Căluții şi Călușerii în Europa Boreală (IV) | Dragusanul.ro

Căluții şi Călușerii în Europa Boreală (IV)

Cu Soarele în palmă – foto Ana Cozmina Ignat

 

„Zice Sulzer, în Geschichte des transalpinischen Daciens, Wien 1780, tom. II, p. 339, următoarele: „O deplină istorie a tuturor credinţelor deşarte române, ar deveni o istorie a credinţelor deşarte a tuturor naţiunilor”[1], iar afirmaţia aceasta înseamnă un adevăr deplin, cu precizarea că miturile iniţiale şi iniţiatice ale omenirii nu însemnau „credinţe deşarte”, ci stări metafizice, de intrare în armonie cu universul, care, după formarea limbajului articulat, aveau să devină religii, nu credinţe, ci religii. Iar tema care mă preocupă în ultimul timp, cea a ceremoniilor astronomice străvechi, în care pot fi incluse, în afară de Căluţ şi Căluşer, Colindul şi Piţărăii, poate argumenta susţinerea lui Franz Joseph Sulzer şi în sensul acesta al ascendenţei extinse, pentru că, înainte de romani, de greci şi de egipteni, a existat o civilizaţie europeană mirifică, din care toţi ne tragem, dar pe care doar spiritualitatea îndătinată a românilor o mai moşteneşte şi exprimă, în ciuda faptului că devenim tot mai insensibili la astfel de mesaje.

 

Numele purtat, de-a lungul veacurilor, la diverse naţiuni[2], conduc la sugestia că dansul solstiţial de vară „Căluşarii” era, totuşi, unul închinat spiritelor şi în primul rând celor ale străbunilor. În fond, germanul „Elfenwoehe”sau bulgarul „rusali”[3], precum şi „credinţa celor vechi, că jocul lor ar imita adică învârtirea stelelor în jurul soarelui sau al lunii[4], la care se adaugă numele uneia dintre horele căluşarilor români „Dintru Iele” sau „Jocul Măiestrelor[5], admit o astfel de ipoteză, cu condiţia unei diferenţieri ritualice între „Căluşer” şi „Căluţ”, acesta din urmă fiind unul echinocţial de primăvară, înainte de a fi transformat, prin intervenţia brutală a bisericii, în „Căiuţii”, joc solstiţial de iarnă în Moldova zilelor noastre, deşi mărturiile vechi îi consacră statutul ancestral în „sfărâmarea lanţului îngheţului”, rol atribuit, tot prin voia bisericii, doar „Cailor lui Sân Toader”.

 

În mod surprinzător, există în dansurile căluşarilor europeni, alţii decât românii, vestigii lingvistice identice, dar cu trimitere spre Blajini (Rahmani, Rugmani, Racmani etc.) şi, prin ei, spre o datină asemănătoare, dar mult mai apropiată de Colind, cea a Piţărăilor. „O serie de personaje simbolice însoțesc echipele de dansatori Morris în procesiunile lor din sat în sat, adesea includeau un „ragman”, care avea grijă de hainele lor în plus”[6], care are aceeaşi rădăcină cu „aruguciarii” balcanici, deşi ipotezele deja consacrate nu lipsesc. De pildă, „Romulus Vulcănescu consideră că termenul „aruguciari” vine de la slavul „rogaciari”, care etimologic înseamnă „purtător de coarne de cerb” („rog” = coarne, în limbile slave; „rogaci” = cerb în bulgară”[7], Pericle Papahagi opinând că „obiceiul de astăzi aromânesc al aruguciarilor și daco-român al călușerilor” descind din festum calenradium, așa cum sugerase Ducange, care opina că și „calendele sau sărbătoarea calendarelor – așa numesc scriitorii veseliile publice și religioase, care au fost serbate, mai întâi, de păgâni, în calendele lui Ianuarie, când începe anul, și apoi uzurpate de creștini, și pe care ambii le-au pângărit prin jocuri necuviincioase, prin măscări și travestiri în haine muierești sau prin chipuri în felul animalelor sălbatice”[8]. Înrudirea străveche a Aguciarilor balcanici cu Căluşarii carpatici a fost subliniată şi de Capidan, care s-a pronunţat asupra acestui „obicei interesant, cunoscut, la păstorii din Pind, sub numele „Aruguciari” sau „Liguciari”, care se identifică cu „Căluşerii” de la noi. În ziua de anul nou se formează cete de tineri în fiecare comună, travestiţi în fel şi chip, purtând clopote de diferite mărimi, cu mască pe faţă şi înarmaţi cu măciuci şi săbii de lemn, şi alergând din casă în casă spre a strânge daruri”[9].

