ANECDOTE ISTORICE | Dragusanul.ro

Bucătari celebri şi plăcerile mâncării

*

Plăcerile mâncării sunt ale oricărei vârste, ele ne consolează de pierderea celorlalte… plăceri. De aceea, în toate timpurile, au încercat omenii să facă din arta de a găti „arta artelor”. Un bun bucătar se naşte ca şi un poet. „Dacă m-ar întreba cineva – zice Rabelais – de vreau să fiu un mare poet sau un mare bucătar, aş da cu piciorul lui Pegas”. De aceea, în toate timpurile, bucătarii au stat în mare onoare.

*

Marţial, a căruia satiră s-a exersat asupra tuturor obiectelor, şi-a plecat genunchii înaintea bucătarilor. Henrion de Ponsay, fost ministru de justiţie în Franţa, zicea, în 1812: „Ştiinţele nu le voi socoti de ajuns onorate şi reprezentate, până când nu voi vedea şi un bucătar în academia ştiinţelor”.

*

Dezvoltarea acestei arte merge mână în mână cu civilizaţia. În Persia a început a înflori foarte de timpuriu. Regele Darius avea o mulţime de bucătari. Unul dintre generalii lui Alexandru cel Mare, la luarea Damascului, a pus mâna pe 277 bucătari ai regelui, 129 de sclavi destinaţi a duce şi a aduce mâncările, 70 care turnau vin, 17 pentru apă, 40 pentru a parfuma vinul; şi 66 al cărora oficiu era de a împleti cununi de flori împrejurul vaselor şi paharelor.

*

Grecii s-au ocupat mult de plăcerile mesei. Euterpion, bucătarul favorit al regelui Antigonus, fu numit generalisim al armatei, pentru că a inventat o nouă mâncare. Aceeaşi onoare i s-a făcut lui Sophocles, după reprezentarea „Antigonei”. Despre acelaşi Antigonus se istoriseşce:

*

Un cinic îl rugă, odată:

– Doamne, mor de sete; dă-mi o picătură de vin!

– Acesta nu e un dar regesc!, răspunse monarhul.

– Ei bine, atunci dăruieşte-mi un butoi întreg!, se rugă sufletul setos.

– Aceasta, fătul meu, nu e o rugare cinică, răspunse regele şi bietul om nu căpăta nimic.

*

Un bucătar grec, al cărui nume s-a pierdut, se zice că a descoperit arta de a servi un porc, a căruia parte dreaptă era fiartă, cea stângă friptă, iar interiorul umplut, fără a fi fost spintecat.  Cucerind Grecia, romanii adoptară, la masă, obiceiurile învinşilor. La ei luxul în mâncare ajunse la o dezvoltare considerabilă.

*

Cleopatra, fiind, odată, la masă cu Antoniu, lăuda delicateţa ospăţului; rivalul lui Octavian chemă îndată pe bucătar şi îi dărui o cetate cu 5.000 locuitori. Patria celor mai buni bucătari era Sicilia. Cel mai renumit a fost bucătarul lui Nero, Trimalcion, care se trăgea din insula Trinacria. Acest om rar trebuia, când lipseau unii peşti aleşi, să le dea altora gustul şi exteriorul lor, încât şi gurmanzii să se înşele. El se mai pricepea să facă carnea de porc să semene porumbilor, raţelor, fazanilor etc. De altcum, această artă au priceput-o şi alţii, deoarece se istoriseşte despre un Titus Quintus că, la Chalchis, în Etolia, a fost surprins de marele număr şi de felurimea bucatelor ce i s-au servit, iar amfitrionul său l-a asigurat că tot ce s-a servit a fost carne de porc, gătită în mod diferit.

*

Domiţian a convocat odată senatul, pentru a se sfătui despre conservarea şi prepararea unui peşte de mare. Căpătând acest împărat un peşte mare, a întrebat senatul în ce vas să se gătească. Dezbaterile au fost foarte obositoare. În sfârşit, deoarece nu s-a găsit un vas atât de mare, a propus unul să se taie peştele în bucăţi. Propunerea a fost respinsă şi s-a decis să se construiască un vas ad-hoc; iar în expediţiile împăratului să se ducă o mulţime de vase, de toate mărimile. În decursul dezbaterilor, un senator orb nu înceta de a admira mărimea şi frumuseţea darului, îndreptând ochii… în direcţiunea opusă aceleia unde se afla peştele.

