Căluşarii românilor şi sentimentele regionaliste | Dragusanul.ro

Căluşarii românilor şi sentimentele regionaliste

Sosirea căluşerilor, la Blaj, în 17/30 august 1911

Sosirea căluşerilor, la Blaj, în 17/30 august 1911

*

Toate mărturiile vechi, puţine şi datorate numai străinilor, susţin, ca şi George Onciul, în 1932[1], cum că dansul şi „cântecul românesc este acelaşi, oriunde se găsesc români”, şi că în toate ţinuturile locuite de români, cu o fidelitate faţă de datinile străvechi mai accentuată a muntenilor, existau, în principal, doar „două dansuri naţionale în Principate, hora şi jocul căluşarilor”[2], şi hora, şi căluşarii, incluzând sute şi sute de dansuri diferite. Dintre români, la fel susţinea şi „principele cărturarilor”, Dimitrie Cantemir, dar toate mărturiile au fost, ulterior, spulberate, odată cu agresiunea unor „sentimente regionaliste”[3], care determină apariţia conceptului fascisto-bolşevic al „vetrelor folclorice”, aprig şi dogmatic promovat de toţi pseudo-cercetătorii „folclorului” românesc. Şi astfel, datorită neghiobiei „ştiinţifice” a dogmaticilor, regiuni româneşti au fost jefuite de memorie tradiţională, în favoarea altora, cu argumentul desuet al „bătrânilor” dintr-un sat sau altul, care îşi mai aminteau vag despre relicve ale datinii din vremea copilăriei lor. Iar când, mai mult instinctual, bazându-se doar pe construcţii melodice, încercau unii inspiraţi, precum maestrul George Sârbu, identificări de datină, săreau ca arşi dogmaticii împotriva „zurgălăilor de la picioarele dansatorilor”, care, după minţişoarele lor, „nu-s bucovineni”. Nu-s bucovineni, ci româneşti, dar spiritul autentic al românismului se păstra, în cazul dansurilor căluşereşti, în Bucovina, prin dansurile bărbăteşti cu comenzi, toate căluşereşti, dar jefuite de elementele definitorii, băţul de alun şi zurgălăii, prin ignoranţa culturnicilor cu diplome de specializare în propagandă regional-naţionalistă.

*

"La „căluşer”), sărind peste bâtă; lovindu-şi, iute ca o sfârlează, piciorul stâng pe sub bâtă, de răsună văzduhul

„La „căluşer”), sărind peste bâtă; lovindu-şi, iute ca o sfârlează, piciorul stâng pe sub bâtă, de răsună văzduhul

*

Există, şi în memoria scrisă bucovineană, câteva ştiri (ultima, redactată de Ion I. Nistor, în 1910), în care se menţionează succesul românilor bucovineni în „conductul” (defilarea) de Paşte de la Viena, în faţa Împăratului, cu jocul căluşarilor. Atât de mult îi plăcuse „drăguţului” Franz Iosef dansul căluşarilor bucovineni, încât i-a invitat doar pe bucovineni la masă, într-unul dintre castelele imperiale, în care bucovinenii au dansat, încă o dată, doar pentru plăcerea Împăratului, dansurile lor căluşereşti.

*

Blaj 1911 SERBĂRILE DE LA BLAJ 1911 Conductul etnografic Sosirea satelor Călușerii

*

La fel procedau şi ardelenii, care aveau drept emblemă „poporană” dansurile căluşereşti, pe care „protipendada românească” din Ardeal, cum o numea Coşbuc, le gusta din plin, ba, cu un plus faţă de bucovineni, le şi promova prin descrieri şi prin fotografii, lăsând, astfel, mărturii preţioase viitorimii. O viitorime care, şi în domeniul specificităţilor noastre naţionale, doarme sub lozinci, dar dictând, din „somnul raţiunii”, tembelizări folclorice „ştiinţifice” de tipul „Am fost eeeu la Şaruuu Dorneeei şi am culeees colinda „Împodobeşteee, mamăăă, bradul”, compusă de tribul lui Decebal Fueeego”.

