă îi întrerupse șirul vorbei. Cea de-a doua „colegă” veni în grabă. O roșcovană, cu părul zburlit, slabă, cu ochii tulburi prinși în două cearcăne de plumb. Roșcovana mă privi cu oarecare teamă; apoi, convinsă că nu aveam nimic primejdios, cel puțin în înfățișare, îmi oferi, cu grație exagerată, un scaun. Scaunul, „unic la părinți”, în toată încăperea, era destul de șubred, pentru ca cineva să se încumete să șeadă. De aceea, m-am mulțumit să rămân în picioare și să ascult mărturisirile acestor fete. Roșcovana, ceva mai dezghețată decât colega ei mistuită de tuse, îmi povesti, fără prea multe rugăminți, întâmplări din viața fetelor ademenite, victimele traficanților de tot felul și de toată mâna…

– Credeți că toți traficanții ademenesc fete numai pentru export? Sunt destui care cumpără fete pentru orașe, mai ales pentru Capitala dumneavoastră…

*

Dudu își termină inspecția. Revenind în camera în care ne găseam, recunoscu, în roșcovană, o veche cunoștință.

– Ei, bată-te norocul! Aici ai ajuns?

Roșcovana păru încântată de această revedere.

– Te-ai lăsat de băutură?

– Dacă mă lăsam, poate mă făceam și eu bine. Dar așa, beau tot ceea ce câștig…

Roșcovana, oarecum rușinată, îți țintui privirea în pământ; apoi, schimbând subiectul, reluă șirul vorbei:

– Îți amintești de fata aceea, plecată la Buenos Aires, fata despre care-ți spuneam că a ajuns bine?

– Da, da…

– Am citit o scrisoare, pe care a trimis-o unei prietene. Dacă ai citi-o, ți s-ar zburli părul în cap… Ar putea-o citi, în orice caz, fetele care visează drumul Americii: visul dolarilor, al briliantelor și al morții…

– Ai citit-o tu sau ți-a povestit cineva?

– Am citit-o eu. Îmi amintesc și strada în care stă: Str. Cuming, No. 597, Buenos Aires. O scrisoare disperată, în care nefericita cere ajutor prietenei sale din România (Nicolae Țic, în Ilustraţiunea română, Anul VI, nr. 4, 17 ianuarie 1934, pp. 6, 7).

*

Multimilionara Roza Hirsch, astfel cum a fost găsită la damiciliul ei.

Neguţătorii de femei din Bucovina (V)

Sora Tilei Schweig, o altă victimă a neguţătorilor de femei.

*

Nehama se pomi, din nou, pe plâns. Un plâns nervos, care-i congestiona faţa. Cineva, care intrase atunci, încercă s-o consoleze, dar Nehama îşi continuă plânsul, ascunzându-şi faţa în broboada de lână, roasă de molii…

– Vezi, domnule, interveni străinul, nimeni şi nimic nu poate reda acestei femei o clipă de linişte. Dar Nehama nu este singura victimă a acestui Gross, cu care poliţia şi parchetul au avut deseori de lucru. Cel puţin cernăuţenii, care au urmărit isprăvile acestor oameni, cunosc pe Kunia, un tip de frumuseţe pe care a exploatat-o în acelaşi mod şi care, în urmă, le era complice. N-ai auzit de Kunia, vestita Kunia?

– Nu.

*

– Poliţia a identificat-o cu aceeaşi Kunia, care a fost găsită, într-o bună zi, într-o casă de spărgători: femeia misterioasă, care lua parte la cele mai îndrăzneţe spargeri şi care izbutea, mai totdeauna, să se strecoare printre degete. De altfel, unii cunoscuţi spărgători de meserie erau şi membri ai bandelor de traficanţi de came vie… Kunia, frumuseţea de altădată, ajunsese o umbra de femeie. În cele din urmă, a murit nebună, într-un ospiciu. Între Kunia şi Nehama este o mare deosebire. Nehama, înapoiată în ţară, a încercat să se debranşeze de mocirla în care trăise până atunci. Dar zadarnic. Nici măcar viaţa păcătoasă a celor căzute în noroi nu o mai poate duce. Uite, stă aşa, ceasuri întregi, fără să-şi dea seama de ceea ce se petrece în jurul ei…

*

Sediul poliţiei din Cernăuţi – un Sing-Sing în miniatură, care a adăpostit numeroase bande de traficanţi de femei.

Lăptăria se populă, încet-încet, cu aceeaşi lume suspectă a trotuarelor. Tipi şi tipese, o lume care afecta o suverană indiferenţă faţă de tot ceea ce o înconjoară, dar care era, pentru motive destul de temeinice, numai „ochi şi urechi”. Femeia care plângea, cu capul înfundat în broboada ei, roasă de molii, o interesa prea puţin; era doar o epavă ca oricare alta, care-şi trăia ultimele clipe de viaţă. Totuşi, străinul, care intervenise în discuţie, povestindu-mi viaţa Kuniei, mi se păruse ceva mai deosebit de ceilalţi. Şi nu mă înşelasem. Mai târziu, după propriile-i mărturisiri, putui afla c cel care încercase să consoleze pe nefericita Nehama fusese, într-adevăr, un răufăcător, un spărgător, care fusese şi el amestecat, pe vremuri, în banda „birjarului ademenitor de femei” şi că, după ispăşirea unei pedepse, în închisoarea corecţională din Cernăuţi, se făcuse om de treabă. Această împrejurare explică, desigur, ,,trecerea” pe care o are pe lângă po1iţişti, cărora, din când în când, le procură informaţii. Îl cheamă Dudu Chioru şi, din sprijinul pe care mi l-a dat, în urmă, pentru demascarea crimelor pe care le făptuiesc aceşti traficanţi de carne vie, m-am încredinţat şi eu că este însufleţit de cele mai bune gânduri, pentru o altă viaţă, decât aceea pe care a dus-o până acum.

*

Nehama a plâns, pe înfundate, multă vreme. Când s-a trezit din toropeala în care căzuse, i-am amintit de firul întrerupt în timpul spovedaniei.

– Ne găseam tomnai în momentul în care, la Constantinopol, luptai, din răsputeri, cu geniul rău, care te arunca în braţele desfrâului.

