ANECDOTE ISTORICE | Dragusanul.ro

Chef cu lăutari solcani la mănăstirea Putna

 

 

 

Pentru „închinare şi jertfire” veni, într-o zi, la mănăstire şi un taraf de lăutari solcani, adică din Solca, ştiuţi şi chiar vestiţi, pe atunci, ca cei dintâi după taraful muzical al „Pleto­sului” din Suceava. Cântaseră adică aceşti lăutari la hram, la „părintele Ştefan” (Bunceac), la Vicovul de Sus, acest „părinte Ştefan” era ştiut şi numit în întregul ţinut „popa galanton”, şi, după acel hram, veniră acei lăutari şi la mă­năstire, care era aproape, cum zisei eu, după spusa lor, pentru „închinare” şi „jertfire”. Era însă în prepus „tuzul în şodenii”, părintele Lavrenti Chirilescu, care era de loc aşijderea din Vicovul de Sus, că adică cuvioşia sa, prin fraţii şi neamurile sale, ce le avea acolo, la Vicov, ar fi pus la cale acea venire a ţiganilor lăutari la mănăstire pentru „închinare şi jertfire”. Fie, însă, cum va fi fost, lăutarii, vreo zece la număr, cu scripci, cu cobze, cu năier, cu ţimbale şi cu un bas puternic, veniră după sfârşitul liturghiei, aflându-se călugării la „trapeză” (la masă, la mâncare). Se închinară lăutarii, intraţi în curtea mănăstirii, cu multe cruci, în toate părţile şi, aflând de la cineva că părinţii se află la prânz, se băgară în pavilionul ce acoperea fân­tâna de lângă trapezărie (sala de mâncare), ca şi când ar fi vrut să-şi arate modestia în sfântul lăcaş şi nu se vâră acum deodată mai în inte­riorul mănăstirii. Călugării ieşiră de la masă, se puseră, după regulă, rând cu faţa spre biserică şi se închinară, în chip de mulţumită ctitorului mănăstirii pentru hrana ce o au acolo (căci rugăciunea după masă o făceau înăuntrul trapezăriei), şi-apoi, închinându-se toţi către Arhimandritul ce porni spre locuinţa sa şi mai întorcându-se în trapezărie, ca să-şi ia câte ceva din rămăşiţele „porţiei” de mâncare, porniră a se împrăştia pe la chiliile lor.

 

Putna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Acum ieşiră şi ţiganii de lângă fântână. Călugării, la zărirea lor cu uneltele muzicale, nu cred să fi fost cu putinţă să nu se fi simţit, fiecare din ei, ca electrizaţi prin inimă, aducându-şi aminte de lumea în care şi ei, odată, au trăit… ah, de lume, zic să nu-şi fi adus aminte d-apoi de cele din lume, ce li le aminteau bieţilor că­lugări acele unelte muzicale ale lăutarilor! Săru­tară călugărilor mâna cu respect, schimbară cu sfinţiile lor câteva cuvinte şi apoi ţiganii urmară unuia dintre călugări, şi care putea fi acest altul decât numai părintele Lavrenti?

 

Bătrânul Arhimandrit se puse, după masă, la odihnă, eu însă numai ce mă pomenesc în chiliuţa mea cu părintele Lavrenti, care îmi pune două­zeci de creiţari „groşi”, noi şi roşii ca para focului, şi-mi zise:

 

– Dragul meu, aceşti douăzeci creiţari fac un sorocovăţ: sunt ai tăi; dar ia cheia pivniţei şt vino de ne dă câte o ocşoară de vin.

 

Creiţari aşa frumoşi căpătasem eu, mai înainte, ade­seori de la părintele Lavrenti, dar aşa de mulţi, deo­dată, încă nu. În măsura, deci, a bacşişului îmi fu acuma şi voia şi graba de a împlini dorinţa părintelui.

 

În gârliciul pivniţei, care, de dinafară, nu era închis, găsii vreo şase părinţi călugări şi lăutarii. Nu ştiu, ori că de brudiu la minte ce încă eram, ori că nici nu era de ce să am griji, căci stăteau pe lângă părinţii călugări şi lăutarii, descuiai fără nici o trăgănare pivniţa şi intrai, cu lumina aprinsă, ce o aveam cu mine în felinar, înăuntru şi călugării şi ţiganii după mine.

