Căluții şi Călușerii în Europa Boreală (I) | Dragusanul.ro

Căluții şi Călușerii în Europa Boreală (I)

Căluşarii englezi, cu căluţ, în 1579

Moto: „Lepădând cântecul,

portul, dansul românesc,

ne lepădăm de noi înşine

şi de sufletul nostru

cel bun şi sănătos

din trecut”[1].

(Ion Agârbiceanu)

 

Chiar dacă titlul pare surprinzător, datorită trimiterii directe la „caii lui Marte”, deveniţi, în veacurile creştine, „Caii lui Sân Toader”[2], dar şi cu reminiscenţa laică a „căluşăilor”[3], cunoscuţi şi astăzi sub forma „dansului căiuţilor” al datinilor moldoveneşti de iarnă, dar şi la Căluşerii ca atare, specifici Transilvaniei, în care existau şi Căluţi (în părţile Bistriţei), şi Munteniei, dans ceremonial astronomic în care magia este pusă pe seama „căluşerului”, adică a beţelor de alun, inclusiv lancea steagului[4], care preiau numele şi calităţile magice ale inflorescenţei alunului[5], numită „căluşer”. Diferenţa dintre Căluţi şi Căluşeri a fost sesizată, în treacăt, de către cărturarii ardeleni, care considerau că „danţul celor din Transilvania, de unde, cu mici schimbări, a trecut în Muntenia”[6], mărturia lui Cantemir fiind greşit interpretată, nu ca o trimitere la un alt dans ceremonial astronomic, ci ca un alt moment din istoria culturii tradiţionale: „Aşa erau căluşarii acum 200 de ani, când scria Dimitrie Cantemir, şi astfel au rămas, cu puţine schimbări, încă în Moldova, pe când în Transilvania şi în Muntenia ei sunt cu totul altfel”[7]. Această ultimă constatare, precum că „aşa au rămas, cu puţine schimbări, în Moldova, pe când în Transilvania şi în Muntenia ei sunt cu totul altfel”, consacră, practic diferenţa dintre cele două dansuri ritualice distincte, cu corespondenţi chiar şi în Anglia, unde Hobby-Horse avea să dispară pe vremea lui Shakespeare[8], iar „dansatorii Mauri” (Morris Dancers) încă încântă generaţiile[9], dar fără să ştie că vopsirea feţelor dansatorilor cu negru nu sugera „maurul”, ci şamanul, în condiţiile în care, „Astăzi, mai există doar foarte puține trupe de căluşari, dar acestea sunt încă de găsit în România“[10].

 

Ambele dansuri ceremoniale româneşti, „semne ale unei legături intime cu ceremoniile sezoniere ale fertilității, dar și indicii mai subtile ale unei eventuale conexiuni cu misterele inițierii” [11], fiind considerate drept un singur dans, „dansul spiritului cailor”, şi acela „atât de păgân, încât este interzis de biserică”[12], ar fi dispărut definitiv din Datină, dacă nu se ivea, în veacul al XVIII-lea, prin ţinuturile româneşti un funcţionar austriac erudit, pe nume Franz Joseph Sulzer[13], care a născocit o origine latină pentru acest produs spiritual, care ar fi, „în acelaşi timp joc şi dans (es ist aber ein Spiel und Tanz zugleich), şi se numeşte Căluşarii (Koloscharentanz[14])”. Sulzer era încredinţat că „stariţul” lui Cantemir, personaj şamanic, aproape identic cu „solomonarul” de până pe la anul 1900, ar fi un sinonim pentru latinescul „vates”, deci pentru bardul cu calităţi profetice din vremea „Colisaliilor vechilor romani”, dar, din fericire, „Sulzer nu a neglijat, în naraţiunea sa, şi partea mu­zicală”[15]. Fantezia latinistă a lui Sulzer a prins, chiar şi reprezentanţii bisericii erau de părere, în cele din urmă, că în datina căluşarilor nu pot fi descoperite urme de păgânism, că „jucarea căluşarilor româneşti” supune atenţie veacurilor „nu credinţă deşartă dar, ci datină de la strămoşii săi moştenită”[16], ba s-a mers cu exagerări latiniste şi mai şi, profesorul Teodor Petrişor scriind, în 1876, că „jocul caluşerilor este jocul pe care l-au jucat oamenii lui Romul, când au dus femeile Sabinilor, şi de atunci sunt 2.450 de ani şi românii îl păstrează, de atunci şi până azi. Toate lucrările caluşerilor au urma lor în jocul orânduit de Romul”[17].