*

– Da. Îmi aduc aminte. Tocmai acest moment este cel mai grozav din toată nenorocita mea viaţă. Era Nehama ademenită, înşelată, dusă departe, între străini, unde nu cunoştea pe nimeni altul, decât pe complicii celui care mă îmbarcase pe vapor, pentru a mă vinde. Nehama cinstită, într-o lume pe care n-o cunoştea nici măcar din auzite, care lupta cu foamea, în cea mai neagră mizerie, contra ispitelor şi înşelătorilor de tot felul. Am căzut. Am căzut în fundul prăpastiei, în bezna caselor de toleranţă din Stambul, acolo unde nu visam să ajung niciodată. Aşa am stat, doi ani, în lupanarele care mă vindeau unul, altuia, ca pe o simplă marfă. Oamenii care mă vindeau, acolo, nu mat foloseau puterea hipnotică a ademenitorilor de meserie. Întrebuinţau ceva mai simplu: bătaia, teroarea, ameninţarea cu moartea. Dacă ar şti fetele, care visează milioanele caselor de rendez-vous din Orient sau din America de Sud, ce pâine este aceea pe care o mănâncă o asemenea „vânzătoare de dragoste”, ar prefera să-şi găsească moartea sub roata trenului, la graniţa noastră. Închipuieşte-ţi că, sub ameninţarea celora care mă exploatau, eram silită să mă ofer, zilnic, la 50-60 bărbaţi de cea mai ordinară speţă, pentru nimic: în moneda noastră, 40 de lei, din care 20 reveneau patronilor. Spre sfârşitul celui de al doilea an de viaţă mizerabilă, apăru Gross, care ştiu, şi de această dată, să explice nenorocirea mea şi a lui, care vagabonda fără nici o treabă. Mă convinse să plec la Alexandria, unde avu grijă, de asemenea, printr-un mijlocitor, să mă vândă. El nu putea veni la Alexandria, fiind semnalat poliţei engleze de acolo. De aceea, mă convinse să-i trimit bani, deoarece el tot nu avea ocupaţie. Monstrul mă convinse şi de astă dată. Aşa, i-am trimis, rând pe rând, sume importante de bani, strânse din lupanarele Alexandriei. Iată şi dovada!

*

Cel care vânduse pe Nehama, la Constantinopol, nu era decât un puşcăriaş; el singur mărturiseşte acest lucru, pe verso-ul fotografiei, trimisă chiar în ziua eliberării sale.

*

Nehama întinse un pachet zdrenţăros de hârtii şi fotografii, un material interesant, cel puţin pentru cei care cred spovedania acestei victime drept o povestire lipsită de prea multe dovezi. Cercetez, cu de-amănuntul „arhiva” nefericitei femei: acte, documente, borderourile băncii, prin care i-a trimis, din Alexandria, la Constantinopol, în repetate rânduri, bani, apoi fotografii, printre care una destul de importantă. Este fotografia ,,monstrului”, cu autograful său şi cu o dedicaţie, din care rezultă că i-o trimisese în ziua în care ieşise din închisoare. Printre acte, unul care face dovada căsătoriei civile, în Cernăuţi.

– Aşadar, eşti soţia lui legitimă.

*

Nehama Gross, victima traficanţilor de carne vie, în faţa documentelor cu care dovedeşte spovedania sa.

Şi ce contează asta? Un asemenea bandit se teme de cineva? El, ca să deruteze autorităţile, a făcut, cândva, un denunţ că l-aş fi prădat. El m-a vândut, de atâtea ori, el m-a aruncat în prăpastie, el m-a exploatat, cum numai el ştie să exploateze, şi tot eu eram hoţul de păgubaş. Noroc că actele mele puteau vorbi mai convingător decât mine. Apoi, dacă aş fi stăruit mai mult în pedepsirea lui, aş fi păţit poate şi eu ceea ce au păţit celelalte femei, cu care a trăit şi pe care le-a vândut ca şi pe mine. Se spune că, la Beyrut, unde transportase, pe una dintre victimele sale şi unde se refugiase, a omorât pe una dintre „neveste”. Cine ştie, vreo nenorocită ca şi mine, care a încercat să reziste sau să-l denunţe autorităţilor.

*

– Şi, din Alexandria, cum ai scăpat?

– N-am scăpat din ghearele lor. M-au vândut unei case din Cairo. Şi, la Cairo, am stat un an, într-o mizerie şi mai mare. N-aş avea cuvinte să descriu ceea ce am suferit acolo, unde m-am şi îmbolnăvit. De la Cairo, aşa, bolnavă, a încercat să mă ducă în India de Vest, la Caracas, unde mai exportase câteva femei. Mi-a scris, iarăşi cu propuneri şi proiecte, pe cât de mincinoase, pe atât de ispititoare.

*

Dar acolo, în India de Vest, a găsit Liga Apărării Femeii, organizaţie internaţională, care i-a descoperit îndeletnicirile şi care l-a dat pe mâna justiţiei. Judecătorii l-au condamnat la 2 luni de închisoare, neştiind, desigur, că au de-a face cu un recidivist şi au un monstru, care ar fi meritat temniţă grea.

– Nu i-am mai răspuns. Prăpădită de boală şi lipsită de orice sprijin material, m-am întors la Cernăuţi, unde îmi petrecusem cei mai frumoşi ani ai vieţii. Eram umbra Nehamei de altădată, pe care nu o mai cunoştea nimeni şi care nu izbutea să obţină decât mila câtorva femei, şi acelea destul de generoase să rupă din pâinea pe care nu o aveau în toate zilele.

*

– Este adevărat, Nehama, că, 1a Constantinopol, Alexandria şi Cairo, sunt multe fete din România, în special din Bucovina?

– Multe. În orice caz, destule ca să confirme ceea ce s-a spus, că bandele de traficanţi de femei fac un export regulat.

– Dar autorităţile de acolo nu împiedică importul unei asemenea mărfi?

*

– Autorităţile de acolo fac toate eforturile ca să împiedice un asemenea trafic. Dar traficanţii sunt atât de abili, încât, de cele mai multe ori, izbutesc să scape şi celui mai vigilent dintre poliţişti. Nici chiar poliţiile care au secţiuni speciale, anume însărcinate cu paza şi supravegherea traficanţilor de carne vie, nu izbutesc, decât cu multă anevoie, să descopere cuiburile de bandiţi. De pildă, poliţia engleză este atât de bine organizată, încât poate împrumuta şi altor state regimente întregi de oameni bine pregătiţi. Şi totuşi, în această materie, nu izbutesc să stârpească bandele de neguţători de femei. La Cairo, am cunoscut o englezoaică, Dolly, care-mi spunea că cea mai mare şi mai primejdioasă bandă de traficanţi de carne vie îşi are sediul la Londra. Membrii bandei, care operează în toată Europa şi America de Sud, dispun de o organizaţie de necrezut. Ei folosesc mijloace atât de diferite, încât, nici până astăzi, brigada poliţiei londoneze n-a izbutit să dea de urma sediului central. Dolly mi-a povestit păţania câtorva prietene, amăgite ca şi mine de agenţii bandei, într-un orăşel din Anglia de Sud. Una, izbutind să scape din ghearele bandiţilor, s-a pus în serviciul poliţiei secrete, dar un agent al asociaţiei de traficanţi a ucis-o, la Buenos-Aires, unde izbutise să-şi reia o viaţă onorabilă, căsătorindu-se cu un fermier american.

