Bucovinenii, umilindu-i pe Slavici şi pe Eminescu | Dragusanul.ro

Bucovinenii, umilindu-i pe Slavici şi pe Eminescu

Slavici

*

din amintirile lui Ioan Slavici

*

Sosit la Cernăuţi, am înţeles mai bine cuvintele pentru care comitetul central stăruise ca serbarea să nu se mai facă. Pamfilie Dan nu ridicase, de la poştă, banii ce sosiseră şi nu credea că vom putea să punem la cale serbarea. Fruntaşii românilor din Bucovina, oameni cumpăniţi şi preocupaţi de interese locale şi actuale, nu erau accesibili pentru vederile noastre, se temeau că-i vom compromite prin agitaţiile pornite în vederea serbării şi erau hotărâţi să nu ia parte la serbare. Îndeosebi Alecu Hurmuzachi, cel mal cu trecere dintre dânşii, stăruia să renunţăm la executarea hotărârii luate, în o clipă de avânt juvenil, ori, cel puţin, să ne mărginim a depune urna pe mormânt, fără de steaguri naţionale, fără de discursuri, fără de portic şi arcuri de triumf. Ce puteam să fac eu? Ce trebuia să fac!?…

*

Eram convins că tocmai pentru românii din Bucovina serbarea are să fie punctul de plecare al unei noi epoci culturale; fără bucovineni, însă, ba chiar în contra voinţei lor, nu putea face serbarea şi colegii noştri din Bucovina nu îndrăzneau să între în comitet. Dacă ar fi existat, dar, un comitet, l-aş fi convocat, aş fi obţinut, de la el hotărârea de amânare şi aş fi scăpat şi de răspunderea grea, ce mă apăsa, şi de munca incalculabilă, ce mă aştepta; eram, însă, eu, singur, şi nu puteam decât să fac tot ceea ce e cu putinţă ca programul, stabilit de comitetul central, să fie executat în toate amănuntele lui. Am vestit, deci, atât pe public, cât şi pe celelalte comitete, că comitetul s-a stabilit la Cernăuţi şi nu mi-a rămas, de astă dată, decât să subscriu ca preşedinte, luând pe Elie Luţă ca secretar. Mi s-a cerut, acum, să nu fac nici o pregătire, mal înainte de a mă fi încredinţat că guvernul provincial nu va opri serbarea. Voiam şi eu să fac aceasta, dar, mai multe zile, de-a rândul, m-am plimbat, zbătându-mă, pe uliţele Cernăuţilor şi discutând cu Pamfilie Dan, care mă primise în gazdă, şi, în cele din urmă, m-am dumirit şi am luat hotărârea de a pleca, şi singur, la Putna, dacă nu va fi voind nimeni să mă însoţească.

*

Ştiam prea bine că întrunirea nu se va putea face decât cu voia autorităţii locale şi în prezenţa unul comisar: nu aveam, însă, să fac arătare decât în termin de trei zile, iar până la 15/27 august mai erau câteva săptămâni, şi pentru facerea pregătirilor nu aveam nevoie decât de învoirea egumenului, care mă aştepta cu nerăbdare. Ar fi fost o indirectă mărturisire că stau la îndoială asupra dreptului nostru de a face serbarea, dacă aş fi cerut voie chiar de pe acum. Nu aveam nici o daraveră cu guvernul Bucovinei: nu eu aveam să mă duc, să-i dau, ci el avea să vină să-mi ceară explicaţii, dacă avea nevoie de ele. Acest fel de a vedea lucrurile era neobişnuit în Bucovina şi a încălzit pe mulţi dintre bucovineni şi, mai ales, pe întru fericire pomenitul Samuil Andrievici-Morariu, atunci preot şi membru în consistoriu, suspendat, în urma conflictelor pe care le avuse cu mitropolitul Hacman.

*

Sub ocrotirea lui, am ajuns, în cele din urmă, să constituim comitetul, în care au întrat mai mulţi dintre colegii noştri din Bucovina, între care, cei mai zeloşi, Pamfilie Dan, Vasile Morariu, fiul mentorului nostru, Ilie Luţă, Gribovschi şi Cocinschi. De aici, înainte, am răsuflat şi eu mai uşor, căci acum nu mai vorbeam în numele unul comitet care nu exista, şi nu mal purtam eu singur răspunderea.

*

Primul act emis de acest comitet a fost subscris de mine, ca preşedinte, de Dan, ca casier, şi de Morariu, ca secretar, şi n-am mai plecat la Putna, cum fusese vorba, cu desagii în spinare, ci în căruţa Părintelui Dan, tatăl lui Pamfilie, care, primind sarcina de casier, tremura când punea mâna pe bani şi a devenit torturatorul nostru. Voind să profitam de ocazie, ca să ne punem în legătură cu fruntaşii de la ţară şi, mai ales, cu preoţii, am făcut călătoria cu mare înconjur şi ne-am oprit pretutindeni unde speram să ne putem găsi agenţi. Toţi se bucurau că serbarea se va face şi, mai ales, la Siret, unde Teodor Stefanelli făcuse o vie propagandă, am ţinut chiar o mică întrunire (Tribuna Poporului, Anul VIII, Nr. 112, 13/26 iunie 1904).

*

Părintele Arhimandrit Arcadie Ciupercovici, egumenul mănăstirii Putna, era unul dintre cei mai călduroşi sprijinitori ai noştri şi, astfel, şi povăţuitorul nostru firesc, în executarea lucrărilor de pregătire. În situaţia în care ne aflam, nu ne rămânea decât să executăm, în toate amănuntele Iui, programul stabilit de comitetul central, la Viena, deci fără ca să-şi fi putut da seamă despre greutăţile ce se vor fi ivind la faţa locului.

*

Mănăstirea Putna se află în fundul unei văi, din sus de Vicov, la depărtare de câteva ceasuri de Rădăuţi, cel mai apropiat orăşel, şi încă mai departe de Hadikfalva, atunci cea mai apropiată staţiune a liniei ferate Cernăuţi-lţcani. Deoarece, prin ziare, se menţinea ştirea că serbarea va fi oprită şi noi nu puteam s-o dezminţim, mulţi stăteau la îndoială şi numai de la puţini primiserăm înştiinţarea că vor veni la serbare. Ne aşteptam la vreo 2.000 de persoane. Aveam, deci, să facem pregătiri ca să transportăm lumea aceasta, de la Hadikfalva, la Putna, s-o adăpostim în sat şi în mănăstire şi s-o hrănim, timp de două zile. Nefiind în mănăstire încăpere, trebuia să clădim porticul festiv pe un tăpşan din faţa mănăstirii, şi el trebuia să fie bine acoperit şi destul de mare, ca să se poată întinde în el mese pentru 2.000 de tacâmuri.

*

După planurile făcute de pictorul Bucescu (Epaminonda Bucevsky – n. n.), pentru portic, pentru arcurile de triumf şi pentru decoraţiunile din curtea mănăstirii ne trebuiau vreo 200 de steaguri, iar pentru iluminaţie, cel puţin 500 lampioane de hârtie, 5.000 de candele şi 100 ştiubeie de răşină, care aveau să fie aprinse pe culmile dealurilor dimprejur. Pentru ca serbarea să fie mai impozantă, trebuia să adunăm cât de multe treascuri, ca să descărcăm salve, în seara sosirii oaspeţilor şi în timpul ceremoniei religioase. Deoarece numărul oaspeţilor era incalculabil, ni se putea întâmpla să nu avem, în ziua serbării, destulă hrană ori să adunăm prea multe provizii. Nu ne-a rămas, dar, decât să zidim, la Putna, câteva cuptoare, pentru ca pâinea să ni se poată coace, după trebuinţă. Tot astfel, măcelarul era învoit să aducă, la Putna, 20 de vite şi să taie, din ele, după cum va fi cerând trebuinţa.

