ANECDOTE ISTORICE | Dragusanul.ro - Part 13

Peștera în care s-a născut Isus Hristos

Pestera in care s a nascut Hristos

*

Peștera aceasta, în care sunt ieslele dobitoacelor, este la făptură neregulată, ca de 40 de urme de lungă, de 11 urme de largă și de 9 urme de înaltă. Podina cea de jos și pereții s-au pardosit și s-au căptușit cu marmură albă, scumpă, și pe pereți au mai pus perdele de mătase roșie. Nici o lumină nu are de afară și ard, de-a pururi, 32 de candele de argint, aprinse de mulți împărați și principi creștini, și acestea luminează în peșteră. Temelia cea dinainte a chipului (tabloului – n. n.) arată pe însăși peștera nașterii, care este mai sus decât cealaltă, care cuprinde în sine sfintele iesle, în partea de dinapoi, cum se arată în chip, că în locurile cele de pe urmă, unde slujesc niște persoane, nu se văd trupurile lor întregi. De-a stânga, se vede pe unde se intră înlăuntru. Altarul cel mic este lipit de stâncă, tot în partea aceasta, pe marginea cea de dinainte a chipului, înseamnă locul acela în care s-a născut Mântuitorul lumii și al oamenilor din Prea Sfânta Fecioară Maria.

*

În toată vremea, luminează acolo multe candele aprinse scumpe, ziua și noaptea, și peste altar este o cunună de argint, cu raze înțepenite în marmură, și cu acest înscris:

*

AICI S-A NĂSCUT ISUS HRISTOS DIN FECIOARA MARIA

*

La marginile altarului, se vede un șir de argintărie, care arată lucrurile Evangheliei cele de căpetenie, și s-au hărăzit aici de la greci și de la latini, spre podoaba Sfințeniei. Acum să ne întoarcem ochii în dreapta, la temelia cea de dinapoia chipului: acolo vedem o înălțare peste podina capelei, în forma unui altar josșor, luminat și împodobit prin făcliile ce sunt puse pe dânsul și prin candelele ce atârnă deasupra, aprinse.

*

Acestea sunt sfintele iesle. Ele sunt de la Altarul Nașterii ca de șapte pași de departe și trebuie a pogorî două trepte, ca să ajungă omul la ele. Un bolovan de marmură albă, care nu se ridică, tocmai de două urme peste podină și este scobit ca un leagăn, arată locul unde a zăcut Domnului Cerului pe paie. Altarul, ce abia se vede după stâlpul ce stă de-a stânga, dinainte, aduce aminte de locul unde s-au închinat cei trei crai la cel născut cocon Tânăr Împărat, și unde i-au adus Darurile. Icoanele sunt zugrăvite după ale lui Rafael și ale altor zugravi din școlile italiene și spaniole, care împodobesc pereții Sfintei Peșteri, dintre care, lângă iesle, este un original de Iacov Palma, după încredințarea călătorului celui prăznuit Procăș de Osten. Mai mulți stâlpi de marmură pestriță sprijină stâncile cele deasupra atârnate. Se mai află aici, în acest loc sfânt, sub pământ, încă și un organ pentru cântări. Din peștera aceasta merge, împotrivă de Altarul Nașterii Domnului, un gang lung și strâmt, de intră într-ale lor în patru cornuri, în mijloc ținut de un stâlp din stâncă tăiat. În capul ei de către miazăzi, cum intri într-însa, stă un altar, sub care se află un gang în boltă, în care se zice că sunt îngropați pruncii cei nevinovați, care s-au tăiat din porunca lui Irod.

*

De aici, se merge, pe lângă mormântul Sfântului Eusebie de la Cremona, într-altă peșteră, unde sunt icoanele și cele de îngropare a Sfântului Ieronim, a Sfintei Paula și a fiicei sale, Eustasia, care se trag din neamul cel vechi al Grahilor și al Scipionilor, și au părăsit Roma, de s-au dus și au săvârșit viața în Vifleem, în vremea Sfântului Ieronim, în rânduielile pomenirilor și ale fericirii. Lângă peștera aceasta, mai este încă una, a patra, ce se chema Casa unde învăța Sfântul Ieronim, în care a viețuit acest dascăl mare bisericesc 50 de ani și șase luni, în care vreme a tălmăcit „Biblia” de două ori în lima latină. Peste peștera pruncilor celor nevinovați, se ridică biserica cea mare, una mai mică, închinată Sfintei Ecaterina, pe care o stăpânesc latinii.

