Căluții şi Călușerii în Europa Boreală (III) | Dragusanul.ro

Căluții şi Călușerii în Europa Boreală (III)

Căluşari poloni, în 1918 – Pictură de Michała Stachowicza

 

În Europa, unde încă mai supravieţuiesc reminiscenţe ale Căluţului, mai ales în festivităţile de tip carnaval, toate elementele mitice ancestrale ale „datului” (Datina) au fost răşluite şi îndepărtate brutal de către biserică şi înlocuite cu legendări istorico-creştine, care ţin, totuşi, cont de calendaristica ceremonială boreală, care a supravieţuit mileniilor, revărsându-se, aidoma lui Indra, „Zeul Natură”, în care au fost combinate „caracteristicile zeilor vântului și ale daimilor (spiritelor) fertilității cu cele ale sufletelor celor plecați”[1], asupra pământurilor sacre ale întregii omeniri.

 

În Europa catolică, la fel ca în ortodoxie, Căluţii dăinuiesc, tot în iunie, dar la 60 de zile după Paşti, deci în a doua joi de după Rusalii, când încep cele 8 zile de ceremonii Corpus Christi, sărbătoare „căreia călugărița Julianna din Liège i-a dat un impuls deosebit, în secolul al XIII-lea, prin revelația primită în vis, şi a fost introdusă de Clement al V-lea, la sinodul din Viena, în 1311. La noi (în Polonia – n. n.), nici o puritate a lui Corpus Christi nu a fost primită cu un interes viu, în rândul oamenilor, iar drept dovadă servesc cântecelor poloneze, cunoscute deja pe la mijlocul secolului al XV-lea, și cântate în decada acestei sărbători”[2].

 

Căluţii polonezilor, numiţi „Konik Zwierzyniecki”, în sensul de deghizare în „cal zoologic” (koniku zwierzynieckim), de animal (zwierzat) – ca înfăţişare simbolică, beneficia, la Krakowia, de o sărbătoare a căluţului (Zwierzyniec), organizată anual de continuatorii frăției dragonilor, drept moștenire a jocurilor medievale poloneze și a spiritelor strămoşilor. În ciuda ascendenţei faptului istoric asupra legendei, în baza unui scenariu falsificator, o fanteziei demnă de a fi luată în derâdere, conceput de Konstantyn Majeranowski, în 1820, prin care obiceiul străvechi este repoziţionat drept reminiscenţă a primei invazii tătare asupra Cracoviei[3], sursa acestei sărbători a fost, desigur, una foarte veche, imposibil de localizat în timp, mai ales că noua îmbrăcăminte şi podoabele dansatorilor sugerau, după 1820, vremurile invaziilor tătărăşti.

 

Konik zwierzyniecki Chrząszczewska

 

În ciuda masivelor contrafaceri, care transformau în amuzament un mit primordial, biserica „topindu-i sensul în spiritul catolic și topindu-l într-un alt minereu”, mitul acela a stârnit imaginaţia cărturarilor, care s-au grăbit să aştearnă în pagini fel de fel de ipoteze, pe care Leonard Lepszy[4] avea să le inventarieze cu migală, în marea lor majoritate asociate practicii bisericeşti de încununare a pelerinajului Corpus Christi, şi iată cum:

 

„În ultima din cele opt zile ale sărbătorii, în timpul procesiunii, pe când se dă citire celei de-a patra Evanghelii, oamenii abandonează serviciul divin și merg la Vistula. Clerul se întoarce la Biserica Sf. Maria, cu câţiva creştini. Crește traficul pe străzi. Ferestrele și balcoanele sunt pline de spectatori. Deodată se aude o exclamație: „Vine! Vine!”.

 

Prin mulțime se iveşte un tătar teribil, într-un turban galben şi cu o ghioagă în mână. El arată atât de înfricoșător pentru cei adunați, încât pare a fi ucigașul Hoardei de Aur. Merge călare, pentru că în fața lui se poate vedea un cap de cal bine adoptat. Tătarul dă o tură, iar mulțimile, parcă înspăimântate, fug. Dar, râzând, mă simt și mai aproape de el, pentru că știu că nu este un mongol periculos, ci una dintre firele vesele din Cracovia. În cele din urmă, marșul se oprește în Piața Pieței.

 

Tătarul se luptă, pe ritmul unor cimpoaie. Muzica se iuţeşte, iar donațiile pentru călăreţul periculos se ivesc de toate părțile… În cele din urmă, tătarul s-a săturat să călărească (pentru că în stânga lui este un cap de cal din lemn, atârnat pe curele, iar băiatul călărește, de fapt, pe propriile lui picioare), se întoarce, cu tovarășii săi în ocol, iar mulțimea se îndepărtează, zgomotul scade, seara cade și, odată cu ea, amuzatul oraș îşi regăseşte liniștea fericită… Undeva, în depărtare, pe malul îndrăgitei Vistula, se poate auzi cântecul vesel al Cracoviei… Cântecul se contopeşte cu sunetul unui val, cu stropii vâslelor și curge departe, departe …”[5].