*

Pentru gătirea bucatelor, se zideau, în apropierea porticului festiv, mai multe vetre, la care aveau să lucreze bucătăresele, sub conducerea unei gospodine. Pentru popor îndeosebi, prevăzuserăm două cazane de tocană şi un bou fript întreg, la o frigare de cinci metri. Toate aceste se plănuiesc uşor, dar nu se pot executa fără de încurcături. Comitetul a mobilizat atât pe seminariştii din Cernăuţi, cât şi pe băieţii de la cele două gimnazii din Bucovina, şi zece vieţi dacă aş trăi, tot n-aş uita niciodată zelul neobosit, îndelunga răbdare şi spiritul de disciplină al acestor muncitori, care, adeseori, se mulţumeau cu mămăligă goală, căci pâinea eram nevoiţi s-o cumpărăm de la Rădăuţi şi adeseori ne lipseau banii.

*

Avuserăm Eminescu şi eu dreptate, când am zis că totul se face de la sine. Pe când unii purtau socotelile ori scriau, în biroul comitetului, alţii făceau muncă de salahori, iar alţii cutreierau satele, ca să angajeze căruţe, pentru ziua de 14/26 august, ori să adune velinţe, cearşafuri şi perine pentru aşternuturi, farfurii, tacâmuri şi feţe de masă, pentru banchetul festiv, şi, până în ziua de astăzi, mi-a rămas inexplicabil încrederea cu care românii din Bucovina mi-au încredinţat avutul lor. Grija noastră, a tuturora, era să nu ne punem în conflict cu autorităţile locale, şi nici nu ne-am pus. Bucovina e însă plină de evrei, iar noi luaserăm hotărârea ca, nici în timpul pregătirilor, nici, mai ales, în ziua serbării, să nu calce picior de evreu la Putna. Evreii dădeau, însă, năvală, ca să le facă concurenţă antreprenorilor noştri şi, astfel, băieţii îi luaseră, în mai multe rânduri, la goană, ceea ce era lucru plin de haz, dar nu tocmai potrivit cu silinţele noastre de a nu ne pune în conflict cu stăpânirea locală.

*

Prostiţi de evreii furioşi, săteni din Putna au început să creadă că noi am venit ca, acum, după o sută de ani, să luăm iar Bucovina şi să o alipim de Moldova, şi că mari vărsări de sânge se vor face. În ziua când ne-au sosit, dar, steagurile mulţi dintre dânşii au fugit din sat şi s-au ascuns prin pădurile de brad, ce se întind până la hotare. Nu ne-a fost greu să-i liniştim şi să-i aducem iar la vetrele lor, dar vestea acestei spaime trecătoare s-a lăţit şi ne-a adus o întrerupere de două zile, în lucrările de pregătire. Se adunase la Putna multă lume şi pădurile dimprejur răsunau de zgomotul ce se făcea la mănăstire. Pe când dulgherii lucrau, ciocănind la porticul festiv şi la arcurile de triumf, iar zidarii se certau cu salahorii, la cuptoarele de pâine şi la vetre, oameni plătiţi cu ziua cărau cetină, pentru decoraţiuni, şi ştiubeie pline de răşină, pentru iluminaţie, unii dintre băieţi lucrau la ghirlande şi la lampioane, alţii turnau seul topit în paharele de candelă şi aşezau fitilurile în paharele pline, iar alţii descărcau provizii şi fel de fel de lucruri, adunate mai ales de pe la preoţi.

*

În mijlocul acestei lucrări febrile, ne-am pomenit cu o ceată de jandarmi, al cărei comandant ne-a invitat să încetăm lucrările. Acum era rândul băieţilor să se risipească prin pădurile dimprejur (Tribuna Poporului, Anul VIII, Nr. 113, 15/28 iunie 1904).

 *

Deoarece jandarmii primiseră ordinul de a sta, în permanenţă, la Putna şi de a aresta pe orişicine care ar fi voind să lucreze mai departe, nu ne-a rămas decât să întrerupem lucrările şi eu am plecat la Rădăuţi, ca să rog pe căpitanul districtului să dea ordin pentru retragerea jandarmilor, căci ziua de serbare se apropia şi trebuia să grăbim cu pregătirile. Căpitanul, dl Renei (Orest de Renny, ctitorul gimnaziului din Rădăuţi – n. n.), român şi el, ţinea, cu toată sinceritatea, să nu ne facă greutăţi, dar avea ordine şi se plângea că-i facem noi greutăţi, prin împotrivirea noastră. Nu mi-a fost greu să-l liniştesc. I-am declarat că primesc răspunderea pentru cele ce se vor mai face, am luat angajamentul că voi înceta cu lucrările şi-i voi trimite pe băieţi acasă, îndată ce voi fi primit o nouă invitaţie în acest sens, şi jandarmii au fost retraşi, iar noi am urmat lucrările, cu zel îndoit, dar şi cu inima îndoită.

*

Peste câteva zile, a apărut, în „Czernowitzer. Zeitung”, organul oficios al guvernului, o notiţă binevoitoare despre pregătirile ce se făceau pentru serbare, notiţă care a fost reproduse în coloanele celor mai multe dintre ziarele române, între care şi „Românul”. Nu voi face încercarea de a descrie manifestările de bucurie, cu care băieţii au primit notiţa aceasta. Plângeau unii, chiuiau alţii, iar alţii se adunaseră ca să cânte, în cor, „Gott erhalte”, şi nimeni nu mai era în stare să lucreze. Era, acum, mai presus de toată îndoiala că vom putea să ne adunăm la mormântul lui Ştefan cel Mare şi să ne manifestăm, în toată libertatea, simţămintele de pietate, şi eu mă simţeam nemângâiat că unii dintre fruntaşii fraţilor mei din Bucovina stăruiau, şi acum, în hotărârea lor de a nu lua parte la serbare. Nu are hotar lipsa de încredere a omului.

*

Pe când noi luam bunăvoinţa aceasta drept dovadă de înţelepciune politică, ei ziceau că guvernul ne dă voie să aranjăm serbarea, numai pentru ca să-i pună pe dânşii la încercare. Dar noi, tinerii, nu mai scrutam intenţiile, ci ne bucuram de faptele neîndoioase.

*

Frumoase zile am petrecut la Putna şi nu pot să mi le reamintesc, fără ca să fiu cuprins de vie înduioşare. Văzând multele şi marile mizerii ale vieţii noastre comune, stau adeseori şi eu, cum stătea Eminescu, la îndoială şi îmi e de parcă nu mai poate să meargă înainte viaţa noastră naţională, în care mişeii şi neputincioşii atât de uşor pot să-şi deschidă drum larg; îmi e, însă, destul să-mi aduc aminte de băieţii aceia, ca să mă ruşinez de propria-mi slăbiciune şi mă pătrund iar de încrederea cu care, atunci, priveam în viitor. Nu era greutate din faţa căreia să se dea îndărăt, nu osteneală care să-i obosească, nu sarcină, pe care nu o purtau cu mulţumire, şi toate le făceau cu voie bună, mereu glumind şi cântând mereu. Aceia dintre dânşii, care mai trăiesc încă, îşi vor fi aducând şi ei, cu mulţumire, aminte de acele zile pline, când lucrau, ziua şi noaptea, dormind cu rândul, mâncând pe apucate şi adăpostindu-se, claie peste grămadă, în casa dărăpănată, ce se afla în faţa mănăstirii.

