Caloianul sau arcana „Kalu, Oi, Anu”

Hora de la Frumuşica – Cucuteni_005, www.neamt.ro

În 2005, când publicam „Datina, Biblia Românilor” și când încă nu știam mare lucru despre invocațiile totemice monosilabice, născocite, pe la anul 1200 înainte de Hristos, de inițiatorul Kalu Calusar[1] (Marte cel Negru, numit prin simbolul „soarelui negru”, Kalus-Ar, căluț) și impuse prin Arcana (taine, mistere, secrete – în mai multe limbi, începând cu sanscrita[2] sau latina[3] și terminând cu engleza[4]), încă nu-mi puteam imagina faptul că în statuieta de lut a tradiției (și în sens de legendă) Caloianului se ascundea o bătălie cu Timpul, consacrat de toate mitologiile lumii drept negrul cer (Kalu Anu), și invocat drept Dumnezeu-Timpul prin sacrul apelativ, doar de sacerdoți rostit, Oi, al Omului (numele inițial al Dumnezeirii, care se scria AUM, dar se pronunța OM, numele Muntelui lui Dumnezeu, Omul, încă supraviețuind singular în Carpați). Nu știam nici despre cea mai veche scriere hitită, The Song of Ullikummi[5], prima scriere despre războiul intergalactic, pe care îl întâlnim relatat în Teogonia lui Hesiod, dar intuisem legătura cu ceremoniile solare străvechi și cu fenomenul horistic, prin care protopărinții încercau să biruiască Timpul. Astăzi, mai ales după restituirea, ciob cu ciob, a vasului de ofrandă numit melos vechi românesc, săvârșită de „Zicălașii”, pot susține, sără nici o ezitare, că în Arcana Caloianului a fost incifrată taina Kalu, Oi, Anu, care s-ar putea traduce prin invocația Dumnezeu al Cerului Întunecat, adică al treilea cer, Cernunos, numit de elini Cronos, primul fiind Cerul Zilei, Deaus, numit de elini Zeus, iar al doilea, cerul înstelat Roata Cerului Ur Anu, numit de strămoșii grecilor Uranus. Argumentele le-am aflat în străvechile scrieri ale omenirii și le-am trăit în cântecele recuperatoare ale „Zicălașilor”, care completează, în fond, ceea ce scriam în „Datina, Biblia Românilor”, paginile 23-26:

Cultura Cucuteni

„În vremurile acelea în care imaginaţia omenirii năştea primii zei, aleşi dintre cei care locuiau „pe Gorgone (gorgane, înălţimi), cu casa peste Oceanos departe, / Lângă hotarele nopţii”, „lângă hotarele lumii” elenistice viitoare, lume care a dat nume zeilor (sau doar a statornicit nume preluate din Egipt), a avut loc un război intergalactic, „războiul ceresc“ universal consfinţit de mitologii (Titanomahia grecilor, Armageddon-ul din Biblie, Ragnarokr-ul scandinav, Ahura-Mazda iraniană, sau Angra-Mainyu al aceluiaşi zoroastrism persan), exploatat, ulterior pentru consolidarea prestigiului lui Zeus, dar şi al altor zeităţi ale neamurilor. Războiul acela unic în istoria Pământului s-a purtat în munţii Buzăului, în aşa-numita „ţară a Luanei”, un teritoriu care şi astăzi contrariază prin nefiresc, prin alte „reguli” cosmice şi temporare. Dar, înainte de a poposi în „ţara Luanei”, să-l urmăm pe Hesiod (45-46) în istorisirea acelei înspăimântătoare încleştări:

„Şi deodată din Ceruri şi din Olimp se aruncă,

Fulgeru-avându-l tovarăş de-aproape, grabnic se-avântă

Trăsnete, fulgere dese cu tunetul zboară deodată

Din viguroasele-i braţe, rostogolindu-şi dogoarea,

Geea, pământul cel rodnic, mugeşte cuprins de văpaie,

Nemărginita pădure pârâie-ncinsă de flăcări,

Fierbe întregul pământ, Oceanul şi Marea cea stearpă

Se-nvălmăşesc, iar un abur fierbinte cu-aprinsă dogoare

Prinde pe zeii Titani, pământeni, iar când flacăra suie

Zveltă spre sfinte văzduhuri, strălucitoarea lumină

Zboară din trăsnet şi-orbeşte chiar şi ochii celor puternici.