 

Căluşari în Skopje, 1930

 

Dar, deşi „Sulzer nu a neglijat, în naraţiunea sa, şi partea mu­zicală”, notând melodia principală a jocurilor căluşereşti, aceeaşi pe care avea să o noteze, înainte de 1830, şi Canzler cav. de Frerio, italianul care şi-a dăruit manuscrisele Bibliotecii landului Karlsruhe, de unde au fost preluate de Otto Heilig şi publicate, în 1902[18]; în 1915, şi Theodor T. Burada avea să publice melodia cea mai cunoscută a Căluşerilor, dar nu se fac trimiterile corecte spre piesa din care se trag, cea notată şi atestată documentar, în 1502, la Krakowia, de Jana z Lublina[19] şi numită de el „Haiducky”, deşi numele sub care avea să se răspândească în ţinuturile româneşti era cel de „Banul Mărăcine” (în tratatul de dans al lui Thornet Arben (1588), acest dans este trecut drept „Dansul Săbiilor”).

 

 

 

Personajul şi legenda Banul Mărăcine înseamnă o născocire a „a literatului reputat Critton, că adică neamul lui Ronsard derivă din Dobrogea. Va trebui să se pună la lucru istoricii români şi să dezlege îndoiala cu privire la obârşia lui Petru Ronsard, pe care tradiţia română îl crede a fi vlăstar oltean, ieşit într-un târziu din coapsele Banului craiovean Mărăcine. Acesta, la anul mântuirii 1341, s-a transportat cu voinicii săi la Paris: „cunoscând comunitatea de origine a celor două popoare, francez şi român, a fost mişcat de greutăţile războaielor, prin care trecea atunci sora noastră latină şi a plecat cu o sută de călăreţi aleşi şi prieteni devotaţi spre Franţa”[20]. Cu cât mai vârtos va trebui să o facă aceasta scriitorii noştri români, când este bine cunoscut că acum, cu ocazia sărbătoririi lui Ronsard, carele a premenii poezia franceză întorcându-se la capripedele stihuitorilor elino-români[21], un strălucit literat francez, ca Leo Claretie, într-un articol publicat în Nouvelles Literaies, sub titlul Ronsard fost-a el român, a cules şi a coordonat o sumă de dovezi, pentru probarea acestei întrebări vechi şi totuşi noi[22]. De altfel şi englezii au povestea din vorbă”. Născocirea aceasta nu a prins, în spaţiul cultural românesc, pentru că „alţii o tăgăduiesc ritos, bunăoară magistrul Iorga”[23], dar cântecul căluşeresc îndătinat, preluat şi răspândit drept „Banul Mărăcine” de către trupele teatrale din Iaşi şi din Bucureşti, a început să capete notorietate sub acest titlu.

 

 

Nici denumirea „Haiducki”, pe care a dat-o călugărul Jana z Lublina, în 1502, la încoronarea regelui Alexander, în Krakowia, după ce i-a văzut pe călăreţii moldoveni, din garda soliei condusă de logofătul Ion Tăutu, dansând (oştenii de gardă erau lefegii, deci „haiduci”), nu pare a fi cea reală, pentru că, ulterior, adică în 1611, cu ocazia intrării lui Gheorghe Rákòczi în Oradea Mare, „cronicarii zic că aliatul lui Rákòczi, Constantin Vodă, când intra în Oradea Mare, muzicanții călăreților săi au cântat „Cântecul fetei de român, care, pierzându-și caprele, plângând le caută între munți” şi „Hajdutánc”, iar soldații lui Rákòczi cântau cântecul lui Kemèny János „Dumnezeul lui Izrael, care locuiești în ceruri (psalvi)”, „Hajdutánc” fiind jucat şi în 1647, la dieta din Pozsony, când Rebeca Eszterházy a trebuit să joc și jocul românesc (Dans românesc) „Azzal kellett az oláh táncot is járnom”[24].