 

 

Pivniţa era spaţioasă şi avea, în partea aceea, unde erau vinurile, două  despărţituri,  una  mai afundă şi alta mai aproape; iar vinul de care aveam voie să dau părinţilor era într-un antal (vas) din despărţitura cea mai afundă. Era, pe lângă alte măsuri, şi o vadră deşartă în pivniţă. Părintele Lavrenti îmi zise să slobod pentru toţi cei şase părinţi câte o ocă în vadra cea deşartă; fâcui aşa şi părintele Lavrenti, luând vasul şi făcând semn celorlalţi şi lăutarilor să-i urmeze, se duse înainte şi „societatea-i” după dânsul, adică după buţi şi antaluri, în fundul pivniţei. Un că­lugăr, Cleopa Ianoş, închise uşa gârliciului şi a pivniţei, dar numai ce-l văd că vine cu o mulţime, adică şi cu toţi ceilalţi călugări!

 

– Ia-n trageţi una de-a codrului!, zise, atunci, părintele Lavrenti lăutarilor, scoase nişte lumini de ceară din buzunarele antereului, le lipi câte una de buţi şi antaluri şi apoi, de aici, înainte, să fi auzit, să fi văzut! Ieromonahii şi diaconii scoaseră cu toţii pahare de prin anterie şi numai ce auzii sunând deja fundul vedrei, adică într-o clipă erau şase ocşoare duse!

 

– Mai pune băiete!, zise părintele Lavrenti către mine, şi pentru ceilalţi părinţi ieromonahi şi diaconi câte-o ocşoară. şi pune-le la condică, că creiţari de cei mândri mai sunt.

 

Numărai părinţii ieromonahi şi diaconi şi erau, cu toţii, doisprezece, adică doi nu încăpeau în vadră. Nu trecu mult şi fundul vedrei iară sună şi cei  doi, se vede că diaconii, ce nu încăpură mai înainte în vas, se găsiră în el cu încă opt, care erau ieromonahi, adică ori diaconi ori acum şi monahi şi novici, nu mai ştiu.

 

Hei, d-apoi părinţii îşi schimbară rolurile cu ţi­ganii: ei cântau şi ţiganii ţineau hangul. Un călu­găr, Vitale Borşan, se sui sus, pe-o bute, şi-i zise pe glas de doină:

 

„Când eram în vremea mea,

Scripca-mi era gura mea!”.

 

– Să trăiţi, măi lăutari!, iar aceştia, apoi, îi răspundeau cu un „tuş” şi cu un „vivat, vivat, vivat!”.

 

Eu, văzând ce se lucră şi, speriindu-mă, ieşii la uşa gârliciului, să văd şi să ascult ce-i pe-afară. Nu era nimeni şi numai se auzea sunet de glasuri şi de instrumente din fundul pivniţei. Mă întorc, de aceasta cam mângâiat, îndărăt şi văd pe părinţi, cu paharele prin vadră. Adică cuvioşiile lor găsiră „socoverca” la o bute, deşi nu era în aceea vinul de care le era încuviinţat a li se da lor. Părintele Lavrenti îmi zise:

 

– Mai scrie zece cupe!

 

Aceasta însă îmi trecu de şagă şi aş fi zis părinţilor ceva ce-mi era să le zic; dar nu încăpui la cuvânt, căci, cum numai goliră păhărele, strigară unul, după altul:

 

– O moldovenească, măi!, ş-apoi acum fu acum!

 

 

Moşnegii şi tinerii, adică ioroschi-monahii, ieromonahii, diaconii şi monahii, şi toată tagma călugărească, din cei anteriori unii şi cu defecte corporale… care nu erau prea îndemânatici, pentru joc… ţinându-se de mână, o luară printre buţi şi prin prejurul lor, părintele Lavrenti, cu potcapul pe ureche, înainte, şi numai ce-l auzii:

 

„Sub călcâiul cizmei mele

Şede dracul şi-o muiere

Şi mă-nvaţă să fac rele!”.