*

Fericiţi noi, care avem parte de asemenea amintiri din tinereţile noastre, şi încă mai fericiţi am fi dacă am şti că le e dat şi copiilor noştri să le aibă. Eminescu, venit cu vreo 8 zile, înainte de serbare, a luat şi el parte la mulţumirile noastre. Tot atunci, a sosit şi delegaţia colegilor noştri din Bucureşti, George Dem. Theodorescu, Ioan Brătescu şi Grigore Tocilescu, toţi trei, băieţi inimoşi şi plini de focul sacru al tinereţilor. Unul dintre dânşii, dl Grigore Tocilescu, nu ne-a fost de mare ajutor. Prea erau multe la Putna inscripţiile şi antichităţile, pentru ca tânărul arheolog să poată avea destulă inimă şi pentru steaguri şi lampioane ori pentru cazanele de tocană. Nepreţuit ne-a fost, însă, ajutorul pe care ni-l dădea dl Ioan Brătescu, care ştia să conducă lucrările şi să pună mâna, când era nevoie. Mai ales în seara de 14/26 august, când publicul a dat năvală asupra mănăstirii, cel mai activ dintre membri comitetului de primire era el.

*

Răposatul George Dem. Theodorescu, atunci tânăr foarte simpatic, vioi şi zelos, alerga, iute ca piperul, de ici, până colo, observa cu ochiul ager toate neajunsurile, nu trecea cu vederea nici un amănunt şi, astfel, se făcuse, în curând, indispensabil. Tocmai de aceea, însă, ne supăram pe el, când ne pomeneam că a dispărut şi stă ascuns, în vreun colţ retras, ca să-şi scrie dările de seamă pentru „Românul”. Abia azi am ajuns să-i dau dreptate, căci, fără dările de seamă, făcute de dânsul, multe din cele petrecute atunci ar fi fost date uitării, şi avea dl Grigore Tocilescu dreptate, când zicea că abia peste o sută de ani va putea să ne spună, dacă au ori nu vreo valoare steagurile noastre.

*

Ieşenii au sosit mai târziu, dar la timp şi mal numeroşi. N-au luat parte la lucrările de pregătire, dar au ostenit, cu atât mal vârtos, în seara primirilor şi în ziua serbării. Stâlpii lor erau Maroneanu, unul din cei mal buni prietini al lui Eminescu, şi Constantin Istrati, tânăr înalt, nu numai la făptură, ci, totodată, şi la fire, şi om pe care timpul îl lasă neschimbat, în trecerea lui. Deasupra tuturor, se ridicau doi oameni scurţi şi îndesaţi, pe care toţi îi socotim mai chibzuiţi decât noi, Theodor Nica şi A. D. Xenopol, atunci cu treizeci şi doi de ani mal tânăr decât astăzi. Împrejurul nostru stăteau, în sfârşit, adunaţi vreo cincizeci de „băieţi”, împărţiţi în secţiuni, fiecare cu rostul lui.

*

Dl căpitan (adică prefect – n. n.)  Renei fusese însărcinat să asiste, el însuşi, ca comisar la serbare, şi s-a învoit să oprească pe jandarmi la Vicov, iar poliţia să fie ţinută de studenţi, în timpul serbării. La Putna, au venit numai şase dintre jandarmi. Români şi aceştia; ei au fost puşi la dispoziţia noastră. Eu încă de mult eram de prisos. Munceau ceilalţi, mai ales Pamfilie Dan, casierul tuturora, nesuferit pentru zgârcenia lui, şi Vasile Morariu, care primise sarcina purtării de grijă pentru hrană.

*

După ce au sosit, dar, bucureştenii, profitam de ocazie, ca să mă plimb, cu tânărul arheolog, pe la icoane şi pe la ruinele de prin împrejurimi. Acum, în sfârşit, când erau toţi la Putna, nu-mi mai făceam nici o mustrare, când îi lăsam pe ceilalţi să facă ceea ce vor.

Oaspeţii, aşa le ziceam noi, au sosit în ziua de 14/26 august 1871, mulţi în trăsuri, chiar şi unii din Moldova; cei mai mulţi, însă, au venit pe calea ferată, până la Hadikfalva, iar de acolo, în căruţele adunate de Ilie Luţă, de prin împrejurime.

*

Începutul serbării a fost în amurgul serii, când căruţele acestea au sosit la mănăstire. Câţiva dintre membrii comitetului plecaseră, la vale, ca să primească pe oaspeţi la arcul de triumf, pe care-l ridicaserăm la hotarul satului Putna, şi să le ureze „Bun venit!”. Restul comitetului şi băieţii, vreo patruzeci de inşi, aşteptau la poarta mănăstirii, ca să-i primească pe oaspeţi şi să-i ducă pe la adăposturile pregătite pentru dânşii. Arhondăria era rezervată pentru deputaţiunea din Moldova, în fruntea căreia se aflau Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi Christofor Cerchez, primarul Iaşilor; celelalte încăperi din mănăstire erau pline de paturi rustice, pentru cucoane, iar restul publicului avea să fie adăpostit parte pe la săteni, parte într-un mare pătul, pe care băieţii îl prefăcuseră într-un vast şi foarte frumos dormitor. Deoarece oaspeţii nu soseau deodată, într-un lung şir de căruţe, despre o primire în toată regula nu putea să fie vorba (Tribuna Poporului, Anul VIII, Nr. 114, 16/29 iunie 1904).

*

Întâia oară, românii din cele patru unghiuri s-au adunat la un loc, ca să preamărească împreună numele unuia dintre marii susţinători ai neamului românesc, să se îmbărbăteze unii pe alţii şi să-şi întărească credinţa în viitor, şi mulţi ochi s-au umplut de lacrămi, când corul a intonat imnul:

*

Etern, atotputernic, o, creator sublime,

Tu dai lumii viaţă şi omului cuvânt,

În tine crede, speră întreaga românime;

Glorie ţie-n cenuri, glorie pe pământ!

 *

Urna votivă a fost aşezată la căpătâiul mormântului, pe un piedestal de marmoră neagră; cele două epitafe au fost întinse pe mormânt; steagurile aduse de delaţiuni au fost lăsate, ca decoraţiune, la mormânt; asistenţii au îngenunchiat în faţa mormântului.

În acest moment suprem al serbării, un ofiţer român, maiorul Boteanu, care se întorcea din Franţa, unde luase parte la război, a rostit, plin de emoţie, câteva vorbe, apoi şi-a descins centura de la brâu şi a lăsat-o drept prinos, din partea tinerei oştiri române, pe mormântul marelui căpitan. Acest act de spontaneitate a dat nota întregii serbări: orişicine a putut să-şi manifeste, în toată libertatea, simţămintele. Acolo, însă, unde sunt mulţi oameni, e şi multă lipsă de pricepere şi, astfel, se ivesc şi multe nemulţumiri. Nu toţi înţelegeau că libertatea, de care ne bucuram, ne obliga să ne stăpânim noi înşine pe noi şi să păstrăm buna rânduială.