 

Considerat, cale de veacuri, drept un „dans al săbiilor”, cum îl numea, în 1588, Thornet Arben, dansul favorit al călăreţilor moldoveni a devenit şi jocul preferat al căluşarilor, în confuzia căluşar-căluşel, fiind considerat, de către nepricepuţi, „dans războinic”, deşi „dansurile cu arme” însemnau, în toată Europa veche, ceremonii ale fertilităţii, iar „Dansul cu arme ceremonial nu a fost, la originea sa, neapărat un dans de război”[25], chiar dacă, în repertoriile de peste vremuri, mai ales ale căluşarilor sau borăcenilor[26], dansul de odinioară al călăreţilor moldoveni se numea „Războiul”[27], fiind jucat la iniţieri („Până ridică rotila pe șopron, feciorii joacă Războiul”), dar şi în timpul ceremoniilor de Rusalii („Călușarii au mai multe jocuri: Căluțul în șirag, Hora, Războiul, Crucea, al Verzelor, al Măiestrelor. Jocul cel mai șirag se zice jocul de frunte; acesta se joacă cu fete, când adună și cruceri (fac colectă). De la căluț își au numele. Încep în ziua de Rusalii și joacă până în Duminica Mare”)[28].

 

În notaţiile melodiei jocurilor cu arme româneşti, Sulzer, de Frerio, Heilig sau Burada se folosesc doar de titlul care identifică dansul cu căluşerii sau boriscenii, aceştia din urmă desemnând subconştient pe moş-strămoşii civilizaţiei primordiale, de la care s-au moştenit, cu acelaşi mesaj iniţiatic, până a se pierde de tot, şi „Dansul de sabie Korybantes, şi al omologilor fringieni din Kouretes”, şi dansul egipteanului „Masniou, care a participat la nunta lui Horus” [29], şi „Marușii, acei dansatori la care se face referire constantă la imnurile Rig-Veda”, şi „Dansul piric al Greciei antice”[30], şi „Dansul de sabie roman al Saliilor” [31], şi dansul căluşeresc „Aluguciar, Higlands of Macedonia”[32]. Cu siguranţă, între aceste dansuri iniţiatice, cognostice (sabéisme) şi astronomice – cum inspirat le numea francezul Fernand Delzangles[33], nu există descendenţe, ci doar corespondenţe, ele fiind „prima manifestare artistică a umanității”, în care puterea de cunoaştere tot mai ascuţită, numită „sabéisme”, a determinat specificări aparent distincte. „Sabeismul a fost ulterior confundat cu cultul focului şi al strămoşilor, iar dansurile astronomice înverșunate au devenit dansuri circulare sau rotunde, în jurul rugului sau a stâncii de piatră sfântă, considerată ca Soarele (zeul cerului și al luminii) sau Luna (zeiţa nopții, suverana stelelor), plasat în mijlocul cerului, în timp ce dansatorii care se învârteau au reprezentat mișcările stelelor și ale planetelor”[34].

 

Odată cu pierdea iniţierilor şi, implicit, a semnificaţiilor, dansurile acestea ale misterelor menite să sfarme lanţul îngheţului (de pildă, Căluţii şi Hobby-Horse) sau să provoace fertilitatea, purificând natura (Căluşerii, Aluguciarii[35] şi Morris Dancers), dansurile acestea sacre şi identitare s-au transformat, încetul cu încetul, în coregrafii spectaculoase şi doar atât, fiind total păgubite de metafizic şi de mister.

 

 

[1] Agârbiceanu, Ion, Să păstrăm moştenirea, în Transilvania, Anul 66, Nr. 1, ianuarie-februarie 1935, p. 22

[2] Marian, Simion Florea, Sărbătorile la Români, Bucureşti, 1898, pp. 94-98; Nicolau, Irina, Ghidul sărbătorilor românești, Humanitas 1998, pp. 89 și 90