 

Văzând eu, iară, că călugării, de ce tot beau, se mai aprind şi cugetând la urmări, căci lăsai pe călugări şi pe lăutari să între în pivniţă şi ei, acum, aici îşi fac de cap, pe când Vitale Borşan declama:

 

„Iu, iu, iu, şi iar aşa

Multa vreme n-a fi-aşa!”,

 

iar Cleopa de Ianoş îi răspundea, de dincolo de-o bute:

 

„Frunză verde de cafea

Bine-mi pare că-i pe-a mea!”,

 

ba mi se pare că toţi cuvioşii îşi aduseră chiar acum aminte de cântecele ce rămaseră oarecând afară de mănăstire şi-ar fi socotit cineva că-s deja de mult uitate, căci din toate coturile şi de după toate antalele şi buţile se auzeau „frunze verzi” şi „iu-iu-iu”-uri care de care mai îndrăzneţe şi mai lumeţe; văzând eu, zic, acestea şi mărindu-mi-se frica şi spaima până mai la neştire de mine… mă apropiai, cu lacrimi, de părintele Lavrenti, cu afurisiţii lui creiţari „groşi şi roşii ca para focului”, şi-l rugai, în strigăt cât puteam, să iasă din pivniţă, că nu i-am slobozit aici, ei singuri s-au băgat şi acum e şi vremea vecerniei, de-a auzi părintele Arhi­mandrit e vai şi amar!

 

– Taci!, îmi curmă el cuvântul, trase un şuier în deget, de cred că băga în spaimă stafiile nu numai ale pivniţei, ci şi ale tuturor zidurilor mănăstirii, şi-apoi, învârtindu-se pe un picior, îşi puse potcapul pe scăfârlia „protosului” (primaşului) dintre lăutari, înfipse mâinile în şolduri şi strigă ca în extaz:

 

„Nici nu-mi pasă

de Năstasă,

De Nichita

Nici atâta!”.

 

Dar atunci numai ce văd un baston ridicându-se după spatele mele – vai, era bastonul… arhiman­dritului! – trosc, peste potcap, de capul ţiganului, trosc în scripca lui… Lavrenti şi călugării suflară în lumini şi fuga, pe după poloboace, ţiganii călcau unul pe altul, bâjbâind pe întuneric, să scape afară… se auzea bietul bas troncănind, când se pălea de păreţii pivniţei…

 

Urmarea a fost, cum a fost, dar mult şi mare n-a fost; numai atâta că vecernia, în această seară, a săvârşit-o Arhimandritul singur, cu noi, băieţii, la stranele călugărilor, toate deşarte şi că cheile pivniţei n-au mai rămas, de aici, înainte, pe mâna mea; dar nici taraf de ţigani lăutari n-am mai văzut la mănăstire, spre „închinare şi jertfire”[1].

 

Putna, 1850 – acuarelă de Franz Xaver Knapp

 

[1] Porumbescu, Iraclie, Un episod hazliu din mănăstirea Putnei. Înainte de cincizeci de ani, în Loghin, Constantin, Scriitori bucovineni. Antologie, Bucureşti 1924, pp. 161-168


Ce-au mâncat academicienii români în 1871?

Academicienii, în 1867 – BOABE DE GRÂU, Anul I, 1930. nr. 1, p. 2

Fără să ajungă la un consens în privinţa ortografiei limbii române, academicienii şi-au răsfăţat limbile cu bunătăţi la care nici nu visau, „la un prânz care s-ar fi putut numi, cu tot dreptul, domnesc”, asupra căruia decisese Alexandru Odobescu, care „pe lângă erudiţia sa, ce ar face onoare oricărei naţiuni dintre cele luminate, este şi un bărbat de spirit, cum şi de afabilitate rară. Ştiind bine că academicienii noştri erau sătui… de dispute filologice” a compus „lista de bucate în un dialect format în direcţiunea în care cred unii că poate să iasă limba românească, după câteva zeci de ani. Acea listă litografiată prea elegant o afla fiecare membru oaspete lângă farfuria sa, iar cuprinsul ei era:

Academicienii, în 1912 – BOABE DE GRÂU, Anul I, 1930, nr. 1, p 5

Prânzul academic

Miercuri 15 Septembre MMDCXIV U. C.