Popoarele nordice, sfărâmând puterea romană, stârpiră şi bucătarii. Dar, cu încetul, şi ele se predară… plăcerilor mâncării. Arta suferi mai multe îmbunătăţiri, sub Carol cel Mare.

*

În evul mediu, bucătarii redeveniră favoriţii capetelor încoronate. „Un bucătar se vedea umblând tot cu regele”. Eleonore de Provence, soţia lui Henric III din Anglia, era atât de încântată de bucătarul său, Richard de Norreys, încât înduplecă pe soţul ei să-i dăruiască domeniile Ackholt şi Ackwel, în Berkshire.

*

Taillevaut, bucătarul lui Carol V şi al lui Carol VI din Franţa, care, împreună cu Platina, autor latin din secolul al XV-lea, scrisese o carte despre cele mai bune „sauce”-uri (sosuri), sta la curte în aşa mare vază, încât gărzile îi dădeau onorul. Henric VIII făcu din bucătarul său baronet, fiindcă odată l-a surprins cu un purcel.

*

Sărbătorile iau, în veacurile acestea, un caracter tot mai pompos; totuşi, cantitatea întrecea calitatea. În anul 1470, dădu George Meville, fratele renumitului Warwik, la numirea sa ca arhiepiscop de York, nobilimii şi preoţimii un ospăţ care demonstrează acesta. La masă se aduseră: 6 tauri, 80 de boi, 300 de porci, 3.000 de viţei, 3.000 de gâşte, 3.000 de curcani, 2.000 de găini, 4.000 de porumbi, 100 de iepuri de casă, 200 de fazani, 500 de prepeliţe, 4.000 de găinuşi, 4.000 de raţe, 8 viţei de mare, 4 ţestoase, 300 peşti, 12.000 raci. Cu pregătirea au fost ocupaţi 61 de cămăraşi, 570 de bucătari şi 1.500 de băieţi. Au fost 104 buţi de vin şi 300 de bere, pentru a astâmpăra setea oaspeţilor (Albina Carpaţilor, Tomul IV, Nr. 10, 29 februarie 1880).


Originea cuvântului „restaurant”

*

Celebrul scriitor francez Alexandre Dumas, în cartea sa de bucate, spune următoarele: în Paris, pe calea „Rue des Poulies” se afla un birtaş, cu numele Boulanger. Pe uşa birtului său era scrisă deviza: „Venite omnes, qui stomacho laboratis et ego restaurabo vos” (Tradus liber: „Veniţi la mine cei flămânzi şi însetaţi, căci eu vă voi restaura”). Primul restaurator mai celebru fu, în Franţa, Méot; el era primul stolnic al curţii princiare Condé, a trăit pe la finea secolului al XVIII-lea, avea o soţie foarte frumoasă, care, deşi bărbatu-său era bucătar, avea un mare succes (Albina Carpaţilor, Tomul IV, Nr. 3, 15 noiembrie 1879).


Ghiceşte-ţi singur norocul, neamule!

*

Palma omului, cu liniile şi deluşoarele ei de carne, are o anumită geografie. Palma are şapte coline, care primesc fiecare câte un nume de la cele şapte elemente din sistemul solar. Deci: Venus, Luna, Marte, Mercur, Soarele, Saturn şi Jupiter.  Afară de coline, palma are încă o mulţime de linii şi arcurele, care dau fiecărei mâini un desen particular. Pot să fie mai multe, dar atâtea se iau în considerare. Din geografia acestor coline şi linii se alcătuieşte Tabela celor şapte adevăruri. Această tabelă e oglinda posesorului palmei. Te uiţi în palmă şi te uiţi în tabelă – unde îţi vezi chipul şi norocul.

*

Cele şapte adevăruri

*

(I) Jupiter. Dacă acest deluşor de carne e deosebit de mare, mai ridicat decât celelalte planete, arată caracter distins, ambiţie de fier. Dacă liniile care pleacă de la Jupiter, linia cea mare a vieţii (Viaţa mare) şi cea mică sunt bine dezvoltate, atunci caracterul şi ambiţia se vor manifesta în domeniul artelor. În caz contrar, în altă direcţie.

*

(II) Saturn. Saturn dezvoltat arată o natură linguşitoare, o minte ageră. Dacă liniile descendente, Împăciuitorul şi Calea Laptelui cea mare, sunt adânci şi dezvoltate, atât linguşirea, cât şi mintea ageră a individului, se îndreaptă pe căi greşite.