*

Către miazăzi și la poala stâncii în care se află numitele peșteri, sub pământ, este căminul Păstorilor, care acum este sădit cu măslini. Pe unde se mergea la dobitoace, din partea aceasta a peșterii, a pierit cu totul, că nu se mai vede nici o urmă de aceasta, ca să se poată arăta închinaților locul prin care au intrat păstorii la iesle, ca să se închine, după ce li s-a dat cereasca înștiințare despre Nașterea lui Mesia, de au văzut ei pe fiul lui Dumnezeu întru făptura unui cocon tânăr, zăcând pe paie, în sărăcie și în stare umilită, de jos.

*

Zidirile mănăstirii au două curți și, afară de franciscani, locuiesc într-însa și alți călugări, greci și armeni, numărul tuturor celor ce trăiesc acolo ca preoți este douăzeci (Foaia de duminică, Nr. 22, din 27 noiembrie 1837).


Un martor al bătăliei din Dealul Spirii

Dealul Spirii coperta

*

Un maior al Armatei Române, Dimitrie Pappazoglu, descria, în 1866, celebra bătălie din Dealul Spirii, la care luase parte din postura de comandant al companiei a 5-a din Regimentul nr. 2. Cum broşura înseamnă o mărturie, care nu trebuie ignorată, o voi parcurge şi voi povesti sau cita pe larg amănunte inedite, într-un timp pâclos al ignoranţei şi al uitării, despre „Lupta cea vitează din Dealul Spirii, în Bucureşti, a oştirii române cu numeroasa trupă otomană ce intra în capitală, sub comanda lui Omer Paşa, la anul 1848, septembrie 13, ziua luni, la 4 ore după amiază”. Cartea poate fi găsită printre tipăriturile secolului al XIX-lea, digitalizate de Biblioteca Naţională a României.

*

Dealul Spirii frontispiciu

*

Despre iminenta sosire a oştirii lui Omer Paşa, aflată la Giurgiu, se zvonise încă din 9 septembrie, aşa că, „din ordin grabnic… detaşamentele oştirii române, ce se aflau în Capitală, precum Cavaleria şi Artileria”, au plecat în marş forţat spre Râmnicu-Vâlcea, „în tabăra de la Traian, alcătuită, sub comanda domnului Magheru, din Regimentul nr. 1 şi din dorobanţii districtelor micii Românii, iar în capitală se opriră 5 companii din Regimentul nr. 2, sub comanda ofiţerilor colonel Radu Golescu şi maior Nicolae Greceanu, şi o companie din Regimentul nr. 1.

*

La 12 septembrie, sosi oştirea otomană, în sumă de 20.000 de oameni, şi se opri în bivuac, în câmpia de la Cotroceni, fiind împreună cu dânşii Fuat Efendi, comisar turc, şi generalul Duamel, comisar Rusu şi generalii turci Omer Paşa, Kerim Paşa, Ismail Paşa şi Mexmet Paşa, care, îndată după sosire, chemaseră, pentru 13 dimineaţa, a merge în tabără pe Mitropolit, boierii toţi şi partida liberalilor.

*

La 13 septembrie, dimineaţa, garnizoana românească primi ordin, de la şeful oştirii, generalul Tell, a se concentra în Dealul Spirii, la cazarmă”, pentru a primi drapelele noi şi a le preda pe cele vechi, dar şi pentru a da onorul armatei turceşti, care va intra în Bucureşti. „Fu ordin dat ca să scoatem, în mijlocul cazărmii, acele şase companii, îmbrăcaţi în mundire, pantaloni albi şi şepci”. În curând, urmau să sosească şi pompierii, aşa că ofiţerii oştirii româneşti ieşiseră la poartă şi priveau curioşi spre „lumea ce se întorcea, fugind, pe uliţa cea mare de la Cotroceni, şi strigând să le dăm arme, că a pornit a intra oştirea otomană”, dar ofiţerii, care aveau alte ordine, au refuzat, aşteptând sosirea coloanelor turceşti, cărora să le dea onorul. Conform ordinelor.

