Cântecul nescris: lui Alexandru Ovidiu Vintilă | Dragusanul.ro

Cântecul nescris: lui Alexandru Ovidiu Vintilă

*

Amiezile cu păsări răstignite,

lângă icoana zborului albastră

eternizând în depărtări pripite

xilogravura cerului măiastră,

abia se mai zăreau şi era bine

numai în calma lor vremelnicie

durată uneori şi pentru mine

risipă de nisipuri prin pustie:

un orologiu pietrelor răpit

*

Odinioară cu tăceri ciudate

venea păşind amiaza ostenit,

iar alte-ncremeniri aproape toate

dansau păgân în zborul senzual,

impus de lunecările prin viaţă,

umbrind cărări în iarba de pe deal,

*

Vâslind spre cerul înfăşat în ceaţă:

iubeam, atunci, atât de mult să fiu

numai amiază limpede şi clară,

tot mai departe se făcea târziu

istovitor, dar ultimă povară

lumesc uitată parcă într-un vis

a fost un cântec, ultimul nescris.


Comments are closed