*

(III) Soarele. Dacă această colină e deosebit de ridicată – lucru rar – atunci e un mincinos, om cu două feţe. Dacă liniile Calea laptelui mică şi Calea pierdută sunt bine pronunţate, atunci, la însuşirile de mai sus, se adaugă şi o cutezanţă oarbă, gata de orice. Dimpotrivă, laşitate.

*

(IV) Mercur. Mercur dezvoltat indică o natură ambiţioasă, brutalitate şi tiranie. Dacă Arcul Satanei şi cei trei Copcii ale Satanei sunt pronunţate, atunci individul aparţine unei clase sociale înalte. Dacă însă nu se defineşte bine decât Arcul Satanei, atunci aceasta arată măsura în care individul are calităţile înşirate la începutul planetei.

*

(V) Marte. Marte pronunţat arată dispoziţie bună, natură paşnică, inimă deschisă, uşor de înmuiat. Când sunt bine pronunţate şi liniile dependente, Îndrumătorul şi Însoţitorul, individul e preot sau se va face preot. Dimpotrivă, un om şters, fără voinţă.

*

(VI) Luna. Această planetă bine dezvoltată e semn de grele gânduri materiale şi dovedeşte o natură nervoasă. Dacă se adaugă liniile Rază de lună şi 3 Fire de lună pronunţate, va urma sau e în curgere o boală grea. În caz contrar, boala va fi trecătoare, iar grijile uşor de purtat.

*

(VII) Venus. Această planetă, dacă e cărnoasă şi pronunţată, atunci e semn de dragoste pasională. Individul are o natură sentimentală, romantică. Dacă liniile dependente, a Rozelor şi Bobocului, sunt adânci şi bine pronunţate, atunci e semn de bogăţie şi îndestulare. Noroc la dragoste. Dacă, afară de acestea, în jurul planetei mai sunt şi alte linii creţe, atunci se semn de mare sărăcie. Dacă în jurul planetei pielea e netedă, semn de noroc la jocul de cărţi.

Aşa spun cei care cred în chiromanţie (Almanah „Sfetea” 1916, pp. 12, 13).


Cercul, simbol de egalitate

Constelaţia Hora, aşa cum şi-o închipuiau românii

*

Ştiam, din cele mai vechi cărţi religioase ale omenirii, că s-ar simboliza prin cerc orizontul lumii date, al lumii cunoscute, ceea ce înseamnă că explicaţia lui Renée Guenon, care vedea în cerc soarele şi, prin extensie, orizontul zilei (Deaus), are logică, pentru că, atunci când se desenau două cercuri de circumferinţă, se introducea şi orizontul astral al nopţii (Ur Anu, pe care grecii l-au transformat în Uranus). În „Almanacul Milcovului / cuprinzând Calendarul / pe anul 1861 / cu toate cele atingătoare de el, precum şi diferite materii de ştiinţe, literatură şi poezie”, Focşani, Imprimeria Comisiunii Centrale, găsesc o explicaţie supravieţuitoare în timp, cu extensii interesante:

„Cercul, care e simbolul eternităţii (ca expresie a luminii – n. n.), este uneori şi simbolul egalităţii. Cei vechi, spre a nu da preferinţă nimănui, nici zeilor, nici amicilor lor, le scriau numele pe un cerc (aşa se întâmpla şi cu constelaţiile zodiacale – n. n.); astfel încât, nedându-le nici un rang, nu se putea spune cine era cel dintâi (şi sfatul bătrânilor, „strigacii crainici”, cum îi numea Homer, tot 12, la număr, ca şi zodiile, în cerc se adunau la sfat şi decizii – n. n.), nici cel de-al doilea, nici cel din urmă în stima lor. Totul era egal, şi onoarea egal împărţită.

1882, James Samuelson: The HORA National dance of Roumania

Grecii scriau numele celor şapte înţelepţi pe un cerc, nevrând a determina care era mai înţelept din cei şapte. Romanii scriau pe un cerc numele sclavilor lor, ca să nu se cunoască pe cine iubeau mai mult şi cui voiesc să dea libertatea.

Horă hunedoreană, „Luceafărul”, nr. 5, 1906, p. 105

Se zice că un papă, recomandând cordilierilor (o sectă de călugări) să numească trei dintre religioşii lor, cu scop de a da purpura unuia dintre ei, cordelierii scriseră pe un cerc numele a trei cei mai iscusiţi din schitul lor, pentru ca papa, neputând să cunoască dacă ei aveau mai multă aplecare pentru unul, decât pentru altul, să aleagă pe cine i-ar fi plăcut.

