Iconografia atentatului de la Sarajevo

Atentatul de la Sarajevo, în “Gazeta ilustrată” nr. 29/1914

*

Când am lucrat, pe baza mărturiilor din “Românul”, materialul despre atentatul de la Sarajevo, nu aveam nici măcar o fotografie a lui Franz Ferdinand, aflată prin vechile gazete româneşti, iar să preiau una de pe net nu-mi convenea. Acum, însă, lucrând pentru nr. 4 al “Revistei Bucovinei”, povestea Bucovinei şi a suferinţelor ei, în timpul primului război mondial, am dat de imaginile de mai jos, în “Gazeta ilustrată”, numerele de pe parcursul anului 1914. Şi am mai găsit şi nişte înduioşătoare portrete ale “drăguţului de Împărat” Franz Iosef, pe care le alătur mărturiilor despre cele mai nefericite zile din întreaga lui viaţă, spre a fi de folos tuturor celor care au nevoie de astfel de mărturii iconografice.

*

Franz Ferdinand – “Gazeta ilustrată” nr. 28/1914

Ducesa Sofia – “Gazeta ilustrată” nr. 28/1914

Franz Iosef, la căpătâiul fiului său – “Gazeta ilustrată” nr. 28/1914

Singurătatea “drăguţului de Împărat” – “Gazeta ilustrată” nr. 28/1914

Arhiducele Frederich, noul moştenitor – “Gazeta ilustrată” nr. 28/1914

*

A. D. Xenopol, de partea suferinţelor Bucovinei

Adevărul, 15 octombrie 1914, p. 1

*

Sărmana Bucovină, grădina Moldovei, regiunea unde se află rămăşiţele decăzute ale fostului cuib de eroi, Suceava, unde se înalţă încă, din văile umbroase, mănăstirea Putna. Locaşul ce adăposteşte cenuşa celui mai mare dintre toţi domnitorii români, – sărmana Bucovina în ce hal a ajuns! Trece, de azi, pe mâine, de la o stăpânire la alta, spre dauna cea mai mare a elementului ei de baştină, neamul   românesc. După ce acest element a fost torturat, timp de. mai bine de un veac, de nemţi şi de ruteni, uniţi spre a-l despoia, a crezut într-un moment de mântuire, când ţara lor fu cucerită de ruşi. Dar numai puţin timp le fu dat răgazul de a răsufla. Ruşii, neocupând Bucovina decât spre a atrage, prin o mişcare aparentă, puterile austriece din Galiţia, după ce si-au ajuns scopul, au părăsit-o aproape cu totul, ceea ce a dat prilej austriecilor de a o reocupa. Se înţelege că ei veneau acuma aprinşi de dorul de răzbunare. În contra cui? Desigur că mai cu seamă în contra românilor „a trădătorilor” cari se bucuraseră de izbânda ruşilor şi cari trebuiau pedepsiţi. Îi dădură, deci, pe mâna ungurilor, cari găsiră aci prilejui ce le lipseşte, pentru moment, la ei, în tară, unde au nevoie de elementul românesc – pentru a se năpusti asu­pra lor cu barbaria lor hunică, cu desăvârşita lor lipsă de milă şi în­durare, cu ochii încruntaţi ca de fiare sălbatece, cu puşca şi ştrean­gul în mână, împuşcând şi spânzurând în dreapta şi în stânga, fără a căuta nici vârsta, nici sexul; căci toţi poartă în fiinţa lor un păcat de moarte, acela de a fi români, şi ca­re păcat nu poate fi ispăşit decât tot prin moarte.

*

A. D. Xenopol

*

Şi noi, mişeii şi netrebnicii, stăm liniştiţi faţă cu ţipătul unui popor întreg, care este sânge din sângele nostru şi carne din carnea noas­tră! Stăm liniştiţi, căci nu îndrăz­nim a ne atinge de sacro-sancta Austro-Ungria, căreia i-am jurat credinţă. Toţi conducătorii noştri, de cari suntem vrednici şi cari şi ei sunt vrednici de noi, sunt hotărâţi a menţine, cu orice preţ, supuşia că­tre Austro-Ungaria, plecarea şirei spinării către cei mai mari oameni politici ai lumii, Berchtold şi Tisza. Ce ne pasă de români! Cum să sărim noi în ajutorul fraţilor, când suntem pândiţi de bulgari? Înţelep­ciunea cea mai elementară, dar, totodată, cea mai laşă şi mai dezgustătoare cere ca întâi să ne gândim la noi şi apoi la părinţii şi la fraţii noştri. Nu ştim de unde vor fi luat aceste principii de morală şi de conducere în viată, desigur însă că nu din comoara vitejiei şi a da­toriei. Când datoria vorbeşte în mod imperativ şi când ea îşi face calea printr-un suflet vrednic şi curajos, atunci nu poţi sta, nici un moment, la gândul dacă trebuie să aperi pe sora ta de cuţitul ridicat asupra sânului ei, chiar dacă ai vedea ridicate asupra ta o sută de cuţite şi întinse contra pieptului tău o sută de puşti!