*

– Aşadar, nici atunci când izbutesc să se elibereze din mâinile acestor traficanţi, victimele nu scapă.

– Nu, câtă vreme ele deţin vreun fel de secret al asociaţiilor.

*

VARIETEUL CU ARTISTELE FANTOMĂ. Seara următoare, aveam un nou preţios colaborator: Dudu Chioru, care-mi făgăduise tot sprijinul. Ne-am întâlnit într-o stradă sărăcăcioasă din Ghetto-ul Cernăuţilor. Am aşteptat mai bine de jumătate de ceas. Dudu s-a scuzat, spunându-mi că a încercat să-mi facă o surpriză şi să-mi prezinte o altă victimă a traficanţilor de carne vie, de curând eliberată din ghearele lor.

– Este o fată, victimă a aceluiaşi Dorcu Goldstein, care a izbutit, după doi ani de suferinţe, să scape din ghearele bandiţilor şi să se repatrieze. Este lucrătoare la o curăţătorie de nuci. V-ar putea povesti lucruri şi mai interesante decât Nehama. Dar, din nefericire, am aşteptat-o degeaba. Şi la părinţii ei, care locuiesc în fosta casă a clubului comunist, este imposibil de mers. Bătrânii o feresc, cu drept cuvânt, de orice împrejurare, care i-ar mai putea aminti de Dorcu, banditul.

*

Bodek, aşa se numeşte fata, a fost exportată, la 11 aprilie 1930, şi s-a înapoiat în ţară, acum, câteva luni. Îngrozită de cele ce a văzut, după peripeţii aproape de necrezut, a izbutit, cu chiu, cu vai, să se înapoieze în ţară. Astăzi, îşi agoniseşte pâinea cinstit, muncind, cu restul de sănătate ce i-a mai rămas.

Dudu Chioru, pentru promptitudinea cu care se ţinuse de cuvânt, îmi câştigă încrederea. L-am invitat la o gustare, la „Viaţă lungă”, un alt local, din acelaşi cartier al gării. Până la cârciumă, Dudu mă documentează asupra numeroşilor tipi şi tipese, amestecaţi, sub o formă sau alta, în această lume a traficanţilor de femei; asupra câtorva locuri, unde, sub forma caselor de întâlnire, vin mijlocitoare, mijlocitori şi feluriţi agenţi ai bandelor, care iscodesc şi pregătesc terenul pentru viitoarele lovituri ale şefilor, pentru moment nevăzuţi şi necunoscuţi. Iată-ne, la o masă, la „Viaţă lungă”, o cârcimă care nu trădează, cu nimic, lumea suspectă, care se perindă. Un local cu mâncări şi băuturică bune, care, într-adevăr, pot lungi viata, după cum, tot atât de uşor, o pot scurta, dacă consumatorul, indiscret, încearcă să afle din tainele celor ce frecventează cârciuma. O litră, două, trei, o saramurică de peşte proaspăt, cu ardei roşu, cârnăciori la grătar, murături, şi Dudu, colaboratorul meu de dată recentă, îşi desface sacul cunoştinţelor sale, pe cât de numeroase, pe atât de interesante.

*

– Spune-mi, Dudule, ai auzit de un varieteu, în Cernăuţi, din care „artistele” dispăreau ca prin farmec? Un fel de artiste-fantome…

– Desigur. Varieteul „Paraguai”, din strada Poincaré. N-aş putea şti cine anume opera. Ceea ce ştiu sigur, după cum ştie şi poliţia cernăuţeană, este faptul că artistele varieteului, după debut, în scurtă vreme, dispăreau fără urmă. Calea varieteului era, dintre toate, cea mai lesnicioasă pentru ademenirea naivelor. Agenţii bandelor din Cernăuţi recrutau fete din Ardeal, Bucovina şi Basarabia, uneori şi din vechiul regat şi chiar din Ungaria (Budapesta), cărora le ofereau „angajamente” gras plătite. Şi, sub forma altor angajamente, princiar plătite, fetele luau calea Americii, pentru a nimeri în casele de prostituţie din Buenos-Aires, Tapico, Mexico sau alte centre americane. Asemenea agenţi sunt, uneori, pretinşi artişti, care joacă în diferite trupe, dar a căror principală îndeletnicire este ademenirea fetelor pentru scenă. Astfel, cazierele poliţiilor cunosc pe un oarecare Miky, zis Sibaris, care a operat la Galaţi, şi, mai apoi, la Cernăuţi… Alteori agenţii sunt garderobieri sau chelneri, în varieteurile care se pretează la „opera” traficanţilor. Chiar astăzi cunosc un garderobier, la un varieteu din Cernăuţi, îndeajuns de suspect, care se ocupă cu asemenea plasamente. „Paraguai” era cunoscut pentru dispariţiile misterioase ale artistelor şi, dacă nimeni nu a putut da de urma lor, explicaţia nu poate fi decât aceea că drumul exportului nu a mers prin Constanţa, ca de obicei, ci prin contrabandă, prin alte puncte de graniţă, mai puţin supravegheate.

*

– Îmi amintesc că cel care mi-a vorbit, întâia oară, despre artistele-fantome din Cernăuţi mi-a pomenit şi de unul, Chussil. Nu-mi amintesc care anume din familia lor. Ştiu sigur însă că era vorba de unul, a cărui pretinsă soţie se găsea în Uruguai şi căreia îi procura „artiste” din România. Lupanarele Uruguai-ului plătesc cam 15-20.000 lei, de fiecare fată…

Dudu încruntă din sprâncene, concentrându-şi gândurile şi încercă să-şi amintească de asemenea detalii. Apoi îmi răspunse:

– Îmi amintesc. În 1931, s-a înapoiat din Uruguai, din casele de toleranţă exploatate de complicea unui asemenea Chussil, o fată, cu numele Frida. Aceasta a povestit cele văzute acolo. Dar, pe câte ştiu, victima, scăpând din mâna acestei bande, a căzut în ghearele alteia, care a expediat-o în Orient. Frida nu mai călătorea ca victimă, ci ca preţioasă auxiliară a traficului internaţional: însoţea victimele, „artistele”, care se trezeau la realitate de-abia după ce cunoşteau viaţa lupanarelor.

*

– Poate că antreprenorul „Paraguai-ului” de la Cernăuţi era Max, vestitul traficant de femei?