[3] „jucăușii să chiamă călușăii” – în Cantemir, Dmitrie, Scrisoarea Moldovei, II, Iasi 1868, după ediția din „1825, Augustu în 19”, p. 256, şi abia în ediţia Academica Romana, Operele Principelui Demetriu Cantemiru, Tomu II / Desrierea Moldaviei, Bucuresci MDCCCLXXV (1875), p. 142, „ei se numesc Calusieri”; În ediţia germană din 1771 (Frankfurt şi Leipzig) a cărţii „Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae”, pp. 292, 293, se foloseşte cuvântul „calutschenii”, deci „căluţcenii” sau „călucenii”; din păcate, nu am găsit ediţia princeps, în latină, ca să văd ce cuvânt folosea Cantemir pentru Căluţii moldovenilor

[4] „Ramurile de alun, după credinţa poporului român, în genere, au o putere supranaturală, o pu­tere magică, şi mai cu seamă asupra tuturor şerpilor şi a spiritelor celor necurate” – Marian, Simion Florea, Însemnătatea „alunului” la poporul român, în Aurora Română, nr. 1/1882, p. 2

[5]câte nouă floricele de alun, de la nouă tufe, şi du­pă ce le adună, le pune în agheasmă, ca să mocnească” în Marian, Simion Florea, Însemnătatea „alunului” la poporul român, în Aurora Română, nr. 1/1882, p. 8

[6] Ollanescu, D. C., Căluşarii (Teatrul la Români),în Familia, Anul XXXIII, Nr. 37, 14/26 septembrie 1897, p. 436

[7] Ollanescu, op. cit., p. 437

[8] Beza, Marcu, Paganism in Roumanian Folklore, London & Toronto 1928, p. 60

[9] Moffat, Alfred (Edward), Dances of the Olden Time, London 1912; conţine şi peste o sută de partituri ale unor cântece vechi englezeşti, scoţiene, franţuzeşti, spaniole, elveţiene şi germane, ultimul, „Le tambourin”, din 1789, precedat de „La Mussette”, din 1716

[10] Lübeck, K. L., Die Krankheitsdämonen der Balkanvölker, în Wrinhold. Karl, Zeitschrift des Vereins für Volkskunde, Berlin 1899, p. 302

[11] Sharp, Evelyn, Here We Go Round / The Story of the Dance, London 1928, pp. 35-39

[12] „căluşar: Dansul spiritului cailor, dansat de români, atât de păgân, încât este interzis de biserică. El se asemănă cu ceremonia dansatorilor englezi Morris (the English Morris dancers): un prost (mut – n. n.), un bărbat-femeie (Histia, Zeiţa Vetrei – n. n.), o capră (Capricornul – n. n.) și o trupă de dansatori. Aceasta este o fraternitate jurată și precede dansul cu o inițiere, care prezintă un cap de cal (omagierea lui Marte, „centaurul” paznic al Muntelui Soarelui – n. n.) și numărul sacru nouă. Dansul lor rotund (hora – n. n.) și bătălia lor sunt mai aprige decât în dansul Morris, în vremuri vechi chiar sângeros: o înfățișare realistă a bătăliei anotimpurilor. Dansul are loc în sezonul de mijloc și în Ziua tuturor sufletelor” – cf. Leach, Maria, Dictionary of Folklore, Mythology and Legend, New York 1949, p 184

[13] J. F. Sulzer — Geschichte des Transalpinischen Dnciens, Wien, 1782, t. II, pp. 405-412

[14] Alte denumiri, notate de Sulzer, în p. 412: Kolluchäry, Kölöschery, Kalutschany sau Kalausen, în partitura din Tabula I folosind denumirile „Kalushar oder Boritschantanz”, datorită celor doi pimniceri, numişi boriceni – n. n.

[15] Oprişan, Horia Barbu, Căluşarii, Bucureşti 1969, p. 33

[16] Ollanescu, op. cit., p. 436

[17] Petrisoru, Teodoru profesoriu, Cărţile săteanului român, Gherla, februarie 1876, p. 21

[18] Slovakische, griechische, walachische und türkische, Tanzer, Lieder u. s. w / După un manuscris publicat de Otto Heilig, în Sammelbände der internationalen Musikgesellschaft, Leipzig, 1902-1903, pp. 293-302

[19] Tabulatura Ioannis de Lyublyn Canonicorum Regularium de Crasnyk, 1540

[20] Ziarul Universul, Bucureşti 1924, Iunie 9, articol de dl Păun, colonel.