*

Blaj 1911 SERBĂRILE DE LA BLAJ 1911 Conductul etnografic

*

Într-o epocă, în care Romanaţii, ţinut cu toate tradiţiile iremediabil pierdute, au transformat dansurile căluşereşti într-o circăreală regională cu o singură melodie, aruncând cât acolo elementele mitice ale adevăratei tradiţii româneşti căluşereşti, cred că mărturiile ardelene din 1911[4] despre ritualicul primordial, care se mai păstra în dansurile căluşarilor români din Ardeal şi din Bucovina merită aduse în atenţia publică, cu atât mai mult, cu cât falsificatorii instituţionalizaţi abundă şi în Ardeal, şi în Bucovina. Ştiu că, într-un judeţ ca Suceava, în care Buzincu, Blanaru şi ceilalţi impunători de contrafaceri reprezintă „autorităţi ştiinţifice” somnambule, e greu să determini recuperarea patrimoniului căluşeresc al dansurilor bărbăteşti cu comenzi prin reluarea elementelor mitice, deşi ritualul străvechi ar însemna cea mai bună ofertă culturală pentru potenţialii turişti din Europa. Şi nici nu-i de datoria mea să fac bine cu forţa. Tocmai de asta, haideţi să vedem ce păstra satul transilvan (satul românesc din Bucovina se baza, în primul rând, pe emigrarea transilvană) drept bun ancestral valah, şi nicidecum ca fudulii ale „sentimentelor regionaliste” ale unor rupţi definitiv de tradiţii de prin sudul ţării.

*

Blaj 1911 SERBĂRILE DE LA BLAJ 1911 Conductul etnografic Sosirea satelor

*

În defilarea („conductului”) ţăranilor ardeleni, din 1911 (17/30 august, în ziua a treia a sărbătorilor), cea mai puternică impresie o făceau „chipurile mândre ale căluşerilor, cu zurgălăi, împodobite cu tricolor şi cămăşi cu pui”. Apoi, în timpul dansului, urmau „mişcările lor elegante uşoare şi graţioase”, „salturile lor îndrăzneţe”, iar publicul vibrează profund, şi cum nu ai vibra „când vezi figurile grele ce le fac: la „căluşer” (deci, dans bărbătesc cu strigături – n. n.), sărind peste bâtă; lovindu-şi, iute ca o sfârlează, piciorul stâng pe sub bâtă, de răsună văzduhul; lăsându-se la pământ, cu piciorul stâng întins, iar cel drept petrecut pe sub el, în formă de cruce oblică (Crucea Nordului, deci Constelaţia Lebăda, ca relicvă simbolică străveche – n. n.), şi sărind iarăşi sprinten şi elegant în sus; lăsându-se la pământ fără nici o greutate, cu picioarele crăcite şi genunchii adunaţi; sau sărind în sus, uşor, ca o capră de munte, şi adunându-şi picioarele în forma foarfecelor şi atingând pământul cu palma, iute ca fulgerul” (Serbările de la Blaj, p. 280).