– Se prea poate. Max avea bandă cunoscută. Nu ştiu, însă, dacă baza de operaţii îi era acest varieteu. Ştiu, însă, că, acum cinci ani, a fost implicat într-o afacere scandaloasă, în care a jucat un rol destul de important: o fată din Cernăuţi, anume Peppi David, vândută de propriii ei părinţi unei case din Cairo, prin intermediul acestui om. Fata a plecat, crezând că este angajată la o fabrică de tricotaje din Egipt. Avea un angajament în lire egiptene, lire aur, o sumă fabuloasă, pe care, bineînţeles, nu a mai primit-o niciodată (Nicolae Ţic, în Ilustraţiunea română, Anul VI, nr. 3, 10 ianuarie 1934, pp. 6, 7).

Neguțătorii de femei din Bucovina (IV)

Aspect din Cernăuți, sediul celor mai mari traficanți de carne vie

*

Eram peste măsură de obosit. În urechi îmi mai suna cântecul arăpesc din speluncă. Iar pe dinaintea ochilor defilau, rând pe rând, tipii pe care-i văzusem la mese. În întunericul nopții, vedeam umbra lui Ceauș, și el negustor de femei, înfigând cuțitul în pieptul lui Rudco, cine știe pentru ce neînțelegere… profesională. Pornirăm spre casă. În drum, unul dintre prieteni se opri în gangul unui mic „Hotel”, unul dintre acele mizerabile „localuri de întâlnire” ale femeilor pierdute, cu care sunt presărate mai toate cartierele din preajma gării. Făcuse o descoperire. În gangul întunecos al hotelului, o femeie, mai mult un cadavru, dormea pe pietre. La lumina lanternei de buzunar, Morusia își recunoscu prietena:

*

– Hilma, o nenorocită, victimă a acelorași oameni. S-a înapoiat și ea din Alexandria, anul trecut. Dar s-a îmbolnăvit într-atât, încât astăzi nu-și mai poate câștiga o pâine. N-are nici casă, nici masă. Trăiește doar din cerșit.

– O cunoști de mult?

– De mult. De pe vremea când era o simplă, dar cinstită lucrătoare de fabrică. O fată orfană, pe care bandiții au scos-o din minți. Unul a luat-o „în căsătorie”, așa cum știu ei să ia victimele de neveste. Altul i-a făgăduit un serviciu pe vapor, plătit „în lire aur”. După ce ai căzut în ghearele lor, soarta îți era definitiv pecetluită…

– Dar aceste victime pentru ce nu spun și nu se plâng autorităților?

*

– La ce bun! Este atât de greu de nimicit păienjenișul acestor bandiți și, mai ales, atât de greu de dovedit crimele pe care le săvârșesc, încât cele mai multe preferă să se stingă în taină. Totuși, unele ar vrea să vorbească și să se spovedească, cel puțin pentru celelalte fete, care ar trebui să cunoască procedeele acestor oameni și tragedia mirajului, pe care-l înfățișează traficanții de femei…

– Cunoști vreuna?

– Destule. Este, însă, una, a cărei viață este, într-adevăr, un roman dintre cele mai zguduitoare. O femeie vândută de propriul ei soț, pe vremuri traficant de femei, astăzi multimilionar. Și acest multimilionar, după ce a stors ultima vlagă din această nenorocită femeie, astăzi grav bolnavă, o lasă să moară, de foame și frig, pe străzile Cernăuților… Pare de necrezut. Dar așa este. Se numește Nehama Gross.

– Ai vrea să mi-o arăți?

– Ți-aș arăta-o. Dar, de câteva zile, n-am mai văzut-o. Poate că a și murit. Mai zilele trecute, nu se mai putea mișca: zăcea pe trotuar, uite, colo…

*

„Lăptăria vegetariană”, în fața căreia am găsit-o pe Nehama, bolnavă și înghețată de frig, pe marginea trotuarului

SPOVEDANIA NEHAMEI. A doua zi, am făcut adevărate investigații detective. Cei mai mulți se fereau să-mi dea vreun fel de concurs, de teama acestor bandiți, care, deși și-au întrerupt, în aparență, activitatea, lucrează intens. Ei pedepsesc, uneori, chiar cu moartea pe cei care le stau împotrivă și, de aceea, chiar și cei care ar putea aduce unele contribuții cercetărilor mele, se feresc de un amestec în asemenea chestiuni… Totuși, după o zi de cercetări, ajung pe pistă. Singur, într-o tavernă din marginea orașului, prefăcându-mă că mă interesez de un prieten, care are nevoie de asemenea „marfă”, izbutesc să capăt informații. Mijlocitorii sunt abili. Mai întâi, îmi arată o completă neîncredere, susținând că poliția este prea vigilentă; apoi, încet-încet, se dau pe brazdă. Mai de dragul unei „afaceri”, pe care i-ar putea-o prezenta „șefului”, al cărui nume zadarnic încerc să-l aflu, mai de dragul băuturii, pe care le-o ofer din belșug, tipii, atât de tenebroși prin înfățișarea și prin îndeletnicirile lor, încep să se spovedească. Mai toți sunt vechi pușcăriași. Cel mai tânăr, mai novice, este un băiețandru, cu urechea dreaptă tăiată, care are numai patru condamnări. Este, după cum spunea unul dintre informatori, o „râmă, cu care prind pești mărunți”, la periferie, în parcuri sau grădini publice. Face pe ambulantul, când fotograf „a la minut”, când vânzător de cărți poștale. Așa chipeș și oarecum elegant, agață cu ușurință fete naive, cărora le propune flirt, dragoste și… căsătorie.

*

De la acești oameni, pe care, pentru motive lesne de înțeles, nu i-am mai putut vedea, am căpătat o sumă de lămuriri de preț, printre care, destăinuirile senzaționale ale vieții Nehamei Gross, care, cum îmi spunea unul dintre mijlocitori, posedă și acte. În căutarea Nehamei, am răscolit mai toate cartierele din preajma gării Cernăuți. Așa am petrecut aproape o zi întreagă, cunoscând tot ceea ce are acest oraș mai putred, o lume abjectă, îngrozitoare, în care am regăsit atâtea personagii de foileton senzațional; o lume care dospește, la întuneric, desfrâul, viciul, crima; o lume obscură, în care se strecoară „profesioniști” ceva mai nobili, traficanții de femei, cu întregul lor instrumentar omenesc: agenți, complici, misiți, „eclereuri”, informatori, exportatori etc.

