Căluşarii lui Mihai Viteazul, în 1599, la Alba Iulia | Dragusanul.ro

Căluşarii lui Mihai Viteazul, în 1599, la Alba Iulia

Căluşarii sau Boristenii, melodie culeasă din Braşov, în 1832, de Canzler cav. de Ferio şi publicată târziu de Otto Heilig. Diferă puţin de melodia culeasă de Sulzer în 1770.

 

„Jocul călușarilor, care a fost în timpurile vechi și în Moldova și unde acuma însă a dispărut cu totul, îl găsim că s-a păstrat, cu mare sfințenie și până în ziua de astăzi, atât în Valahia, cât și în Transilvania. În săptămâna dinaintea Rusaliilor, se asociază mai mulți flăcăi, care, îmbrăcați cu diferite cârpe și împodobiți cu pene de păun, având bâte, în mână, zurgălăi la picioare și un steag, merg pe la case și joacă călușarii, după cum se vede în figura ce urmează. Credem nimerit a arăta, deci, originea acestui joc și modul cum se execută la noi, în țară. Despre aceasta, iată ce ne spune I. Eliade:

 

„Nu este popor unde se vorbeşte limba românească între care să nu fie cunoscut jocul călușarilor, ce se săvârșește în săptămâna dinaintea Rusaliilor. Se adună mai mulți juni, buni dănțuitori, și, formând o ceată, se împodobesc cu deosebite cârpe, cu pene de păun și alte asemene, și se înrolează, pe o săptămână, sub un stindard sau un steag ce înalță. Unul dintrînșii, cu o superstiție foarte religioasă, e îndatorat a ține tăcerea în toată vremea săptămânii și devine mut de bună voie.

 

Jocul se formează, când se face regulat, într-acest chip: în sunetul lăutelor, junii săvârșesc deosebite danțuri, cu versuri într-adins, a căror returnelă este: ,,pe ea!”; steagul sau se ține în mână, în vremea danțurilor, sau se împlântă în pământ, împrejurul căruia se săvârșesc jocurile, pe lângă care fiece dănțuitor trece, săltând într-un chip de curtenire, până când, strigând neîncetat „pe ea!”, unul dintrînșii răpește stindardul și fug cu toții, în larmă. După aceasta, întâlnindu-se, își încrucișează toiagele, în semn de bătaie. Unul din ei se ardică pe un loc mai înălțat, de unde vin altii a-l goni. El stăruiește acolo și strigă că e moșia și cetatea sa întărită. Pe urmă, după deprinderea și îndemânarea dănțuitorilor, se încing felurimi de jocuri gimnastice.

 

Femeile au o superstiție a lua de la dănțuitori felurimi de obiecte sau de vestminte sau de mâncare, iar mai cu seamă ai sau usturoi, care se crede că, dacă vor juca călușarii peste dânsul sau cu dânsul, e bun de friguri și alte boli.

 

Curat se vede originea acestui joc și după felul sau și după versurile ce se cântă că este jocul romanilor, întocmit de strămoșul nostru Romulus spre răpirea Sabinelor. Penele de păun, care la cei vechi era pasărea Junonei, a geloziei, care era acest Argos cu ochi mulți, ce priveghează asupra obiectului dragostei sale, e un fel de deviză a cavalerilor romani, ce le purtau la cap, spre semn că trebuie să aibă gelozia Sabinelor, ce ei le disprețuiseră. Secretul întreprinderii cavalerilor romani trebuia să se păzească sub osânda de moarte. Mutul de bună voie se vede figurând în joc. Scopul jocului era ca să atragă femeile Sabine și călușarii, până în ziua de astăzi, atrag femeile cu felurimi de obiecte, care, prin strecurarea a mii de ani, deveniră superstițioase.

