Cântecul înserării: lui Ion Băiţan
Iarăşi rănit amarnic de ierbi fără prihană,
oraşul înfăşoară sub paşii lui desculţi
nostalgică risipă, din care-şi fac icoană
*
Bătrânii ce se-adună pe la răscruci mai mulţi,
aramele din dangăt din nou îi împresoară,
iar iarba îi cuprinde pe toţi şi îi supune
ţipând din rădăcina care a prins să doară
amiezile din urmă, cânt tu, amărăciune,
nu îţi mai afli locul şi te transformi în seară.