*

Vinu-arsu de anicetu (rachiu de Anisette)

Sorbitione cu Scriblete (supă cu stelişoare)

Vinu perunctu d’in Insulele-Fortunate Madera (vin unsuros de Madera)

Fame-stimuli varii (felurimi de mezeluri)

Siluriu munitu cu astaci fluviali, in condimentu de sinape (preparat cu raci de râu cu sos de muştar)

Vinu albicante perenniu alutense de Acidava (vin vechi alb de Drăgăşani)

Lumbu bubalicu instinctu in cremore, cu bacce e tuberculi leguminose (muşchi de bou muiat în smântână, cu morcovi şi cartofi)

Vinu nigru de de Burdigala (vin de Bordeaux)

Coturnici cu pulce venatorica, abstrudi in placenta foliaceea (potârnichi fripte vânătoreşte în foi de plăcintă)

Potione congellata de modu romanu (apă rece)

Melungine rubre cu farcimini de minutale (pătlăgele roţii cu măruntaie de pasăre)

Copsa de ariete in verubi torresa (coaste de berbeci, tăvălite în pesmet)

Acietaru de olere, condita pre usu Athonicu (un fel de salată cu oţet şi untdelemn)

Vinu campanicu spumosu (şampanie)

Casiu induratu de Batavia (caşcaval de Batavia)

Vesice fermentate pre ratione germanica (gogoşi nemţeşti)

Biscopte lactantie glaciate (pişcoturi cu lapte şi îngheţată)

Canistru multipomariu (castron cu poame)

Pepene Cantaliense (cantalup), Vinu appianu Bastarnicu (vin unguresc de Tokay)

Conditure melimerarea e prunaria (compot de mere şi de prune)

Confapte saccharine (cofeturi zaharisite)

Licuore bellaria de Bromelia (băutură olandeză).

Nu se poate spune ce ilaritate produsese şi ce distracţiune făcu acea listă” academicienilor, în ciuda faptului că lista nu însemna decât un „spirit”, deci o glumă a lui Odobescu, dar, „a doua şi a treia zi, unele foişoare din capitală, acaparând lista, o luară în serios, şi-apoi ţine-te la critici şi la persiflări”. Ulterior, gluma s-a extins, dar prin folosirea unor „liste de bucate în limba vulgară a bucătarilor şi bucătărese din capitală”, liste în care figurau, printre altele, „ciorba de iafcale la ciorbalâcu”, „potroace de-a valma”, „barabule în halatu”, „musaca cu calabalîk”, „kioftele tăvălite”, „kuşkebac de tarhon”, „caimak de la kir Penciu” etc. (Transilvania, Anul V, Nr. 8, Braşov, 15 aprilie 1872, pp. 90, 91).


Limba şi mămăliga

Limba şi mămăliga sunt dimensiunile noastre definitorii, sunt specificităţile prin care încercăm să rezistăm trufaşi pe calea timpului. Cu limba comunicăm, cerem şi clefăim mămăliga, iar cu mămăliga supravieţuim.

*

Limba şi mămăliga individualizează gloatele care am fost şi încă mai suntem, dar nici limba, nici mămăliga nu ţin loc de memorie. În absenţa memoriei, gloatele nu pot deveni neam, naţiune, iar calea timpului gloatelor nu-i decât o potecă povârnită, desfundată şi fără nici un fel de repere. Nu-i decât loc pustiu, cum erau numite ţinuturile străbunilor, pe când străbunii nu aveau nici o organizare statală.

*

Limba e şi straiul nostru de sărbătoare, straiul pentru o inexplicabilă şi doar aparentă bucurie, spre care nu păşim decât după ce ne lustruim temeinic ciubotele ba cu ştefan cel mare, ba cu mihai eminescu. Obişnuim să folosim majuscule fudule, majuscule măritoare de noi înşine, atunci când le scriem sau rostim numele, dar într-o pustietate vremelnică şi Ştefan, şi Eminescu nu-s decât nişte substantive comune, ba poate că nici măcar atât, ci nişte biete vestigii lingvistice în care privim precum în cioburile difuze ale unei oglinzi.

*

Existenţa noastră milenară este, în absenţa memoriei, doar o mămăligă râncedă, aşezată pe o masă, în jurul căreia poposesc şi doi străini: bunicii. Despre străbunici, despre moşi şi strămoşi nu avem habar, iar pomelnicele pe care le alcătuim, uneori, ca să ne putem făli în faţa popiii şi a obştii, nu cuprind decât desprinşii din clipa de care încă ne mai ţinem strâns, cu buzele, cu dinţii, aidoma căpuşelor sau aidoma lipitorilor.

*

Străbunii, şi ei fără memorie, şi ei fără freamăt nemărturisitor, s-au pierdut, s-au irosit prin bălăriile vremurilor. De ce să-i mai căutăm, când şi ei sunt la fel de secătuiţi de memorie? În definitiv, memoria subconştientă, numită datină, tradiţie, obicei, s-a desacralizat şi nu mai înseamnă nimic altceva decât un spectacol, cu care ademenim turiştii spre mămăliga noastră mitologică, din încruzirile căreia trebuie să scoatem cât mai mulţi bani.