 

 

Înainte de a adopta şi consfinţi scenariul eroic, propus de scriitorul Konstantyn Majeranowski, călugării mănăstirii Maidens Norbertine din Zwierzyniec au dus lupte grele cu Căluşul polonez, priorul ameninţând, printr-un text scris în din 27 martie 1816, că jocul căluşilor „și chiar deținerea căluţului se interzic şi se afurisesc căluşii, prin harul preotului mănăstirii Zwierzyniec, dacă implică pe unul dintre membrii noștri”, deşi un alt cărturar polonez, Oskar Kolberg, susţinând că bietul „căluţ Zwierzyniec este anterior nu numai curții, ci și mănăstirii” şi că de veacuri „sărbătoarea Căluţului are loc în săptămâna Corpus Christi, iar  acesta este al doilea fapt și dovadă a începutului său într-un rit religios”[6]. Prin transformarea mitului în legendă istorică, străvechiul „rit religios” devine un element al ritului religios Corpus Christi. „O singură dată, în săptămâna Corpus Christi, în timpul unei procesiuni, pe când procesiunea trecea evlavioasă pe străzile orașului, a apărut brusc vestea că tătarii se apropiau călări. Frica s-a prăbuşit asupra tuturor. S-a auzit un strigăt, ţipete, lamentări! Mulțimea înfricoșată s-a împrăştiat în toate direcțiile și numai clerul, cu Sfântul Sacrament, s-a întors la biserică. În curând, dinspre Vistula, s-au auzit strigăte vesele și apoi apăru un călăreţ, îmbrăcat tătăreşte, care le-a spus, cu o voce veselă, că dușmanii s-au făcut de rușine, pentru că natura le-a fost potrivnică, iar el a ucis urdia și i-a îmbrăcat hainele… Înfricoșător de frumos! Tristețea s-a transformat în bucurie!”[7].

 

Păstrat, încurajat şi promovat ca element de carnaval, care să încheie piosul pelerinaj catolic, imemorialul Căluţ (Konik) a beneficiat de subvenţii din partea autorităţilor civile ale oraşului Krakowia, începând cu anul 1825, când „călăreţul” Sebastyan Kulisiewicz (urmat în rol de Andrzej Miciński, apoi fiul său, Teofil, și nepotul Kazimierz) beneficia de o subvenţie pentru pentru „o ținută estică, împodobită cu clopote, un turban în cap, o bâtă voluminoasă pe mână”, şi, pentru „măscărici, un cal de lemn cu valtrapuri”, apoi cea din 1872, de 100 de florini vienezi, fiind folosită pentru „confecţionarea unui Căluţ nou, cu jante de fier (deci un fel de crinolină, care să susţină aparentul „corp” al Căluţului), acoperite cu pielea unui cal alb, şi cu o falcă din lemn, mobilă”[8]. Condiţiile puse de către magistratul oraşului erau acceptarea controlului Societăţii iubitorilor de istorie şi de monumente din Krakowia şi alocarea unei părţi din suma donaţiei respectivei societăţi.

 

Konik, desen de Matejki

 

Poziţionarea calendaristică a Căluţului polonez la solstiţiul de vară probează faptul că originile lui sunt căluşereşti, astronomice ca şi Căluţul, dar menite disciplinării elfilor, deci a spiritelor care simbolizează elementele naturii, cuvântul francez „elfe” fiind asimilat în limba română drept Iele. Căluţul polonez, ca şi Caii lui Sân Toader, ca şi Căiuţii moldoveneşti, mutaţi de biserică la cumpăna anilor, au simbolizat, întotdeauna o asociere metafizică şi nu numai cu Marte, centaurul ceresc[9] în grija căruia se aflau masa şi scaunele Soarelui, aşezate în munte[10]. Iar faptul că „nebunul”, devenit măscărici, clovn în epoca feudală, era, la polonezi, dar şi la germani, maghiari, englezi, cehi, slovaci etc., mai puţin ţările protestante, cel care interpreta rolul Căluţului-călăreţ sugerează originea şamanică a personajului, el fiind singurul, din întreaga trupă, care „călăreşte” („iluzia că zboară prin aer”[11]), dar are în mână şi bâta-sceptru, are „căluşeriul” (băţul de alun) durat din „arborele lumii”. Iar Căluţii şi Căluşerii abundă de „personaje impersonale, aidoma unor „vizitatori” dintr-o altă lume… ca o trupă de ființe semi-divine, stabilită pentru un scop special” [12], iar statutul acesta misterios şi, totodată, metafizic deranja bisericile, pentru că sărbătorile şi ceremoniile „păstrate din moşi strămoşi se fac în butul (spre nemulţumirea – n. n.) preoţilor, care nu încetează la fiecare ocaziune binevenită de a-i desfătui (dezvăţa – n. n.) de la serbarea lor, condamnându-le ca eresuri şi sărbători păgâneşti, dar ei le ţin şi le serbează adeseori cu mai mare solemnitate decât pe cele creştineşti”[13].