1860, Lancelot: La Hora (danse valaque)

Instituţia Cavalerilor Mesei Rotunde poate fi citată ca un exemplu de felul acesta; ea era fundată pe un principiu de egalitate şi masa era simbolul acestei egalităţi.

În congrese, masa ambasadorilor este, de obicei, rotundă, spre a fi toţi scutiţi, cât se va putea, de distincţiunile de preşedinţi” (pp. 8, 9).

Dar cel mai sugestiv exemplu în reprezintă… hora solară, jucată numai în cerc, fără căpetenie, precum la hora lunară, doar cu un „poznaş”, cum îl numea Homer, în „Iliada”, care se ocupa mai mult de lăutari şi de ritmul horirii, decât de alcătuirea cercului horei. Mai ales că în horele solare, care se jucau, începând din mai („Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”[1]), s-au prins, întotdeauna şi în mod premeditat, deşi cu valoare simbolică, „cele trei hore: Orânduiala, Dreptatea şi Pacea… prinse-n rotitoare dansuri”[2].

*

*

 

[1] Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44

[2] Orfeu, Cele trei hore, în Antologia poeziei greceşti, p. 210


Despre influenţa zilelor lunare asupra ursitei

*

Un almanah sau un calendar prezintă, de regulă, ceea ce este frumos şi exponenţial într-o anumită ţară, la cumpăna anumitor ani. În general, almanahurile şi calendarele creează bună dispoziţie, iar eu, care sunt mare amator de aşa-ceva, le caut şi le devorez lacom sa o sălbăticiune. Tocmai de asta, când găsesc, printre comorile Bibliotecii Academiei Române, varianta electronică din „Almanacul Milcovului / cuprinzând Calendarul / pe anul 1861 / cu toate cele atingătoare de el, precum şi diferite materii de ştiinţe, literatură şi poezie”, Focşani, Imprimeria Comisiunii Centrale, trăiesc senzaţia unei călătorii în timp şi, după ce cercetez cu atenţie vignetele fiecărei luni (aha, la cumpăna anilor 1860/1861, boierii aveau brad de Crăciun!), trec, entuziast, la secţiunea „Ştiinţă, literatură şi poezie”, fără să fiu deranjat de folosirea buchiilor chirilice, pe care le-am deprins tocmai pentru ipotetice prelungiri în timp.

Peste „Noţiuni astronomice”, trec destul de superficial, pentru că nu mă prea interesează distanţele dintre pământ şi alte planete, dar nu pot să nu observ că Venus încă se mai numea, la noi, Vinerea. Adică Parascheva. Iar Jupiter, încă era Joie. Da, dar apoi, tot… astronomic, vine un capitol care mă interesează (cred că şi pe dumneavoastră, aşa că o să-l transcriu în alfabet latin), intitulat „Despre influenţa zilelor lunare asupra ursitei unor oameni”. I-auzi, frate: dacă notez numai pentru mine, mă fac astrolog! Dar nu are rost; şi aşa-s cu capul în nori ca biet poet.

„Dacă Luna n-are vreo influenţă directă asupra unor evenimente ale lumii acesteia, e însă de mirare cum a prezidat la faţetele principale ale vieţii oamenilor mari. Supunem la cunoştinţa cititorilor noştri câteva observări de felul acesta, lăsându-i să deducă consecinţele cele mai apropiate cu convingerile lor.

Ludovic al XVI-lea, un rege al Franţei, se născu la 23 august 1754, a cincea zi a Lunii (e vorba de ziua a cincea de după Lună Nouă, după cum rezultă dintr-o propoziţie de mai de jos – n. n.). Se urcă pe tron, de la 10, până 15 mai 1774, câte a cincea zi a lunii. Convenţia decretă desfiinţarea monarhiei la 21 septembrie 1792, în a cincea zi a lunii; şi Ludovic al XVI-lea îşi pierdu coroana într-aceeaşi zi. Convenţia l-a condamnat a se tăia capul; această condamnare avu loc la 17 ianuarie 1783, iarăşi a cincea zi a lunii.

