ANECDOTE ISTORICE | Dragusanul.ro - Part 13

„Cu sărăntocii ăștia vreți să ne unim noi?”

Hora Unirii, la Cernăuți

Hora Unirii, la Cernăuți

*

În primăvara anului 1912, o delegație de studenți gimnaziali și universitari din Cernăuți plecase spre Iași, ca să participe la un adevărat ansamblu de manifestări culturale, organizate de Nicolae Iorga. Printre profesori se aflau Ion Grămadă, cel ce s-a jertfit pentru Neam și Țară, la Cireșoaia, în 22 august 1917, și Dimitrie Marmeliuc, rănit la Mărășești și decorat de însuși Regele României, în primăvara aceluiași an, dar și autor, alături de Iancu Nistor, al Proclamației Unirii din 28 noiembrie 1918. Trecând, de la Ițcani, la Burdujeni, tinerii bucovineni s-au entuziasmat de frumusețea gării din Regat, construită și iluminată tot de austrieci, apoi au privit contrariați lina desfășurare a satelor moldoveneși: Plopenii, cu bordeie, fără anexe gospodărești, pierdute printre pâlcuri singuratice de pomi neroditori, Vereștii… La Verești, un gimnazist naiv, care nu și-a mai putut răbda sufletului, l-a întrebat pe Ion Grămadă:

*

– Cu sărăntocii ăștia vreți să ne unim noi, domnule profesor?

– Da, a răspuns neguros Grămadă, pentru ca, împreună cu frații noștri ardeleni, să-l ajutăm pe domnul Iorga să facă o țară mare și bogată pentru Neamul Românesc…

*

Studenții au râs pe sub tuleie și mustăți de naivitatea profesorului lor, care nu pricepea și pace că „noi, românii austrieci” suntem aristocrația românismului, care nu are nimic în comun cu „regățenii”.

*

Militariștii austrieci stabiliseră începerea războiului continental pentru primăvara anului 1914, dar cu Regatul României, nu cu Serbia drept țap ispășitor. Tocmai tocmiseră doi aventurieri basarabeni, pe Ilie Cătărău și pe Andrei Kirilow, care lucrau și pentru ruși, să comită o serie de atentate cu bombă, care să revolte opinia publică maghiară și austriacă. În septembrie 1913, Cătărău aruncase în aer statuia regelui Arpad de pe Tâmpa (și ce aflux de turiști maghiari din întreaga lume am fi avut astăzi, dacă n-o făcea!), iar în 10/23 februarie 1914, împreună cu Kirilow, Palatul Episcopiei de Hajdudorog, din Debrecen, cu o bombă trimisă din Cernăuți, prin poștă, după ce se cazaseră la hotelul „Imperial”, folosindu-se de pașapoartele ieșenilor Silviu Mandașescu, artist plastic, și Tudor Avram, negustor. Bomba a ucis cinci oameni, inclusiv pe vicarul  Jaczkovics, bucovinean de origine, dar care trecuse de la ortodoxie la uniatism și, tocmai de aceea, la vestea morții lui, media bisericească ortodoxă triumfa satisfăcută, iritând și mai tare opinia publică maghiară, care, pe bună dreptate, se rostea mediatic: „Cine au trimis maşina infernală şi cui i-au trimis-o? Românii au trimis-o şi au trimis-o episcopului ungur!… Psihologia maselor instigate, când aceste mase sunt slave (!), are trei grade: cel dintâi e cuvântul rostit în biserică şi acest cuvânt se propagă în aburii de rachiu ai crâşmei; al doilea e acel al măciucii, al pietrei şi al cuţitului – faţă în faţă; al treilea e maşina infernală, expediată cu poşta, în mod clandestin”.

*

Ilie Cătărău şi Andrei Kirilow - "Gazeta ilustrată" nr. 12/1914

Ilie Cătărău şi Andrei Kirilow – „Gazeta ilustrată” nr. 12/1914

Dacă nu ar fi fost ezitările lui  Frantz Ferdinand, care se afla în Bucovina, și dacă serviciile secrete românești nu s-ar fi mișcat cu rapiditate, identificându-i pe atentatori, călcându-le mereu pe urmă, dar cu premeditate întârzierii, ca să nu-i poată prinde și, astfel, responsabilitatea să creeze un echivoc ruso-austriac, alta ar fi fost tragica poveste a primului măcel planetar.