 

Sfârșitul jocului se împlinea prin răpirea Sabinelor, semnalul răpirii era „pe ea!”, adică „pe fată” n-o lăsa de a da! și altele. Călușarii nu încetează acest semnal și sfârșesc jocul cu răpirea steagului, după ce l-au curtenit, și cu o fugă și larmă mare. După aceasta, începe un fel de serbare de triumf, în care se săvârșesc jocuri gimnastice. Curat se vede, la sfârșitul jocului călușarilor, chipul unui război ce avură romanii, în urmă, cu sabinii, închipuirea lui Romulus, ce stăruiește a-și apăra moșia și cetatea și, în sfârșit, pedeapsa a unuia dintre ei, care dezerta, închipuiește sau uciderea lui Remus, că a sărit șanțul cetății, sau răzbunarea asupra Sabinelor. Toate înfățișează foarte lămurit și sub un chip alegoric, păstrat și desfigurat în aceeași vreme de veacuri, începutul și originea noastră”[1].

 

Acest joc, care acuma (în 1915 / n. I. D.) nu se mai joacă decât în Valahia și Transilvania, odinioară se juca și în Moldova, după cum am spus mai sus (în textul lui Burada este citat fragmentul arhicunoscut al șui Dimitria Cantemir, despre jocurile moldovenilor, pe care nu îl mai reproduc, pentru că am făcut-o adesea, „călușeii” descriși de el devenind, prin premeditată transcriere, „călușari”; nici citatul din Anticile Romanilor, al lui Damaschin Bojincă, publicat în 1832, la Buda[2], nu-l mai reproduc, el figurând integral și la Ollănescu  – n. I. D.).

 

Despre acest joc, cel mai vechi la români și păstrat, prin minune, de poporul român, până astăzi, și Sulzer ne vorbește, spunându-ne că[3]:

 

„Este mai mult decât probabil că călușarii[4] sunt o rămășiță însemnată a colisalilor vechilor romani; căci numai numele de călușari, când ne vom lua după numele latin, dar chiar și îmbrăcămintea, jocul, timpul când se face această serbare a colisalilor sunt în raport cu jocurile călușarilor noștri; și aceștia au, ca și cei ai romanilor, două centuri, acoperite cu bumbi de alamă sau curele puse în cruciș, pe umărul stând și drept, de cel drept se anină sabia și se numește brâu de țintă; precum acei ai romanilor, așa și acei ai românilor au, în loc de suliță, un băț lung în mână și diverse basmale colorate, iar pe capul lor legături împodobite cu metal, ca reprezentaţiunea aurului roman şi a purpurei. Chiar şi pălăriile lor se deosebesc, ca şi ale colisaliilor romani, prin un pompon de pene şi alte ornamente, care diferă de pălăriile ordinare şi de căciuli. Ei au un vătav ca şi vates al colisaliilor romani, el caută înainte, primeşte pe dănţuitori sau îi izgoneşte şi are dreptul de a da ordine ca şi un magister sau praesul. Această serbare dănţuitoare se făcea, după unii, la 9 sau la 13 ianuarie, după alţii, însă, la 21 aprilie şi la 21 mai. În această din urmă lună coincide şi timpul, şi anume la Duminica Mare, după care sărbătoare încep căluşarii români danţul lor. Ei execută acest danţ cu puţină diferenţă de acel ce-l executau romanii. Căluşarii joacă în satul lor sau în cele vecine, pe străzi, ca şi preoţii romani, după melodii proprii, cu deosebite gesturi şi sărituri. În genere, ei au printre dânşii un individ mascat, pe care-l numesc mut, fiindcă, fără a vorbi, are obiceiul de a înspăimânta şi a lovi, din glumă, pe toţi cei pe care-i întâlneşte şi mai cu seamă pe femei. Câteodată, acest individ are pus pe obraz o mască cu cap de cocoară sau de cocostârc, al cărui plisc, tras printr-o sfoară ascunsă, plesneşte în cadenţa jocului, spre mirare, după ritmul muzicii. Căluşarii execută jocul lor cu toiegele în mână, făcând diferite figuri, în salturile lor”.

 

Sulzer, vorbind despre căluşeri, ne dă şi melodia ce se cânta, în vechime, la acest joc, pe care noi o reproducem aici. Iat-o:

 

 

Nouă nu ne mai rămâne nimic de zis, în urma acestora, ca dovadă despre originea romană a jocului căluşarilor noştri.