*

Pe la ora 16, „când s-a văzut avangarda, în plutoane, de cavalerie turcească, condusă de călăuze, alţi turci neguţători, ce vin cu neguţătorii în capitala noastră, s-a dat comanda de la activitate, subalternii s-au tras la locul lor, în front, iar colonelul Golescu s-a proptit în loc, împreună cu căpitanul Caragea, cu aghiotantul său şi cu mine, subsemnatul (Dimitrie Pappazoglu – n. n.), care era de jurnă peste străji, ocupând chiar cazarma cu străji, după obiceiul din compania mea; pe dată ce sosi avangarda şi, după dânsa, generalul Kerim Paşa, cu colonelul şi maiorul arab, comandanţii regimentului de infanterie, ce urma, în marş, se popri împotriva porţii cazărmii, dând comandă trupei să se oprească. Kerim Paşa, adresându-se către colonelul Golescu, ceru a lăsa trupele să intre în cazarmă, dar bravul colonel Golescu răspunse, prin căpitanul Caragea, în limba turcă, că dânsul nu poate îndeplini această dorinţă, fără ordinul generalului său, iar excelenţa sa să trimită pe cineva la general şi, pe dată ce-i va trimite ordin, îi va putea libera cazarma.

*

Kerim Paşa, plăcându-i, se vede, această subordonare militară, fără a zice nimic împotrivă, comandă mărşăluirea în continuare, spre oraş, şi coborârea Dealului Spirii, când, dintr-o întâmplare, la 150 de stânjeni distanţă de la poarta cazărmii, spre vârful Dealului Spirii, se întâlni, piept în piept, cu trupa de pompieri, care, după cum zisei, aşteptam să vină la noi.  Surpriza urâtă ce avură Kerim Paşa, şeful oştirii turceşti, întâlnindu-se în drum cu o trupă sub altfel de uniformă, cât şi trupa pompierilor, care se vedea în piept cu armata otomană, care, sforţând de a trece mica distanţă, spre a sosi la cazarmă, şi încurcându-se printre întâiele rânduri de cavalerie şi infanterie ale trupei otomane, se loviră, se îmbrânciră soldaţii şi, deodată, noi, care ne aflam la poarta cazărmii, auzirăm slobozirea unei puşti, iar în 5 minute, văzurăm, din acea distanţă, ambele trupe încăierate şi mai multe sloboziri de puşti, iar când să comande colonelul nostru frontului, ce sta în curte, a se aranja, nu trecu al 8-lea minut şi tot frontul trupelor otomane, ce se afla, mărşăluind, în despărţiri, îndărătul a toatei întinderi a cazărmii, având şi tunuri între distanţele batalioanelor, se întocmi în front spre cazarmă şi deschise cel mai iute foc de rânduri asupra frontului nostru, cum şi sloboziri de tunuri cu cartece, care, curgând ca ploaia, dimpreună cu ţăndări de uluci, din împrejmuirea cazărmii, asupra noastră, începurăm şi noi, cu menţionatele 6 companii, a trage focul cel mai teribil asupra lor, încât, isprăvind soldaţii câte 20 de patroane din patronaşe, năvăliră în dezordine în fundul cazărmii, unde, lângă magazia regimentului, găsind, pe două roate, în care se păstrau patroanele regimentului şi spărgându-l, încărcară patronaşele lor şi trăgeau focuri spre inamicii risipiţi prin curtea cazărmii, întinşi pe brânci, rezemând puşca chiar pe trupurile căzute.

*

Fumul cel groaznic, focul cel bengalic al mulţimii trupei otomane, ricoşeurile şi vâjâitul gloanţelor făcură să nu ne mai vedem unul cu altul, în toată întinderea curţii celei mari a cazărmii, nici că se mai putea şti ce se petrece, afară, cu trupa pompierilor, atâta ştiu că, de două ori, au ridicat batista albă, legată în vârful săbiei, ofiţerii turci, strigând că e greşeală (ianglâş) să stăm, şi focurile abia încetau, două minute, şi de la sine începeau iarăşi, în reciprocitate.