*

În vara anului 1914, când începe războiul, „noi, românii austrieci”, și ardeleni, și bucovineni, depunem jertfe de sânge importante pe cauza modelului de civilizație europeană, în care tocmai ne-am fost integrat. La asediul Lembergului, un proaspăt absolvent al Gimnaziului din Suceava, Zamfir Nicoară din Udești, se umple de glorie și de răni. Abia în toamna anului 1916, lângă Săcele, când inamicul poartă uniforme românești, Zamfir Nicoară și camaradul lui, Dumitru Catană, aleg, între a trage în „frații noștri, românii” și a-și săpa singuri mormintele, nepăsarea de mai târziu a Neamului Românesc, fiind executați din ordinul colonelului Pop. Român austriac, român care, împreună cu regimentul lui de români austrieci, au tras de i-au spulberat pe bieții „regățeni”, înarmați și mai sărăntoc decât viața lor de fiecare zi. Printre ei, și fostul coleg de clase gimnaziale al lui Zamfir Nicoară, Silvestru Micuțariu, care, ca și Dimitrie Marmeliuc și Alexandru Bocănețu, care au sângerat, dar au scăpat cu viață, ca să îndure prigoana patriei comuniste de mai târziu, ca și Ion Grămadă, Ambrozie Micuțariu, Iustin Breabăn, Lascăr Luția, Dumitru Mihalaș, Vasile Popescu și Teodor Turturean, care au făcut sacrificiul suprem pentru Reîntregirea Neamului Românesc, trecuse în Regat ca să-și cinstească sângele strămoșesc. Alți bucovineni se oploșiseră prin administrație și prin biourile armatei, stârnind mânia lui Iorga, care-i apostrofa destul de mocnit, dar nicidecum potolit.

*

Vreme de doi, cât Bucovina a sângerat din toate rănile, Xenopol striga din răsputeri ca România să ocupe Bucovina, așa cum o invitau și rușii, și austriecii, pentru că nu avea valoare strategică, dar nu l-a auzit nimeni.

*

În 1916, când România intră în război, fruntașii Bucovinei, în frunte cu Dori Popovici, declarau, la Câmpulung Moldovenesc, în fața unui arhiduce austriac, aflat în inspecție, că dacă românii vor îndrăzni să intre în Bucovina, ei, împreună cu gospodarii bucovineni, îi vor goni cu bâtele. La Caransebeș, episcopul Miron Cristea era și mai vitejos, declarând că, dacă românii ajung în episcopia lui, le va sparge capetele cu cârja episcopală. Nicolae Iorga, aflând toate acestea, a pariat că, atunci când românii vor intra în Bucovina și în Ardeal, „pentru că vom intra”, primii care vor ieși să îi salute vor fi ăștia, alde Dori Popovici și Miron Cristea. Și așa avea să se întâmple, Dori Popovici fiind uns, împreună cu Petru Groza, ministru secretar de stat în Guvernul Unirii, iar Miron Cristea – Patriarh.