 

Despre vechimea căluşarilor, şi Dr. Valeriu Branişte încă ne mai spune, în foaia Transilvania, No. 8 din 15 august 1891, p. 230, după notiţele culese din Istoria Ungariei, de Nicolae Isthvanfi, Pannoni. Liber XXV, an 1572, că „poetul maghiar Balassi, care, în tinereţea sa, a petrecut multă vreme în Transilvania, a avut ocaziunea de a învăţa jocul naţional românesc numit Căluşerul. La festivitatea încoronării lui Rudolf (25 septembrie 1572), a jucat acest danţ, obţinând admirarea tuturor celor de faţă”.

 

Asemenea, şi scriitorul ungro-secui Dozsa Daniil, în opul istoric Kornis Ilona, Pesta 1859, ne vorbeşte despre vechimea jocului căluşarilor, cu ocazia descrierii unei serbări măreţe, ce a dat Zigmund Bathory, principele Transilvaniei, la 19 octombrie 1599, în onoarea Beatricei, fiicei celei mai mari a lui Mihai Vodă, şi la care fusese de faţă Doamna Munteniei, cu două fiice, Beatrice şi Florica, şi cu Pătraşcu, fiul lui Mihai. Locul acestei serbări a fost valea între Cricău (Krako) şi Alba Iulia, sub ruinele de pe Piatra Caprei.

 

La sărbătoarea aceasta a lui Bathory, zice Dozsa, participară şi oşteni de ai lui Mihai Vodă, căluşerii, sub conducerea vornicului Novac Baba, care produseră următorul joc (danţ): „Într-un cerc mai larg erau aşezaţi 12 stâlpi, pe vârful cărora se aflau table de un stânjen[5] pătrat. Pe fiecare se postase câte un jucăuş, în costum de aceiaşi croitură roman­tică, cum îl poarta şi astăzi jucăuşii poporali munteni, numai din stofă mai fină, din lăuntrul stâlpilor se afla o pânzătură orientală de ţesătură foarte tare, de la care se întindeau 12 sfori de mătase, la vârful stâlpilor, în mâinile celor 12 ju­căuşi, postaţi pe stâlpi. În jurul stâlpilor, stăteau înşiraţi una sută de căluşari, rezemaţi, după datina poporului, cu mâinile şi cu capul pe bâtele lor ghintuite cu argint. Pe cap aveau căciuli de miel negru, împănate cu betele şi pene aurite. Purtau cămeşi albe, până la genunchi, care se contrageau în creţe fantastice, prin un brâu de piele (şerpar) în­cărcat cu medalii şi bumbi. Opincile erau legate după da­tina romană, cu curele roşii, şerpuite peste pulpe, până la genunchi, şi prevăzute cu zurgălăi (clopoţei) de argint, formând un contrast pitoresc cu cioarecii de pănură albă, croiţi pe corp.

 

În centrul cercului de căluşeri se postă vătavul şi îi blestemă pe căluşeri (Dosza zice că în numele celui necurat!) de a nu se însura şi de a nu participa la lucruri sfinte, până ce nu vor fi dezlegaţi de acest jurământ. Nu ştiu – zice Dosza – mai există şi acum jurământul acesta? Pe timpul copilăriei mele se mai vorbea de el şi, dacă l-a ţinut popo­rul până acum, apoi păstrează suvenirea de două secole a lui Novac Baba, care se zice că ar fi fost urzitorul acestui jurământ[6].

 

Vătavul era un muntean, cu numele Florean, cel mai renumit căluşer al ţinutului, un ţăran frumos, de muscu­latură şi tărie enormă. Dar şi cei 12, de pe vârful stâlpilor, erau toţi vătavi de la deosebite despărţăminte de căluşeri. Sosind Principele şi Doamna Munteniei, la un semn al lui Florean, începu muzica şi cei 100 de căluşeri, din jurul stâlpilor, porniră jocul, recitând, unul după altul, strofe da poezii (adică chiuind). Jocul e surprinzător, la prima vedere. Se află expresiunea unui timp antic în jocul acesta.