*

Înnoptase. Cu capul încă buimac de cele văzute într-o singură zi și pe care, desigur, nu le-aș fi putut vedea într-o întreagă viață de om, colind strada care duce, de la gară, peste poalele dealului, în centru. Pe această stradă se găsește o „Lăptărie vegetariană”, unde, până la ore târzii, se încălzesc, la samovar, „păsările de noapte”, rebegite de frig și de foame. În fața lăptăriei, zăresc, la un moment dat, o femeie căzută în stradă. Încerc s-o ridic. Femeia nu se poate ține pe picioare. Tremură, geme; așa cum ține ochii închiși, pare a se fi trezit dintr-un leșin. Are fața palidă, cadavreică. Cu ajutorul unui trecător, izbutesc s-o introduc în lăptărie, unde este cald. Patronul, un om cumsecade, clatină din cap:

– Cine este această femeie?, întreb.

– Este Nehama, sărmana Nehama…

*

Victima, la un pahar cu ceai, aproape înghețată de frig, în „Lăptăria vegetariană”.

Un coniac, două, un ceai, și femeia, încetul cu încetul, își reveni. Ridică ochii mari, întrebători, privi de jur-împrejur, apoi, cu glasul aproape stins, spuse:

– Ce mi s-a întâmplat? Mi s-a făcut rău? Nu cred. Sunt bolnavă și nemâncată de două zile. Mă dor picioarele, ochii, mâinile, șira spinării. Nu mă primește nimeni. Sunt un câine, bătut de oameni și de Dumnezeu.

– De ce nu intri în spital?

– Dar care spital m-ar primi?

– De ce nu încerci?

– Am încercat. Am fost într-un spital. M-au tratat mai rău ca pe o vită. Apoi m-au alungat.

*

Femeia își rezemă, apoi, capul de peretele afumat al lăptăriei. Închise ochii și două șiroaie de lacrimi brăzdară fața suptă de boală. Avusei un moment de emoție. Nehama era tocmai victima traficanților de femei pe care o căutam, victima care posedă documente senzaționale și al cărei soț, fost pușcăriaș la Constantinopol, este astăzi multimilionar. Omul a uitat, astăzi, de vechea lui profesiune și, odată cu aceasta, de unica lui soție, pe care a vândut-o, acum câțiva ani, caselor de toleranță din Orient. Iată-mă, în sfârșit, lângă femeia care-mi va putea povesti, fără teamă, un caz extraordinar din viața traficanților de femei: propria ei viață. Patronul îmi șopti, la ureche, câteva amănunte despre această nefericită victimă a acestor bandiți:

Nehama Gross, așa cum a fost înainte de a fi vândută caselor de toleranță din Orient de propriul ei soț

*

– O femeie, a cărei viață, ca un exemplu pentru toate celelalte, merită să fie povestită.

– Dar cine o îngrijește?

– Nimeni. N-are nici casă, nici masă. Femeile de stradă îi oferă, când pot și ele, câte un ceai, câte un codru de pâine. Dar acum este atât de boanavă, încât nu se mai poate ține pe picioare.

*

În semiîntunericul „Lăptăriei vegetariene”, umbre de femei, ridicol înzorzonate, defilează prin fața Nehamei. Umbrele se apropie, cu sfială, o privesc compătimitor și se depărtează, bolborosind cuvinte neînțelese. Una singură, cu capul ca o sorcovă, îi adresează câteva cuvinte de îmbărbătare, apoi pleacă, spunând:

– Iată ce a ajuns nevasta milionarului care și-a vândut pe cele douăzeci și șapte de neveste… Și bestia nu se învrednicește să-i dea o bucată de pâine, după ce femeia i-a dat tot ceea ce a putut caștiga din vânzarea trupului…

*

Nehama făcu ochii mari. Apoi, încordându-și puterile, încercă să se ridice. Căzu, însă, ca o bucată de plumb, pe scaunul pe care o așezasem cu atâta greutate.

– Iertați-mă, dar nu mă mai pot mișca…

*

Femeia cu cap de sorcovă încercă s-o consoleze:

– Lasă, Nehama! Dacă nu s-a găsit încă pedeapsă pentru fărădelegile bărbatului tău, nici om care să i-o dea, este, colo, sus, un Dumnezeu, care nu lasă nerăsplătite asemenea fapte.

Nehama Gross, o victimă a traficanților de femei, după o ultimă fotografie

*

Nehama o privi lung și oftă:

– M-aș mulțumi și cu un pat de spital, care să-mi aline suferințele. Numai eu știu ce sufăr. Nu-mi trebuie nici casă, nici masă, nu-mi trebuie nimic, decât un adăpost în spital…

– Este adevarat că ești soția legitimă a lui M. Gross?

– Da.

– El te-a vândut caselor de prostituție din Constantinopol, Alexandria și Cairo?

– Da.

– Și cum ai putut consimți la un asemenea act, câtă vreme erai soția lui?

– Dacă aveți timp, vă voi spune îndată. Dar cu îngăduință, pentru că sunt suferindă…

*

Incă un pahar cu ceai reconfortă femeia, care, încet-încet, își recăpătă înfățișarea omenească.

– M-am născut în Odesa, din părinți evrei. Eram o fată săracă, dar cinstită. Visam și eu, ca oricare alta, un bărbat, cu care să muncesc și să-mi croiesc un drum în viață… Acum, 11 ani, am cunoscut pe acest Gross, pe atunci vânzător la un fructar, în Cernăuți. Nu-i cunoșteam nici intențiile, nici adevărata meserie. Mi-a vorbit atât de frumos și de convingător despre fericirea pe care mi-o pregătește, încât am consimțit să-i fiu soție. Nu știu ce putere ascunsă poseda acești bandiți, acești monștri cu chip de om, de-a ademeni și nenoroci fetele. Ceea ce știu sigur e că Gross o posedă în cel mai înalt grad și că eu nu sunt prima lui victimă.

*

– Știai, când te-ai măritat, ceva din îndeletnicirile lui?

– Cum să știu! Dacă aș fi știut, nu m-aș fi nenorocit, pentru totdeauna, și n-aș fi suferit ceea ce am îndurat atâția ani.

– Mi s-a spus că soțul tău era cunoscut hoț de ocazie și negustor de carne vie.

*

Documente senzationale: borderourile cu care Nehama a trimis bani soțului, din exploatarea sa, bani cu care l-a întreținut, pe urma criminalei vânzări. Printre documente, și actul de căsătorie al Nehamei cu acest traficant de femei, Gross.