*

Acest conflict, această nepregătită încăierare a unui număr de 500 de români cu numeroasa trupă, de 9.000 de oameni, ce mărşăluia în capitală, ţinu, de la ora 4 şi jumătate, după-amiază, până la 7 ore, seara, la 13 septembrie, până când, cu încetul, ne-am retras, prin uliţa din fundul cazărmii, unde, întâmpinând, în acea furie târzie, şi o patrulă de cavalerie otomană, alcătuită din 8 oameni lăncieri, vrând a trage cu carabinele în noi, fură trecuţi prin baionete ei şi caii lor, trecând peste cadavrele lor, până ce ne răspândirăm care încotro am vrut”.

*

Aceasta ar fi mărturia combatantului Dimitrie Pappazoglu, luptător în celebra bătălie din Dealul Spirii, pe care o va completa, ulterior, cu întâmplările care i s-au povestit, precum cea despre „Fidelitatea santinelei” din roata a V-a a Regimentului 2, comandată de Pappazoglu, „soldatul care era la ceas, în odaia unde era cancelaria regimentului, locul steagului şi al lăzii cu bani”, un flăcău din districtul Argeş, care a stat neclintit la datorie, până ce, la un ceas după încheierea luptei, au dat turcii peste el şi l-au împuşcat.

*

Despre „încăierarea pompierilor”, Dimitrie Pappazoglu a aflat din relatările ofiţerilor supravieţuitori. În marşul lor spre cazarma din Dealul Spirii, pompierii erau conduşi de căpitanul Zăgănescu şi de adjuncţii săi, sublocotenenţii Dincă, Focianu, Stărostescu, şi de locotenentul Dănescu. „Veneau în despărţiri, iar sublocotenentul Dincă se afla armat şi cu pistoale la brâu. La semnalul ce dete Kerim Paşa de a se da în lături din drum, această trupă nu înţelesese şi se împreunară amândouă flancurile, începând a se încurca printre rândurile otomane, grăbind de a sosi în cazarmă; se vede că în atingerea ce avură rând cu rând şi soldat cu soldat, se învrăjbiră amândouă flancurile, încât începu lupta, deodată; sublocotenentul Dincă slobozi pistoalele în generalul turc şi în maiorul arab, aşa încât maiorul căzu mort, cum şi calul generalului; flancurile se băteau în focuri şi în baionete, şi generalul Kerim Paşa comandă a veni la tunuri, care, până să-şi ia poziţia lor şi pregătirea, pompieri traseră, în manevră de iagări, trântiţi pe brânci, şi, omorând vreo câţiva artilerişti, răpiră acele tunuri din mâinile lor; lupta se făcu mai cruntă şi încăierarea mai serioasă; atunci se omorî locotenentul Dănescu şi sublocotenentul Stărostescu; după aceea, luptându-se pompierii cu bărbăţie şi văzându-se năpădiţi de mulţimea otomanilor, unii începură a se retrage în dezordine, în vale de Dealul Spirii, coborând, în dreapta, prin grădinile locuitorilor, iar alţii apucară de sosiră în cazarmă, printre mulţimea rândurilor otomane”.

*

În noaptea de 13 septembrie, „oraşul Bucureşti a fost ocupat de către trupele otomane milităreşte. Infanteria cuprinse posturile din capitală, iar cavaleria patrula pe toate străzile. Tunurile şi mortierele otomane au fost aşezate pe Dealul Spirii şi la mănăstirea Cotroceni, dominând, în noaptea aceea, peste toată capitala; deosebite patrule de cavalerie s-au trimis, pentru străjuire, pe la reprezentanţii puterilor străine”.

*

Cam asta a fost. Turcii au luat în stăpânire ţara, deja părăsită de armatele lui Magheru, care s-au risipit, ofiţerii trecând în Ardeal. În Dealul Spirii muriseră 48 de români şi fuseseră răniţi 57, iar dintre turci, 158 şi-au pierdut viaţa. La ce a folosit?