*

Când bubuitul treascurilor ne-a vestit că primele căruţe au sosit la arcul de triumf, Eminescu şi eu am plecat, de la poarta mănăstirii, şi ne-am urcat pe deal, ca să vedem, în toată liniştea, desfăşurarea acestei prime faze a serbării. Rămaseră, acolo, alţii, care ştiau să facă lucrurile mai bine decât noi. Treascurile bubuiau, steagurile fâlfâiau, vestitul taraf de la Suceava (al lui Grigoro Vindereu n. n.), vreo treizeci de lăutari, îmbrăcaţi în anterie, cânta marşul lui Mihai Viteazul, transparentele erau luminate, lampioanele şi miile de candele ardeau, mul­ţimea izbucnea, la sosirea fiecărei trăsuri, în urale, şi ni se cuvenea Iui Eminescu şi mie să ne bucurăm, în toată liniştea, de priveliştea aceasta, pe care n-ar fi putut nici ceilalţi să o aibă, dacă noi am fi fost tot atât de slabi în credinţă şi tot atât de puţin stăruitori ca dânşii. Peste puţin timp, ne-am încredinţat că a venit prea multă lume, şi nu o să găsim adăposturi destule. La poarta mănăstirii, învălmăşeala era din ce în ce mal mare, căci toţi dădeau năvală asupra mănăstirii, toţi protestau contra dispoziţiilor luate de comitet.

*

Adevăraţii vinovaţi erau însă, cum G. Dem. Theodorescu zice, în darea sa de seamă, numai cei ce veniseră fără să se fi anunţat. În mijlocul acestei gălăgii, a sosit şi deputaţiunea din Moldova. Pe drum, membrii deputaţiunii aflaseră că unii dintre fruntaşii bucovinenilor stăruie, şi acum, în hotărârea lor, de a nu lua parte la serbare, şi Vasile Alecsandri s-a despărţit, la Hadikfalva, de deputaţiune şi a urmat drumul spre Cernăuţi, ca să se întâlnească cu Hurmuzachi. Sosind, dar, la Putna, Kogălniceanu era nelini­ştit şi dorea să vorbească cu mine, ca să afle cum stăm cu stăpânirea şi dacă poate ori nu să ia parte la serbare. Alergau, dar, băieţii, în toate părţile, ca să mă găsească şi alergătura aceasta a produs un fel de panică, în mulţimea şi altfel agitată.

Nu are prostia omenească margini şi, de mintea multora, era apropiat gândul că, văzând primejdia, Eminescu şi eu am fugit. Iar noi făceam filosofie, la marginea pădurii de brad. Îl ştim cu toţii pe Mihail Kogălniceanu, omul întotdeauna scurt şi clar, vioi şi tânăr până la adânci bătrâneţi. Nu-l mai văzusem, dar îl ştia Eminescu şi-l aveam, sus, în gândul meu. l-am spus, cu inima deschisă, că amicii săi din Bucovina văd lucrurile rău, că guvernul nu ne face nici o greutate şi că şi Căpitanul districtului (prefectul – n. n.) va asista la serbare şi va închina, la masă, pentru poporul român. A rămas. Tot atunci s-a ivit altă greutate.

*

Din Moldova veniseră doi arhierei, cu mare suită, Bobulescu şi Filaret Scriban. Ţineau să celebreze, la sfinţirea urnei şi a steagurilor, şi era lucru firesc ca aşa să fie. Egumenul, însă, nu pute a să le dea voie, iar nouă, comitetului, nu ni se cuvenea nici un amestec în cestiunea aceasta. S-a cerut, pe cale telegrafică, voie de la Mitropolitul Hacman şi noi nu eram de vină dacă rusnacul a zis: „Nu!”.

Greutatea cea mare s-a ivit, însă, în ziua următoare. După alegerea, făcută de domnii Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi şi Vasile Pogor, cuvântare a festivă a fost rostită de A. D. Xenopol , atunci student la Universitatea din Berlin. Aveam cuvântarea aceasta, şi nu tăgăduia, atunci, cum nu tăgăduieşte, nici astăzi, nimeni că ea este o lucrare de valoare şi una din cele mai frumoase opere ale unui scriitor, care, atunci, ne era tuturora simpatic şi pe care, azi, toţi îl socotim între cei de frunte. Alegerea fusese, însă, făcută de nişte francmasoni, de cei mai primejdioşi cosmopoliţi, şi asta era o vină pe care adevăraţii naţionalişti nu ne-o puteau ierta.

A urmat, apoi, masa festivă. Aceeaşi îmbulzeală, ca la poarta mănăstirii (Tribuna Poporului, Anul VIII, Nr. 114, 16/29 iunie 1904).

*

Deşi puseserăm 1600 de tacâmuri, o parte din public trebuia să mai aştepte. Toţi voiau, însă, să ocupe loc la primul rând şi numai cu anevoie şi după multe supărări s-a putut începe servirea bucatelor. Proclamaserăm preşedinte pe Mihail Kogălniceanu. Dl Renei, Comisarul, a declarat că numai la o masă prezidată de mine poate să asiste. Îmi era afară din cale de greu, să mai primesc şi sarcina aceasta, dar e învederat că nu puteam s-o refuz. Kogălniceanu, el însuşi, mi-a fost povăţuitor în purtarea ei şi a stăruit să limitez numărul toasturilor şi să cer textul de la cei ce voiau să vorbească.

Primul pahar l-am închinat eu, pentru împăratul şi pentru prosperitatea monarhiei. Nu are, însă, G. Dem. Theodorescu dreptate, când zice că am făcut aceasta de nevoie, numai pentru că aşa trebuia să fie. Nu aş fi fost atât de stăruitor, dacă nu aş fi fost pătruns de convingerea că pot românii să se bucure, sub stăpânirea împăratului meu, de toată libertatea, dacă ştiu să-l ajute în silinţele lui de a înăbuşi pornirile celor ce vor să-i siluiască, iar acum, când îmi vedeam gândul împlinit, îmi era plină şi inima de o sinceră recunoştinţă. Aceasta am simţit-o cu toţii, şi G. Dem. Theodorescu, prietenul afectuos, care o ştia şi el, a pus-o la îndoială numai ca să nu mă scuze, în faţa celor ce nu admiteau felul nostru de a vedea. Tot atât de sincer a fost şi comisarul, când a ridicat paharul pentru prosperitatea poporului român şi ne-a mulţumit pentru silinţele noastre, de a păstra buna rânduială la această serbare. Sinceri au fost şi ceilalţi vorbitori; ba unii, chiar de tot sinceri, ceea ce m-a silit să-i rog a fi mai scurţi la vorbă.

*

E învederat că nu ne întruniserăm să vorbim despre partea răpită din Moldova ori despre fâşia ruptă din trupul sângerând al României, şi azi toată lumea îmi va da dreptate şi va recunoaşte că bine am făcut, dacă am lăsat să vorbească pe cei ce nu voiau să se supună cenzurii ori spuneau, vorbind, şi ceea ce nu era scris în textul pe care mi-l prezentaseră. Atunci se supăraseră mulţi, dar a trecut şi supărarea aceasta, după masă, când s-a întins hora mare pe iarba din faţa porticului festiv.