– Pe atunci, nu știam nimic. În urmă, la Constantinopol, a suferit o condamnare. Din vremea aceea, posed o fotografie, în dosul căreia mi-a scris câteva rânduri: „amintire din ziua când am ieșit din arest, soțul tău, M. Gross”… Soțul meu… Da, era soțul meu și eu îl întrețineam cu tot ceea ce câștigam în casa de toleranță în care mă plasase…

– Dar nu mi-ai spus cum ai ajuns să te vinzi…

– Vă spun imediat. Am trăit, patru luni, după căsătorie, așa cum nu visasem niciodată. Eram în al nouălea cer și credeam că, într-adevăr, soțul meu era singurul om care îmi dăruia toată fericirea, pe care o putea visa o fată. Mi-a vorbit de proiecte mărețe, de milioanele pe care trebuia să le câștigăm în niște afaceri și despre nevoia de a pleca peste graniță, pentru a lucra cu o societate engleză, care avea nevoie de serviciile lui. Eram orbită până într-atât, încât n-am putut judeca un lucru destul de simplu: că un vânzător de fructe nu este atât de indispensabil unei întreprinderi străine; iar paradisul milioanelor nu vine tocmai atât de ușor, numai pentru motivul că eu îi eram soție. Totuși, poveștile lui mă ademeniră într-atât, încât mă hotărâi să-l urmez „pe calea fericirii”. Am plecat la Constantinopol. Din primele zile, banditul știu să mă deprindă cu o nouă situație: englezii lui imaginari plecaseră; de lucru nu găsea, iar puținii bani, cu care plecaserăm, se isprăviseră curând de tot. Atunci am intrat în rândul unor „prieteni”, care încercară să ne ajute. „Prietenii” nu erau decât complici și plasatori de femei în casele de toleranță. Sub motivul că pleacă după lucru, mă lăsă în grija „prietenilor”, timp de câteva săptămâni. În acest interval, „prietenii” îmi propuseră „angajamente” în hoteluri și varieteuri, unde „voi caștiga princiar”. Am rezistat, răbdând de foame zile întregi, până ce, într-o zi, primii să fiu casieriță într-un asemenea local. Nu mai e nevoie să vă spun ce am gasit, în loc de serviciu (Nicolae Țic, în Ilustraţiunea română, Anul VI, nr. 2, 3 ianuarie 1934, pp. 6, 7).

Neguţătorii de femei din Bucovina (III)

Poliţiştii (comisarii Tiron şi Popovici) şi ziaristul Ionel Teodorescu, cu care am făcut câteva razii.

*

Convorbirea reveni asupra tâmplarului şef de bandă, cunoscut de toate poliţiile europene. Prietenul meu, care-i cunoştea atât de bine trecutul, reluă şirul povestirii:

– Oricare poliţist, ca şi oricare cernăuţean, la curent cu asemenea chestiuni, îţi va putea spune, cu uşurinţă, numete acestui îndrăzneţ traficatt, şef de bandă. Este un oarecare Chussil, zis Summer, recte Singher Mottel Mortche. Prin numărul mare de afaceri, cât şi prin îndrăzneala sa, şi-a asigurat, de mult, o tristă celebritate. Dar mai interesant decât şeful, care nu operrează direct, ci numai prin complici, este un tovarăş al său, un oarecare Sumker, care a dat destut de lucru poliţiei noastre. Acesta era „Directorul” care angaja personalul necesar ademenirii victimelor, precum şi agenţii care le exportau. El angajase pe un anume Katz, care a şi fost prins, pe când procura „marfa”: câteva fete neştiutoare de nenarocirea ce se pregătise cu atâta dibăcie.

*

– Şi ce majloace de ademenire foloseau aceşti bandiţi?

– Foarte diferite. Principalul mijloc, căsătoria. Se căsătoreau religios, după ritul mozaic; apoi „nevestele”, în loc de voiaj de nuntă, nimereau pe vapoarele care debarcau victimele pe coasta Americii de Sud. De acolo, drumul duce, de-a dreptul, în casele de toleranţă, de unde nimeni şi nimic nu le mai poate scoate. Alteori, dacă acest mijloc nu era suficient de convingător, victimele primeau bani şi bijuteriii, pe care bandiţii aveau grijă, bine înţeles, să le smulgă, îndată ce victimele treceau graniţa. Agenţii acestor bande ştiu, şi astăzi, să exploateze, cu destulă îndemânare, naivitatea sau slăbiciunile nefericitelor fete, care se încred în asemenea oameni. Dar „tehnica operatorie” a acestor traficanţi este cu mult mai complicată şi mai diabolică. Ei sunt în legătură cu anumite agenţii de vapoare şi cu falsificatori, care procură victimelor acte false.

*

– Se cunosc asemea cazuri?

– Câte vrei. Un asemenea caz a făcut, nu de mult, senzaţie . Este proaspăt încă în amintirea noastră cazul celor două fete, Margareta Serafinovici şi Josefina Rodici, cărora autorităţile din Buenos Aires le-au refuzat intrarea, pentru că amândouă posedau acte româneşti false. Fetele au foot re-exportate şi amândouă au revenit la Cernăuţi. Cea dintâi se găseşte, şi astăzi, în oraşul nostru, şi ar putea povesti acel nenorocit drum spre America, pe care desigur că nu l-ar mai face niciodată, în asemenea împrejurări. Cealaltă, Josephine Rodici, după câtva timp şi-a procurat acte şi, astfel, a plecat din nou.

*

Chussil, „regele”, după o veche fotografie

– Probabil că între complici se găseau şi agenţii de vapoare.

– Nu atât agenţii, cât agenţi, oameni fără scrupule, care beneficiau de numele sau adăpostul unei firme. Agenţii de categoria acestora, cu toată supravegherea poliţiei, izbuteau să săvârşească toate fărădelegile.

*

În timpul povestirii, spelunca se umplu de clienţi. Mai mulţi clienţi de ai poliţiei, decât cetăţeni onorabili. Unul, cu înfăţişare de apaş, era un vechi spărgător, eliberat de la ,,,pansion”. Alţi doi erau cunoscuţi pungaşi de buzunare. Nici „sexul slab” nu era mai rău reprezentat. Lîngă Morusia se aşeză o tipesă, probabil o confidentă, care-i şopti ceva la ureche; apoi se aşeză la una din mesele în jurul cărora piroteau câţiva muşterii, deopotrivă de suspecţi.

