Cântecul românilor şi breslele de lăutari moldoveni | Dragusanul.ro

Cântecul românilor şi breslele de lăutari moldoveni

 

Din vremurile ancestrale ale primelor civilizaţii distincte, polară şi boreală, supravieţuiesc două genuri muzicale ritualice distincte: „Daina” (muzica vocală, din care se trage, la români, „Doina”, cu dese refrene „Na, daina, daina, daina”) şi „Lätar” (muzica instrumentală, interpreţii numindu-se, la români, „lăutari”). În spaţiul românesc, în care se mai păstrează aceste „eresuri dacice” – cum numea Dimitrie Cantemir rămăşiţele muzicale de ceremonii totemice străvechi, precum oraţiile de nuntă, drept asumări de „logodnă cosmică”, în scopul biruirii Timpului, cei mai buni păstrători ai datului melodic primordial („muzica stelelor” – cum îl numea Pithagoras) au fost lăutarii moldoveni, care au funcţionat, de-a lungul veacurilor, în bresle lăutăreşti, cu un port inconfundabil şi cu „zicale” pentru mirese, miri, socri, feciori, babe, soacre etc. prin care, elemente ceremoniale ale Datinii supravieţuiesc prin desfăşurări armonice din ce în ce mai vesele, uneori chiar parodice (inclusiv prin titluri, în care hore mişcate bătrâneşti se numesc „Jocul babelor”, la lăutarii bucovineni din Solca, sau „Îmblânzirea soacrelor”, la lăutarii basarabeni din Bălţi).

 

Rumänische Hochzeitsfahrt. Nach einer Skizze auf Holz gezeichnet von W. Heine. Zicălașii de odinioară ai Basarabiei, conducând alaiul tradițional de nuntă.

 

Cele două mărturii iconografice, „Nunta în Ţara Românească” şi„Nunta în Basarabia” (zicălaşii lui Gheorghe Lomiş din Bălţi poartă şepcile ruseşti, care le-au fost dăruite de Ţarul Rusiei, în 1814, când venise să-şi ia în primire noua provincie), diferenţiază lăutarii moldoveni de cei munteni şi prin veşminte, primii folosind „portul vechi moldovenesc, cu zobon, anteriu, brâu”, iar ceilalţi, veşminte ţărăneşti sau turceşti, uneori amestecate între ele, precum în acest „Dans valah”, desenat de Raffet în 1838. Pe vremea primilor voievozi, probabil că şi în Muntenia se folosea portul lăutăresc, dar Muntenia a adoptat rapid modele balcanice, inclusiv în muzică, locul breslelor de lăutari fiind luat de meterhenele turceşti, la curţile domneşti şi boiereşti – după cum, de altfel, sesiza, pe la 1640, călătorul străin Marco Bandini, cel pe care Mircea Eliade îl considera ca fiind primul etnolog pentru români.

O altă acuarelă a lui Raffet, „Bâlciul de la Giurgiu”, înfăţişează acelaşi tip de taraf muntenesc, îmbrăcat turceşte şi folosind, în afară de vioară, două instrumente care lipseau din taraful boreal descris de Pindar („Boreazii se folosesc, la toate ceremoniile lor, de vioară, cobză şi nai”), conservat cu sfinţenie de lăutarii moldoveni; muntenii alăturau viorii ţambalul şi mandolina turcească, cea pe griful căreia desenase Dimitrie Cantemir notaţiile muzicale pentru Imperiul Otoman,

Notațiile lui Cantemir pe grif

 

