când auzi strigând prostia: România! România!

sus, în jos pe Dâmboviţa,

neamul nostru cel uituc

urcă, ignorându-şi viţa,

numai proşti, ce ne conduc

când cu biciul, când cu parul,

cu jandarmi şi cu mascaţi

risipind cu sârg amarul

peste cei ce le-au fost fraţi,

            alelei, feciori de lele,

            voi aduceţi vremuri grele!

prostu-i prost şi proasta-i proastă

orişicum ar fi palatul

unei clipe, ce-i adastă

să ne pedepsească natul,

iar copiii nu au ţară,

ci sunt robi vânduţi în pripă,

când în noi e o ocară

unde-ar trebui aripă,

            Doamne, n-ai în ceruri oşti,

            să ne scapi cumva de proşti?

proşti mai mulţi, păscând pe liste

pentru consacrat prostia,

cu contururile triste

asaltează România,

iar speranţa se dărâmă

şi o ară ei cu plugul,

suflete, rămâi o râmă

de nu poţi să-ţi lepezi jugul

            când auzi strigând prostia:

            România! România!