 

Seara, s-a întrunit, în sfârşit, mult doritul congres. Când ne-am adunat, însă, în sufrageria mă­năstirii, dispoziţiile nu erau deloc potrivite pentru o discuţie chibzuită. Oameni tineri cu toţii, eram oarecum ameţiţi de viile emoţii, prin care trecuserăm, în timpul zilei, porniţi mai mult spre ceartă, decât spre sfat, şi cu desăvârşire indisciplinabili. Ţinea fiecare să-şi spună, în toată libertatea, părerea şi să-şi dea pe faţă simţămintele şi iluziile, mai ales iluziile. Ne înghesuiam în sufrageria prea strimtă pentru noi, bâjbâind rolul de albine în stup, şi era parcă peste putinţă ca cineva, în lumea aceasta, să ne mai poată potoli. Ca prin farmec, ne-am astâmpărat, însă, când s-a ivit în mijlocul nostru comisarul, pe care trebuia neapărat să-l invităm la congres, deşi ţineam mult ca discuţiile să urmeze ca în colţul ştiut al cafenelei.

*

Dl Renei înţelegea şi el lucrul acesta. Şi-a exprimat, dar. mulţumirea pentru silinţele ce le-am dat, în timpul zilei, să-i uşurăm sarcina, ne-a sfătuit să păstrăm, şi acum, buna rânduială, apoi a încheiat: „Deşi nu sunt preot, binecuvântez lucrările dumneavoastră şi vă las să discutaţi, în toată libertatea!”.

Acesta a fost răspunsul, pe care reprezentantul guvernului austriac l-a dat celor ce se plângeau că li s-a înăbuşit glasul. Rămaşi noi între noi, ne-am constituit, sub conducerea unui birou ad-hoc, apoi am început discuţiile (Tribuna Poporului, Anul VIII, Nr. 117, 20 iunie / 3 iulie 1904).

*

Noi, vienezii, eram încă de mult dumiriţi asupra celor ce urmau să se stabilească în congres. Gândul nostru era să se aleagă un birou permanent, care îi convoacă pe studenţi când ici, când colo, şi-i ţine strânşi la un loc, ca să facă o întinsă şi stăruitoare propagandă pentru restabilirea unităţii în viaţa culturală a poporului român, un gând pe care l-am exprimat, cu toată claritatea, şi în apelul adresat publicului. Mijloacele de propagandă aveau să fie o bibliotecă poporală ieftină şi bine aleasă, o foaie literară ilustrată, un ziar naţional, concerte date de celebrităţi române, reprezentaţii teatrale, date de cei mai buni actori români, întruniri şi serbări naţionale, precum cea de la Putna, toate acestea, fără de nici o tendinţă politică. Cestiunile aceste puteau să fie discutate într-un congres, care trebuia să se mărginească la cel mult trei şedinţe. Aveam, deci, să stabilim o ordine de zi mai scurtă şi să alegem, înainte de toate, biroul permanent.

După ce publicul dăduse năvală asupra mănăstirii, noi membrii comitetului, ne-am retras în clopotniţă. Aduseserăm, ce-i drept, câteva braţe de fân, pe care l-am aşternut pe jos, ca să dormim pe ele, aşa, gătiţi de sărbătoare, cum eram; era însă peste putinţă ca, în nişte momente atât de solemne, să ne pierdem timpul dormind şi am petrecut noaptea parte făcând inspecţie prin mănăstire, unde unele dintre cucoane începuseră să fumeze, parte discutând şi punând lumea la cale. Aici s-a stabilit ordinea de zi a congresului, în cele patru puncte publicate de G. Dem. Theodorescu, în darea lui de seamă.

*

După ce s-a deschis şedinţa, ne-am încredinţat că va fi încă mult până la intrarea în această ordine de zi. Toţi aveau dreptul de a vorbi şi puţini erau cei care nu ţineau să se folosească de dreptul acesta. S-a pus o cestiune de principiu şi s-au rostit cuvântări multe, lungi şi des întrerupte, care ne-au trecut peste miezul nopţii, fără ca să ajungem la rezolvarea chestiunii prealabile. Luând drept punct de plecare apelul adresat de noi, publicului, un sfătos a pus întrebarea dacă unitatea culturală, asupra căreia stăruiam noi, e cauza celei politice ori efectul el. Unii susţineau că unitatea culturală nu se va putea realiza, decât după ce se va fi făcut unitatea politică, alţii voiau să ne convingă că numai unitatea culturală poate să ne ducă la cea politică, iar noi ziceam că ne e indiferent care e cauza şi care efectul, şi considerăm unitatea culturală ca scop, ceea ce multora le părea foarte abstract.

Pe la două, după miezul nopţii, am hotărât că vom continua discuţia mâine şi ne-am risipit, la noroc.

*

Eminescu iar era dus cu gândul. Ascultase, retras într-un colţ, întreaga discuţie, adunase mereu în el şi acum trebuia neapărat să răsufle:

– Măi, mi-a zis el, acela care vrea să facă ceva nu discută, ci lucrează. Să vezi că n-o să ajungem la alegerea biroului central permanent; o să rămânem tot noi şi e mai bine aşa. Mergem înainte, îi lăsăm să discute, facem ce ştim şi lumea vine după noi.

– Dar dacă alţii ţi se pun în cale?

– Dai, fără de milă, în ei!

*

Cu câteva săptămâni de zile, mai înainte, eram şi eu de părerea aceasta; încetul cu încetul, însă, am fost stăpânit de simţământul că viaţa comună e o jertfă grea şi mi părea lucrul cu desăvârşire învederat că e o prostie să aduci jertfa aceasta, când nimeni nu ţi-o cere. Toate prin oameni se fac, iar oamenii sunt mulţi de multe feluri, cei mai mulţi târzii la minte şi nu puţin porniţi spre răutate. Adevărul, dar, numai încetul cu încetul şi numai după multe frământări, poate să străbată, şi multe din acelea pe care noi le vedem nu numai sigure, ci totodată şi apropiate, abia după moartea noastră vor putea să intre, prin lucrarea comună, în fiinţă. Zadarnic ne-am zbuciuma, dacă am voi să le facem mai înainte, şi lucru cuminte e să aşteptăm, petrecându-ne viaţa în o lucrare, pe care putem s-o săvârşim şi singuri (Tribuna Poporului, Anul VIII, Nr. 118, 22 iunie / 5 iulie 1904).

*

Nu mă încânta, dar, câtuşi de puţin gândul că voi avea să port, mai departe, sarcina pe care o luasem asupra mea. Vedeam desluşit că, atunci, şi cu oamenii care discutaseră asupra cestiunii prealabile, nu se poate face ceea ce noi voiam, şi firea mă împingea spre alte treburi. Eminescu, însă, mai ales în momentele lui de neastâmpăr, privea toate lucrurile din punctul de vedere al omului care nu moare niciodată şi vedea, în fiecare clipă, întreaga desfă­şurare a vieţii noastre naţionale ca actualitate. În gândul lui, toate curgeau repede, una dintr-alta şi, de aceea, el îşi pierdea bunul cumpăt, când îi ziceam:

– Stai pe pace, că o să vină, dar mai târziu!

*

Nu ne-am mai întors, dar, în clopotniţă şi zorile de zi ne-au prins, iar, plimbându-ne ca nişte lunatici, de-a lungul văii umede. Lucrurile au venit precum le prevăzuse el. A doua zi, au plecat unii dintre studenţi, cei rămaşi, însă, deşi mai puţini, tot n-au ajuns să rezolve cestiunea prealabilă. S-a hotărât numai că naţionalismul are să fie propagat, fără de nici o restricţie, şi a rămas ca noi, cei din Viena, să conducem, mai departe, mişcarea.

Noi, membrii comitetului, eram stăpâniţi de simţământul că am făcut destul şi că nu vom putea să mai facem nimic. Spre a ne îmbărbăta, s-a dat, în „saloanele” Părintelui egumen, o serată, în onoarea noastră, şi nota caracteristică a stării sufleteşti, în care ne aflam, n-o pot da mai bine decât mărturisind că eu, persoană atunci importantă, am adormit în jeţul ce mi se destinase, alăturea cu stăpânul casei.

