Cântecul zorilor: Oanei-Maria Sîrbu-Botezat

*

Ospăţul cosmic s-a sfârşit în zori,

au mai rămas paharele cu vin,

nervuri stelare vindecă licori

adăpostite-n cupa ce-o închin,

*

Mi-i cerul gol, doar găurit de cuie,

ard nefiresc în mâinile străpunse

răni ancestrale, parcă o statuie

iar m-a păşit cu osiile unse

astfel încât sunt doar un câmp cu maci

*

Surpat pieziş între-nceput şi noapte,

în dimineţi ai poposit să taci

rostogolită-ntr-un vârtej de şoapte,

ba, mai târziu, când greierii-şi ascut

uneltele de pribegii sumare

*

Blândeţea ierbii care te-a durut

o să-ţi aştearnă drum spre depărtare

trecând discret spre nopţi şi mai aprinse

ecoul sfânt al sfintei dimineţi,

zăvorul nopţii stelele prelinse

abia le-a slobozit în alte vieţi

trezind speranţe prin treziri învinse.