Căluții şi Călușarii, vestitorii nunţii cosmice

(fotografii din „Peoples of All Nations: Their Life Today and Story of Their Oast

(Photojournalist Acount and Commentary Early Twentieh Century Antropology – origins circa 1920)”

Căluţii şi Căluşerii, ca şi vorniceii nunţilor româneşti de odinioară, au rădăcini comune în ritualurile primăvăratice ancestrale de pe măguri, închinate nunţii cosmice iniţiale şi iniţiatice dintre Cer şi Pământ, presupusă şi consacrată ca atare în toate religiile străvechi. Şi asta pentru că, şi la nivel figurativ vorbind, „Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”[1], „copii falnici născuţi din Glie şi din Cer” [2] întâlnindu-se în toate civilizaţiile primordiale mărturisitoare, iar desfăşurarea de simboluri ale creaţiei universale susţinând că, atunci când „în înălţimi, Cerul nu a fost numit, / Şi de mai jos, Pământul nu fusese chemat; / Nimic nu exista, doar primordialul Apsu („Cel care există de la început”, adică Soarele), născătorul lor, / Mummu („Cel care este născut”, Mercur), iar Tiamat („Fata în viaţă”, Luna)… / Nici unul dintre zeii a fost încă adus în fiinţă, / Fără a purtat un nume, destinul lor a fost determinat”[3].

„Umbrita glie, maica zeilor din cer”[4], sinonimă, deci, cu „Natura, iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”[5], „Divina Glie, bună mamă de zei şi oameni muritori”[6], „Cu cerul, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”[7], printre care şi Timpul, care nu este, în fond şi pe bună dreptate decât „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”[8]. Ei, Mamei Pământ, şi lui, Tatălui Cer, i se închinau cântecele şi dansurile ritualice, din care aveau să rodească obiceiurile târzii şi din ce în ce mai golite de metafizic ale neamurilor europene, comună fiind rădăcina şi pentru Colinde ca atare, dar şi cele care includ şi oraţii de nuntă, şi pentru obiceiurile piţărăilor, căluţilor, căluşarilor şi vorniceilor, toate acestea având drept autori, exagerând puţin – pentru că erau un dat, pe „strămoșii noștri cei mai vechi, și ele s-au susținut în gura poporului mai posterior și de azi, ca atari tradițiuni sfinte și străvechi”[9]. Iar dacă luăm în considerare că vornicei, dincolo de celelalte numiri regionale[10], semnifică, aşa cum inspirat sesiza, înainte de 1890, Grigore Dănescu, vestitori[11], dar şi de „poliţie” obştească[12] a celor doi miri cosmici, o gardă aidoma celei pământeşti[13], nu ne rămâne decât să constatăm că şi căluţii, şi căluşarii au fost, iniţial, vestitori pe cale şi vestitori în cetate, în sensul Paradesha, simbolizat de pătrat, şi-abia apoi, în negura veacurilor, aveau să se îndepărteze de sensurile magice iniţiale, şi prin pierderea iniţierilor, şi prin forţarea „încreştinării” lor, mai ales ca „datină latină”, deci ca dovadă a false înrădăcinări în obiceiurile Romei Antice, care, ca şi obiceiurile noastre şi ale altor neamuri europene, îşi au rădăcinile în semnele de limbă de dinainte de formarea limbajului articulat[14].

Între căluţi, căluşari şi vornicei există similitudini de număr, de steag cu lance făcută din lemn magic (alun) şi de repertoriu muzical-coregrafic.

Numărul căluţilor şi căluşarilor a fost cel zodiacal („împărţirea zodiacului în două emisfere” [15]), plus stegarul (vornicul mare, la vornicei) şi mutul (conăcarul sau colăcarul, la vornicei), jocul ritualic în sine nefiind „alta decât o dramatică reprezentare ori propunere a Soarelui personificat ca zeu, în curgerea sa prin zodiac”[16]. Desigur că Soarele ca simbol al Cerului, pentru că, aşa cum se zice în Psalmul XVIII al lui David din Biblia ortodoxă, Dumnezeu „în Soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa”, pentru că este „De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”.

