Caragiale, profundul poet necunoscut românilor | Dragusanul.ro

Caragiale, profundul poet necunoscut românilor

Caragiale foto 1901 Calendarul literar si artistic 1909 p 51*

Sinceritatea nu este posibilă, vreodată, fără inteligenţă. Poezia adevărată este cea sinceră, trăită integral, deci inteligentă. O probează cel mai bine domnul Caragiale, în ciuda faptului că poezia lui, deşi impecabilă, a rămas necunoscută românilor.

*

În vara anului 1912, când a plecat dintre noi (locuia, totuşi, la Berlin, împreună cu familia), cărturarii neamului românesc i-au analizat şi redimensionat personalitatea, poezia lui curată şi inteligentă răzbind deasupra momentelor de melancolie de atunci.

*

Nicolae Iorga era încă impresionat de “Versuri”, text liric pe care îl memorase şi care-i va influenţa o parte dintre propriile lui texte lirice. Alţi cărturari preferau “Prohod războiului”, copleşitoare naraţiune lirică (întotdeauna liricul are şi un epic, iar valoarea poeziei constă şi în această dimensiune narativă), sau fabule, satire, parodii şi epigrame, puse pe hârtie de marele nostru scriitor. Al nostru, adică al ălora care au nevoie de scrisul său pentru a rezista bicisniciilor vremii, şi nu al ălora care-l citează, arogându-şi o pseudo-superioritate a clasicei lor suficienţe.

*

*

Versuri

*

Ce-mi spui de poezie, de-acea himeră tristă,

Când lumea de-astăzi, rece şi materialistă,

Îşi râde de himere şi de puterea lor?

Credinţele de-acuma condamnă poezia

Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia

Ce merită să poarte dispreţul tuturor.

*

Ascultă-mă şi crede: de vei simţi vreodată

Că pieptul tău nutreşte scânteia cea sacrată,

Să ştii că mizerabil vei trece pe pământ:

În timpurile noastre, decât să cânţi, mai bine

De pietre sparge-ţi lira şi-apoi sufocă-n tine

Frumoasa-ţi inspirare şi-al tău nebun avânt.

*

(Românul, Anul II, nr. 128 din 12/25 iunie 1912)

*

Prohodul războiului

*

Din goană-l săgetară, trădat într-o strâmtoare

Şi-n adâncimi de codri, sub ceru-negurat,

Crunţi vânători de zimbri urlând i-au înălţat

O schelă uriaşă de prăzi şi de odoare,

*

De trupuri răstignite, de tigve rânjitoare;

Şi prunci zdrobiţi, şi roabe cu sânul spintecat

Se zbat în gheara morţii pe rugu-nsângerat,

Ce-n vârfu-i poartă leşul înţepenit călare.

*

În purpura înfiptă pe zalele-aurite

Cuceritorul pare ordiilor cernite

Un falnic zeu ce cată să se avânte-n nori,

*

Şi, ne-mpăcaţi, în juru-i, cu suliţele-ntinse,

I-arată către zare pletoşii luptători

Cum ard îngenunchiate cetăţile învinse.

 *

(Românul, Anul II, nr. 129 din 13/26 iunie 1912)


Comments are closed