Există multe mărturii de pe la începutul secolul XIX care diferenţiază tarafurile munteneşti şi care, indirect, probează că, după 1859, când capitala Principatelor Dunărene (denumirea se soldase cu ironia: „Ura, de acum suntem toţi principi!”), lăutarii moldoveni s-au mutat la Bucureşti, păstrându-şi portul, dar impunând ritmurile ancestrale în cântece cu noi localizări prin titluri (Hora „Ciocârlia”, atestată cu partitură în Bucovina, avea să fie „muntenizată” de basarabeanul Dinicu; „Hora bătrânească” a lui Grigore Vindereu avea să devină „Sârba lui Costache Pompieru”; „Sârba lui Nastase”, fiul lui Ion Angheluţă din Suceava, avea să devină, prin 1926, păstrând titlul, o sârbă a lăutarilor din Fieni şi aşa mai departe). Bucureştii aveau, prin anii 1820-1860, un lăutar celebru, Dimitrache Lăutarul (îl cunoscuse şi Liszt), repertoriul acestuia fiind trimis, partitură cu partitură, de către Domnitorul Ghika lui E. C. Grenville Murray, care le publica, la Londra, în 1854, în cartea „Doine or The National Song and Legends of Romania”. Alte cântece ale lui Dimitrache Lăutarul au fost încredinţate memoriei de către germanul Johann Andreas Wachmann, dar muzica minunată a acestui rob ţigan, care a strâns, cu vioara lui, 5.000 de galbeni, ca să-şi cumpere libertatea (boierul proprietar îi cerea, acum, 10.000 de galbeni, dar spre norocul bietului Dimitrache, Barbu Catargi a plătit diferenţa), nu regionaliza nimic (nu o făceau nici lăutarii moldoveni). Un lombard, Jean-Henri-Abdolonyme Ubicini, tocmai observase că, în spaţiul românesc, împărţit între trei imperii, imediat ce se născoceşte un cântec undeva, cântecul acesta se răspândeşte cu viteza fulgerului în toate ţinuturile locuite de români.

 

Raffet, 1838: Bâlci în Valahia

Aman: Hora de la Aninoasa

Iconografia veche mărturiseşte că portul lăutăresc moldovenesc nu era întrebuinţat şi în Muntenia. Tocmai de asta, lucrarea lui Theodor Aman „Taraful lui Ionică Ochi-Albi” m-a surprins şi nedumerit, şi prin folosirea instrumentelor străvechi boreale (cobză, nai, viori, inclusiv un braci), dar şi a portului lăutăresc al breslelor moldoveneşti (îl foloseau toate breslele de meseriaşi, inclusiv târgoveţii). Numai că nedumerirea nu a durat mult, datorită statutului meu de documentarist al trupei recuperatoare de muzică veche românească „Zicălaşii”. În taraful lui Ionică Ochi-Albi, cântau şi doi fraţi de ai lui, Gheorghe (la nai) şi George (la vioară), în stânga lui Ionică, în dreapta tabloului.

Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi

George, vioristul, urmase, împreună cu „muscalii” Gheorghe A. Dinicu şi Cristache Ciolacu, cursuri la Conservatorul întemeiat de Wachmann, ca să poată să noteze cântece şi să vândă partituri; semna cu numele întreg: George Nastase Ochi-Albi, iar semnătura aceasta desluşeşte o interesantă genealogie lăutărească.

 

Neculai Picu

La venirea austriecilor în Bucovina, în Suceava exista un taraf celebru, cel al lui Ion Angheluţă zis Suceavă. Unul dintre fiii lui Angheluţă, Nastase, a vrut să-şi facă taraf propriu şi, ca să nu-şi concureze tatăl, s-a mutat la Botoşani, unde a devenit celebru în scurt timp, cu consecinţa că, în 1814, cânta în faţa Ţarului Rusiei, la Chişinău, împreună cu taraful lui Vasile Barbu Lăutarul din Iaşi, în care cântau şi bucovinenii Neculai Picu şi Ionică Batalan, şi cu taraful lui Gheorghe Lomiş din Bălţi, în care viorişti erau Ciolacu şi Dinicu, lăutarii din care se trag filiaţiile de lăutari bucureşteni de după 1859. Prin 1852, când Lomiş era aruncat de ruşi în Prut, pentru că refuza să cânte şi ruseşte, susţinând că numai muzica valahă e sacră, Nastase făcuse albeaţă la ochi, dar mai cânta, împreună cu cei trei feciori ai lui, care, datorită bolii de care suferea tatăl lor, au fost porecliţi „ai lui Ochi-Albi” sau Ochi-Albi. Iată deci cum, de la un lăutar sucevean, Ion Angheluţă, pleacă, prin Botoşani şi Iaşi, pentru a deveni bucureştene, cântecele clanului său lăutăresc.

Hora, în 1860, gravură după un desen de Lancelot, publicat în „Le tour du monde; nouveau journal des voyages / publié sous la direction de M. Édouard Charton; et illustré par nos plus célèbres artistes. 1866, capitolul De Paris a Bucharest, par M. Lancelot”, Paris, 1866.

 

Roumania; yesterday and to-day. London, 1918

Coperta cărţii cu cele 300 de hore ale lui Vulpian

Hora, pictură de Pan Ioanid

Coperta culegerilor lui Alexandru Berdescu

*