Numărul vorniceilor, deci al vestitorilor, ceea ce, în fond, semnifică şi numirea de chemători, deşi alte numiri, precum cel de „pe Târnave, vifeli” sau, mai corect spus, „în jurul Satmarului, velfi, sing. velf”, care fac trimitere la o rădăcină etimologică şi mistică a Ielelor căluşereşti, „Elfenwoehe”[17], elfii, din care descind etimologic ielele, fiind spiritele străbunilor, nu doar anumiţi pământeni din zorii preistoriei. Prin Transilvania, unde alaiul mirelui sosește în două care împodobite, „colăcarul, stegarul și mirele merg călări, în fruntea carelor, întovărășiți de 12 călăreți, cu năfrămi pe spate și pe umeri. Șase dintre călăreți merg înaintea mirelui, câte doi alăturea, și alți șase îndărătul lui, tot câte doi. La dreapta mirelui este stegarul, iar la stânga colăcarul”[18].

Steagul căluşarilor „este la fel de important pentru căluşari ca şi bâtele lor, depășindu-le doar pe acestea din urmă în tărie și putere magică. Până și umbra lui se spune că deține putere magică. Influenţa lui asupra căluşarilor este atât de mare și de puternică, încât nimeni, în afară de vătaf, nu îndrăznește să-l atingă sau să-l poarte. Pânza necesară pentru pavilionul steagului este albă și este țesută în casă sau cumpărată de pe piață. De asemenea, vătaful trebuie să se achite şi de alte datorii: el taie lancea steagului, dă forma pânzei, o coase afară, lasă pânza să atârne pe lance, iar în vârful ei leagă mănunchiuri de flori elfice, precum gențiana, arnici şi aşa mai departe“ [19]. „Numai că şi ciomegele, şi lancea steagului (mai ales lancea), „trebuie, dacă se poate, să fie de alun şi este împistrit negru şi alb. Împistritura curge, înfăşurându-se, de jos, în sus, ca un şarpe, în fâşii negre şi albe; cele se fac belindu-se coaja băţului, la para focului, după aceea îndepărtând şi cealaltă parte de coajă a băţului, această parte rămâne albă. Băţ de alun se cere să fie pentru aceea căci de alun trebuie să fie şi joarda („această colindă-bât se vede a reprezenta şi „toiagul magic” a lui Mercur”), cu care se farmecă sau se vrăjeşte (virgula divinatoria)”[20].

Steagul vorniceilor, dar, ca şi la fiecare căluşar sau vornicel în parte, „băţul său de vornicie”[21], se împodobeşte aidoma: ei „primesc câte o năframă, pe care o leagă, cu cordele roşii, galbene şi albastre, sau şi cu tort de lână de aceleaşi culori, în partea superioară a unui băţ de alun (În cele mai multe părţi, beţele vorniceilor sunt făcute din lemn de alun verde, pentru că alunul, după credinţa generală a românilor, are o putere miraculoasă. Ele se împestriţează prin luarea, în formă de spirală, a unei părţi de coajă, astfel ca să se formeze două dungi pe dânsele: una albă şi alta cum e culoarea alunului din care s-au făcut”[22].

„Feciori aleşi pregătesc steagul în următorul mod: iau, mai înainte de toate, două năfrămi de aceeaşi mărime, dar de diverse culori, mai ales de cele naţionale: roşu, albastru şi galben; năfrămile acestea, care formează aripa steagului, le cos peste olaltă, astfel ca steagul să aibă două feţe deosebite, şi apoi le prind de partea superioară a unei rude (băţ, joardă – n. n.) frumos împestrită şi ca de o orgie de lungă, dar uşoară de purtat, aşa ca să fluture în aer, când steagul e purtat. În vârful rudei, înţepenesc două beţişoare, în forma unei cruci drepte, care stă orizontală. Printre coarnele crucii leagă spice de grâu, rupte din cunună, de la secerat sau adunate vara anume spre acest scop, apoi fire de bărbănoc, tisă şi alte flori, în fiecare corn de cruce câte un colăcel anume făcut şi câte 1-3 clopoţei mici, şi iar  bărbănoc”[23].