 

Ideograma lui Anu: Sfântul Cer, cu Soarele în mijloc

 

Într-un studiu publicat târziu, abia în 1902, Simeon Mangiuca, în baza unei bune cunoaşteri a filosofiei culturii germane, ia în discuţie un simetric solstiţial al „Căluşerilor”, o datină aparent diferită, cu simbolistică în întoarcerea Blajinilor (Ragmanilor), numită „Colinda Piţărăilor” (de la Pytr, Pitari, în sanscrită, ceea ce înseamnă „tată”[10]), datină care se mai practică şi astăzi, dar numai de copii, în vestul României şi mai ales într-o bună parte de Ardeal. Mangiuca, tributar latinismului excesiv, după moda vremii, înţelegea, totuşi, câteva perspective ale înţelegerii ancestrale, atunci când „împărţirea zodiacului în două emisfere (Halbkugel germ.), în cea de miazănoapte a puterilor luminate, şi în cea de miazăzi a puterilor întunecate. Zodiacul devine, în solstiţii, curmat în două jumătăţi (emisfere). O jumătate, de la Berbec, până la Cumpănă, cuprinde în sine cele şase luni de vară (în vechime au împărţit popoarele anul numai în vară şi iarnă), care se ţin de emisfera luminată de miază-noapte (nordică) a puterilor luminate, binefăcătoare. Cealaltă jumătate, de la Cumpănă, până la Berbec, cuprinde cele şase luni de iarnă, care se ţin de emisfera întunecată de miază-zi (sudică) a puterilor întunecate şi răutăcioase”[11]. Pe atunci şi tocmai din această împărţire a anului, „popoarele vechi au numit „porţi” acele două locuri din zodiac, în care cad solstiţiile, prin care caută să treacă Soarele dintr-o emisferă într-alta, şi unde ajungând Soarele se înclină către una sau cealaltă emisferă”[12].

 

Din punctul de vedere al învăţatului sibian, personajele cu măşti din simetricul solstiţial al Căluşarilor, „Turca, Brezaia, Cerbul şi Vasilca nu sunt alta decât o dramatică reprezentare ori propunere a Soarelui personificat ca zeu, în curgerea sa prin zodiac”[13], ceea ce, de altfel se circumscrie, ca ipoteză, şi scenariului dramatic al dansului Piţărăilor, pentru că, după mărturiile vechimii, şi bătaia cu ciomege se săvârşea ritualic, în toată lumea, tot în cinstea Soarelui[14]. Numai că şi ciomegele, şi lancea steagului (mai ales lancea), „trebuie, dacă se poate, să fie de alun şi este împistrit negru şi alb. Împistritura curge, înfăşurându-se, de jos, în sus, ca un şarpe, în fâşii negre şi albe; cele se fac belindu-se coaja băţului, la para focului, după aceea îndepărtând şi cealaltă parte de coajă a băţului, această parte rămâne albă. Băţ de alun se cere să fie pentru aceea căci de alun trebuie să fie şi joarda („această colindă-bât se vede a reprezenta şi „toiagul magic” a lui Mercur”), cu care se farmecă sau se vrăjeşte (virgula divinatoria)”[15].

 

Ca şi la Piţărăi, şi la Căluşeri, „stegarul iese cu steguleț de maramă, pus în lemn de tei, cu o cruciuliță, în vârf cu saschiu[16] (botanic vinca, pervinca, nemțește Wintergrűn)”[17], „steagul este la fel de important pentru căluşari ca şi bâtele lor, depășindu-le doar pe acestea din urmă în tărie și putere magică. Până și umbra lui se spune că deține putere magică. Influenţa lui asupra căluşarilor este atât de mare și de puternică, încât nimeni, în afară de vătaf, nu îndrăznește să-l atingă sau să-l poarte. Pânza necesară pentru pavilionul steagului este albă și este țesută în casă sau cumpărată de pe piață. De asemenea, vătaful trebuie să se achite şi de alte datorii: el taie lancea steagului, dă forma pânzei, o coase afară, lasă pânza să atârne pe lance, iar în vârful ei leagă mănunchiuri de flori elfice, precum gențiana, arnici şi aşa mai departe. Apoi steagul este binecuvântat și stropit cu apă, ca şi bâtele. Atunci, vătaful face o plecăciune înaintea lui, apoi ia steagul în mână și îl înfige în fața celor de faţă. În acest timp, căluşarii dansează în jurul său, iar muzicienii cântă continuu  cântece ceremoniale (Elfenlieder). În clipa în care steagul este luat și ridicat, toți căluşarii cad în genunchi. Apoi, vătaful îi cheamă pe toți sub steag și pronunță, încă o dată, legământul sacru, legănând constant steagul peste fiecare, pe rând” [18].