„Cu sărăntocii ăștia vreți să ne unim noi?”

Hora Unirii, la Cernăuți

Hora Unirii, la Cernăuți

*

În primăvara anului 1912, o delegație de studenți gimnaziali și universitari din Cernăuți plecase spre Iași, ca să participe la un adevărat ansamblu de manifestări culturale, organizate de Nicolae Iorga. Printre profesori se aflau Ion Grămadă, cel ce s-a jertfit pentru Neam și Țară, la Cireșoaia, în 22 august 1917, și Dimitrie Marmeliuc, rănit la Mărășești și decorat de însuși Regele României, în primăvara aceluiași an, dar și autor, alături de Iancu Nistor, al Proclamației Unirii din 28 noiembrie 1918. Trecând, de la Ițcani, la Burdujeni, tinerii bucovineni s-au entuziasmat de frumusețea gării din Regat, construită și iluminată tot de austrieci, apoi au privit contrariați lina desfășurare a satelor moldoveneși: Plopenii, cu bordeie, fără anexe gospodărești, pierdute printre pâlcuri singuratice de pomi neroditori, Vereștii… La Verești, un gimnazist naiv, care nu și-a mai putut răbda sufletului, l-a întrebat pe Ion Grămadă:

*

– Cu sărăntocii ăștia vreți să ne unim noi, domnule profesor?

– Da, a răspuns neguros Grămadă, pentru ca, împreună cu frații noștri ardeleni, să-l ajutăm pe domnul Iorga să facă o țară mare și bogată pentru Neamul Românesc…

*

Studenții au râs pe sub tuleie și mustăți de naivitatea profesorului lor, care nu pricepea și pace că „noi, românii austrieci” suntem aristocrația românismului, care nu are nimic în comun cu „regățenii”.

*

Militariștii austrieci stabiliseră începerea războiului continental pentru primăvara anului 1914, dar cu Regatul României, nu cu Serbia drept țap ispășitor. Tocmai tocmiseră doi aventurieri basarabeni, pe Ilie Cătărău și pe Andrei Kirilow, care lucrau și pentru ruși, să comită o serie de atentate cu bombă, care să revolte opinia publică maghiară și austriacă. În septembrie 1913, Cătărău aruncase în aer statuia regelui Arpad de pe Tâmpa (și ce aflux de turiști maghiari din întreaga lume am fi avut astăzi, dacă n-o făcea!), iar în 10/23 februarie 1914, împreună cu Kirilow, Palatul Episcopiei de Hajdudorog, din Debrecen, cu o bombă trimisă din Cernăuți, prin poștă, după ce se cazaseră la hotelul „Imperial”, folosindu-se de pașapoartele ieșenilor Silviu Mandașescu, artist plastic, și Tudor Avram, negustor. Bomba a ucis cinci oameni, inclusiv pe vicarul  Jaczkovics, bucovinean de origine, dar care trecuse de la ortodoxie la uniatism și, tocmai de aceea, la vestea morții lui, media bisericească ortodoxă triumfa satisfăcută, iritând și mai tare opinia publică maghiară, care, pe bună dreptate, se rostea mediatic: „Cine au trimis maşina infernală şi cui i-au trimis-o? Românii au trimis-o şi au trimis-o episcopului ungur!… Psihologia maselor instigate, când aceste mase sunt slave (!), are trei grade: cel dintâi e cuvântul rostit în biserică şi acest cuvânt se propagă în aburii de rachiu ai crâşmei; al doilea e acel al măciucii, al pietrei şi al cuţitului – faţă în faţă; al treilea e maşina infernală, expediată cu poşta, în mod clandestin”.

*

Ilie Cătărău şi Andrei Kirilow - "Gazeta ilustrată" nr. 12/1914

Ilie Cătărău şi Andrei Kirilow – „Gazeta ilustrată” nr. 12/1914

Dacă nu ar fi fost ezitările lui  Frantz Ferdinand, care se afla în Bucovina, și dacă serviciile secrete românești nu s-ar fi mișcat cu rapiditate, identificându-i pe atentatori, călcându-le mereu pe urmă, dar cu premeditate întârzierii, ca să nu-i poată prinde și, astfel, responsabilitatea să creeze un echivoc ruso-austriac, alta ar fi fost tragica poveste a primului măcel planetar.