*

 România ieșea umilită din război, după pacea de la București, din 9 mai 1918. Pierduse, într-un an și jumătate de lupte pe un singur front, mai mult decât Austria, în patru ani de bătălii acerbe, pe fronturi deschise în toată Europa. Rămăsese o frântură de țară, fără poalele Carpaților, fără Dobrogea și fără bucata de țară cuprinsă între Piatra Neamț și Mamornița, pe care o datora… Bucovinei, drept despăgubire de război. Numai că bunul Dumnezeu nu uitase de noi, „sărăntocii regățeni”, mai ales că regimente românești, așa decimate cum erau, au mărșăluit grăbite spre Chișinău, spre Cernăuți și spre… Budapesta. În Bucovina au intrat, mai întâi, în noaptea de 5 spre 6 noiembrie, grănicerii maiorului Anton Ionescu, care au ocupat Suceava, apoi, peste câteva zile, din ordinul generalului Coandă, tatăl savantului, și armata condusă de generalul Zadik, dar numai „pentru menținerea ordinii”, cum glăsuiau proclamațiile lui, în condițiile în care milițiile ucrainene încercau să ia în primire biata țărișoară, care, din pricina proclamării independenței Poloniei, pierduse orice legătura cu Austria. Fruntașii bucovineni ezitau, neștiind ce să facă, până ce i-a convocat Sextil Pușcariu în casa lui Isidor Boda, la un sfat al înțelepților ardeleni. Aveau nevoie, urgent, de un lider bucovinean, cu priză la masele românești din Bucovina, așa că au trimis după Iancu Flondor, care își vedea de ale lui, la moșia din Storojineț. Toți au optat pentru unirea românilor din Bucovina, din Ardeal și din ținuturile Ungariei într-un singur stat, sub suzeranitatea Austriei, dar curând au constatat că nu se mai poate și, atunci, având de ales între două rele, au ales răul cel mai mic: unirea cu Regatul României

*

Regatul României i-a trimis la Cernăuți pe agenții săi din secțiunea de propagandă a serviciilor secrete ale armatei, Ion Nistor și George Tofan, dar și pe combatanții bucovineni care au supraviețuit războiului, printre care și pe Dimitrie Marmeliuc, cel care a scris, în noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1918, Proclamația Unirii, pe care Ion Nistor doar a corectat-o. A doua zi, când George Tofan i-a înmânat textul proclamației lui Flondor, ca să-l parcurgă, înainte de a-l declama în sala sinodală a Palatului Mitropolitan, Flondor a cam dat din colț în colț, așa că Tofan i-a pus pistolul în coaste, lăsându-l să aleagă între o falsă glorie istorică și moarte. Și a ales pripit, după cum avea să mărturisească, în 1924, când și-a tras un glonț în cap, cu regretul de a fi acceptat și promovat unirea. Flondor își iubea ca nimeni altul compatrioții lui bucovineni, iubea românismul, dar nu și statalitatea regală din România. Îl înțeleg, nu-l condamn.

*

În fine, pentru că așa a vrut bunul Dumnezeu, s-a făcut România Mare. Dar nu până în 1 decembrie 1918, așa cum se știe, pentru că în Ardeal, deși românii ocupaseră și Budapesta, luptele au continuat până pe la jumătatea anului 1920, „Monitorul Oficial” fiind, în tot acest timp, număr de număr, plin de nume de eroi ai ultimelor zile. Maghiarii, deși pierduseră războiul, nu erau un popor cu spirit de înfrânți, iar noi, românii, deși am învins, prin voia soartei, nu aveam și nu avem un spirit de învingători. 

*

Cam asta e povestea reală a Reîntregirii Neamului Românesc (dacă doriți să știți mai mult și cu probe, citiți, din categoria „CĂRȚI”, „Bucovina și suferințele ei / 1914-1918), de care nu trebuie să ne dezicem, față de care nu trebuie să ne trufim. În fond, e atâta sânge din sângele nostru la temelia acestor încropiri ale istoriei. Ca român, nu doar că am obligația, ci chiar că îmi cântă sufletul de bucurie că ni s-a împlinit, chiar și vremelnic, destinul. Dar asta nu înseamnă că, pe minciună și pe fudulie patriotardă, trebuie să le înălțăm socluri ăstora, sărbătorgiilor, care s-au născut, trăiesc și vor muri propagandistic, supunându-ne unui interminabil calvar electoral.

*

Afişul unei foste "sărbători de porunceală"

Afişul unei foste „sărbători de porunceală”


Provocarea medicului Bogdan Atănăsoaie

Bogdan Atanasoaie

*

Eram la Cluj, în mijlocul întregului meu clan, stabilit pentru totdeauna în inima Ardealului, când, din Suceava, mi-a sosit o întrebare: Cu cine aţi vota, în decembrie? Instinctual, aş fi vrut să răspund: Cu nimeni. Apoi, crezând că am de-a face cu un sondaj de opinie, cu care un student la sociologie îşi asigură existenţa, am prins să cuget, dar Suceava mi se înfăţişa aidoma unei imense pustietăţi, pe care cu nici un chip nu o puteam popula.