Repertoriu muzical-coregrafic al căluşarilor cuprindea, odinioară, „mai multe jocuri: Căluțul în șirag, Hora, Războiul, Crucea, al Verzelor, al Măiestrelor. Jocul cel mai șirag se zice jocul de frunte; acesta se joacă cu fete, când adună și cruceri (fac colectă). De la căluț își au numele. Încep în ziua de Rusalii și joacă până în Duminica Mare”[24], „la care se adaugă horele căluşarilor români „Dintru Iele” sau „Jocul Măiestrelor”[25] .

În timp, s-au păstrat partituri ale jocului căluşarii, datate, în funcţie de anul publicării, în 1781 (Sulzer), 1830 (Frerrio), 1902 (Heilig), 1906 (Stratilesco) şi 1915 (Burada). Partiturile jocului Căluşarii, publicate în anii 1781, 1830, 1902 şi 1915, sunt părţi din piesa notată, în 1502, la Krakowia, de călugărul Jana z Lublina, sub numele „Hajducky”, numită, după 1860, „Banul Mărăcine”, iar, ca dans căluşeresc şi vornicesc[26], Războiul, care, pe valea Siretului, se numea Oleandra[27]. Doar partitura publicată la Londra, în 1906, de Teresa Stratilesco[28] este altceva, iar muzicienii care mi-au fredonat-o, Mihai Cotos şi Trifan Leancă, mi-au zis că încă se mai cântă pe la nunţile din zona Fălticenilor, drept Jocul Balţului, pentru că balţ  se numea năframa miresei în zonele de munte ale Bucovinei[29], a Năsăudului[30], Sălajului şi Maramureşului[31], iar jocul se practica la îmbălţatul miresei.

Cele mai multe dintre jocurile căluşereşti, se numeau, la nunţi, sub autoritatea vorniceilor, corăbeşti sau corăgheşti, numele făcând trimitere la anumite etape de scenariu mitic ale ceremoniilor nupţiale româneşti. „La „închinarea schimburilor”, darurile mirelui pentru mireasă „le pune într-o strachină mare, într-o sită ori într-un ciur care se numește corabie, le acoperă cu un tulpan și le încredințează vornicului primar, care, de astă dată, se mai numește și corăbier, ca să le ducă și să le închine miresei. / Corăbierul, însoțit de mai mulți flăcăi, cu lăutarii în frunte, pornesc spre casa miresei. Vorniceii miresei, cum văd că alaiul se apropie, dau de veste miresei ca să se retragă în cetate, adică să se așeze după masă, între druște, apoi aleargă la poartă, o închid, o leagă bine și pun câțiva portari ca să nu lase pe nimeni să intre”; „Corăbierul începe a juca schimburile”[32]. Acelaşi scenariu, descris pe larg, cale de mai multe pagini[33], îl întâlnim şi la Simeon Florea Marian, care precizează despre episodul cu  „Corabia”  că, „precum în Bucovina, aşa şi în Moldova” se petrecea, o Corăbiasca fiind la modă chiar şi la Galaţi, unde, în tinereţe, Alexandru Odobescu, „chiuind, trase un pui de danţ românesc, o corăbiască vârtoasă de Galaţi”[34]. În Bucovina, datorită lui Alexandru Voievidca, Calistrat Şotropa şi Karol Mikuli, s-au păstrat multe variante ale jocului căluşăresc şi vornicesc Corăbiasca, două dintre ele, cântate de legendarul Nicolae Picu, fiind preluate de Franz Liszt şi folosite în Rapsodia a II-a maghiară, semn că marele muzician european intuise corect mesajul ancestral al unor astfel de ritmicităţi.

În mod absolut surprinzător, deşi s-a fabulat atât, inclusiv la nivel mondial, pe seama jocului naţional românesc „Căluşarii”, nu s-au notat melodii din repertoriul ceremonial al Căluţilor şi Căluşarilor, cu excepţia părţilor din piesa în şase părţi, cântată în 1502, la înscăunarea Regelui Alexander al Poloniei, la Krakowia, de către lăutarii suceveni, piesă care, sub numele Răsboiul, se regăseşte şi la căluşari, şi la vornicei, şi a Jocului Balţului.