Haosu-l prinde vâlvoarea divină şi huiet răsună

Ochii parcă vedeau, părea că însăşi urechea

Vuietul crunt auzea, de parcă pământul şi cerul

Ar fi cercat să se sfarme, izbindu-se unul de altul,

Astfel de vuiet creştea din crâncena luptă zeiască

Trâmbe de praf vânzolesc stârnitele vânturi; cu larma

Tunetul, fulgerul, trăsnetul scânteietor se îmbină…

Când, nesătui de războaie, Cottos, Gyes, Briareu

Cruda bătaie stârnit-au, luptând în primele rânduri

Una dup-alta aruncă stânci uriaşe, trei sute,

Braţele lor viguroase, lupta se-nclină, Titanii

Aprig izbiţi se-nconvoaie, sub largul pământ îi afundă”.

Munţii Buzăului fac parte din geografia sacră a lumii (în „Dacia preistorică“, Densuşianu e cât se poate de convingător în delimitarea şi în demonstrarea sacralităţii acestui spaţiu), „o geografie ale cărei coordonate ezoterice au fost stabilite în vremurile de dinainte de Marele Potop” (Rudan) şi care contrariază şi astăzi prin manifestarea în plan fizic şi spiritual a unui potenţial energetic straniu, numit de cercetători „perimetre energoinformaţionale”. Dominaţi de „un cer straniu”, cu o intensitate de peste 23.000 grade Kelvin („se deschid porţile Universului şi toată fiinţa devine spirit”), munţii Buzăului determină stranii teleportări (aspirări într-un tunel turbional), au urme arse ale unor monumente megalitice şi un strat gros de pământ-arsură, sub care cică s-ar afla comori interzise. Localnicii mai ştiu câte ceva despre „ţara Luanei” (în sumeriană „Luana” însemnând „Cei pe Datina, Biblia Românilor 25 care Anu îi păstoreşte”), care ar fi „Poarta lui Dumnezeu”. Anu, pe care îl aflăm în tăbliţele de la Tărtăria drept făuritor al „regulilor de lângă apă”, a fost zeul suprem la sumerieni, zeu-Cer şi zeu-Soare (regăsibil în spaţiul european sub numele de Apollo, iar în cel egiptean drept Osiris), al cărui simbol era o cruce cu raze sau zvastica, Anu coborând din cer pe pământ, înainte de Marele Potop, cu carele zburătoare.

Pe vremea aceea, a dinastiei zeilor peste civilizaţia primordială, „pe vremea când se băteau munţii în creştete”, cum spune tradiţia, „Când s-a pogorât / Domnul pe pământ, / Satea răsădit, / Hotare-a împărţit. / Domnul împărţea / Până se-nsera. / Dacă sensera, / Domnul că pleca / Sus la drumul mare / Unde căpăta / Cină şi lumină / Sălaş de odină”, pe vremea aceea, Anu, „cel care guvernează în cer”, poruncea: „Caloiene Iene, / Du-te-n cer şi cere / Să deschidă porţile, / Să sloboadă ploile / Să curgă ca gârlele / Zilele şi nopţile / Ca să crească grâiele!”. Sau poate CĂ LU’ANU[6] i se adresau oamenii cu invocaţii pe care şi astăzi le mai păstrează-n memorie: „Anu, Anu, ca-al lu’ Anu (Iani, Iani, Caloiene), / Ia cerului torţile / Şi deschide porţile / Şi porneşte ploile!”. Iar Anu (numit, târziu, de greci Apollo) le mărturisea oamenilor: „Unul Cel ceresc mă sileşte pe mine, Cel care este Lumina în trei străluciri” (Vieţile Sfinţilor), mărturisind „fără voia lui pe Hristos, adevăratul Dumnezeu”, cum susţinea Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina în faţa filosofilor împăratului Maximin. În România, ignorându-se depunerile votive precucuteniene şi cucuteniene, s-a încetăţenit ideea că în obiceiul Caloianului s-ar înveşnici un mit al tracilor din Asia Mică, despre care povesteşte Diodor Sicul: “În Phrygia, întâmplându-se odată să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind şi pământul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să îndepărteze de la ei aceste calamităţi, iar oracolul le raspunse ca să înmormânteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Deoarece însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămasese nimic, phrygienii au făcut imaginea tânărului, pe care, apoi, plângând-o, o înmormântară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant până în zilele noastre“. Numai că ritualul purificării integrante şi al dialogului om-natură (prin mesager şi prin jertfă) este foarte vechi, cu mult anterior „soliilor“ dacice din vremurile marilor preoţi Zal Mox, funcţionând în toată lumea cu rădăcini în Paradesha, în Arryana Vaejah, ţara (paradisul) primordială a rasei europene („race nordic“) de sub Ursa Mare (Varâha).