*

După ceva vreme, am răspuns lapidar: Bogdan Atănăsoaie, Ionuţ Adomniţei şi cam atât. Imediat, după aceea, a venit o altă întrebare: Cine-i Ionuţ Adomniţei? Fostul administrator public al judeţului, am răspuns, pentru „localizare”: un om tânăr, inteligent, manierat şi foarte priceput în administraţie.

*Ionut Dan Adomnitei

Aş fi avut multe de adăugat despre băiatul acesta, pe care l-am îndrăgit, aşezându-l, sentimental, lângă copiii mei, dar rămăsesem uimit să aflu că întrebările îmi veneau de la medicul psihiatru Bogdan Atănăsoaie, o somitate a Sucevei, dar care are dezavantajul tinereţii, prospeţimea vârstei provocând invidia clasicei suficienţe bucovinene. Îl ştiu şi îl preţuiesc de mulţi ani, inclusiv pentru trăirea rock-ului cu toţi porii, îi cunosc tatăl, soţia, fetele, dar şi plusul adus, prin propria cutezanţă, sănătăţii publice în acest judeţ.

*

Când caut o fotografie cu Bogdan Atănăsoaie, înclusiv pe contul lui de Facebook, nu găsesc decât figurativul de mai sus, în care cititorii medicului Atănăsoaie au marcat nume demne de toată consideraţia, precum universitarul Liviu Dospinescu (iertare, domnule profesor, că v-am uitat, deşi vă ştiu şi preţuiesc de când eraţi copil!), Doru Birhala, Lorena Ignătescu, Cristian Hostiuc, Dorin Chiribucă, Oana Denis Rotariu, Viorel Ivanciuc, Monica Buzdugan, Cerasela Vatamanescu, Cristina H. Juravle, Mihaela Hură, Mariana Mihai, Veronica Crina Vereş, Angelica Ciobotaru, Cristina Busuioc, Dorin Rotariu, Dumitru Burada, Viorica Ivan, Aegis Teh, Ileana Bojoi – şi aşa mai departe, adică oameni tineri şi cu multă carte, pe care, regretând că nu-i cunosc şi nici dumneavoastră nu-i cunoaşteţi, chiar că aş miza, descifrând o rază de speranţă sub ninsorile nervoase ale lui decembrie. În oamenii aceştia, pe care mi-i desluşesc medicul Bogdan Atănăsoaie şi, indirect, universitarul Liviu Dospinescu, sunt gata să investesc încredere, dar fără să-l uit pe Ionuţ Adomniţei, care a dat o primă probă a profesionalismului său în administraţie. De asta am şi distribuit şi separat figurativul fotografic, în care, cu puţină bunăvoinţă, poţi să „vezi tot”, inclusiv viitorul, care, vorba lui Teodor Mazilu, nu mai este ce-a fost.


Sfântul Augustin, despre ziua morţii lui Iisus

Iisus

*

„Iisus a murit în timpul celui de-al doilea consulat al lui Geminus, în 8 aprilie. A înviat a treia zi, sub ochii Apostolilor. Patruzeci de zile mai târziu, a urcat la cer; zece zile după aceasta, adică în a cincizecea zi după Înviere, el trimite Duhul Sfânt” (Augustin, La cité de Dieu, de Saint Augustin, Tomul III, Paris, 1854, Cartea a XVIII-a, p. 187).

*

Traducerea îmi aparţine şi, de aceea, am pus şi textul latin, pentru eventuale sugestii de corectură. Nu îmi pun întrebări referitoare la calculele pe care le fac, în fiecare an, cei care au rupt Casa lui Iisus, mai întâi în două, apoi în nouăzeci şi nouă, pentru că ar fi retorice. Dar poate că n-ar fi rău dacă, în fiecare 8 aprilie (21 pe stil nou?), am aprinde o lumânare. Ca să ne lumineze. Doar atât.