Fără îndoială că, dincolo de rădăcinile comune, Căluşarii, Căluţii şi Vorniceii, au, ca şi Colindele[35], rădăcini comune, dar, în mileniile de după ceremoniile ancestrale Ma Go Ra (Primăvara pe Muntele Soarelui), s-au conturat individualizări stilistice, Căluşarii şi, cale de câteva milenii, Căluţii (cei descrişi de Cantemir), păstrând magia şamanică, iar Colindele şi Cântecele de Nuntă fiind cojite, aidoma lăncii steagului, de orice coajă magică şi eşuând într-un ritual aparent creştin, de tipul aşa am apucat. Nu-i vorbă că şi Căluşarii au dispărut din Transilvania şi din Banat, păstrându-se, ca joc artizanal şi fără nimic mistic, metafizic sau magic în el şi fără de personajele şamanice ale nuntirii cosmice, doar prin Muntenia. Nici repertoriile muzicale consemnate de mărturiile vechi nu mai fac parte din jocul căluşeresc, ele fiind înlocuite cu sârbe iuţi, pe care nu le găsim consemnate nici măcar prin culegerile de cântece cu masive trimiteri la cele care se cântau prin sudul României, caietele lui Alexandru Berdescu, ale lui Johann Andreas Wachmann sau în cele „500 de hore” ale lui Dimitrie Vulpian.

Fără îndoială că se pot afla, în cele din urmă, toate cântecele căluşereşti şi vorniceşti cu rădăcini ancestrale, rădăcini care presupun cântece în şase părţi, cu cadenţe preclasice, de tip Romanesca, dar aflatul presupune, în afară de documentări trudnice, şi descifrarea vechilor partituri cu arcuşul şi vioara în mâini.

[1] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[2] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[3] Legge, James, Sacred Books of the East, Oxford, 1879, p. 151

[4] Solon, Legiuitorul, în Antologia poeziei greceşti, p. 30

[5] Orfeu, Naturii, în Antologia poeziei greceşti, p. 191

[6] Orfeu, Zeiţei pământului, în Antologia poeziei greceşti, p. 201

[7] Hesiod, Teogonia, p. 9

[8] Orfeu, Către zeul timpului, în Antologia poeziei greceşti, p. 194

[9] Marienescu, Marian At., Poesia poporală. Colinde, Peste 1859, p. VII

[10] Ei „se numesc în Moldova şi Muntenia cu un cuvânt poporal vornicei sing. vornicel; în Bucovina, în unele ţinuturi, vornicei, iar în altele vătaji, vătăjei, sing. vătav, vătăjel şi vetejel; în Transilvania, şi anume pe Someş şi în ţinutul Braşovului, chemători, în alte locuri însă fraţi de mire şi de mireasă, sing. frate de mire. Pe Târnave, vifeli, în Ţara Haţegului giaveri sau ghiaveri, sing. giaver şi ghiaver; în jurul Năsăudului feciori de împărat sau, ca şi-n alte părţi ale Ungariei, simplu feciori; în munţii apuseni ai Transilvaniei diaceri, sing. diacer, vornic, poate că de la maghiari, în jurul Satmarului, velfi, sing. velf, vornici; şi vifeli; vöfiu; în ţinutul Timişoarei diver şi dever; în Sălaj şi Chioar vătavi şi fraţi de mireasă (de mire nu-s)” – Marian, S. Fl, Nunta la Români, Bucureşti 1890, p. 215

[11] „vornicei (messagers)” – Danesco, Grégoire, Dobrogea, Bucarest 1903, p. 159, Dănescu scriind lucrarea drept licenţă în litere la Paris

[12] Conform „Art. 29 al Reglementului pentru osebitele clase ale locuitorilor din Principatul Moldaviei şi pentru a lor dreptăţi şi datorii respective, din 1746: Ei au dreptul de a-şi alege din sânul lor vornicei, ce sunt ca o poliţie în sat, prin ştirea şi voia ispravnicului şi a stăpânului moşiei, după vechiul obicei” – Sturdza-Şcheeanu, D. C., Acte şi Legiuiri privitoare la chestia ţărănească, Bucureşti 1907, p. 97

