Cântecul timpului: lui Alin Calinciuc
Am văzut cum caii, jarişte de foc,
luminau adâncul lumilor create,
inimă, aşteaptă în acelaşi loc
ninsă de iluzii şi de ceruri, poate;
*
Coamele lor ude mi-au rămas sprâncene
arcuite-n fugă înspre cerul dens,
lăcrimez, de-atuncea, stelele alene,
iar pe dâre ude îmi tot aflu sens,
năruind prin viaţă umbra lor subţire
care aminteşte nefiresc de cai,
inimă, ţi-i timpul, prin ursită, mire,
uită de scăpare, căci scăpare n-ai
cât eşti o fărâmă din întreaga fire!