*

Dar fiindcă avem a face cu laşi şi cu nemernici, apoi să le arătăm un mijloc de a apăra nenorocita Bucovină, fără a ne pune rău cu Austria, lucru cumplit şi care nici nu poate trece prin mintea conducăto­rilor noştri. Este de a cere – cu sărutarea de mâini necesară – Austro-Ungariei voie de a ocupa Bucovina, pe cât timp va ţine răz­boiul, obligându-ne a o restitui tot ei, care desigur doar că va ieşi în­vingătoare, la încheierea păcii. Acest sistem nu este nou. Luăm pilda lui tocmai din istoria Austriei. La 1853, când ruşii declaraseră război Turciei, care obţinu sprijinul pute­rilor apusene, Austria propuse am­bilor războitori să ocupe ea ţările române, pe atunci Moldova şi Muntenia, arătând aliaţilor că le-ar apăra de a cădea în mâna Rusie, iar ruşilor că ar împiedica pe duşmanii ei de a o ataca prin aceste regiuni apropiate de Polonia şi că, deci, ar scăpa-o de un mare pericol. Şi la pacea din Paris, Austria a înapoiat aceste ţări Europei, care le luase sub a ei ocrotire. Pentru ce nu am face şi noi tot aşa? Ocupăm acuma Bucovina, scutind şi pe ruşi, şi pe austriece de a mai vărsa sânge, pentru menţinerea acestui colţişor de pământ, care nu este neapărat necesar nici unuia din cei doi răz­boitori pentru hotărârea izbânzii fi­nale.

*

Franz Ferdinand şi Carol I, la Sinaia

*

Prin această măsură însă s-ar scăpa de ruină şi de măcel par­tea aceea a neamului românesc ce locuieşte în cuibul lui Ştefan cel Mare.

*

Ar fi, nu e vorba, şi alt mijloc, mai energic decât acel propus de noi. Ar fi un ultimatum de trimis Austro-Ungariei, că: sau încetează cu desăvârşire orice acţiune de răzbunare contra românilor din Buco­vina sau ne aruncăm imediat în ta­băra Triplei Înţelegeri şi intrăm, cu puterea, în vechea baştină a Moldo­vei. Acest ultimatum ar avea un efect imediat şi nu ar fi nevoie decât a ne răsti cu el, fără măcar de-al pune în aplicare, spre a dobândi efectul dorit, atâta e de mare fri­ca în Austria de intrarea şi a României în hora duşmanilor ei, intrare care, determinând şi pe Italia, ar pu­ne îndată crucea pe pieptul Habsburgilor.

*

Dar asemenea mijloace eroice cer eroi pentru înfăptuirea lor, iar nu babe ca acei ce, din nenorocire pentru neamul românesc, prezidează acuma la a lui înmormântare.

De aceea, mai îndemânatec ne pare mijlocul celălalt, cu sărutul de mâini, domnilor Bertchtold şi Tisza.

 *

A. D. XENOPOL

(Adevărul, 15 octombrie 1914, p. 1)

Bucovina şi suferinţele ei, în presa română (IV)

*

Ziarul „Adevărul”, veşnic aglomerat cu ştiri de pe toate fronturile europene, dar şi cu atitudini faţă de atitudinea şovăielnică a guvernului şi a regelui României – Carol I, bătrân şi bolnav, avea să moară la începutul toamnei anului 1914 –, izbuteşte, totuşi, şi o cronică la zi a evenimentelor din Bucovina, cronică pe care vreau să v-o relatez pe scurt.

*

Povestea începe cu bătălia de la Noua Suliţă, începută la orele 6, după-amiaza, şi terminată la orele 3, dimineaţa, între Regimentul Nr. 41 austriac, format numai din români bucovineni, şi armatele ruseşti, formate din infanterie şi „o numeroasă cavalerie”. „Şarja cavaleriei ruse a fost hotărâtoare şi Regimentul No. 41, care apăra poziţiunea, s-a retras în dezordine şi completamente decimat din această aprigă luptă… Şarja cazacilor ruşi era înfiorătoare. Ei s-au repezit în mijlocul luptei târziu, în toiul nopţii, cu o furie şi în nişte urlete care au îngrozit pe cei care au asistat la acest crâncen atac (Luptele de la Noua Suliţa / Regimentul austriac No. 41, format numai din români, a fost decimat de cavaleria rusă – în „Adevărul” din 1 august 1914).

