Caricatura română veche (I)

*

Caricatura, din câte am observat, cu ocazia unei preumblări prin vremuri, începuse, în presa românească doar ca ilustraţie la texte umoristice sau la… sfaturi pentru copile, apoi a lunecat spre snoavă (povestiri hasidice, preluate de către români de la birtaşii evrei) şi spre anecdotic. Caricatura era, la începuturile sale, o descriere, o ilustrare a poantei dialogului, iar mostrele pe care vi le prezint astăzi probează cele afirmate. De pildă “icoana (portretul) de familie”, pe care îl arată, cu mândrie, slujnica, este un cap de bou, iar prostituatele care vor să se facă infirmiere vor să îngrijească bărbaţi cât mai sănătoşi. Tot aşa, Îţic, în goana calului, fiind şi bâlbâit, îşi pierde silabele pe drum. Dar toate desenele sunt înrobite naraţiunii prin cuvinte, evoluţia spre poantă nerostită fiind anevoioasă şi datorită stadiului degustătorilor sfătoşi de umor de altădată.

*

Încă nu intenţionez să formulez observaţii şi să trag concluzii, mulţumindu-mă, deocamdată, doar cu tezaurizarea, împreuncă cu dumneavoastră, a unei cât mai bogate colecţii de caricaturi vechi, drept pentru care voi posta câte patru, de episod, aşa cum se şi publicau, odinioară.

*

*