Druizii, „nişte popi, cu o maramă de lână albă”

1837 FOAIA DUMINICII Jertfa druizilor

*

La începutul anului 1837, apărea, la Braşov, „cu slobozenia celor mai mari”, cu „tiparul lui Johann Gott” şi pe cheltuiala lui Rudolf Orgidan, „Foaia duminicii / spre / înmulţire ce-i de obşte folositoare cunoştinţe / Alcătuită de o societate a celor învăţaţi”. Printre lucrurile interesante şi care nu mă aşteptam să fie publicate atunci, se află şi un articol despre druizi, inspirat de scrierile lui Julius Cezar, material cu o singură confuzie, cea a druizilor-popor, când poporul era celt (gal), iar „popa lui” druid. Cum, pe aceste locuri, druidul se numea ctisti şi cum practicile religioase şi ritualurile erau aceleaşi, dar mult mai complexe şi mai misterioase decât cele descrise de un preot ortodox al anului 1837, cred că „n-ar fi de lipsă”, cum se zicea odinioară, dacă aş reproduce paragrafele cu trimitere spre ritualuri.

*

 „Druizii arată cum că, prin bunăvoinţa dumnezeilor acestora (al războiului, al biruinţei etc. – n. n.), pot ei să prorocească cele viitoare. Ca nişte slujitori ai lor, poftesc ei daruri şi jertfe de la norodul cel înşelat. Pentru ca să le dea ei oamenilor încredinţare, poruncesc să se stingă toate focurile, la începutul iernii, într-o zi, şi să şi le aprindă, apoi, cu focul cel sfânt, prin care casa lor, pentru anul viitor, norocului s-a binecuvântat. Iar de nu şi-a dat cineva dajdia lui de peste an, aceluia i se oprea focul şi, pe lângă aceasta, era oprit tuturor vecinilor a-i da foc, până ce nu plătea toată datoria. Deci sunt pietre mari, una peste alta, cu atâta meşteşug întocmite, încât, atingând cea de deasupra, numai cu degetul, la un loc deosebit, toată grămada se mişca, măcar că, de ar fi fost piatra în alt loc, nu ar fi putut un om, cu toată puterea sa, de a o clinti.

*

Cei pârâţi pentru vreo vină aveau să-şi arate nevinovăţia prin care li se da în mână puteri de a-i osândi sau a-i slobozi. Cleiul cu care prinde păsări, de îşi mănâncă sămânţa lui păsările, îl ţin ei ca pe o sfinţenie mare. Când văd ei sămânţa aceasta crescând într-un stejar, care rareori se întâmplă, o scot druizii cu mare prăznuire şi se face o jertfă şi un praznic mare. Doi boi albi, legaţi cu coarnele de copaci fiind, dau sămânţa jos, cu un cuţit de aur. Dedesubt stau nişte popi, cu o maramă de lână albă, de o sprijină. Aşa o păstrau cu mare grijă, ca apa în care au stat, era un mijloc lucrător împotriva otrăvii şi arată o putere minunată de a face pe dobitoace roditoare. Pentru jertfă se alegeau boii cei mai buni şi mai frumoşi din cireadă. Îi împărţeau în trei părţi, o parte o mânca focul, o parte o mânca acela care aducea jertfa, cu rudele lui, şi a treia parte, şi cea mai bună, era a druizilor.

*

Dar mai erau şi alte, mai rele ceremonii, spre cinstea lui Baal, puneau norodul să meargă prin foc şi jertfeau oameni, pentru că, când omori pe cineva cu o tăiere de sabie, cum cade jos şi cum îi curge sângele şi tremură întru moarte, pot să prorocească lucruri viitoare. Când era vreo căpetenie bolnavă, îi aduceau jertfă de om, că, după spusa druizilor, s-a putut ţine viaţa unuia, prin moartea altuia. Mai aduc jertfă de oameni şi când cade asupra norodului vreo pedeapsă mare sau când vine un război asupra lor. Muieri goale, cu vopsea de lemn vânătă vopsite, şed la jertfă. La alte lucruri mai mari, fără de seamă, făceau o figură de lemn şi de salcie, ca un chip de om, şi cu împletituri, în care legau pe toţi cei judecaţi spre moarte. Şi dacă nu s-a umplut cu numărul lor, mai băgau încă atâţia nevinovaţi într-însa, câţi găseau a fi de lipsă pentru ca să se împăciuiască cu dumnezeii lor. Aceste jertfe înfricoşate, după cum o au descris-o Chesarul (Julius Cezar – n. n.) este zugrăvită în chipul ce se vede aici” (Foaia duminicii / spre / înmulţire ce-i de obşte folositoare cunoştinţe / Alcătuită de o societate a celor învăţaţi, Anul I, Nr. 8, 20 februarie 1837, pp. 57, 58).