*

Odată cu înaintarea ruşilor în Bucovina, începe şi exodul refugiaţilor bucovineni, iar ministrul român de finanţe, Emil Costinescu, informat fiind despre năvala de „lume din Bucovina”, a cerut autorităţilor „să facă toate înlesnirile posibile acestor refugiaţi, permiţându-le trecerea frontierei fără să le perceapă vreo taxă pentru bagaje şi tot ce vor putea aduce cu ei” (Bucovinenii se refugiază în România / Li se acordă toate înlesnirile – în „Adevărul” din 13 august 1914). De la Rădăuţi-Prut, românii puteau zări cum trec, peste dealul Lipcani, „numeroase vagoane, încărcate cu furaje”, apoi s-au auzit şi bubuituri de tun, dinspre Noua Suliţă, semn al altei bătălii între austrieci şi ruşi, în seara zilei de 11 august (Ce se petrece la frontieră / Ştiri de peste Prut – în „Adevărul” din 13 august 1914).

*

„În Suceava a avut loc, în ziua de 10 august 1914, o călduroasă manifestaţie pentru cei 250 de voluntari, plecaţi pe câmpul de luptă.

Pentru întreţinerea familiilor mobilizaţilor, statul austriac plăteşte, pentru fiecare copil, câte 90 helleri, iar soţiei, câte o coroană pe zi.

Miliţienii (Landssturm), postaţi pentru pază la Iţcani, vor pleca, în ziua de 12 august, la Cernăuţi. Ei vor fi înlocuiţi cu dispensaţii.

În toate cafenelele din Suceava li se opreşte clienţilor câte o bucată de zahăr, iar cantitatea totală se strânge şi se trimite pe câmpul de luptă… În general, spiritele sunt liniştite în Bucovina. Locuitorii speră că duşmanii vor fi bătuţi. / Benno” (Din Suceava – în „Adevărul” din 13 august 1914).

*

*

Amănunte mai precise despre bătălii se află, de fiecare dată şi cum era şi firesc, mai târziu. „Vineri, 8 august, trupele austriece, aflând de sosirea grosului armatei ruse, s-au retras de pe teritoriul rusesc ocupat (satele din nordul Basarabiei, din povestirea lui Ion Grămadă – n.n.), înaintând până la Boian”. Corespondentul din Herţa pare să fie un filo-austriac, dacă scrie că armatele austriece s-au retras… „înaintând până la Boian”.

Urmează capitolul deja relatat, din 9 august, al incendierii caselor din orăşelul Noua Suliţa: „Soldaţii ruşi, după ce au devastat toate casele, au turnat gaz, din bidoane, asupra clădirilor, aprinzându-le cu chibriturile”.

*

O parte dintre bucovinenii din Noua Suliţa trecuseră în Herţa, unde „li s-au împărţit 100 de pâini, din ordinul domnului Stavri, prefectul judeţului”.

Odată cu bătrânii, femeile şi copiii din Noua Suliţa se retrăsese şi familia Iosef Segale, originară din România, dar cu proprietăţi şi în Noua Suliţa, şi care, de dincoace de Put, şi-a văzut „casele în flăcări”, apoi a leşinat.

Înfruntarea de la Boian s-a petrecut în 10 august 1914, când bubuiturile tunurilor s-au auzit până în Herţa (Retragerea trupelor austriece – în „Adevărul” din 13 august 1914).

*

În 17 august, Cernăuţii nu mai răspundeau la telegraf, iar de aici s-a ivit bănuiala ocupării lui de către ruşi (Cernăuţi a căzut? – în „Adevărul” din 19 august 1914). Apoi, în 18 august, Poşta Centrală a anunţat instituţiile româneşti „că reşedinţa Bucovinei s-a mutat de la Cernăuţi la Dorna-Vetrei” (Cernăuţi evacuat – în „Adevărul” din 19 august 1914), în Bucovina instalându-se panica şi, odată cu ea, dorinţa de a trece cât mai repede în România neutră, inclusiv din partea funcţionarilor austrieci. „Astfel, în ziua de 16 august, domnul Vasile Petriche, şeful postului de jandarmi Mamorniţa, a găsit, în satul Cotu-Hotin, situat la un kilometru depărtare de graniţă, pe funcţionarii vamali austrieci Frantz Hanusch şi Richard Betea, şi pe soldatul miliţian Friederich Iohan, fugiţi de teama ruşilor. Cu toţii au fost înaintaţi prefecturii judeţului” (Panica în Bucovina – în „Adevărul” din 19 august 1914).

*

Printre zvonurile care circulau fără de nici un control, cel al morţii profesorului Sextil Puşcariu, înlocuitorul lui I. G. Sbiera la catedra de limbă română a Universităţii din Cernăuţi, pusese lumea pe gânduri. Puşcariu nu căzuse eroic, pentru Austria, pe frontul sârbesc, ci se afla, „perfect sănătos, la Braşov” (D-rul Sextil Puşcariu în viaţă – în „Adevărul” din 19 august 1914).