*

Vasilică Morariu, om întotdeauna vesel şi glumeţ, îi scoase lui Pamfilie Dan, casierul nostru, vorba: „Ce va să zică casier? Casier va să zică un om care nu are casă”. Această glumă nu era o figură poetică, ci un adevăr foarte prozaic. Pentru ca să executăm programul, stabilit de comitetul central, care se retrăsese, a trebuit să facem cheltuieli mari, pe cât îmi aduc aminte, peste 35.000 de florini. Aveam această sumă, în catastifele noastre; pe când, însă, noi trebuia să grăbim cu lucrările, banii soseau numai încetul, picătură cu picătură.

– De!, zicea Vasilică, suntem sub stăpânirea nemţească şi avem să plătim după călindarul nemţesc, dar banii ne vin din ţară, unde socoteala se face după călindarul românesc”.

*

În urma acestei deosebiri de calendar, ne aflam în strâmtoare necurmată. Cu antreprenorii, cu măcelarul şi cu brutarul încheiaserăm contract, în care erau hotărâte termenele de plată, pe căruţaşi îi arvoniserăm şi urma să-i achităm după serbare, iar celelalte cheltuieli se făceau plătind, deja, mână la mână. Îndată, dar, ce primeam bani, îi şi dădeam şi casierul nu ajungea, niciodată, să se poată ţine de termenele hotărâte în contracte. După serbare, abia am putut să achităm pe căruţaşii veniţi de la depărtări mai mari şi mai rămăseserăm datori cu peste 8.000 de florini, pe care aveau să îi primească antreprenorii, măcelarul şi brutarul, în virtutea contractelor subscrise de Dan şi de mine, „oameni solvabili puşcă”, cum zicea Vasilică.

– Ce facem, acum, Mihalache?

– Să mai aştepte şi ei!, ne răspundea Eminescu.

– Eu sunt de părere că pot să plece, întâmpina Vasilică, şi să nu se mai întoarcă niciodată, căci nu mai avem nevoie de dânşii!

*

Nu plecau, însă, şi nu ne lăsau nici pe noi să plecăm. Nu ne-am fi avântat, dacă nu ne-am fi răzimat, cu toată încrederea, pe cei ce ne încurajaseră. Nu ne îndoiam, dar, nici acum, că vom putea să achităm, în cele din urmă, suma, care ne părea neînsemnată. Creditorii se căiau, însă, de a fi pus temei pe subscrierile unor oameni, care nu pot să dea nici o garanţie materială, şi stăteau, în permanenţă, la Putna, iar casierul, un prototip de om scrupulos, umbla nemângâiat, de ici, până acolo, şi se căia de a fi intrat în o încurcătură, din care nu ştia cum va putea să iasă. Eminescu îşi da silinţa să-l încredinţeze că mulţi au întârziat cu trimiterea sumelor încasate, fiindcă stăteau la îndoială, dacă nu cumva serbarea va fi oprită, dar acum, după ce serbarea a reuşit atât de bine, ei vor grăbi să trimită banii; Dan, însă, era convins că tocmai acum, „post festa”, toţi vor socoti că e de prisos să mai trimită banii.

*

Am făcut, deci, lista „restanţierilor” şi Eminescu a plecat în Ţară, ca să facă „execuţiunile”, cum zicea Vasilică. Aceasta a fost o mare uşurare, atât pentru noi, cât şi pentru creditori, căci efectele intervenţiei lui Eminescu nu puteau să urmeze decât după câteva zile. În timpul acestor zile de aşteptare liniştită, banii ne soseau întruna şi, peste vreo săptămână, când am primit scrisoare de la Eminescu, scăzuserăm datoriile la mai puţin de jumătate şi Dan îşi bătea joc de Vasilică, repetându-i mereu vorbele: „Casier va să zică un om care are casa plină”. Nu mă mai oprea, acum, nimeni la Putna şi puteam să mă întorc la Viena şi să plec, de acolo, acasă. Banii au intrat mereu, până pe la sfârşitul lunii octombrie, şi casierul nu numai că a achitat toate datoriile, dar a mai şi despărţit mormântul, de restul bisericii, printr-un geamlâc, aşezat în cercevele de fier ciocănit, un fel de cutie pentru conservarea urnei şi a celorlalte prinoase. Socotelile trebuie să se afle în arhiva societăţi „România Jună”, care a oprit, pentru sporirea fondului ei, şi excedentul rămas, la încheierea definitivă (Tribuna Poporului, Anul VIII, Nr. 119, 23 iunie / 6 iulie 1904).

 *

Mai rămânea, însă, să ne descurcăm şi cu colegii noştri de la Viena. Încă în ajunul serbării, se iviseră semne de furtună. Aflând că am rugat pe domnii Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi şi Vasile Pogor să se pronunţe, în cestiunea cuvântării festive, naţionaliştii sinceri stăruiseră ca tinerimea română să spele, prin un protest, publicat în toate ziarele, ruşinea aceasta. Se credea că serbarea va fi oprită. Când a apărut notiţa din „Czernowitzer Zeitung”, s-a învederat că pe noi guvernul ne sprijină. Dovada vinovăţiei noastre era dată cu prisos şi am fost păscuţi, de aici, înainte, cu toată străşnicia. Controlorii noştri luaseră notiţă despre toate. Ştiau cum am luat înţelegere cu poliţaiul de la Viena şi cu cel de la Rădăuţi, ba le ştiau toate chiar mai bine decât mine; ştiau cum mi-am dat silinţa să amăgesc pe fruntaşii românilor din Bucovina; ştiau cum ne ascunseserăm Eminescu şi eu, în ajunul serbării, cum am oprit pe arhiereii din Moldova de a celebra şi cum, după serbare, am umblat cu minciuni, ca să dosim, de la Putna, fără a fi achitat datoriile; toate le ştiau şi le pătrundeau cu agera lor minte de apărători ai marilor interese naţionale.

*

Vacanţele erau pe sfârşite, când m-am întors la Viena; eram, însă, nevoit să plec acasă, căci nu se deschisese încă institutul privat, unde dădeam lecţii. De acasă, nu am putut să mă întorc, la timp, şi, astfel, lecţiile, pe care le avusem, au fost luate de alţii. Petreceam, dar, pe la culesul viilor, fără ca să-mi pot da seama cum şi când voi putea să mă întorc la Viena, ca să-mi urmez studiile, iar cei de la Viena erau convinşi că conştiinţa vinovăţiei nu mă lasă să mai dau faţă cu dânşii.

În timpul acesta, Eminescu trecuse pe la Iaşi şi luase parte la seratele „Junimii”. În urma stăruinţelor lui, mai mulţi dintre membri „Junimii” au luat, între dânşii, înţelegere să-mi pot termina studiile. Cu primii 15 galbeni, primiţi prin mijlocirea lui Eminescu, m-am întors, apoi, la Viena. Acum era, chiar şi pentru cei mai naivi, lucru învederat că sunt vândut şi că am abuzat de prostia lui Eminescu, ca să mijlocească târgul infernal. Încă de mult se remarcase intimitatea suspectă, în care mă aflam cu compatriotul meu Toma, infamul spion al poliţiei din Viena. Erau cu mult mai deştepţi naţionaliştii sinceri, decât să nu pătrundă întreaga ţesătură de întregi, în care voiam să-i încurcăm pe nevinovaţii noştri colegi. Clar ca lumina zilei era că guvernul austriac ne-a dat voie să aranjăm serbarea, fiindcă eram agentul lui secret şi avea încredere în mine. De aceea, Renei, zbirul austriac, nici n-a asistat la congres, ci m-a lăsat pe mine să fac poliţia şi să denunţ pe cei ce nu se sfiiesc a le spune adevărul.