[21] Cezar Petrescu în rev. Ţara Noastră, Cluj 1924, pp. 932, 933. Tot el nu suferă a se asemui cu aici lăudatul Rabelais literatul nostru Ion Dragoslav şi cu Victor Hugo, Radu Cosmin, ori cu Shakespeare, Caton Teodorian.

[22] Claretie era un scriitor filoromân. Pe tren, linia Paris-Brest, acum o lună, a fost găsit mort. Cadavrul oribil i-a fost mutilat. Unii cred că s-a sinucis. De repetate ori a scris şi ne-a apărat. E frate cu fostul director al Comediei franceze. În Bucureşti, încă a fost şi a ţinut conferinţe – Cf. ziar Dimineaţa, Bucureşti 1924, Iulie 23, p. 3. col. II.

[23] Pop, Ştefan Dr., Poetul francez Ronsard (d. 1585) şi Banul Mărăcine din Craiova (1341), în Foaia Diecezană, Anul XXXIX, Nr. 35, Caransebeş 1 septembrie stil vechi (14 septembrie stil nou) 1924,  pp. 3, 4

[24] Alexici, Gheorghe, Dr.,  Din trecutul poezie poporane române, în Luceafărul, nr. 22, 15 noiembrie 1903, pp. 367-370

[25] Sharp, Evelyn, Here We Go Round / The Story of the Dance, London 1928, p. 33

[26] „borăceanii ce să îmbracă cu haine muiereşti şi căluşarii ce joacă pre la Rusalii, şi Drăgaica ce să îmbracă cu haine bărbăteşti şi joacă la naşterea Mergătorului înainte şi Botezătorului Ioan, ţinând şi sabia în mână, şi brezaia ce pune pe obrazul lui o faţă de ocară cu peri, chip de mascara şi de batjocură ce joacă la naşterea Domnului Hristos şi devia ce este căpăţână de râmător şi umblă ţiganii cu dansa în ziua ajunului sfântului marelui ierarh Vasilie, şi paparuda ce este înfăşurată cu bozii şi joacă joi a treilea săptămână după Paşte şi câte altele asemenea” – Năsturel, Petre Ş., Le christianisme, în Buletinul Bibliotecii Române, XI, 1984, p. 250

[27] Bariț, George, Căluții sau Călușerii, în Catile Sateanului Romanu, Cartea VII, An. VII, Juliu 1882, p. 75

[28] Bariț, George, Căluții sau Călușerii, în Catile Sateanului Romanu, Cartea VII, An. VII, Juliu 1882, p. 74

[29] Sharp, Evelyn, Here We Go Round, London 1928, pp. 40, 41

[30] Sharp, Evelyn, Here We Go Round / The Story of the Dance, London 1928

[31] Sharp, Evelyn, Here We Go Round, London 1928, pp. 42, 43

[32] Beza, Marcu, Paganism in Roumanian Folklore, London & Toronto 1928, p. 52

[33] Delzangles, Fernand, La danse, Paris, 1914

[34] Delzangles, Fernand, La danse, Paris, 1914, p. 5

[35] Obicei interesant, cunoscut şi la păstorii din Pind, sub numele „Aruguciari” sau „Liguciari”, care se identifică cu „Căluşerii” de la noi – cf. Capidan, Th., Macedoromânii, Bucureşti 1942, p. 36; Pericle Papahagi era de părere că „obiceiul de astăzi aromânesc al aruguciarilor și daco-român al călușerilor” descind din festum calenradium, așa cum sugerase Ducange, care opina că și „calendele sau sărbătoarea calendarelor – așa numesc scriitorii veseliile publice și religioase, care au fost serbate, mai întâi, de păgâni, în calendele lui Ianuarie, când începe anul, și apoi uzurpate de creștini, și pe care ambii le-au pângărit prin jocuri necuviincioase, prin măscări și travestiri în haine muierești sau prin chipuri în felul animalelor sălbatice” – Papahagi, Pericle, Călușerii sau Aruguciarii la Aromâni, în Gazeta Transilvaniei, Anul LXIX, Nr. 237, joi 26 octombrie / 8 noiembrie 1906, p. 1