*

În vara anului 1914, când începe războiul, „noi, românii austrieci”, și ardeleni, și bucovineni, depunem jertfe de sânge importante pe cauza modelului de civilizație europeană, în care tocmai ne-am fost integrat. La asediul Lembergului, un proaspăt absolvent al Gimnaziului din Suceava, Zamfir Nicoară din Udești, se umple de glorie și de răni. Abia în toamna anului 1916, lângă Săcele, când inamicul poartă uniforme românești, Zamfir Nicoară și camaradul lui, Dumitru Catană, aleg, între a trage în „frații noștri, românii” și a-și săpa singuri mormintele, nepăsarea de mai târziu a Neamului Românesc, fiind executați din ordinul colonelului Pop. Român austriac, român care, împreună cu regimentul lui de români austrieci, au tras de i-au spulberat pe bieții „regățeni”, înarmați și mai sărăntoc decât viața lor de fiecare zi. Printre ei, și fostul coleg de clase gimnaziale al lui Zamfir Nicoară, Silvestru Micuțariu, care, ca și Dimitrie Marmeliuc și Alexandru Bocănețu, care au sângerat, dar au scăpat cu viață, ca să îndure prigoana patriei comuniste de mai târziu, ca și Ion Grămadă, Ambrozie Micuțariu, Iustin Breabăn, Lascăr Luția, Dumitru Mihalaș, Vasile Popescu și Teodor Turturean, care au făcut sacrificiul suprem pentru Reîntregirea Neamului Românesc, trecuse în Regat ca să-și cinstească sângele strămoșesc. Alți bucovineni se oploșiseră prin administrație și prin biourile armatei, stârnind mânia lui Iorga, care-i apostrofa destul de mocnit, dar nicidecum potolit.

*

Vreme de doi, cât Bucovina a sângerat din toate rănile, Xenopol striga din răsputeri ca România să ocupe Bucovina, așa cum o invitau și rușii, și austriecii, pentru că nu avea valoare strategică, dar nu l-a auzit nimeni.

*

În 1916, când România intră în război, fruntașii Bucovinei, în frunte cu Dori Popovici, declarau, la Câmpulung Moldovenesc, în fața unui arhiduce austriac, aflat în inspecție, că dacă românii vor îndrăzni să intre în Bucovina, ei, împreună cu gospodarii bucovineni, îi vor goni cu bâtele. La Caransebeș, episcopul Miron Cristea era și mai vitejos, declarând că, dacă românii ajung în episcopia lui, le va sparge capetele cu cârja episcopală. Nicolae Iorga, aflând toate acestea, a pariat că, atunci când românii vor intra în Bucovina și în Ardeal, „pentru că vom intra”, primii care vor ieși să îi salute vor fi ăștia, alde Dori Popovici și Miron Cristea. Și așa avea să se întâmple, Dori Popovici fiind uns, împreună cu Petru Groza, ministru secretar de stat în Guvernul Unirii, iar Miron Cristea – Patriarh.