*

Fiind dat pe faţă întregul complot, până în cele mai mici amănunte, s-au stabilit, cu toată precizia, punctele de vinovăţie şi eu a trebuit, îndată după întoarcerea mea, să convoc adunarea, ca să dăm seamă despre faptele noastre. Casierul nostru muncise din greu, ca să-şi facă socotelile şi să justifice, cu acte în regulă, toate cheltuielile, până la cea din urmă mămăligă cu brânză. Nici că i s-a făcut vreo critică. Pentru banii pe care mi-i dăduse mie, vreo 150 florini, nu avea acte justificative. Erau cheltuielile mele personale, pe care nu puteam să le justific nici eu, decât mărturisind că le-am făcut călătorind la Putna şi înapoi şi procurându-mi obligata îmbrăcăminte de sărbătoare.

*

A urmat, apoi, rechizitoriul. Cum ai îndrăznit dumneata, domnule, să abuzezi de încrederea noastră şi să pui în primejdie existenţa societăţii „România Jură”, subscriind, ca secretar, un apel către public, când ştiai că societatea nu a luat, niciodată, hotărârea de a face un asemenea apel? Cine te-a autorizat, mă rog, să te faci preşedinte al unui comitet, pe care nimeni nu l-a ales, să faci agitaţii, în numele nostru şi să emoţionezi întreaga naţiune, pentru satisfacerea ambiţiei dumitale nesăţioase? Cum ai îndrăznit să te pui în conflict cu fruntaşii Bucovinei, să compromiţi, prin atitudinea dumitale, interesele acestei mici ţărişoare şi să insulţi, astfel, memoria marelui erou? N-ai văzut că Vasile Alecsandri, el însuşi, te-a dezarmat, lipsind de la serbare? De unde ai luat tupeul de a da, în timpul mesei festive, la o parte pe Mihail Kogălniceanu, marele om de stat, ca să prezidezi dumneata şi să te poţi insinua, prin toastul pe care l-ai rostit şi prin serviciile de poliţist, pe care le-ai făcut, cenzurând pe oameni sinceri? Cine ţi-a votat cheltuielile de zeci de mii, pe care le-ai făcut, şi cum ai ajuns să faci călătorii de plăcere şi să te înţoleşti din bani adunaţi pentru scopuri naţionale? Unde e, mă rog, procesul verbal, încheiat în toată regula şi subscris de toţi cei ce au luat parte la congres, actul fundamental, în virtutea căruia dumneata şi cei prostiţi de dumneata vă pretindeţi birou permanent al congresului?

*

Cam astfel erau formulate întrebările, la care trebuia să răspund. Ce puteam să fac? Am recunoscut că toate sunt adevărate, că n-am fost ales de nimeni nici preşedinte, nici secretar, că am constituit comitetul după nevoile momentului şi am făcut ceea ce a trebuit să fac, mi-am mărturisit păcatele şi căinţa şi am declarat că voi vărsa, când voi putea, în casa societăţii, suma ce o cheltuisem pe drumuri şi în timpul petrecerii mele la Putna. Prin această capitulare necondiţionată, naţiunea ar fi fost salvată, dacă vorba ar fi fost numai de mine singur şi dacă amicii noştri, aproape unanimitatea societăţii, n-ar fi ţinut să ne dea satisfacţie, proclamând lista, care atât de mult l-a supărat pe Ioniţă Bumbac.

Pentru şedinţa viitoare, s-au făcut, dar, pregătirile, despre care vorbeşte Eminescu, în articolul său, şi, la şedinţa aceasta, Ioniţă s-a prezentat însoţit de o mulţime de tovarăşi de luptă, care s-au înscris „ad-hoc” în societate. Văzându-se puşi în minoritate, mulţi dintre amicii noştri s-au retras prin colţuri şi noi am fost nevoiţi să ne retragem şi să renunţăm de a duce mai departe lucrarea începută la Putna.

*

Aceasta era situaţia în care Eminescu şi-a scris articolul. Ceea ce-l durea era că continuarea lucrării nu mai era cu putinţă şi că oameni care munciseră, cu toată inima, ca Pamfilie Dan, ca Vasile Morariu, ca Ilie Luţă şi ceilalţi, se aleseseră cu ruşinea de a fi luaţi drept nişte nemernici. „Cine oare, zicea el, să se mai avânte, să ostenească şi să se expună pentru cauza noastră, dacă asemenea mişelii sunt cu putinţă?”. El voia să mângâie şi să îmbărbăteze pe cei ce pierduseră pofta de a mai lua parte la mişcările naţionale. Azi, îi dăm cu toţii dreptate; atunci, însă, cel mai cuminte lucru era tăcerea (Tribuna Poporului, Anul VIII, Nr. 120, 24 iunie / 7 iulie 1904).

*

Reamintindu-mi, azi, după treizeci şi doi de ani, preocupările noastre de atunci şi dându-mi seamă despre faptele petrecute în urmă, sunt cuprins de simţământul că rău am făcut, de am stăruit ca Eminescu să nu-şi publice articolul. Mulţimea a rămas, ce-i drept, şi e şi azi, tot cum era atunci, parte târzie la minte, parte pornită spre răutate, şi de ruşinea pe care am păţit-o noi n-ar scăpa nici azi cei ce ar voi s-o ia prea repede înainte, dar ceea ce noi voiam s-a şi făcut, încetul cu încetul, şi deplina restabilire a unităţii, în viaţa noastră culturală, e numai o cestiune de timp. Restabilirea se făcea şi mai curând, şi mai bine, dacă, organizându-ne noi, tinerimea de atunci, ne-am fi deprins a lucra împreună şi a ne mărgini la urmărirea scopului, pe care-l precizaserăm atât de bine, în apelul adresat publicului, şi organizarea s-ar fi făcut, dacă noi am fi fost atât de stăruitori ca Eminescu. Constataserăm un adevăr, când am zis că ideea serbării nu de la noi a pornit şi că românii vor ca cultura lor să fie naţională şi pretutindeni aceeaşi. Nu am fi fost încurajaţi şi sprijiniţi, dacă dorul de unitate culturală nu s-ar fi ivit în toate inimile; nicăieri, însă, dorul acesta nu se depuse pe faţă cu atâta energie şi în o formulare atât de raţională şi de clară, ca în „Junimea” de la Iaşi.

*

În toamna anului 1869, când am fost trimis, pe neaşteptate, la Viena, eram lipsit de cunoştinţe literare şi nu ştiam dacă sunt sau nu, în lumea aceasta, „Junimişti” şi „Bărnuţieni”, „Şagunişti” şi „Bariţieni”. Răposatul meu tată, om cu slăbiciuni de cărturar, era, ce-i drept, abonat la „Gazeta” şi, în urmă, la „Albina”, avea o mică bibliotecă şi ţinea să citesc, ca să mă luminez. Am şi citit, când eram mai mic, cu plăcere „Alexandria”, „Isopia”, cartea lui Leonat din Lombardia şi alte cărţi vechi, pe care ni le aduceau goştinarii, de la Sibiu.

