Carl Engel, în 1866, despre muzica valahilor

Carl Engel, în „Introducere în studiul muzici naţionale”, operă publicată la Londra, în 1866, lua în discuţie melosul valah, în baza colecţiilor de cântece publicate de Jean Andre Wachmann, dar şi a cărţilor publicate de E. C. Grenville Murray, în 1854, şi de Fanz Joseph Sulzer, în 1781. I-au fost de folos şi colecţiile de poezii naţionale, întocmite şi publicate de J. K. Shuller, în 1856, de Vasile Alecsandri, în 1853, şi de A. Marienescu, în 1858.

Cum Engel, ca şi Murray, ca şi Sulzer, ca şi Wachmann, ca şi Mikuli, ca şi Weigand, au fost printre mărturisitorii care ne-au provocat la a încerca formulele recuperatoare „Zicălaşii”, întâmpinate atât de ostil de autorităţi, cred că ar fi bine dacă m-aş strădui să traduc frazele care, însoţind portative, se referă la muzica valahă, căreia îi găseşte şi asemănări fireşti cu muzica turcească, dar şi asemănări surprinzătoare cu ritmicităţi scoţiene şi irlandeze, datorate folosirii cimpoiului (baladele, inclusiv cele ale lui Darie şi ale lui Bujor, compuse de Ionică Bodeian din Volovăţ, erau cimpoiaşi).

În traducere, datorită nepriceperii mele în chestiuni de muzică, am presupus că termenul „superflous second” ar însemna „secundă mărită”, aşa că, dacă înseamnă altceva, iertaţi-mi diletantismul şi faceţi corectura necesară. Dar, dacă pe profesioniştii muzicii îi doare în leafă de memoria românilor, să renunţ la patima pentru respiraţia străbunilor şi să plec din această viaţă fără să o fi auzit? Nici vorbă. Cântă vreme mă bucur de frăţietatea muzicienilor Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Adrian Pulpă, Narcis Rotaru, Ionuţ Chitic, Constantin Irimia şi Gabriel Hurjui – în curând, ni se va alătura şi Mihăiţă Cotos – va trebui să lupt şi să-i provoc şi pe alţii la îndatorire faţă de memorie. S-o facă măcar din orgoliu, din ofuscare, dar s-o facă!

Carl Engel spunea următoarele despre specificităţile muzicii valahe:

“În Principatele Dunărene şi în Turcia întâlnim, de asemenea, cu o predilecţie remarcabilă, secunda mărită. În muzica românilor, pasaje cum ar fi următoarele, de pildă, sunt foarte frecvente:

Mai mult decât atât, în muzica valahă, etapa a doua a secundei mărite nu este întotdeauna strict limitată, la fel ca în exemplul de mai sus, la aceleaşi intervale ale scării, adică, de la a treia, la a patra, şi la al şaselea, al şaptelea; dar ne întâlnim cu ea chiar şi în descendentul din al doilea tonic, aşa cum se va vedea în următoarele bare de încheiere ale unui „Dans valah”, preluat din colecţia interesantă a domnului Wachmann, „Melodii din România” (Engel, p. 53).

Dl Wachmann, timp de mai mulţi ani profesor de muzică, rezident în Bucureşti, a fost, desigur, şi un colecţionar prudent şi de încredere, care a reuşit să menţină cu fidelitate, în aranjamentele sale pianoforte, caracteristicile, precum şi frumuseţile muzicii valahe. Prin urmare, nu-mi voi permite nici o modificare, în aranjamentul de mai sus, cu toate că, în stadiul actual, acesta va părea aspru unei urechi neobişnuite cu muzica valahilor.

S-ar putea, probabil, să existe o conjunctură care să justifice o asemănare strânsă între muzica naţiunilor, în conformitate cu notificarea noastră, datorită prevalenţei în comun a secundei mărite. Aceasta nu este, totuşi, în acest caz; într-adevăr, una sau altă particularitate pot fi, uneori, găsite adoptate de către cele două naţiuni (românii şi scoţienii –n. n.), ale căror melodii populare sunt, în toate celelalte privinţe, foarte diferite. Astfel, angajarea celui de al şaptelea minor, în locul celei de-al şaptelea major, are loc în muzica valahă, precum şi în cea scoţiană, cu toate că nu poate fi aflată, cu greu, o diferenţă mai decisă în construcţie şi caracter decât cea care există, de fapt, în muzica acestor două naţiuni (Engel, p. 36).

Un motiv îndrăgit, ca şi cele care urmează, apare frecvent în muzica valahilor:

Este, desigur, imposibil de înţeles efectul ciudat şi fermecător al acestor motive, fără a le vedea în legătură cu melodiile cărora le aparţin. Prin urmare, trebuie să se introduce aici un ton de valah, în care are loc gruparea de mai sus, după cum se va vedea, în fiecare dintre cele trei structuri. Deoarece nu prezintă etapele obişnuite de secunde mărite, această melodie este foarte melodioasă şi expresivă chiar şi pentru urechile neiniţiaţilor în caracteristicile muzicii valahe. Acompaniamentul este astfel conceput, încât să transmită cititorului partiturilor o idee despre efectul produs, atunci când aceasta se realizează printr-un transfer valah. Instrumentele utilizate, în mod obişnuit, sunt trei sau patru viori, un nai şi un fel de chitară, sau mai degrabă alăută, numită cobză (Engel, pp. 100, 101).

Notă la citatul de mai sus: Studentul va admite că perechea A-natural pare, aici, foarte ciudată. Cei mai mulţi dintre compozitorii noştri, fără îndoială, ar fi scris A-plat, în schimb. Cu toate acestea, în stadiul actual, intervalul este nu numai mai original, dar, în opinia mea, de asemenea, mai frumos. Solicităm, cu toate acestea, studentului să devină oarecum familiar cu melodia, pentru a aprecia în mod corespunzător farmecul aparte al unui astfel de produs.

Efectul foarte frumos al schimbării, de la major, la minor, în acest cântec este mult îmbunătăţit atunci când melodia este, aşa cum trebuie să fie, de mai multe ori repetată, într-o mişcare lentă, într-un ton susţinut de voce, şi ţinând cont de mesajele exprimate. În exemplul de mai jos, un dans valah, numit Horă, eu redau acompaniamentul aşa cum a fost aranjat de către dl Wachmann din Bucureşti, după ce a ascultat cântând o mică bandă. Aici avem modulate – destul de neobişnuit în muzica naţională – o cheie majoră, la o cheie minoră, la a treia minoră.

Chiar mai mult decât singură modularea din exemplul precedent sunt schimbările bruşte, de la o cheie, în alta, cu care oamenii din unele ţări par să se delecteze. Tranziţia bruscă de la o cheie minoră, la o cheie majoră, cu un întreg ton mai mic, care apar şi în Scoţia, şi în muzica irlandeză, a fost deja observată ca fiind, probabil, provenită din construcţia cimpoiului. În cele ce urmează în dansul ţăranilor valahi, cheia majoră, minoră şi o a treia minoră – un străin interval la scara diatonică a cheii în care începe tonul – este introdusă brusc, fără nici o pregătire.

Trebuie, acum, pentru o clipă, să atrag atenţia cititorului asupra concluziile melodiilor. Am devenit deja familiarizat cu cântecele arhaice, care se termină cu un pas în octava de sus sau de jos. Tonurile naţiunilor europene, în general, se încheiau în tonic (Engel, pp. 129-131).