*

*

Capitolul cel mai controversat în presa vremii (cea bucovineană şi austriacă minţind cu neruşinare) este cel al primei ocupări a Cernăuţilor de către ruşi. „Adevărul” din 22 august 1914 relatează, în baza mărturiei un refugiat („dl T., o figură cunoscută în cercurile comerciale din Capitală”), că Bucovina, lăsată fără apărare, prin mutarea armatelor austriece în Galiţia, a ripostat invaziei ruseşti, la Boian, cu doar 6.000 de glotaşi bucovineni, dar care au luptat cu mult eroism, ţinând piept duşmanului, apoi, când glotaşii au primit ajutor din partea Regimentului austriac No. 41, format tot din bucovineni, şi a unui regiment de artilerie, glotaşii i-au respins pe ruşi, care, însă, nu au renunţat la planul de a ocupa localităţile din zonă. „Luni, seara, trupele ruseşti se aflau la 10 km depărtare de Cernăuţi”. Dar cu o zi înainte, odată cu mutarea administraţiei la Vatra Dornei, pe ruta Cernăuţi-Dorna, trenurile circulau din jumătate în jumătate de oră, cu câte zeci de vagoane, tixite de oameni. „Dar nu numai în trenuri, ci şi în trăsuri şi căruţe, şi chiar pe jos, porneau zeci de mii de locuitori ai Cernăuţului pe drumul ce duce la Dorna Vatra, Gura Humora, Câmpulung şi Suceava. Era un spectacol mişcător revărsarea asta de lume disperată, oameni care porneau în voia soartei, căutând un adăpost, un loc sigur, ferit de năvala ruşilor. Vremea posomorâtă şi ploaia torenţială au mărit şi mai mult tristeţea acestui tablou al unei populaţiuni care fuge de teama duşmanului”.

*

Dintre fugari, deputatul Straucher susţinea că „primarul Cernăuţului, Weisselberger şi mitropolitul primat român,Vladimir de Repta, au primit o comunicare din Viena, ca să predea de bună voie oraşul ruşilor”.

La Boian, rămăsese doar „o patrulă austriacă, compusă din 50 de soldaţi, câţiva jandarmi şi finanţi”, iar când trupele ruseşti pornesc un nou atac, aceştia „s-au ascuns printre bozii”, de unde au tras înspre ostaşii ruşi şi-abia când aceştia au încercat să-i încercuiască, „au fugit, prin Prut, pe teritoriul nostru”, doi dintre ei înecându-se. În cele din urmă, ei „au fost găsiţi de grănicerul Ghimiş, de la pichetul Mamorniţa, care i-a dezarmat, ducându-i la pichet. Refugiaţii sunt în număr de 51, dintre cari: un plutonier major, doi sergenţi şi un soldat de jandarmi, 3 finanţi, 37 soldaţi rezervişti şi doi civili (un bărbat şi o femeie). De la pichetul Mamorniţa au fost escortaţi la secţia de jandarmi Herţa. Sosirea refugiaţilor a impresionat adânc pe populaţiune. Datorită generozităţii dlui căpitan Haralambie Miloş, primarul oraşului, li s-a servit, pe dată, o masă bună, tratându-i cât se poate de bine. Toţi se roagă să fie înapoiaţi în Austria”.

*

*

Am mai văzut că, din Suceava, se ridicaseră 250 de voluntari, petrecuţi de un alai entuziast, şi iată că şi românii bucovineni, care luptaseră la Boian, puşi la adăpostul patriei-mumă, rugau „să fie înapoiaţi în Austria”, pentru a o apăra. De ce? Trădaseră ei românismul sau, pur şi simplu, aveau de apărat un model european de viaţă, care se încetăţenise în Bucovina?

*

Şi mai existase, în acel august 1914, un fapt care uimea românimea: „În seara de marţi, pe la orele 7 jumătate, o patrulă, compusă din patru grăniceri austrieci, a tras patru focuri de puşcă asupra grănicerilor români, în dreptul satului Hancea, lângă gara Vereşti. Focurile n-au nimerit. Cazul a fost imediat raportat prefecturii Botoşani, de către jandarmii din Vereşti şi de către primarul comunei Dumbrăveni” (Grăniceri austrieci trag asupra jandarmilor români! – în „Adevărul” din 22 august 1914).