*

Blaj 1911 SERBĂRILE DE LA BLAJ 1911

*

Şi despre celelalte „dansuri naţionale” („Bătuta”, „Haidăul” şi „Învârtita”), „jucate, de fiecare sat, separat, cu vătaful lor în frunte”, deci cu răspândire în toate ţinuturile locuite de „poporul nostru de la ţară”, cum formula Andrei Bârseanu (Serbările de la Blaj, p. 63), se dau informaţii preţioase. Un cântec de dans, despre care ştim că s-a cântat, la încoronarea regelui Poloniei, în 1502, de către taraful soliei lui Ştefan cel Mare, cântec pe care Jan z Lublina l-a notat în „tabularia” drept „Haiducli”, dar care ulterior avea să se numească „Banul Mărăcine”, dar şi „Ardeleneasca” sau „Bătuta”, în satele bucovinene, este descris, la 1911, deci pe când Voievidca aduna patrimoniul muzical bucovinean al vremii, astfel: „tot aşa…salturile sprintene, într-un picior, la dreapta şi la stânga; izbirea sau ciocnirea furtunoasă a călcâielor; frământarea pământului; sau apropierea şi amestecarea coloanelor, ca la cadril, în jocul bătuta, căruia îi mai zic, pe Târnavă, şi Banul Mărăcine” amintesc de „jocurile vechi romane şi eline” (numite, de episcopul de atunci al Caransebeşului, Miron Cristea „jocuri religioase”, p. 220).

*

Blaj 1911 SERBĂRILE DE LA BLAJ 1911 Vechea reședință metropolitană

*

„Se joacă haidăul. Feciorii, cu câte o fată de mână, formează un cerc larg. Pe tactul muzicii, se adună la mijloc, ca la horă, şi se retrag; se adună iarăşi şi se retrag, în mişcare ritmică. Învârtesc fata pe sub mână şi-apoi joacă fiecare câte o figură din căluşer sau bătuta… Grupurile mai aprinse joacă, cu foc, învârtita. Mă uit cu drag şi la ele. Feciorii merg, unul după altul, în frunte cu cel mai isteţ. Trecând pe lângă grupul de fete, îşi iar, rând pe rând, câte una, învârtind-o pe sub mână. Mai umblă o dată în cerc şi-şi aleg, pe rând, şi o a doua, învârtind-o uşor ca pe o minge. Apoi contenesc din umblet şi începe, tot câte un fecior şi două fete, învârtita, de le sfârâie călcâiele şi se-nvârte pământul sub ei. La început, până vin în tact, o iau mai domol, făcând doi paşi legănaţi în dreapta şi doi în stânga. Apoi iuţesc paşii, în tactul muzicii. Fac, în cerc, doi paşi mari şi unul mic (Zicălaşii mei deja ştiu că e vorba de secundele micşorate şi de secunda mărită, care, după Carl Engel, ar însemna o asemănare cu melosul turcesc, deşi reprezintă doar o logică muzicală a dansului străvechi – n. n.), iute ca fulgerul, strigând şi chiuind” (Serbările de la Blaj, p. 282).

*

Blaj 1911 SERBĂRILE DE LA BLAJ 1911 inainte de liturghie

*

Înclin să cred că Haidăul ar însemna, de fapt, în plan melodic, „dansurile soldăţeşti”, pe care le-au cules şi Szultzer, şi Demidoff, iar dincolo de particularităţile „sentimentelor regionaliste” (stil lăutăresc, inclusiv ritmicitate, şi „feciorul cu două mândruţe”, dar şi bătăile în tureatca cizmei, cu origine căluşerească), atenţionez asupra şirurilor (sinusoidelor lunare) şi a cercurilor (horistice, deci solare) tradiţionale, înlocuite de culturnicii bolşevici şi de habarniştii de după bolşevici cu „liniile” de tip Balşoi Teatrî, şi în Ardeal, şi în Bucovina, introduse,la Suceava, după finalizarea stagiului de pregătirela Leningrad, de către bucureşteanul Alioşa Carastate şi devenite „autentic” pentru toţi buzincuriştii folcloroşi din sistemul culturii.

*


[1]  Onciul, George, Din trecutul muzical al Bucovinei, în Şaptezeci de ani de la înfiinţarea SCLR în Bucovina, Cernăuţi, 1932, p. 222

[2] Ubicini, Jean Henri Abdolonyme, în Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285

[3] Onciul, op. cit., p. 226

[4] Serbările de la Blaj / 1911 / o pagină din istoria noastră culturală / publicată de Despărţământul XI Blaj al „Asociaţiunii”, Blaj, nedatată


Comments are closed