Cartea Datinii, pe Axa hyperboreică a Urselor | Dragusanul.ro

Cartea Datinii, pe Axa hyperboreică a Urselor

 

„Datinile, poveştile, muzica şi poezia, sunt archivele popoarelor. Cu ele se poate reconstitui trecutul întunecat”[1], ştiut fiind faptul că, atâta „timp cât un popor îşi păstrează obiceiurile cele bune şi credinţele strămoşeşti, el merită să trăiască”[2], dar, dincolo de aceste repere şi conturări, se află respiraţia, nostalgia şi chemarea strămoşilor şi a străbunilor – pe care am ajuns să-i confundăm sinonimic, pentru că nu mai ştim că strămoşii sunt antecesorii noştri cei mai îndepărtaţi şi că abia de la un stâlp, bătrân, moş, încoace, până la omul bun (bunic), se perindă prin veacuri străbunii, şi unii, şi ceilalţi înceţoşaţi în „lumea impresiilor noastre sensibile”[3], care ne ţin loc de memorie.

 

Datina românilor înseamnă un ansamblu de ceremonii, săvârşite „cu onoare şi demnitate”, de câte nouă ori pe zi, la echinocţii şi solstiţii, drept sfinte taine, numite arcane, desluşite şi împământenite de către legendarul iniţiator Kali Calusar[4], nume care s-ar putea traduce, printr-o înşiruire sinonimică, justificată de supravieţuirea jocurilor căluşereşti, în forme falsificate de biserici, şi la englezi, şi la poloni, şi la germani, şi la francezi, şi la balcanici, drept Calul Negru, Călăreţul Negru, Centaurul Negru – cu trimitere directă la Marte („calul din capătul primului stâlp îl sugerează pe Marte”[5]), în cadrul unui totemism ancestral, care însemna, împreună cu exprimările totemice prin dans şi muzică, în „accepţiunea cea rudimentară”[6] a civilizaţiei metafizice, „primul semn de limbă în forme, simbolurile şi ceremoniile exprimând ideile, gândurile şi credinţele; este un limbaj al semnelor, în toate etapele sale, durat pentru mii de ani, pentru ca viitorimea să citească şi să înţeleagă, nu prin interpretări ale unor semne singulare, ci ale întregului grup de semne”[7]. Şi chiar dacă „vremea cercetărilor comparative încă n-a sosit”[8], totuşi „se poate aduce oarecare lumină în trecutul nostru şi cu ajutorul materialului folcloric”[9], reprezentat de cântecele noastre vechi şi de ceremoniile solar-lunare păstrate în colinde laice, ritualuri de nuntă, jocuri căluşăreşti şi arcane, ţinând cont, mereu şi mereu, de perspectivele vremurilor vechi şi nu de cele contemporane, în care „civilizaţia este o pervertire a naturii”[10], pentru că „fiecare vreme îşi are obiceiurile sale, care dispar, lăsând loc la altele, şi oricine găseşte tot mai bune obiceiurile din timpul său: de altminteri, ceea ce noi găsim natural, alţii vor găsi ridicol şi oricare ar fi schimbările de datini în sărbători, sărbătorile vor rămâne întotdeauna fazele de bucurie ale popoarelor”[11].

 

Căutând răspunsuri în cărţile religioase vechi, care, în fond, nu diferă cu nimic, din perspectiva naraţiunilor astrale, de Biblie  sau de Coran, în mărturiile literaturii antice şi în tentativele de desluşire a istoriei culturii, de-a lungul veacurilor, am înţeles că demersurile ceremoniale iniţiale şi iniţiatice, prin care „lumescul care ascende spre divinitate[12], supravieţuiesc, prin Datină – termen care a dispărut din celelalte limbi euro-asiatice[13], doar în limba şi în spiritualitatea românească, iar concluzia, deloc pripită, că „datul ancestral” rezistă doar în limba şi în spiritualitatea care moştenesc limba şi cele mai multe „obiceiuri, credințe, acte rituale și practici magice, specifice scenariului ritual de înnoire a timpului”[14], mă obligă să conştientizez că doar limba română înseamnă o relicvă a „limbii zeilor”, spiritualiatatea noastră fiind una a „nostalgiei cosmotice”, o spiritualitate care „enumeră unele viziuni susceptibile de a fi interpretate fără nici o greutate în sens sofianic”[15] ale primordialităţii şi că „poporul român… nu s-a hrănit, în cursul secolelor, cu firimituri căzute de pe masa antichităţii clasice. Dimpotrivă, vedem pe poporul român într-o veşnică mişcare, dezvoltând o energie intelectuală cum e proprie tuturor popoarelor pline de viaţă şi de viitor”[16].

 

Înţelegând că limba şi spiritualitatea noastră, nu neapărat şi poporul în sinteza lui multietnică, păstrează şi celebrează, „cu onoare şi demnitate”, cele dintâi concepţii astrale ale omenirii „vremii de căpetenie”[17], „cu prestigiul intangibilității, cu aureola magică a lucrului tabu, adică a unui lucru supus în prealabil unui regim special de protecție”[18], am decis să-mi asum acest „tragic privilegiu”[19] de a îndrăzni o carte despre sacrul „izvor de percepte și imperative”[20], durate în timp pe Axa hyperboreică a Urselor.

 

 

[1] Russo, Alecu, apud Foaia populară, nr. 39 din 26 decembrie 1899, p. 4

[2] Panaitescu, Paul, în Foaia populară, anul II, nr. 39 din 26 decembrie 1899, pp. 4, 5

[3] Vianu, Tudor, Filozofie şi poezie, Bucureşti 1943, p. 229

[4] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4,  Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12

[5] Paget, John, Hungary and Transylvania / with remarks on their condition, social, political and economical, London, 1855, p. 175

[6] Petriceicu-Hasdeu, B., Etymologicum magnum romaniae / Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor, Tomul I, Bucureşti, 1887, XIX

[7] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 48

[8] Pamfile, Tudor, Cerul şi podoabele lui, după credinţele poporului român, Bucureşti 1915, p. IV

[9] Densusianu, Ovid, Viaţa păstorească în Poesia noastră populară, I, Bucureşti 1922, II, Bucureşti 1923, p. 5

[10] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 13

[11] Panaitescu, Paul, în Foaia populară, anul II, nr. 39 din 26 decembrie 1899, pp. 4, 5

[12] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[13] „Anumite ceremonii totemice, care au fost practicate de multe triburi din diferite părţi ale lumii sunt identice în simbolismul lor, şi toate acestea trebuie să fi avut o origine comună” – Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 242

[14] Ghinoiu, Ion, Dicționar Mitologie română, București, 2013, p. 252

[15] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 363

[16] Gaster, M. Dr., Literatura populară română, Bucureşti 1883, pp. V, VI

[17] Gaster, M. Dr., Literatura populară română, Bucureşti 1883, pp. 459, 460

[18] Blaga, Lucian, Temele sacrale și spiritul etnic, în Gândirea, Anul XIV, nr. 1, ianuarie 1935, p. 1

[19] Ibidem, p. 4

[20] Ibidem, p. 5


Comments are closed