*

Între timp, „ruşii, după ce au înconjurat Cernăuţii, pe care austriecii îl părăsiseră, cu două zile mai înainte, au început o mişcare de înconjurare. Obiectivul este Suceava şi Hadikfalva” (Ruşii spre Suceava – în „Adevărul” din 22 august 1914), unde au şi ajuns în noaptea de 21/22 august 1914 (Ruşii la Suceava – în „Adevărul” din 23 august 1914), zi în care prefectul Sucevei, Tarangul, mergea la Burdujeni, ca să solicite „un mijloc de aprovizionare a oraşului cu combustibilul necesar luminii electrice, iar Inspectoratul căilor ferate din Iţcani solicita omologilor români găzduirea, în staţia Burdujeni, „a unui număr de aproape 400 de vagoane cu grâu şi porumb, care se găsesc prin staţiile austriece, aceasta ca vagoanele să nu cadă în mâna ruşilor”. Ceea ce s-a şi aprobat imediat (Bucovina fără proviziuni – în „Adevărul” din 24 august 1914).

Bucovina şi suferinţele ei, în presa română (III)

O panoramă a Cernăuţilor

*

Studiul lui Teodor Bălan, din 1929, „Bucovina în Războiul Mondial”, confirmă afirmaţiile lui Ion Grămadă din articolul „Ocuparea oraşului Cernăuţi de către ruşi”, care a fost publicat în „Adevărul”: „În ziua de 2 septembrie (1914), armata rusă se afla concentrată în faţa oraşului Cernăuţi, pe malul stâng al Prutului. Ştabul rusesc îşi avea sediul în fabrica de zahăr de la Jucica. Pentru a se înţelege asupra predării oraşului, locotenentul rus Pigarevschi trimise primarului din Cernăuţi o scrisoare, scrisă într-o limbă germană oribilă, rugându-l să vină la fabrica de zahăr din Jucica… În ziua de 2 septembrie, la ora 6, seara, armata rusă a ocupat oraşul Cernăuţi… În fruntea lor se aflau generalul Pavlov şi colonelul Ariutinov. În faţa primăriei, aceşti doi ofiţeri au fost întâmpinaţi de notabilităţile oraşului, între ele mitropolitul Repta şi primarul Weisselberger. Generalul Pavlov răspunse primarului că oraşul Cernăuţi s-a unit cu Rusia prin faptul sosirii armatei ruseşti şi că impune oraşului o contribuţie de 600.000 de ruble, care trebuie plătită în 24 de ore. Dar, a doua zi, acelaşi general sosi la primărie pentru a comunica că renunţă la contribuţie. Intenţia lui a fost să demonstreze împotriva contribuţiei impuse de austrieci oraşului Cameneţ-Podolsc” (pp. 19, 20).

*

Ostaşi ruşi, în Bucovina

* 

Şi totuşi, inexistenta „Luptă de la Cernăuţi”, găseşte, în presa bucovineană a vremii („Foaia poporului”), o tratare triumfalistă, pe care, în Arad, o prelua, cu mare entuziasm şi „Românul”, acuzând de dezinformare inclusiv presa din România. Iată câteva dintre articolele de acest soi:

*

Românii din Cernăuţi au făcut o minune nemaipomenită în analele luptelor. Numai cu foştii grăniceri de la al II-lea regiment îi mai poţi asemăna, în luptele lui Napoleon. Au bătut o divizie de ruşi, armată regulată. Ai noştri nu au fost decât Regimentul 41 de la Cernăuţi, armată regulată, şi o brigadă de glotaşi. Vă salut Dr. C. Schotl (Românul, IV, nr.181 din 2august / 2 septembrie 1914).

*

Lupta de la Cernăuţi. Focul de la Noua Suliţă – Întunecime de cer – Bejenie – Martori oculari – Cum judecă ruşii – Învingem! – Muscalii în Cernăuţi – Vânzătorii

*

„Viena, 24 august (K.B.). Atacul unei armate ruseşti de 20.000 de oameni, în partea cea mai mare călăreţi, asupra graniţei Bucovinei a fost respins, lângă Noua Suliţă, cu desăvârşire. Adversarilor li s-au luat sute de prizonieri. Armata lor nebună a lăsat pe câmpul de luptă mult material de război”.

*

Acesta e raportul scurt şi cuprinzător, ce l-a dat biroul corespondenţei militare de război despre luptele care s-au purta, duminica trecută, la graniţa Bucovinei, în apropierea Cernăuţului. În felul acesta scurt, dar limpede, sunt redactate şi ştirile celelalte despre învingerile armatei noastre în Serbia şi Rusia. Se spune pe deplin adevărul, fără laudă şi fără înfrumuseţările pe care le aflăm în rapoartele ce le dau armata franceză sau cea rusească despre minunile lor ostăşeşti, care sunt, totdeauna, neadevăruri iscodite anume ca să astupe ochii popoarelor lor deznădăjduite. Am citit multe rapoarte de acestea, de ale noastre, care de care mai priincioase pentru norocul armatelor noastre, dar mintea noastră se oprea numai la numărul arătat de morţi, de răniţi, de prinşi şi la mărimea prăzii de război.