*

Limba şi mămăliga nu înseamnă nimic, în absenţa memoriei, deşi ar putea defini şi condiţiona veşnicia. Adică o durabilă continuitate în a trăi. Ăsta şi este rostul acestui site, care mărturiseşte înrădăcinări prin memorie, de a înfăţişa limba ca iluminare şi mămăliga drept ogorul în care au rodit picurii de sudoare ai străbunilor. Un site care atenţionează asupra marilor, dar ignoratelor noastre sărbători obşteşti, povestind despre oameni şi vremuri, despre ceea ce durează indiferent de voinţa noastră.


Originea și semnificația Mărțișorului

„Când Anu, Bel (Babel) şi Ea (Enki, adică Apa – n.n.), Marii Zei, prin sfatul lor, au fixat limitele Cerului şi ale Pământului, şi în mâinile zeilor mari au fost încredinţate crearea zilei şi reînnoirea Lunii, şi omenirea a privit zeul Soare în poarta răsăritului” (The Sacred Books, Crearea Soarelui şi a Lunii, p. 70), deci în începuturile civilizației totemice de oameni vorbitori, intrarea în armonia universală („logodna cosmică”, după cum au definit-o filosofii culturii), Luna se numea, printr-un cuvânt celtic încă dăinuitor în toponime (Albion, Alba Iulia etc.), Alba (dacii o numeau Eftepir, romanii Lucia, iar egiptenii Isis), iar Soarelui i se spunea Aplu (roșu), numele ulterior al lui Aplu fiind Apollo.

*

Legătura mitologică dintre Lună și Soare, deslușită de pământeni în perioada calendarului lunar, era cea a fazelor lunare (sinusoida, cu concretețea șnurului alb-roșu care unea Alba de Roșu, deci Luna de Soare, în poeticul ceremonial totemic al începuturilor imaginative ale omenirii), iar inițierea totemică avea să biruiască timpul, în răsăritul european și, mai ales, în România, cu semnificații pierdute și falsificate de închipuiri ulterioare.


Bucătari celebri şi plăcerile mâncării

*

Plăcerile mâncării sunt ale oricărei vârste, ele ne consolează de pierderea celorlalte… plăceri. De aceea, în toate timpurile, au încercat omenii să facă din arta de a găti „arta artelor”. Un bun bucătar se naşte ca şi un poet. „Dacă m-ar întreba cineva – zice Rabelais – de vreau să fiu un mare poet sau un mare bucătar, aş da cu piciorul lui Pegas”. De aceea, în toate timpurile, bucătarii au stat în mare onoare.

*

Marţial, a căruia satiră s-a exersat asupra tuturor obiectelor, şi-a plecat genunchii înaintea bucătarilor. Henrion de Ponsay, fost ministru de justiţie în Franţa, zicea, în 1812: „Ştiinţele nu le voi socoti de ajuns onorate şi reprezentate, până când nu voi vedea şi un bucătar în academia ştiinţelor”.

*

Dezvoltarea acestei arte merge mână în mână cu civilizaţia. În Persia a început a înflori foarte de timpuriu. Regele Darius avea o mulţime de bucătari. Unul dintre generalii lui Alexandru cel Mare, la luarea Damascului, a pus mâna pe 277 bucătari ai regelui, 129 de sclavi destinaţi a duce şi a aduce mâncările, 70 care turnau vin, 17 pentru apă, 40 pentru a parfuma vinul; şi 66 al cărora oficiu era de a împleti cununi de flori împrejurul vaselor şi paharelor.

*

Grecii s-au ocupat mult de plăcerile mesei. Euterpion, bucătarul favorit al regelui Antigonus, fu numit generalisim al armatei, pentru că a inventat o nouă mâncare. Aceeaşi onoare i s-a făcut lui Sophocles, după reprezentarea „Antigonei”. Despre acelaşi Antigonus se istoriseşce:

*

Un cinic îl rugă, odată:

– Doamne, mor de sete; dă-mi o picătură de vin!

– Acesta nu e un dar regesc!, răspunse monarhul.

– Ei bine, atunci dăruieşte-mi un butoi întreg!, se rugă sufletul setos.