[13] „12 vornicei sau postelnicei îl preced pe principe la marile solemnităţi, la fel ca lictorii Romei. În sfârşit, istoria ne-a conservat tradiţia celor 12 bătrâni, împuterniciţi de boieri să judece cauzele poporului” – Blaramberg, Nicolas, Essai comparé sur les institutios et les lois, Bucarest 1885, p. 71 – licenţă la Facultatea de Drept din Paris

[14] „Dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune” – Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, pp. 29, 30

[15] Mangiuca, Simeon, Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVII, Nr. 51, Caransebeş, 22 decembrie calendar vechi 1902, p. 6

[16] Mangiuca, Simeon, Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVIII, Nr. 1, Caransebeş, 5 ianuarie calendar vechi 1903, p. 3

[17] Lübeck, K. L., Die Krankheitsdämonen der Balkanvölker, în Wrinhold. Karl, Zeitschrift des Vereins für Volkskunde, Berlin 1899, p. 295

[18] Gorovei, Artur, Datinile noastre la naștere și la nuntă, București, Paideia 2002, p. 105

[19] Lübeck, K. L., Die Krankheitsdämonen der Balkanvölker, în Wrinhold. Karl, Zeitschrift des Vereins für Volkskunde, Berlin 1899, p. 298

[20] Mangiuca, op. cit, p. 4

[21] Marian, S. Fl, Nunta la Români, Bucureşti 1890, p. 541

[22] Marian, S. Fl, Nunta la Români, Bucureşti 1890, p. 217

[23] Marian, S. Fl, Nunta la Români, Bucureşti 1890, pp. 266, 267

[24] Bariț, George, Căluții sau Călușerii, în Catile Sateanului Romanu, Cartea VII, An. VII, Juliu 1882, p. 74

[25] Bariț, George, Căluții sau Călușerii, în Catile Sateanului Romanu, Cartea VII, An. VII, Juliu 1882, pp. 74

[26] „Cum s-a perindat paharul plin cu rachiu pe la fiecare, vornicelul primar porunceşte lăutarilor să cânte Războiul (Aşa se numeşte la Calafindeşti cântecul ce se cântă de lăutari când se înhobotă mireasa)” (p. 531) „Războiul sau Oleandra, cântecele uzitate la scoaterea zestrei” – Marian, op. cit., p. 564

[27] Răzvan Mitoceanu, la vioară, şi Petru Oloieru, la ţambal, au înregistrat audio Oleandra din Calafindeşti, la care face trimitere şi Simeon Florea Marian

[28] Stratilesco, Tereza, From Carpathian to Pindus; pictures of Roumanian country life, London 1906, Boston 1907, pp. 354, 355

[29] „Hobotul are, în Bucovina, mai multe numiri şi anume: hobot, balţ şi nimiteţ sau nemiteţ. Cea mai răspândită numire însă e hobot. Numirea balţ se întrebuinţează mai mult în munţii româneşti dinspre Transilvania. Tot în acele părţi, unde există această numire, se află şi verbul a îmbălţa, în loc de a înhobota, şi îmbălţare în loc de înhobotare, îmbălţată în loc de înhobotată” – Marian, S. Fl, Nunta la Români, Bucureşti 1890, p. 247

[30] „Numirea balţ e întrebuinţată mai cu seamă în districtul Năsăudului” – Marian, op. cit., p. 248

[31] „În Sălaj şi Chioar se numeşte balţ” – Marian, op. cit., p. 249

[32] Gorovei, Artur, Datinile noastre la naștere și la nuntă, București, Paideia 2002, pp. 95, 96

[33] Marian, op. cit., pp. 330-346, 358-363

[34] Odobescu, Al., Opere Alese, Vol. I, Bucureşti 1906, p. 259

[35] În cartea lui Marienescu, Marian At., Poesia poporală. Colinde, Peste 1859, întâlnim textele, cu trimitere la datina Nunţii Cosmice, numite: Plecarea la pețit (pp. 94-96), Trei pețitori (pp. 97-99), Fata mândră (pp. 100, 101), Cununa (pp. 102, 103), Jocul (pp. 104-106), Calul Miresei (pp. 107-109), Calul Mirelui (pp. 110-112), Alergarea cu cai (pp. 113-115), Cartea Miresei (pp. 125, 126)