Cântecele „naţionale” contrafăcute (II)

Observații timpurii, datorate lui Ubicini și Erlich, atenționau că în teritoriile românești, împărțite între trei imperii (Turcia, Austria și Rusia), imediat ce apare un cântec nou, într-o localitate dintr-un teritoriu, acesta se răspândește, cu viteza fulgerului, în toate celelalte provincii românești. În tei ani de fonotecări, „Zicălașii” s-au putut convinge de aceste adevăruri, constatând, la execuția unor piese vechi, că, de pildă, hora numită „Ploieșteanca”, nu pentru că ar fi fost compusă de niște lăutari prahoveni, ci de basarabeanul Năstase, dar „a făcut epocă” la Ploiești, supraviețuiește și astăzi, drept… cântec bănățean de dragoste, din repertoriul lui Tiberiu Ceia.

Paris, 1889: Banda lui Dinicu

Hora „Stăncuța”, născocită prin sudul Basarabiei, prin preajma Ismailului, se cânta, la Suceava, în 1848 (Ion Grămadă, Cartea sângelui), de către Nicolae Picu, apoi a fost răspândită de lăutarul bucovinean Ion Batalan, prin concertele bandei sale în stațiunile de odihnă din Muntenia, Moldova și Transilvania, în toată românimea (Calistrat Șotropa, Muza română), dar sub alt titlu și cu abandonarea unor versuri, făcând parte din repertoriul lui Benone Sinulescu, drept… cântec de pe valea Siriului. Ce-i drept, a dispărut reperul „la bordei cu cruce-naltă” (cârciumile moldovenești erau semnalate de câte o cruce din snopi de grâu sau porumb, legați în vârful unui par, dar se păstrează versurile „la crâșmuța cea din vale, / vinu-i bun, ocaua-i mare, / crâșmărița-i hâdă tare”, iar „la crâșmuța din vâlcică, / vinu-i prost, ocaua-i mică, / crâșmărița-i frumușică, / beau voinicii de se strică”.

Paris, 1889: Banda lui Tudorică Cercel

Primii culegători de cântece naționale românești, care le adaptau pentru pian, nu au notat și sursa lăutărească sau localitatea în care au auzit acele cântece. Nici măcar Alexandru Berdescu, deși el mai menționa, uneori, cam pe unde se cânta o melodie și cu care început de strofă; rareori folosea și titluri, dar seriozitatea acestui mărturisitor, atât de prețuită de către specialiștii noștri în folclor, trebuie pusă la îndoială, din moment ce prezintă drept „arii” moldovenești două creații ale lui Alexandru Flechtenmacher, pe versuri de Alecsandri, printre care „Coroana Moldovei”.

Începând cu a doua parte a secolului al XIX-lea, mai ales la București și la Iași, cântecul străvechi românesc nu se mai păstrează cu sfințenie, din tată în fiu, pentru că intervin „comenzile sociale”, care-l determină pe Jean Dinicu să comită „Hora Villa Regală”, iar pe Dumitru Ciolacu, „Sârba din Paris” (o cântase la Expoziția Universală, la „Restaurant Royal Roumain”) sau „Sus, băiete”. Dar nu rebotezarea și adaptarea unor vechi cântece moldovenești, cu priză la public, precum celebrul violonist… regal Cristache G. Ciolacu (Sârba ţiganilor; Hora din Văleni; Bengaline) contrariază. În fond, lăutarii, oricât de talentați or fi fost, nu aveau cultul tradițiilor și, mai ales, al Datinii. Nici măcar compozitorul Alexandru Flechtenmacher, care, chiar şi în „Colecţie de cântice naţionale” sau în „Ouverture nationale moldave”, compunea valsuri și hore, pe versuri de Alecsandri, cărora încerca să le dea un caracter național, nu contrariază, pentru că avea onestitatea de a-și numi piesele compoziții. Deranjează, însă, că o puzderie de muzicieni ai vremii, transcriu pentru pian sau chiar compun melodii cu „tentă” românească, toate antologate (de Vulpian, de pildă, în cele „500 de hore românești”) ca fiind create de popor. O fac și folcloriști pe care timpul avea să-i consacre ca atare, dar care, chiar și atunci când prelucrează o piesă răspândită prin popor și nicidecum creată de popor, ci de anume lăutari, nu indică nici măcar regiunea prin care circulau acele cântece.