*

 România ieșea umilită din război, după pacea de la București, din 9 mai 1918. Pierduse, într-un an și jumătate de lupte pe un singur front, mai mult decât Austria, în patru ani de bătălii acerbe, pe fronturi deschise în toată Europa. Rămăsese o frântură de țară, fără poalele Carpaților, fără Dobrogea și fără bucata de țară cuprinsă între Piatra Neamț și Mamornița, pe care o datora… Bucovinei, drept despăgubire de război. Numai că bunul Dumnezeu nu uitase de noi, „sărăntocii regățeni”, mai ales că regimente românești, așa decimate cum erau, au mărșăluit grăbite spre Chișinău, spre Cernăuți și spre… Budapesta. În Bucovina au intrat, mai întâi, în noaptea de 5 spre 6 noiembrie, grănicerii maiorului Anton Ionescu, care au ocupat Suceava, apoi, peste câteva zile, din ordinul generalului Coandă, tatăl savantului, și armata condusă de generalul Zadik, dar numai „pentru menținerea ordinii”, cum glăsuiau proclamațiile lui, în condițiile în care milițiile ucrainene încercau să ia în primire biata țărișoară, care, din pricina proclamării independenței Poloniei, pierduse orice legătura cu Austria. Fruntașii bucovineni ezitau, neștiind ce să facă, până ce i-a convocat Sextil Pușcariu în casa lui Isidor Boda, la un sfat al înțelepților ardeleni. Aveau nevoie, urgent, de un lider bucovinean, cu priză la masele românești din Bucovina, așa că au trimis după Iancu Flondor, care își vedea de ale lui, la moșia din Storojineț. Toți au optat pentru unirea românilor din Bucovina, din Ardeal și din ținuturile Ungariei într-un singur stat, sub suzeranitatea Austriei, dar curând au constatat că nu se mai poate și, atunci, având de ales între două rele, au ales răul cel mai mic: unirea cu Regatul României

*

Regatul României i-a trimis la Cernăuți pe agenții săi din secțiunea de propagandă a serviciilor secrete ale armatei, Ion Nistor și George Tofan, dar și pe combatanții bucovineni care au supraviețuit războiului, printre care și pe Dimitrie Marmeliuc, cel care a scris, în noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1918, Proclamația Unirii, pe care Ion Nistor doar a corectat-o. A doua zi, când George Tofan i-a înmânat textul proclamației lui Flondor, ca să-l parcurgă, înainte de a-l declama în sala sinodală a Palatului Mitropolitan, Flondor a cam dat din colț în colț, așa că Tofan i-a pus pistolul în coaste, lăsându-l să aleagă între o falsă glorie istorică și moarte. Și a ales pripit, după cum avea să mărturisească, în 1924, când și-a tras un glonț în cap, cu regretul de a fi acceptat și promovat unirea. Flondor își iubea ca nimeni altul compatrioții lui bucovineni, iubea românismul, dar nu și statalitatea regală din România. Îl înțeleg, nu-l condamn.

*

În fine, pentru că așa a vrut bunul Dumnezeu, s-a făcut România Mare. Dar nu până în 1 decembrie 1918, așa cum se știe, pentru că în Ardeal, deși românii ocupaseră și Budapesta, luptele au continuat până pe la jumătatea anului 1920, „Monitorul Oficial” fiind, în tot acest timp, număr de număr, plin de nume de eroi ai ultimelor zile. Maghiarii, deși pierduseră războiul, nu erau un popor cu spirit de înfrânți, iar noi, românii, deși am învins, prin voia soartei, nu aveam și nu avem un spirit de învingători. 

*

Cam asta e povestea reală a Reîntregirii Neamului Românesc (dacă doriți să știți mai mult și cu probe, citiți, din categoria „CĂRȚI”, „Bucovina și suferințele ei / 1914-1918), de care nu trebuie să ne dezicem, față de care nu trebuie să ne trufim. În fond, e atâta sânge din sângele nostru la temelia acestor încropiri ale istoriei. Ca român, nu doar că am obligația, ci chiar că îmi cântă sufletul de bucurie că ni s-a împlinit, chiar și vremelnic, destinul. Dar asta nu înseamnă că, pe minciună și pe fudulie patriotardă, trebuie să le înălțăm socluri ăstora, sărbătorgiilor, care s-au născut, trăiesc și vor muri propagandistic, supunându-ne unui interminabil calvar electoral.

*

Afişul unei foste "sărbători de porunceală"

Afişul unei foste „sărbători de porunceală”


Provocarea medicului Bogdan Atănăsoaie

Bogdan Atanasoaie

*

Eram la Cluj, în mijlocul întregului meu clan, stabilit pentru totdeauna în inima Ardealului, când, din Suceava, mi-a sosit o întrebare: Cu cine aţi vota, în decembrie? Instinctual, aş fi vrut să răspund: Cu nimeni. Apoi, crezând că am de-a face cu un sondaj de opinie, cu care un student la sociologie îşi asigură existenţa, am prins să cuget, dar Suceava mi se înfăţişa aidoma unei imense pustietăţi, pe care cu nici un chip nu o puteam popula.