Lupta de dumineca trecută, care s-a purtat chiar sub ochii noştri, ne-a făcut abia să înţelegem câte taine sunt ascunse într-un astfel de raport scurt, câtă groază şi câtă bucurie.

*

Minunile zilelor trecute s-au petrecut, pe rând, care de care mai neaşteptată, mai fioroasă; întâi întunecimea de soare, care s-a văzut vinerea săptămânii trecute. Cine a mai văzut, cândva, ca pe tainicul cer, care ne acoperă, mândrul soare să se măsoare cu luna, dovedindu-i parcă că şi el, când vrea, se poate preface în crai nou. În adevăr, pe la două ceasuri, după-amiază, oamenii, care se uitau tăcuţi şi înfioraţi spre cer, nu vedeau soarele, ci un crai nou lucitor, care fugea ciudat pe după nori. Cei ce ştiu carte şi cunosc pricina unei întunecimi de soare priveau minunea cerească liniştiţi; ţă­ranii de la sate, însă, îl vedeau plini de o groază neînţeleasă, căci, după credinţa lor, aşa o minune cerească nu putea fi altceva decât prevestirea unor mari întâmplări. Şi au avut drept şi unii şi alţii.

Cărturarii ştiau că luna, rotindu-se în jurul pământului şi, cu aceasta, şi în jurul soarelui, a ajuns, pentru scurtă vreme, între soare şi pământ, oprind, prin mărimea ei, razele pe care le trimite soarele pământului.

*

Au avut drept, însă, şi ţăranii, care cred că vârcolacii se mănâncă cu soarele, întunecându-i lumina, iar aceasta se întâmplă numai atunci când oamenii sunt ameninţaţi de o cumpănă mare.

A doua zi, sâmbătă, prevestirea s-a adeverit, mai cu seamă pentru ţăranii din împrejurimea Cernăuţului. De dimineaţă, s-a lăţit vestea, prin sate, care a ajuns şi la Cernăuţi, că, dinspre Rusia, se apropie de graniţele Bucovinei trupe uriaşe de oaste moscăciască. Pregătirile ce se făceau pe partea noastră adevereau vestea, iar, seara, cumpăna şi-a început urgia.

*

Ostaşi austrieci, în Bucovina

*

Trupele Ruşilor, care au intrat fără împotrivirea grănicerilor noştri, retraşi la întărituri, în Noua Suliţă, întâia vitejie ce au isprăvit-o a fost că au dat foc la gară, poştă şi la mai multe case. Locuitorii din Boian începură, pe loc, să pără­sească locuinţele, fugind spre Cernăuţi.

De la Cernăuţi, se vedea focul foarte bine. Cei slabi de înger – în Cernăuţi sunt foarte mulţi de aceştia – n-au dormit noaptea întreagă. A doua zi, odată cu răsăritul soarelui, întreg oraşul era în picioare. Neliniştea era cumplită, ea a devenit groază, când, aşa, cam pe la 9 ceasuri, dimineaţa, începură a sosi cele dintâi cârduri de trăsuri cu femei, copii şi ceva mâncare, care părăsiră Boianul, Mahalaua, Cotul Ostriţei şi Buda.

*

Lumea agitată se îngrămădea pe la trăsuri, întrebând mirată: „Ce se întâmplă?”. „O început bătaia”, răspundeau femeile prin plâns. Ruşii intrară în Boian şi se apropiau spre Mahala. Pe la 10 ceasuri, toloacele oraşului erau pline de trăsuri ţărăneşti. Multe dintre ele, apucară spre Corovia, Ceahor sau Voloca, unde aveau neamuri sau cunoscuţi. Ceilalţi rămâneau în voia întâmplării. De pe dâmburi, se desluşeau înfiorătoarele bubuituri de tunuri, iar cei cu ochi mai buni vedeau focul şrapnelelor şi al granatelor, crăpând pe coasta dintre Boian şi Mahala. Lupta fierbea pe întreaga întindere dintre Boian şi Toporăuţi.

*

Lumea din Cernăuţi îşi pierdu cumpătul. După masă, pe la 2 ceasuri, sosiră viceprimarul din Cotul Ostriţei Nichita Axani, studentul Ioan Axani, care înlocuieşte pe secretarul comunal, şi un flăcău. Ei au fost cei din urmă care au părăsit Cotul Ostriţei. Ca să-şi aleagă drumul cel mai sigur şi neprimejdios spre Cernăuţi, ei o apucară repede spre Ostriţa, peste şoseaua Boianului, peste câmp. Credeau că Ruşii nu vor fi atât de chiori, ca să-şi îndrepte ghiulelele tocmai peste un câmp, pe care nu se afla nimica. Dar bieţii fugari îşi închipuiau prea mult despre artileria rusească, căci tocmai spre câmpul pe care fugeau ei era îndreptată canonada artileriei ruseşti. Crăpau şrapnelele şi granatele deasupra bălţilor, de se cutremura pământul. Şi pe întreg câmpul nu se afla nimeni, decât aceşti 3 oameni, care şi ei fugeau, fugeau de înghiţeau cărările. După o groază cumplită, scăpă teafără această armată de 3 oameni, până la Ostriţa, unde se opriră, ca să vadă câmpul lor de luptă, peste care zadarnic zburau ghiulelele de canoane.