 

Aceleaşi asumări, repartiţii şi, în final, retrageri de puteri magice, pe Calea Părinţilor (solstiţiile vară şi de iarnă), în cinstea şi cu binecuvântarea Soarelui, folosite ceremonial cu chibzuinţă şi după învăţătură, dobândită de iniţierile de sub steag, în scopul redefinirii armoniei între om şi spirite. Lucian Blaga susţinea că nici un fapt stilistic nu există în afara istoricităţii, dar, judecând lucrurile din această condiţie cognitivă, limitele noastre ţin de ignorarea istoriei vechi, pe care o putem desluşi, pe baza unor mărturii întâmplătoare ale antichităţii – şi mă refer mai ales la cărţile religioase, în ceea ce ne-a fost dat, cum numea Guenon, în absenţa cuvântului datină din celelalte limbi europene.

 

Un vast material bibliografic european stă la baza acestor căutări de semnificaţii, iar încercările de clasificare eşuează adeseori în penibil, pe fundamentul unor observaţii de bun simţ despre legătura dintre colindători şi piţarăi, cei din urmă fiind „blajinii” (rahmanii) care au revenit din tentativa migrării spre răsărit, la dus şi la întors câştigând „pita” (pitar, în sanscrită, înseamnă tată) familiei „cu ierburile şi cântecele lor vindecătoare”, admise în templul Soarelui chiar de Apolo, după cum susţin Orpheus şi Proclos din Lycia. Prin tradiţie, piţărăii omagiază plecarea-întoarcere, colindând pe drumul ancestral al „blajinilor”, nu şi la baştină.

 

„Blajinii” îşi purtau „ierburile vindecătoare” legate în capătul toiagului, aşa cum încă se mai face, şi astăzi, steagul piţărăilor (al pitarăilor, de falt, adică al „taţilor”; doar numele toiagului s-a schimbat, iniţial în bâtă (ardelenii o numeau „bât”, cu intenţionalitate bărbătească, în baza folosinţei), apoi în băţ. De fapt, de la aceste ierburi uscate, numite de greci „paie” (chiar şi Pindar a scris câteva „peanuri”) şi de la călătorul care vindeca cu „ierburi şi cântece vindecătoare… tracul Pean” (nicidecum Pann!) vin şi numele colindelor, pe filieră grecească, drept „Imnuri ale Uriaşilor”, cu trimitere la epoca în care Soarele răsărea din constelaţia Gemenilor. Dar pentru vechii cărturari ardeleni nu leacul conta, ci băţul, ei identificând, drept degenerescenţă a tradiţiei piţărăilor, „colindul bât” şi subliniind că „astfel se numeşte şi bâtul (băţul) ce-l poartă în mână piţărăii colindători (la Sasca montană, Bocşa montană, Reşiţa montană, Ciclova montană, Moldova montană şi părţile de pe acolo). Această numire de „colindă” a bâtului, cu care umblă piţărăii, de la sărbătoarea ori zeul „colindă” (n. n.: sărbătoare de primăvară a începutului anului nou, iniţial în prima decadă a lui mai, după cum preciza Polybios: „Anul se împlinea la răsăritul Pleiadelor, căci astfel se socotea, pe atunci, timpul”[19], nicidecum zeu: „Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”[20]), se vede a fi un uz foarte vechi, căci după Rink: Religion der Hellenen, Zürich, 1855, tom. II, p. 417, şi bâtele (tyrsus, târş) bachantinelor s-au numit Baxzoi, de la zeul Bachus. Dar acest colindă-băţ este şi băţul lui Ianus (Stab de Janus, germ.), care stă în capul (începutul) anului şi se uită cu o faţă în trecut (n. n.: Ianus, nu băţul, cum s-ar înţelege), cu alta în anul nou (Noik: Biblische Mythologie des alten und neuen Testaments, tom. II, p. 381)”.

 

În vreme ce elinii îşi raportau mitologiile ciudate la cele anterioare europene, pe care ei le numeau pelasge (omul modern, cum îl definise Klages, definiţie la care Blaga subscrisese fără rezerve), învăţaţii noştri, după moda celor europeni, căutau similitudini prin mitologiile elină şi latină, aidoma practicii din nu mai ştiu ce fabulă, în care cineva încerca să culeagă stelele de pe cer, cu ciurul, dintr-o baltă nămoloasă, în care stele se reflectau. Tocmai de aceea, considerentele secolului al XIX-lea, deşi merită consideraţie ca eforturi intelectuale diferite, nu pot fi luate în discuţie, astăzi, adică într-o perspectivă în veşnică interacţiune cu cele ale epocilor vechi, bine conturată de Renée Guenon, Ananda Coomaraswamy, Herman Wirth, Lucian Blaga sau Mircea Eliade.  În schimb, observaţiile de atunci se constituie în mărturii preţioase, în documente descriptive de primă mână.