*

După ceva vreme, am răspuns lapidar: Bogdan Atănăsoaie, Ionuţ Adomniţei şi cam atât. Imediat, după aceea, a venit o altă întrebare: Cine-i Ionuţ Adomniţei? Fostul administrator public al judeţului, am răspuns, pentru „localizare”: un om tânăr, inteligent, manierat şi foarte priceput în administraţie.

*Ionut Dan Adomnitei

Aş fi avut multe de adăugat despre băiatul acesta, pe care l-am îndrăgit, aşezându-l, sentimental, lângă copiii mei, dar rămăsesem uimit să aflu că întrebările îmi veneau de la medicul psihiatru Bogdan Atănăsoaie, o somitate a Sucevei, dar care are dezavantajul tinereţii, prospeţimea vârstei provocând invidia clasicei suficienţe bucovinene. Îl ştiu şi îl preţuiesc de mulţi ani, inclusiv pentru trăirea rock-ului cu toţi porii, îi cunosc tatăl, soţia, fetele, dar şi plusul adus, prin propria cutezanţă, sănătăţii publice în acest judeţ.

*

Când caut o fotografie cu Bogdan Atănăsoaie, înclusiv pe contul lui de Facebook, nu găsesc decât figurativul de mai sus, în care cititorii medicului Atănăsoaie au marcat nume demne de toată consideraţia, precum universitarul Liviu Dospinescu (iertare, domnule profesor, că v-am uitat, deşi vă ştiu şi preţuiesc de când eraţi copil!), Doru Birhala, Lorena Ignătescu, Cristian Hostiuc, Dorin Chiribucă, Oana Denis Rotariu, Viorel Ivanciuc, Monica Buzdugan, Cerasela Vatamanescu, Cristina H. Juravle, Mihaela Hură, Mariana Mihai, Veronica Crina Vereş, Angelica Ciobotaru, Cristina Busuioc, Dorin Rotariu, Dumitru Burada, Viorica Ivan, Aegis Teh, Ileana Bojoi – şi aşa mai departe, adică oameni tineri şi cu multă carte, pe care, regretând că nu-i cunosc şi nici dumneavoastră nu-i cunoaşteţi, chiar că aş miza, descifrând o rază de speranţă sub ninsorile nervoase ale lui decembrie. În oamenii aceştia, pe care mi-i desluşesc medicul Bogdan Atănăsoaie şi, indirect, universitarul Liviu Dospinescu, sunt gata să investesc încredere, dar fără să-l uit pe Ionuţ Adomniţei, care a dat o primă probă a profesionalismului său în administraţie. De asta am şi distribuit şi separat figurativul fotografic, în care, cu puţină bunăvoinţă, poţi să „vezi tot”, inclusiv viitorul, care, vorba lui Teodor Mazilu, nu mai este ce-a fost.


Sfântul Augustin, despre ziua morţii lui Iisus

Iisus

*

„Iisus a murit în timpul celui de-al doilea consulat al lui Geminus, în 8 aprilie. A înviat a treia zi, sub ochii Apostolilor. Patruzeci de zile mai târziu, a urcat la cer; zece zile după aceasta, adică în a cincizecea zi după Înviere, el trimite Duhul Sfânt” (Augustin, La cité de Dieu, de Saint Augustin, Tomul III, Paris, 1854, Cartea a XVIII-a, p. 187).

*

Traducerea îmi aparţine şi, de aceea, am pus şi textul latin, pentru eventuale sugestii de corectură. Nu îmi pun întrebări referitoare la calculele pe care le fac, în fiecare an, cei care au rupt Casa lui Iisus, mai întâi în două, apoi în nouăzeci şi nouă, pentru că ar fi retorice. Dar poate că n-ar fi rău dacă, în fiecare 8 aprilie (21 pe stil nou?), am aprinde o lumânare. Ca să ne lumineze. Doar atât.


Pagina 13 din 19« Prima...1112131415...Ultima »