O fată de măritat cu 10.000 galbeni zestre

C8*

De-a lungul vremurilor, când trei imperii stăpâneau ţinuturile româneşti, noi, românii, am avut o limbă unitară şi corectă, foarte apropiată de limba română de astăzi, scrisă fonetic, dar cu buchii. Abia odată cu trecerea la alfabetul latin se renunţă, vreme de vreo câteva decenii, la fonetism, etimologismul, diferit de la o publicaţie la alta, stâlcind limba românilor, spre râsul-plânsul lui Alecsandri, care-şi vedea opera „tradusă” de bucovineni în etimologismul pumnulist.

*

Cea mai convingătoare dovadă a evoluţiei limbii române o constituie colecţia de „Documente câmpulungene”, adunate de Stefanelli şi copiate prin înlocuirea buchiilor cu litere latine, cu păstrarea tuturor greşelilor de scris sau de pronunţare. Lingviştii, deştepţi ca Buzincu, n-au băgat de seamă că există un astfel de monument de limbă română, iar etnologii, şi mai puţin.

*

Limba română a fost falsificată, până la graiuri regionale, târziu şi doar de mişcarea etimologiştilor.

Ca să vă conving de acest adevăr, vă voi reproduce şi transacrie, ocazional, poezii culte şi populare, anterioare anului 1860, începând cu această glumă rimată, publicată în septembrie 1850.

*

O fată de măritat

cu 10.000 galbeni zestre

O fata de maritat 1* *

Voi, bărbaţi bătrâni sau tineri

Ce sunteţi neînsuraţi,

Dacă vreţi s-aveţi soţie,

Aste vorbe ascultaţi:

Vă propun căsătoria

Cu Catinca, fata mea;

Zece mii de galbeni zestre

Are, cum o veţi vedea.

*

Ea e tânără, frumoasă,

Chipu-i dulce şi plăcut,

Mai voioasă decât dânsa

Alta nu s-a mai văzut.

Frumuseţea, tinereţea,

Chipul ei cel îngeresc

Sigur două mii de galbeni

Astea toate preţuiesc.

2.000

 *

Toaleta-i este simplă,

Dar curată ne-ncetat,

Nu se plimbă în trăsură,

Ci pe jos s-a învăţat,

Cai, caleaşcă după modă

Şi bonete, când lipsesc,

Iarăşi două mii de galbeni

Capital alcătuiesc.

2.000

Bal, concerte despre dânsa

Să lipsească ar putea;

La teatru, adunare

                                                                                                       Foarte rar o veţi vedea;

                                                  ———

                                                   4.000

*                     O fata de maritat 2 

Suma de dincolo 4.000

 *

Dar acasă cântă, joacă,

Să vă fie mai pe plac;

Astea fără îndoială

Două mii de galbeni fac.

2.000

Cărţi nu joacă, nici că ştie

Ce e Cupă sau Caro;

Sănătoasă totdeauna,

N-are-n veci isterico;

Medici, cărţi şi spiţeria

Dintr-o casă când lipsesc,

Peste două mii de galbeni

Din venit îţi prisosesc.

2.000

Spre-mplinirea socotelii

Încă două mii mai va:

Soţului, ce o alege,

Ea credinţă-i va păstra.

Ei! Iubirea şi credinţa

Nu cumva nu preţuiesc

Cele două mii de galbeni

Care încă mai lipsesc?

2.000

                                                  ———-

                                   Peste tot 10.000

E. B.(V?)

(Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Nr. 10, luni 23 septembrie 1850, pp. 79, 80)


Pagina 13 din 18« Prima...1112131415...Ultima »