 

Dumnezeu-Soarele – Garcia, Cesar, Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

 

[1] Mangiuca, Simeon, Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVIII, Nr. 1, Caransebeş, 5 ianuarie calendar vechi 1903, p. 5

[2]Cei mai zeloși jucători se află între români, căci între aceștia există o datină de tot proprie, în privință spre joc. Un număr de bărbați tineri se dau – cum zic ei – la diavol, pe un timp de trei, cinci sau șapte ani (numărul trebuie să fie fără pereche, altminteri nu are valoare tocmeala), pentru care ei se îndatorează, peste întreg timpul acesta, fără încetare a juca, afară, firește, când dorm. Cumpărătorul sufletelor lor trebuie să-i caute cu bucate și să-i facă suferiți la frumoasele țărănci. Deci, întru cel mai frumos ornat, pornesc zeloșii jucători, de la locul de naștere, și joacă ca din carte prin țară și prin sate. Pretutindeni se primesc cu brațele deschise, precum de juni și bărbați, așa și de fecioare și femei, și toți se întrunesc întru a înzestra de prisos pe acești jucători ai dracului cu mâncări și cu băutură, și așa nu e de mirat de ce se fac ei așa bucuroși sclavi acestei tocmeli nevoioase. Dacă a trecut timpul lor, se întoarnă la locul de naștere și se fac țărani pașnici pentru tot celălalt timp al vieții lor” – Foaie pentru Minte, Inimă și Literatură, No. 49, luni 2 decembrie 1846, p. 392

[3] „În timpul săptămânii Witsun (Rusaliilor), rusalii apar în multe sate dunărene. Dansul lor are două scopuri: prima horă pentru o persoană bolnavă, pentru vindecarea magică, a doua horă, pentru fertilitatea și pentru distracția spectatorilor. Numele provine de la Rosalia latină (un cuvânt asociat cu ceremoniile anticului Festival de la Rosales Escae), iar dansurile actuale se disting prin tempo rapid, pași mici apăsați – care sunt cei mai obositori – și joc de domnișoare” – Katsarova, Raina, Dances of Bulgaria, New York, 1951, p. 11

[4] Ollanescu, D. C., Căluşarii (Teatrul la Români),în Familia, Anul XXXIII, Nr. 37, 14/26 septembrie 1897, p. 435

[5] Bariț, George, Căluții sau Călușerii, în Catile Sateanului Romanu, Cartea VII, An. VII, Juliu 1882, pp. 74

[6] Schley Duggan, Anne; Schlottmann, Jeanette; Rutledge, Abbie, Folk Dances of the British Isle, New York 1948, pp. 36, 37

[7] Oişteanu, Andrei, Grădina de dincolo, Dacia, Cluj-Napoca 1980, p. 92

[8] Papahagi, Pericle, Călușerii sau Aruguciarii la Aromâni, în Gazeta Transilvaniei, Anul LXIX, Nr. 237, joi 26 octombrie / 8 noiembrie 1906, p. 1

[9] Capidan, Th., Macedoromânii, Bucureşti 1942, p. 36

[10] Műller, F. Max, The sacred books of the East, vol. XXVI, London 1885, p. 466

[11] Mangiuca, Simeon, Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVII, Nr. 51, Caransebeş, 22 decembrie calendar vechi 1902, p. 6

[12] Mangiuca, op. cit., p. 7

[13] Mangiuca, Simeon, Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVIII, Nr. 1, Caransebeş, 5 ianuarie calendar vechi 1903, p. 3

[14] Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160

[15] Mangiuca, op. cit, p. 4

[16] Cf. DEX: Numele a două plante erbacee cu tulpina întinsă pe pământ și cu frunze persistente lucioase, una cu flori albastre (Vinca herbacea), cealaltă cu flori albastre, roșii sau albe (Vinca minor). – Din maghiarul szászfü

[17] Bariț, George, Căluții sau Călușerii, în Catile Sateanului Romanu, Cartea VII, An. VII, Juliu 1882, p. 73

[18] Lübeck, K. L., Die Krankheitsdämonen der Balkanvölker, în Wrinhold. Karl, Zeitschrift des Vereins für Volkskunde, Berlin 1899, p. 296

[19] Polybios, Istorii, III, 54, p. 373

[20] Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44