Jonita Basamac, 50 ans (1839)

Constantin Brăiloiu (Patru cântece populare româneşti, din care două sunt vifleimuri compuse de el), Gheorghe Dima (Mugur, mugurel; Ştii tu mândro?; Sub fereastra mândrei mele; Vai, mândruţă, dragi ne-avem; Mândruliţă de demult), Tiberiu Brediceanu (Hora cis moll, compusă pentru pian), Ion Vidu (Moţul la drum – cunoscutul „cântec popular transilvan” de mai târziu „A plecat moţul în ţară”) „pompează” melodii în popor, deși nu cu succesul pieselor născocite de Carol Decker (Fa Ileană; Hora Rândunelelor; Hora miresei; Carnaval de Bucarest; Călugăriţa; Brâul popilor; Sârba cartoforilor; Sârba dascălilor; Hora şi Sârba Rabinilor; Lugoşiana; Hora fetelor frumoase), Samuel Dicker (cuvinte şi muzică), Francesco Lorenzo (Hora op. 14), George Stephănescu (Hora Vara; Mândruliţă de la munte), Ion D. Burlan (Sârba militarilor; Sârba Bucureştenilor), I. Paschill (Sârba artiştilor), C. P. Demetrescu (Sus la crâmă-n dealul mare, pe versuri de Octavian Goga), Leopold Stern (Hora lui Pipa; Hora Spătarului; Sârba Sultănică), Grigore Ventura (Hora Măriuca; Doina), Zane Dimitrescu (Foaie verde foaie lată; Hora Exposiţie), Constantin Dimitrescu (Sârba mirilor; Hora Senatorilor; polca… În grădină la Dângeni), Ludovic Wiest (Nuntă ţărănească. Potpourri; Hora ţărănească; Souvenir de Jassi; Doina ţărănească), Sigismund Paulmann (Album naţional / Culegere de cântece şi danţuri; marşul Turda), George Fotino (polka Când cu bani, când fără bani), D. V. Ionescu (Sârba fetiţelor).

Joan Dinicu, chef d’orchestre, 36 ans ( n. 1853)

Multe dintre aceste compoziți culte au fost preluate de lăutarii vremii (mai ales cele ale lui Decker) și figurează și în colecțiile de cântece naționale drept „poporale”, Vulpian, care își preluase horele din broșurile și foile deja publicate, născocind false identități lăutărești, cu câte un prenume („Moș Puiu”, de pildă, este folosit și pentru hore preluate din colecția lui Mikuli, și pentru cele culese de nemții ieșeni Erlich și Rouschitzki, dar și pentru o puzderie de contrafaceri, precum „Hora senatorilor”, compusă de Constantin Dimitrescu sau „Sârba artiștilor”, compusă de I. Paschill). Multe din aceste compoziții figurau, în Bucovina, de pildă, și în repertoriul bandei lui Ion Batalan din Călugărița, fiind preluate drept „folclor” și de Calistrat Șotropa, și chiar și de Alexandru Voievidca, acesta din urmă menționând și săteanul sau lăutarul de la care le-a auzit, și vârsta, și obârșia cestuia. În „Muza română”, pe pildă, găsim și varianta primară a horei „Ciocârlia”, compusă de lăutarul Dinicu din Basarabia și adusă în Bucovina de Nicolae Picu, tovarășul său bucovinean din banda ieșeanului Vasile Barbu, cunoscut sub numele de Barbu Lăutaru. Alte două vechi cântece basarabene, „Bordeiașul” și „Domnul și mielul”, ajunseseră la Suceava prin lăutarul Turcu, de la care le-a cules Voievidca.