Împăratul Napoleon I-ul era născut la 15 august 1769, în a treisprezecea zi a lunii. La 3 aprilie 1814, senatul declară pe Napoleon căzut de pe tron. La 3 aprilie 1814 era a treisprezecea zi a lunii. Bătălia de la Waterloo se dete la 18 iunie 1815, zi fatală pentru Napoleon; această zi era a treisprezecea din lună.

Regele Carol X era născut în a douăzeci şi cincea zi a lunii. Ajunse la tron, la moartea fratelui său, Ludovic XVIII, care s-a întâmplat la 18 septembrie 1824; atunci luna era în a douăzeci şi cincea sa zi.

Regele Ludovic Filip I-ul era născut la 6 octombrie 1773; astă dată era între 19 şi 20 ale Lunii. S-a urcat pe tron la 7 august 1830 şi făcu jurământul la 9 august. Luna era între 19 şi 20 de zile, la 7 august. La 24 februarie 1848, vine, deodată, revoluţia, regele Ludovic Filip abdică îndată şi se exilă în aceeaşi zi. Luna era între 19 şi 20 zile, la 24 februarie 1848.

Ducele de Orleans era născut la 3 septembrie 1810, iar Luna se afla în a cincea sa zi. La 13 iulie 1842, ducele de Orleans sări din trăsura sa şi căzu astfel încât, peste câteva zile, muri; Luna era de cinci zile, atunci. Urcându-ne către timpii cei mai vechi, am vedea în mulţi oameni mari aceeaşi concordanţă între ziua lunară a naşterii lor şi zilele evenimentelor ce au influienţat mai mult asupra vieţii lor private şi publice.

După mahomedani, profetul lor, Mahomet, e născut într-o zi de Lună Năouă; fuga sa, numită Egira, se întâmplă într-o asemenea zi. Scriitorii moderni se unesc cu mahomedanii despre aceasta. Ei zic că Mahomet a fugit din Meka, 68 zile, după 16 iunie 622, epocă a începutului Egirei şi a Noii Luni, din iulie, în zisul an.

Mahomedanii şi cronologiştii pretind, de asemenea, că Mahomet a murit într-o conjuncţiune lunară şi fixează epoca morţii sale în 8 iunie 632. Dacă Mahomet a murit în această dată, în ziua aceea nu era conjuncţiune lunară; căci luna era cam de douăsprezece zile.

Pretind, de asemenea, că Mahomet a murit în etate de 63 ani şi zic că s-a născut la 10 noiembrie 570; de va socoate cineva 63 din 632, rămâne 569. Mahomet, dară, cată să se fi născut la 569 a erei noastre. Dacă s-a născut la 10 noiembrie 569 sau 570, niciuna din datele acestea nu dau o conjuncţiune lunară; căci, la 10 noiembrie 569, Luna era de 23 zile, şi la 10 noiembrie 570, era cam de 4 zile. Este, dară, o eroare mai mult în date, decât în zilele lunare, căci credincioşii lui Mahomet se vor înşela mai puţin, fără îndoială, căci la ei orice eveniment datează de la o zi lunară, fiindcă anii lor sunt lunari.

Căutând cineva data naşterii împăratului Napoleon III, care a fost la 20 aprilie 1808, în a douăzeci şi patra zi a Lunii, va putea vedea că nici unul din evenimentele vieţii sale publice nu coincide cu această zi. După observaţiile făcute, acest principe va ti totdeauna foarte fericit şi nu va avea niciodată soarta suveranilor care au avut nefericirea de a ajunge în culmea măririi în ziua Lunii care coincidea cu naşterea sa. Nu e cu putinţă ca aceste coincidenţe aşa de exacte să fie efectul întâmplării” (pp. 4-7).

Observaţiile acestea par plauzibile, dacă ţinem cont că fazele Lunii sunt reprezentate de sinusoida care intersectează axa echinocţială a vieţii, care, la rândul ei, o intersectează în cruce pe cea solstiţială, delimitând Calea Părinţilor de Calea Zeilor. De altfel, horele lunare tot în sinusoidă s-au dansat, de-a lungul mileniilor, până au apărut folcloriştii şi au impus neghiob dansurile în linii, ca la „Balşoi Teatr”. Probabil că intersecţiile sinusoidei lunare cu axa echinocţială a vieţii determină similitudini sau contrarii în destinul uman, dar mâna în foc în favoarea unei astfel de interpretări nu o bag. De asta nici nu o să ajung, vreodată, astrolog, ca să vă zăpăcesc minţile de pe ecranele televiziunilor.


Pagina 1 din 1812345...10...Ultima »