– Cum înţeleg, aici, la „Piticul”, este un loc de întâlnireal acestei „lumi bune”, de care trebuie să aibă mereu grijă agenţii poliţiei…

– Precum vezi…

*

O armonică începu să cânte, spre bucuria mesenilor, o arie apăşească. De la o masă veciă, un client, care ne filase tot timpul, încercă să intre în vorbă: un tip destul de suspect, care avea buza superioară despicată în două. În scurtă vreme, clientul şi prietenii săi erau invitaţii mei, la masa noastră, gustând din vinut ales, pe care îl comandasem. Când atmosfera se încinse, vinul îşi făcu efectul binefăcător: limbile începură să se dezlege, încet-încet, până ce unul dintre invitaţi, cel cu buza tăiată, începu spovedania. Omul povesti cum, pornind, într-o zi, de la o ocupaţie onorabilă, a ajuns în mijlocul răufăcătorilor şi cum, urmând toate scările mizeriei, trecând prin închisori, a ajuns, în cele din urmă, să se vindece pentru multă vreme. Această interesantă carte de vizită îmi folosi, mai târziu, să pot afla amănunte, în legătură cu reportajul meu. Comeseanul trăise doar în această lume suspectă, vreme îndelungată; cunoscuse atâţia maeştri, auzise atâtea isprăvi misterioase şi era, de bună seamă, la curent cu destule taine profesionale. Când omul cu buza despicată înghiţi a patra sticlă, limba i se dezlegă de-a binelea. Atunci putui afla un buletin sigur asupra mersului acestui trafic de carne vie.

*

– Este adevărat, în Cernăuţi se făceau mari afaceri. Traticanţii câştigau averi nebănuite. Aci era motorul întregului comerţ, şi pentru „casele” din ţară, şi pentru export… De vreun an şi jumătate, comerţul acesta a stagnat. Principalii negustori de femei, cu relaţii peste graniţă, au plecat în America, Constantinopol, Cairo, Alexandria. Au mai încercat, ici şi colo, afaceri, dar cu mai multă teamă. Au mai dispărut şi din agenţii de vapoare, şi din complici. În schimb, au rămas cei pentru traficul intern.

– Sunt mulţi?

– Destui. Chiar colo, la masa din faţă, cel cu cravata roşie este un asemenea negustor de femei. Clandestin, ce e drept, şi prevăzător, dar traficant în toată legea.

– S-ar putea să-l invit la noi?

– Nici prin gând! Este un cuţitar. Cum bea un pahar mai mult, dă cu cuţitul. Este în felul lui Ceauş.

– Care Ceauş?

*

– Cel care l-a înjunghiat, acum câtva timp, tot în acest cartier, la colţul străzii, pe Rudco Vagner, un tovarăş de aceeaşi meserie. Au băut, s-au certat şi, când au ieşit în stradă, Ceauş l-a fugărit şi i-a înfipt cuţitul în piept. A murit în braţele noastre… Este crima despre care s-a scris în gazete…

– Dar despre bătrâna Roza Hirsch, asasinată, acum câteva luni, ce ştii?

– Ce să ştiu! Ceea ce ştie toată lumea. Bătrâna, de când revenise din America, era o femeie detreabă. Dar mai înainte, se ocupase cu negoţul de femei şi cu exploatarea lor în case de toleranţă. Era o femeie foarte bogată. Avea proprietăţi şi bani, aci, în Cernăuţi. Aceasta a ispitit, de altfel, pe asasini s-o omoare.

*

– Parcă, după cât îmi amintesc din gazete, printre asasini era şi un dentist.

– Da. Un tehnician-dentist. Va răspunde şi el, ca şi celălalt, Pleşca, în faţa judecătorilor.

– N-aveau nici o legătură cu negustorii de femei?

– Nu cred. De altfel, dacă ar fi fost, judecătorul de instrucţie i-ar fi identificat cu uşurinţă, pentru că, aci, în Cernăuţi, principalii traficanţi, care se mai găsesc încă nepedepsiţi, sunt cunoscuţi…

– Dar despre Mottel, „regele”, ce ştii?

*

Într-o zi…

*

Omul cu buza despicată se încruntă. Apoi, după câteva clipe, mă întrebă:

– Îl cunoşti?

– Nu.

– Atunci de unde ştii de Mottel?

– Am auzit vorbindu-se îndeajuns. L-am gasit pe fişele mele, printre oamenii condamnaţi. Este un vechi client al puşcăriei; dar, în acelaşi timp, un as al acestui trafic…

*

– Despre Mottel, un scriitor ar putea scrie un roman. Şi dacă s-ar duce, acum, în America, l-ar găsi, desigur, acolo la lucru.

– Are şi acum bandă, agenţi, complici şi case de exploatare. Cine i-a spus „regele” traficanţilor i-a spus bine. N-a apărut de multă vreme. Dar dispariţiile din ultimul timp – fete care dispar fără nici o urmă – ca şi dispariţiile din ultimii ani, rămase încă misterioase, nu pot fi decât opera lui. Lucrează cu atâta artă, încât nici cei mai iscusiţi detectivi nu-i pot da de fir…

– Totusi, de vreme ce metodele drumurile sunt cunoscute, nu este greu de împiedicat operaţia…

– Se cunoaşte că eşti străin de chestie. Poţi împiedica pe oricare, poţi lua măsuri pentru cea mai strictă supraveghere a oamenilor care îmbarcă, pe ascuns, femei la Constanţa, poţi folosi o mie de ochi de detectivi penttru oricare alt traficant, nu însă şi pentru acest şef suprem…

Nehama, una din victimele traficanţilor de carne vie, vândută de propriul ei soţ, prezentând dovada exportului şi exploatării.

*

– Pe cât mi s-a spus, tot aci, în Cernăuţi, anul trecut, autorităţile au împiedicat exportul celor trei fete, vândute pentru Buenos Aires, Gusta Schneider, Cili Schächter şi Iana Raspel.

– Am auzit şi eu. Dar nu era mâna „Şefului”. Pe cine pune mâna lui drăcească, nu mai scapă. Victima călătoreşte până departe, cu iluzia că este cea mai fericită dintre femei. Dar, când se pomeneşte în mijlocul bandei, vândută tuturor negrilor, aventurierilor, în vâltoarea acelei mizerii, pe care numai cine a pătimit-o şi a mai putut supravieţui o poate spune, femeia îşi vede cea mai groaznică moarte. Dacă a scăpat din spital sau din casa de nebuni nu-i mai rămâne decât sticla cu otravă.

*

– Ar fi interesant de ascultat spovedania unei asemenea victime.

– În Cernăuţi sunt destule. Dacă te interesează – şi acum constat că te interesează mai mult decât am putut bănui – îţi voi înlesni întrevederea cu asemenea exemplare…

– Putem găsi şi o victimă de-a „Şefului”?