– Aceasta, fătul meu, nu e o rugare cinică, răspunse regele şi bietul om nu căpăta nimic.

*

Un bucătar grec, al cărui nume s-a pierdut, se zice că a descoperit arta de a servi un porc, a căruia parte dreaptă era fiartă, cea stângă friptă, iar interiorul umplut, fără a fi fost spintecat.  Cucerind Grecia, romanii adoptară, la masă, obiceiurile învinşilor. La ei luxul în mâncare ajunse la o dezvoltare considerabilă.

*

Cleopatra, fiind, odată, la masă cu Antoniu, lăuda delicateţa ospăţului; rivalul lui Octavian chemă îndată pe bucătar şi îi dărui o cetate cu 5.000 locuitori. Patria celor mai buni bucătari era Sicilia. Cel mai renumit a fost bucătarul lui Nero, Trimalcion, care se trăgea din insula Trinacria. Acest om rar trebuia, când lipseau unii peşti aleşi, să le dea altora gustul şi exteriorul lor, încât şi gurmanzii să se înşele. El se mai pricepea să facă carnea de porc să semene porumbilor, raţelor, fazanilor etc. De altcum, această artă au priceput-o şi alţii, deoarece se istoriseşte despre un Titus Quintus că, la Chalchis, în Etolia, a fost surprins de marele număr şi de felurimea bucatelor ce i s-au servit, iar amfitrionul său l-a asigurat că tot ce s-a servit a fost carne de porc, gătită în mod diferit.

*

Domiţian a convocat odată senatul, pentru a se sfătui despre conservarea şi prepararea unui peşte de mare. Căpătând acest împărat un peşte mare, a întrebat senatul în ce vas să se gătească. Dezbaterile au fost foarte obositoare. În sfârşit, deoarece nu s-a găsit un vas atât de mare, a propus unul să se taie peştele în bucăţi. Propunerea a fost respinsă şi s-a decis să se construiască un vas ad-hoc; iar în expediţiile împăratului să se ducă o mulţime de vase, de toate mărimile. În decursul dezbaterilor, un senator orb nu înceta de a admira mărimea şi frumuseţea darului, îndreptând ochii… în direcţiunea opusă aceleia unde se afla peştele.

Popoarele nordice, sfărâmând puterea romană, stârpiră şi bucătarii. Dar, cu încetul, şi ele se predară… plăcerilor mâncării. Arta suferi mai multe îmbunătăţiri, sub Carol cel Mare.

*

În evul mediu, bucătarii redeveniră favoriţii capetelor încoronate. „Un bucătar se vedea umblând tot cu regele”. Eleonore de Provence, soţia lui Henric III din Anglia, era atât de încântată de bucătarul său, Richard de Norreys, încât înduplecă pe soţul ei să-i dăruiască domeniile Ackholt şi Ackwel, în Berkshire.

*

Taillevaut, bucătarul lui Carol V şi al lui Carol VI din Franţa, care, împreună cu Platina, autor latin din secolul al XV-lea, scrisese o carte despre cele mai bune „sauce”-uri (sosuri), sta la curte în aşa mare vază, încât gărzile îi dădeau onorul. Henric VIII făcu din bucătarul său baronet, fiindcă odată l-a surprins cu un purcel.

*

Sărbătorile iau, în veacurile acestea, un caracter tot mai pompos; totuşi, cantitatea întrecea calitatea. În anul 1470, dădu George Meville, fratele renumitului Warwik, la numirea sa ca arhiepiscop de York, nobilimii şi preoţimii un ospăţ care demonstrează acesta. La masă se aduseră: 6 tauri, 80 de boi, 300 de porci, 3.000 de viţei, 3.000 de gâşte, 3.000 de curcani, 2.000 de găini, 4.000 de porumbi, 100 de iepuri de casă, 200 de fazani, 500 de prepeliţe, 4.000 de găinuşi, 4.000 de raţe, 8 viţei de mare, 4 ţestoase, 300 peşti, 12.000 raci. Cu pregătirea au fost ocupaţi 61 de cămăraşi, 570 de bucătari şi 1.500 de băieţi. Au fost 104 buţi de vin şi 300 de bere, pentru a astâmpăra setea oaspeţilor (Albina Carpaţilor, Tomul IV, Nr. 10, 29 februarie 1880).


Pagina 1 din 1912345...10...Ultima »