 

La alt semn, întinseră vătavii de pe vârful stâlpilor sforile şi ridicară pânzătura dimpreună şi pe Florean aşa de sus, încât, pe sub pânzătură, jucau şi săltau ceilalţi 100 de căluşeri. Aici, întru înălţime, pe pânzătura cea întinsă de mâinile musculoase ale vătavilor de pe stâlpi, începu şi vătavul Florean jocul şi saltul său măiestrit.

 

Chiuiturile curgeau neîncetat, încât se părea că un cor lin acompaniază, solo-aria unei filomele din înălţime. Publi­cul remunera cu dese aplauze salturile surprinzătoare ale lui Florean, a căror frumuseţe naturală întrecea toată arta baletiştilor trimişi de principele Etruriei. Dar mai mare sur­prindere cuprinse pe privitori, când, plecându-se vătavii de pe stâlpi, sloboziră pânzătura ceva mai în jos şi apoi, smuncind-o cu celeritate de fulger, aruncară pe Florean în aer, care, învârtindu-şi bâta împletită cu betele, se dete în aer peste cap şi bătând de vreo 10 ori în pinteni, căzu în picioare, pe pânzătură, unde şi urmă mai departe jocul. Aceasta se repeţi de trei ori; iar a patra oară nu mai căzu Florean pe pânzătură, ci pe unul din stâlpi, sărind, în tot acel moment, vătavul de pe stâlp, în mijlocul pânzăturii. Şi acesta îşi pro­duse salturile sale pe pânzătură şi în aer şi aşa se schim­bară, pe rând, 12 vătavi de pe stâlpi, iar dedesubtul lor, în cercul stâlpilor, curgea jocul cu bravură şi dexteritate rară.

 

Ajungând rândul iar la Florean, fu aruncat mai sus decât toţi ceilalţi, până acum, atunci deodată încetă muzica, iar Florean strigă sus, în aer, cu voce sonoră: „Trăiască Bathory Zsigmund, principele Măria Sa!”. Aruncat, a doua oară, aduse un „Să trăiască principesa Maria Cristina!”; aruncat a treia oară, într-o înălţime teribilă, esclamă, în răsunetul munţilor, „Trăiască Mihai Vodă, eroul de la Nicopole!”, apoi Doamna Munteniei şi, în fine, boierul Novac Baba”[7].

 

Astăzi (în 1915 – n. I. D.), melodia cea mai obişnuită, ce se cântă la jocul căluşarilor, este următoarea[8]:

 

 

[1] Curierul Românesc, 1843, No. 41

[2] Bojinca, Damaschin, Anticele Romanilor, Buda 1832, tom. I, p. 179, nota 1

[3] Sulzer, Frant Joseph, Geschichte des Transalpinischen Daciens, Wien 1782, tom II, pp. 405 și urm.

[4] Sulzer notează dansul, în Tabula I, piesa numărul 1, drept dans haiducesc sau boricean – n. I. D.

[5] De circa 2 mp (stânjenul având, funcţie de regiune, între 1,96 şi 2,23 m) – n. I. D.

[6] Jurământul nu există şi nici că a putut exista, în sensul lui Dosza, „pe cel necurat”. Era aceea o simplă promisiune, o parolă a jucăuşilor de a nu cocheta, sub decursul jocului, cu fetele privitoare, parte spre a nu greşi ei înşişi în joc, parte spre a le feri pe acestea ca să nu cadă în boala cea grea „de arsură a dorului, văpaia focului”. Există însă şi astăzi simbolizarea acestui jurământ. E regulă, adică, ca jucăuşii, înainte de a începe jocul, să lovească unul, cu altul, în dreapta şi în stânga cu bâtele lor.

[7] Codreanu, Turturel, Căluşerul, în Observatorul, Sibiu 14/26 martie 1879.

[8] Burada, Teodor T., Istoria teatrului în Moldova, Volumul I, Iași 1915, pp. 62-70.


Comments are closed