Caloianul, supravieţuind, mai aproape de noi, doar prin estul Munteniei, aminteşte, în fond, de vremurile precucuteniene ale depunerilor votive (statuete depuse în colţul casei, sub vatră sau în câmpuri roditoare), fiind, în egală măsură, şi jertfă, şi jelire (ceea ce aminteşte, prin Attys, de Orpheu). Tinere fete, inclusiv copile, dar în mod obligatoriu fecioare neprihănite, făceau o statuetă din de lut, pe care o împodobeau cu panglici colorate şi cu flori, apoi o aşezau într-un sicriaş, împodobit cu busuioc, pe care îl îngropau în câmp, printre semănături. Se forma un adevărat cortegiu funerar păgân, cu preot, steag (o trestie împodobită cu o batistă), lumânări şi bocete. După înmormântarea Caloianului, se făceau jertfe (pomeni), rugându-l pe tânăr (parabola solului dac) să roage Cerul (Domnul) să dea „Apă multă să ne ude, / Să se facă poame multe!“. După trei zile, sicriaşul era dezgropat, dus la o apă[7] şi lăsat să fie luat de unde (ca la înmormântările reale practicate de neamurile germanice, scandinave şi celtice), jertfa (pomana) finală fiind o plăcintă („ghizmana“) şi celelalte bucate necesare unei petreceri ca în vechimea dacică, la care participau şi feciorii, care aduceau vin şi lăutari. În unele sate, depunerile votive erau reprezentate de două statuete, „Tatăl Soarelui“ (deci, Cerul Anu, Uranos, dar şi Apollo) şi „Măicuţa Ploii“ (Pământul, Gaea, Bendis, Dochia, Ki etc., dar şi Artemis sau Demetra)”[8].

Pentru că, de la același Hesiod citire, „Cu cerul, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”[9].

Cultura Cucuteni

[1] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4,  Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12

[2] Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887, p. IX

[3] În 1654, se publica Arcana Historia, de Procopii Caesariensis, iar în 1749, tradusă în e engleză de Emanuele Swedenborg, Arcana Coelestia seu Verbo Domini

[4] Hudson Tuttle publica la Boston, în 1856, Arcana of Nature (Taina Naturii), iar în 1871, Arcana of Spiritualism: A Manual of Spiritual Science and Philosophy (Taina Spiritualismului: Manual de ştiinţă spirituală şi filosofică)

[5] În compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”, unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene (caseta 1), „Kumarbi, tatăl tuturor zeilor”, „Puternicului Dumnezeu”  (p. 147), „zeiţele Soartei şi Mama zeiţelor” (p. 153), „toţi zeii (care) au coborât din cer ca păsările” (p. 153) asistă la naşterea fiului lui Kumarbi, cel „care îi va construi templul de piatră şi statuile” (p. 159) şi căruia trebuia să-i dea un nume, prin care „să-l închine”, ca „să fie văzut”, „Soarelui, Zeul Cerului” şi „Zeiţei Lună” (p. 153), şi să poată locui în „Casa Zeilor” (p. 154), pe care el o va dura. Fiul Cosmic a fost luat de Irsirras (Pământul întunecat – p. 155), care l-a aşezat „pe genunchii lui Enlil”, care, „cândva a fost divinitate vie, dar corpul său din piatră a fost făcut” (p. 157). Apoi, „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu” (p. 159), ca „să-l arunce deoparte”, iar în bătălia cosmică, „puternică este lupta, puternică este lupta! Vacarmul cerului aduce foamete şi moarte pe pământ” (p. 159). Puternicul Dumnezeu acceptă, în finalul confruntării cosmice, ca Soarele să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui” (p. 161), care-l simbolizează – cf. Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009; aceeași temă este tratată și în Garcia, Cesar Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha:Astronomy and Landscape in the Hittite Lands, Universidad de La Laguna, 2011

[6] Încă nu îl citisem pe Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, și nu aveam de unde ști că „Dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune” (pp. 29, 30)

[7] Apa este, în toate credințele primare, concretețea Celui Veșnic; de altfel, Maria înseamnă, după afirmațiile Sfântului Ioan Damaschin, Fântână

[8] Nunta Cosmică, între Cerul Tată și Maica Glie

[9] Hesiod, Teogonia, p. 9