*

Bătălie, în Bucovina

*

Neliniştea, ce i-a fost cuprins pe cei fricoşi, a fost potolită, pe la 5 ceasuri, după-amiază. Dinspre câmpul de luptă, sosi vestea că ai noştri i-au învins pe ruşi, alungându-i departe, peste graniţă. Ca după un vis greu, toţi răsuflară uşor. Vestea se lăţi cu iuţeala fulgerului printre locuitorii Cernăuţului, ieşiţi cu toţii pe drumuri. Odată cu vestea, începură şi poveştile, care de care mai ciudate şi mai încoronate. Deodată, parcă o apă care se rupe din iaz, mulţimea năvăleşte spre o stradă. În trăsuri ţărăneşti, vin cei dintâi răniţi. Trăsurile abia îşi pot face loc de atâta lume curioasă. În trăsuri sunt cei răniţi uşor, la mână sau la picior. Ei şed tăcuţi, pe fân, şi se uită nepăsători la lumea care-i năcăjeşte cu strigăte. Pe feţele lor se vede oboseala şi răbdarea omului tare şi viteaz. La întrebările, cu cari sunt îngrămădiţi din toate părţile, ei răspund scurt sau dau numai din cap.

*

Mărturie de război în Bucovina

*

„Ce ştiţi voi fricoşilor?”, acesta-i răspunsul cel mai potrivit, pe care-l cetim din ochii lor. Căruţele cu răniţi trec, una după alta, întâi sosesc cei uşor răniţi, apoi cei răniţi mai greu. Aceşti din urmă stau culcaţi, câte unul sau câte doi, pe fân, având sub cap perine de la ţărani. De-a lungul drumului, domni sau doamne aleargă la trăsuri cu ţigări, copturi, vin, întinzând celor bolnavi spre împrospătare. O samă primesc, mulţumind cu ochii, alţii fac semne de împotrivire şi nu se mişcă; sunt cei cu braţele rupte. Astfel se petrece această privelişte tristă, până pe la 9 ceasuri, seara.

*

Deodată străjile încep să facă loc, împingând lumea spre trotuare. Ce să fie?, se întreabă toţi, întinzându-şi capetele de-a lungul străzii ce duce la gară. Un zgomot asurzitor se ridică peste capetele sumedenie de oameni. Vin moscalii! Înconjuraţi de baionete, o ceată de soldaţi, îmbrăcaţi în haine sumbru gălbii, fără arme, trec pe dinaintea lumii, strigă ca nebună. Sunt moscalii, luaţi prizonieri. Ei sunt tăcuţi şi par foarte năcăjiţi. Împărţiţi în două cete, sunt la vreo 200 de toţi. Soldaţii noştri, care îi duc, sunt nespus de voioşi. După aceştia, urmează iarăşi trăsurile tramvaiele cu răniţi.

*

Lumea se mişcă, pe stradă până, târziu, noaptea. Pe la 10, vine poruncă către toate direcţiunile să ascundă actele şi să plătească slujbaşilor salariile pe 3 luni, înainte. Iarăşi, iarăşi frică! Cei mai nerăbdători apucă ce pot, se pun în trăsuri şi o apucă la sănătoasă. Sănătate bună!

Ziua de luni îşi capătă, din nou oraşul, priveliştea pacinică. Sunt şi acum, nu-i vorbă, guri sparte, care lăţesc câte şi mai câte năzdrăvănii, dar mulţimea nu-i mai ia în samă. Pe drum se mai văd trăsuri de răniţi, dar de astă dată sunt mai cruţaţi ca ieri. Doar o ceată ca de vre0 50 de moscali mai trezeşte mişcare şi strigăte.

*

În schimb, spre seară, pe la 8 ceasuri, se naşte, din nou, straşnic tărăboi în oraş. Se întorc soldaţii învingători. Însufleţirea e fără seamăn. Strigăte de „Ura!”, „Bravo!”, „Trăiască!” nu mai au sfârşit. Pe urma soldaţilor mai vin soldaţi prinşi. Pe alt drum, se aduce prada de război. Două trăsuri de puşti ruseşti, multe trăsuri de muniţie luate cu cai, cu tot, o muzică militară, după ce vreo câteva mitraliere şi două tunuri se zice că ar fi fost aduse noaptea. În faţa acestor dovezi de pace, liniştea se restabileşte din nou. Locuitorii, fugiţi din satele lor, de groaza războiului, se întoarseră, înapoi spre case.