*

– Nu cred. Victimele „Şefului” nu se mai întorc. Cum am mai spus, cine intră în mâma lui nu mai scapă vie. Este un om groaznic, un şarpe, care hipnotizează victimele, complicii, agenţii. Şi toată această lune este atât de vrăjită de acest om, încât, întrebaţi de un judecător, ar mărturisi, în plină inconştienţă, că şeful… este cel mai bun dintre oameni. De altfel, eu cred – şi am pretenţia de a cunoaşte destul de bine lucrurile – că pe această putere hipnotică se bazează aceşti oameni rafinaţi, înzestraţi cu acea supra-inteligenşă, caracteristică geniului rău.

*

Se făcuse târziu. Muzica încetase, muşteriii, care consumaseră o însemnată cantitate de vin, dispăruseră ca prin farmec; o caracteristică a acestor suspecţi: apar şi dispar ca umbrele. Singură, la sobă, Morusia, „decana”, îşi mai prelungea somnul. la invitaţia destul de puţin discrtă a patronului, femeia se sculă, îşi frecă ohii împăienjeniţi şi se apropie, cu destulă îndrăzneală, de masa noastră.

– V-aş cere o cafea…

*

Morusia se intercală şi ea în conversaţia noastră, care făgăduia să fie din ce în ce mai interesantă. Omul cu buza despicată crezu necesar să-i adreseze un compliment grosolan:

– Uite una, pe care traficanţii de femei n-ar exporta-o nici pentru un vapor cu aur…

Morusia îl privi chiorâş, apăşeşte, apoi îi dădu replica:

– Poate că mă socoteşti gâscă. De unde ştii că nu ar vrea? Poate că nu îndrăznesc. Ştiu eu ce pâine este aia din America…

– Dar de unde ştii?

*

O stradă din Cernăuţi, care a dat de lucru urmăritorilor traficanţilor de carne vie.

*

– Hehei! E destul de neagră şi de mizerabilă pâinea pe care o mâncăm noi; dar pâinea lor este şi mai amară. Dacă fetele care visează paradisul din Orient sau din America ar vedea ceea ce am văzut eu, pe trotuarele Cernăuţilor, n-ar mai îndrăzni să iasă din casă. A fost una, care s-a întors din Tampico, din Cuba. A plcat „măritată”, cum se mărită mai toate fetele care iau drumul Americii. S-a întors, după câţiva ani, o umbră de om, roasă de boli şi fără o cămaşă pe ea. O mâncau viermii, pe un maidan. Nici cel mai cumplit păcat nu putea fi ispăşit astfel de o făptură omenească. A murit cu mult mai rău decât un câine, uitat şi părăsit de toată lumea…

Morusia îşi scutură capul, ca trezită dintr-un vis rău.

– Dar, în definitiv, ce vă interesează asemenea lucruri? Mizerii omeneşti neştiute. Câte nu le tăinuieşte pămâtul, care, la urma urmei, ne înghite pe toţi…

Un pretins hotel la Cernăuţi, în realitate speluncă şi primejdioasă „casă de întâlnire”, care ascunde cea mai zguduitoare mizerie omenească cu putinţă.

*

Patronul, omul acela mărunţel, cu ochii şireţi, asculta şi privea cu regret la masa noastră, care nu mai consuma nimic. Ajunseserăm cu toţii la saturaţie. Şi, pe când îşi plimba regretul printre muşteriii care nu mai cereau nimic, şi când ceasornicul, care arăta o oră mai mult decât târzie, doi oameni, cu feţele întunecate, îşi făcură apariţia. Morusia şi omul cu buza despicată îi făcură semne, ca şi când s-ar fi înţeles din ochi asupra prezenţei celor doi noi mulşterii… Apoi, femeia continuă, în şoaptă:

– Iată doi oameni detreabă! Unul a ieşit din închisoare şi altul intră, peste câteva zile. Cine ştie ce-au „operat”, acum!

*

Întârziaţtii ne priviră cu destulă precauţie, apoi, când se convinseră că prezenţa noastră nu implica nici un pericol, se aşezară la masă. Omul cu buză tăiată încercă să intre în vorbă cu unul din cei doi muşterii. Dar tipul cu înfăţişarea străină îi adresă un cuvânt răutăcios, mai mult o provocare. Patronul, înţelegând situaţia, ne prezentă nota de plată şi, cât ai clipi din ochi, plecarăm, în cea mai mare grabă. Femeia se scuză, ca şi cum ar fi avut vreo vină.

*

– Nu făcea, pentru dumneavoastră, să vă expuneţi la vreun scandal. Erau gata. I-aţi văzut. I-a indispus prezenţa dumneavoastră. Şi nu era exclus să se răzbune, aruncându-vă vreun cuţit.

– Erau cuţitari?

– Ceva mai periculoşi decât aceştia.

– Atunci, criminali.

– În orice caz, oameni care n-au frică de nimic… Unul este fostul tovarăş al omului cu o singură mână, de care s-a folosit, multă vreme, „regele” traficanţilor de femei, omul misterios, care apărea şi dispărea ca o fantomă…

*

– Aşadar, a existat omul cu o singură mână, despre care se spune că era cel mai primejdios complice al bandei.

– Nu numai că a existat, dar l-am cunoscut cu toţii. L-a cunosout şi poliţia. Dar era argint viu. Despre acest om se spune că, pe lângă meşteşugul de a ademeni fete, prin toate mijloacele, avea şi pe acela de a le teroriza în aşa chip, încât niciuna nu îndrăznea să sufle vreun cuvânt, până ce nu părăsea graniţa… El era omul de legătură cu agenţii străini, poate tot el este acel primejdios traficant „Gersl”, pe care-l urmăresc, astăzi, poliţiile străine… Se travestea în felurite chipuri, când cerşetor, când domn elegant, când invalid decorat, când birjar, când logodnic de meserie. Întocmai ca în filmele senzaţionale de cinematograf. Eu cred că, în indeplinirea poruncilor pe care i le dădea şeful, nu se da în lături de la nimic. Elena Marinescu, răpită, acum 7-8 ani, se crede că a fost omorâtă, pentru că fata, descoperind operaţiunile întregii bande şi unele secrete, ce nu trebuiau ştiute de nimeni, în afară de invalidul misterios, a încercat să scape din ghearele lor. Elena, în aceste împrejurări, nu mai era o „marfă” oarecare, pe care se putea pretinde un preţ, pe atunci destul de bun, pentru că era fată frumoasă şi onorabilă, ci un pericol pentru întreaga bandă, deopotriv de primejdioasă la noi, ca şi în fundurile Orientului sau ale Americii. Acei care cunosc, mai de aproape, operaţiunile traficanţilor cred că Elena Marinescu a fost omorâtă. De altfel, nici până astăzi, cu toate cercetările, nimeni n-a putut afla nimic despre soarta ei (Nicolae Țic, în Ilustraţiunea română, Anul VI, nr. 1, 1 ianuarie 1934, pp. 6-8).