 

Există în limbajul ştiinţific două generalităţi impersonale, „reminiscenţe păgâne” şi „om primitiv”, care nu doar că nu spun şi nu stabilesc nimic, dar înceţoşează minţile cu confuzii între pagane = sat, deci sintagma corectă ar fi „reminiscenţe săteşti” şi nicidecum idolatre, în vreme ce „omul primitiv” este, de fapt, omul metafizic, „omului pelasg”, cum îl numise L. Klages pe omul preistoric, reţinând, desigur, că „în faza aurorară a omenirii”[14], consideraţiile lui Schelling rămân caracterizante, adică „timpul preistoric s-ar caracteriza prin procese specifice, adânci şi lăuntrice, aparţinând conştiinţei umane”, mitul fiind apanaj al preistoriei ca „fapt primar”, ca tendinţă nemărturisită de „uzurpare a Marelui Anonim” prin „încercările omeneşti de a organiza viaţa individuală şi socială pe pământ, potrivit unei viziuni absolute”. Iar vestimentaţia satisfăcea, în contextul unor astfel de încercări uzurpatoare, şi necesităţi de viaţă socială, în context geografic („existenţa omului în orizontul lumii date şi în vederea conservării sale”), dar şi nevoia de a sugestiona „felul specific de a exista în orizontul misterului şi pentru relevare” [15] al populaţiilor europene străvechi (şi nu numai). Tocmai de aceea, aşa cum povăţuia acelaşi Lucian Blaga, „nu e prea recomandabil, când încercăm să examinăm şi să definim mentalitatea popoarelor sau spiritul unei anumite culturi, să pornim la drum cu noţiuni prea condiţionate de perspectivele epocii noastre”[16].

 

 

Zadarnic, însă, au existat, în istoria spiritualităţii europene, deschideri şamanice de tipul Klages, Schelling sau Blaga, câtă vreme totul se judecă doar din perspectiva ideologică a prezentului nostru cenuşiu, în care legendarea patriotardă nu deschide ferestre, ci le obloneşte cu bezna suficienţei, întotdeauna categorică, atunci când îşi închipuie că în mimeticele sclipiri de făptuiri stilistice străvechi „sunt numai reminiscențe păgâne, care ies la iveală prin asemenea cercetări și care ne arată ce fond primitiv și străvechi se găsește încă viu, prin asemenea obiceiuri, în poporul românesc”[17].

 

 

[1] Duggan, Anne Schley; Schlottmann, Jeanette; Rutledge, Abbie, Folk Dances of the British Isles, New York 1948, p. 36

[2] Lepszy, Leonard, Lud Wesołków w Dawnej Polsce,Krakowie 1899, p. 81

[3] Bakowski, Klemens, Dr., Dawne cechy krakowskie, Krakowie 1903, pp. 99-104; Bakowski, Klemens, Dzieje Krakowa, Krakow 1911, p. 48

[4] Lepszy, Leonard, Lud Wesołków w Dawnej Polsce,Krakowie 1899, pp. 78, 79

[5] Chrząszczewska, Jadwiga; Warnkówna, Jadwiga, Z biegem Wisły: obrazki o kraju, Warszawa 1901, pp. 36, 37

[6] Lepszy, Leonard, Lud Wesołków w Dawnej Polsce,Krakowie 1899, p. 80

[7] Chrząszczewska, Jadwiga; Warnkówna, Jadwiga, Z biegem Wisły: obrazki o kraju, Warszawa 1901, p. 34

[8] Bakowski, Klemens, Dr., Dawne cechy krakowskie, Krakowie 1903, p. 103

[9] „Evocă galopul calului şi, în acelaşi timp, zborul şi dansul zânelor… de parcă n-ar atinge pământul” – Eliade, Mircea, Istoria ideilor și credințelor religioase, București 2019, Vol. 1, 2, 3, publicate în 1976, 1978 și, respectiv, 1983, p. 675

[10] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 161

[11] Eliade, Mircea, Istoria ideilor și credințelor religioase, București 2019, Vol. 1, 2, 3, publicate în 1976, 1978 și, respectiv, 1983, p. 673

[12] Sharp, Evelyn, Here We Go Round / The Story of the Dance, London 1928, pp. 37

[13] Marian, Simion Florea, Sărbătorile la Români, Bucureşti, 1898, p. 112

[14] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Bucureşti 1988, p. 383

[15] Ibidem, p. 176

[16] Ibidem, p. 392

[17] Arbore, Al. P., Însemnătatea cercetărilor etnografice în cunoașterea poporului român, Extras din Buletinul S. R. R. de Geografie, 1929, București 1930, p. 46


Comments are closed