*

Printre atâtea noutăţi, aduse de pe câmpul luptă, soldaţii mai aduc, sub baionetă, din când în când, câte doi, trei şi câte opt indivizi, aduşi de la Rarancea. Aceştia sunt vânzătorii, care au dat moscalilor, pentru vreo câteva ruble, denumirile şi puterea ostaşilor noştri. N-are sufletul nostru destul dispreţ pentru fapta lor. Din toate câte le are războiul, mai crud în sine sunt vânzătorii de patrie. În Rarancea, s-au aflat destui, iar pedeapsa lor cea mai mică e spânzurătoarea . Oare ştiu cei legaţi în lanţuri, cu feţele dogorâte, încotro îi duce? La judecată scurtă şi, de acolo, la spânzurătoare. Păcat că nu-i pedeapsă mai aspră decât aceasta…

*

Şi aşa trecură cele 3 zile de zbucium, de parcă totul s-ar fi întâmplat într-un ceas. Norocul, care însoţeşte armatele noastre de la graniţa Bosniei şi cea a Galiţiei, nu a lipsit nici la graniţa Bucovinei. Moscalii, car e se îngrămădiră cu putere uriaşă, ca să treacă în Cernăuţi, nu-şi ajunseră ţinta. Vreo opt sute din ei numai avură acest noroc – cei luaţi prinsoare… (Foaia Poporului – Cernăuţi, apud Românul, IV, nr. 182 din 21 august / 3 septembrie 1914).

*

Lupta de lângă Cernăuţi. Cetim în „Viata Nouă” din Cernăuţi: „Trupele noastre, între care şi regimente cu flăcăi de ai noştri, şi toţi bărbaţii miliţieni (Landsturm) le-au dat ruşilor, duminică, în 23 august, pe teritoriul de lângă Boian, Rarancea, Mahala, Toporăuţi şi Noua Suliţă o cumplită bătaie. Ruşii erau în număr de 20.000, aproape de două ori mai numeroşi decât ai noştri, dar vrednicia şi vitejia soldaţilor noştri a înfrânt numărul cel mare de ruşi, care au pierdut 800 de prinşi, mai mulţi ofiţeri superiori, 500 de puşti, 100.000 de gloanţe, patru mitraliere, trei care de muniţii şi o mulţime de alte armamente. Dacă între locuitorii din Rarancea nu s-ar fi găsit trădători ticăloşi, desigur că trupele noastre ar fi făcut prizonieri pe toţi cei 20.000 de ruşi. Pe partea ruşilor, sunt o mulţime de morţi şi răniţi; aceştia din urmă au fost aduşi, în mare parte, la Cernăuţi. La câteva zile după această strălucită victorie a românilor noştri, trupele noastre, aflau că s-au zărit nişte ruşi fugari ascunşi, prin păpuşoaie, unde frigeau cartofi şi păpuşoi. Entuziasmul populaţiei din Cernăuţi era de nedescris, la vederea prinşilor, mai ales că cernăuţenii au stat pe dealuri, cu ocheanele la această luptă, dată în ţarina Boianului şi a Mahalalei. De Boian ne leagă şi amintirea altei victorii româneşti, cea a lui Constantin Cantemir asupra regelui polonez Ioan Sobieski, care a fost înfrânt pe acelaşi loc, unde s-a dat, zilele trecute, lupta între ruşi şi trupele noastre” (Românul, IV, nr. 183 din 22 august / 4 septembrie 1914).

*

Bucovina, 1914-1918

*

Luptele la Cernăuţi (De la cartierul presei). Numai azi se pot da ştiri despre luptele care le-a avut aripa dreaptă, lângă Cernăuţi, în 25 august. În ziua aceasta, s-a apropiat, dinspre graniţă, infanterie rusească. La început, i s-a pus duşmanului în faţă numai glotaşi, dar, după ce s-a dezvoltat în linie de bătaie, în frunte cu Regimentele 47 din Kamienitz şi 35 din Chişinău, a intrat în luptă şi armata noastră regulată, sub conducerea Generalului Albert Schmiedt. Duşmanul a fost respins peste graniţă. Din partea ruşilor, a luat parte, în lupta aceasta, o divizie. Am făcut 800 prizonieri şi am luat de la duşman mai multe mitraliere şi muniţie (Românul, IV, nr. 186 din 26 august / 8 septembrie 1914).

*

NOTĂ: Aşa se scrie istoria, iar dincolo de pompoşenia ei patriotardă e suferinţă, e sânge, e brazda-mormânt şi, mai dureros decât toate, e dezinteres, e uitare. De parcă noi am fi veşnici, de parcă ar începe şi s-ar sfârşi lumea numai cu noi şi prin noi.