Când a venit însă rândul publicaţiilor lui Papiu Ilarian, ale lui Moise Bota, „Mugurul”-ui din Arad şi altor opere mai moderne, nu eram în stare să urmez lectura şi ascultam de mama, care zicea că acestea sunt cărţi papistăşeşti, care smintesc mintea celor ce le citesc. Cu mult mai frumoase erau poeziile lui Petöfy, ale lui Eötvös ori ale lui Vörösmarty, romanele lui Jókai ori nuvelele lui Kisfaludy. Am ajuns dar la universitate, fără să fiu în stare a gusta produsele literare române, care-mi păreau afectate, lipsite de avânt şi scrise în o limbă pocită. Şi tot cam astfel eram toţi cei ce ştiam româneşte, dar nu ne făcuserăm studiile gimnaziale la Blaj, la Braşov, la Beiuş, la Năsăud ori sub dăscălia lui Pumnul. Bună şi frumoasă era pentru noi numai limba, pe care o învăţaserăm fiecare în satul său; trebuia, dar, să ne simţim ademeniţi de „Junimea”, care stabilise principiul că limba cea bună vieţuieşte în graiul poporului şi că unitatea culturală nu se poate restabili, decât exprimând, în limba aceasta, adevărul, care e pretutindeni acelaşi.

*

Pe când Eminescu, care le ştia pe toate şi judeca în cunoştinţă de cauză, susţinea noua direcţiune din convingere, noi ne orientam potrivit cu neputinţele noastre. În curând, s-au format, la Sibiu, la Braşov, la Arad şi la Năsăud cercuri junimiste şi erau şi în Bucovina susţinători ai noii direcţiuni. Aveam, la Sibiu, „Telegraful Român”, pe care-l redacta Nicolae Cristea, iar la Arad s-a înfiinţat, mai întâi, „Speranţa”, apoi „Biserica şi Şcoala”, sub redacţia Părintelui C. Gurban, mai întâi, apoi sub a domnului Gherasim Serb şi, în cele din urmă, a Părintelui V. Mangra, unul din cei mai zeloşi propagatori.

În faţa noastră se afla, însă, Blajul, care ţinea la tradiţiile sale şi avea multe legături în România. Eminescu, care trecuse pe la Blaj, îşi dăduse seama că, pentru Uniţi, susţinerea direcţiunii date din Blaj e cestiune de conservare. Fruntaşii bisericii greco-catolice voiau să aibă conducerea, în viaţa noastră intelectuală şi în cea politică, pentru că numai astfel puteau să se susţină, în mijlocul poporului român, şi să se întărească, făcând prozeliţi. Din gândul acesta pornise lupta contra lui Şaguna şi chestiunea culturală se pierdea în dosul celei politice, care era complicată şi ea cu cea religioasă (Tribuna Poporului, Anul VIII, Nr. 122, 27 iunie / 10 iulie 1904).

*

Pe când, apoi, blăjenii şi cei de-o seamă cu dânşii, crescuţi anume pentru luptă, erau stăruitori, neobosiţi şi fără de cruţare, în alegerea mijloacelor, noi, ceilalţi, nefiind mânaţi de convingeri puternice înainte, ne dădeam sfiicioşi la o parte, îndată ce adversarii ni se puneau, cu oarecare îndrăzneală, în cale, şi îndrăzneala nu le lipsea niciodată. Eminescu nu şi-a scris, dar, articolul, ca să combată, prin el, lipsa de scrupule a celor ce ne siliseră să ne retragem şi să renunţăm la continuarea lucrării începute, ci ca să ne convingă pe noi că e bună calea ce începuserăm, să ne dea un fel de satisfacţie şi să ne îmbărbăteze a merge înainte. Dacă vorba ar fi fost numai de literatură, lucrul acesta ar fi fost de prisos.

Eminescu publicase, în „Convorbiri Literare”, o poveste frumoasă. Noi eram de părerea că nu o scrisese bine. „Scrie tu alta, mai bine, ca la voi, la Şiria!”, mi-a zis el. Am scris „Zâna Zorilor” şi am trimis-o la redacţia „Convorbirilor”, deşi mă îndoiam că ea va fi publicată. Dl Iacob Negruzzi nu numai că mi-a publicat-o, ci a ţinut, totdeodată, să-mi facă împărtăşirea că îndeosebi lui Vasile Alecsandri i-a plăcut mult limba şi felul meu de a povesti. Nu se putea să nu iubesc şi să nu pun, sus, în gândul meu pe oamenii mie necunoscuţi, care, deşi trăiau la Iaşi, găseau că e frumoasă şirieneasca noastră şi bun felul de a povesti, pe care-l învăţasem de la bunicul meu.

*

Şi aşa, ca mine, simţeau toţi. Simpatiile noastre erau fireşti şi sincere. Eminescu nu se mulţumea, însă, cu atât numai, ci stăruia să lucrăm şi să luptăm. Acesta e rostul articolului scris de Eminescu, în noiembrie 1871, şi dl Ion Rădulescu a judecat bine lucrurile, când a luat hotărârea de a publica, azi, după treizeci şi doi de ani, acele fragmente, găsite în manuscriptele rămase de la Eminescu. Publicarea aceasta aruncă o vie lumină nu numai asupra tinereţilor lui Eminescu, ci asupra unei întregi şi foarte întinse lucrări, care se urmează şi astăzi.

Toţi, noi cei ce stăteam, atunci, în legătură, fie directă, fie indirectă cu dânsul, am rămas ceea ce eram atunci, n-am încetat, niciodată, a lucra pentru realizarea programului, stabilit după impulsiunile primite de la dânsul, şi am profitat fiecare, potrivit cu putinţele sale şi cu temperamentul său, ca să facem ceea ce, la Putna, hotărâserăm a face. Mulţi au lucrat pentru restabilirea unităţii în viaţa culturală a poporului român; noi însă am lucrat numai pentru aceasta şi dacă unii dintre noi au luat ori iau încă parte la viaţa politică, au făcut-o ori fac aceasta numai pentru că, în lumea în care trăim, succesele culturale atârnă de la cele politice. Întotdeauna şi pretutindeni, preocupările noastre au fost culturale şi numai culturale, căci, în tinereţile noastre, ne-am deprins a privi toate chestiunile, din punctul de vedere cultural.

*

Am avut, în timpul celor treizeci şi doi de ani, care au trecut de când cu serbarea de la Putna, adeseori ocazia de a mă convinge că nimeni dintre contemporanii mei nu a ajuns, în ceea ce priveşte ideea naţională, la o concepţie atât de clară ca Eminescu, iar clarificarea aceasta s-a făcut în timpul frământărilor sufleteşti, prin care am trecut, în timpul petrecerii noastre la Viena. Adunaţi din toate ţările, în care soarta i-a risipit pe români, noi ne-am deprins a privi toate lucrurile din punctul de vedere al întregului popor român şi a căuta, pretutindeni, numai ceea ce se potriveşte cu interesele tuturora. Pe când Eminescu repeta, mereu, în coloanele „Timpului”, că România nu e expresie geografică, ci centrul vieţii naţionale româneşti, noi repetam mereu, în „Tribuna” şi în „Gazeta Bucovinei”, că soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare.

Adeseori, a mai trebuit să păţim ruşinea, pe care o păţiserăm, după întoarcerea noastră de la Putna. Căci trebuia neapărat să intrăm în conflict cu interese particulare ori cu susceptibilităţi individuale. Mişcarea pentru restabilirea unităţii, în viaţa culturală a românilor, nu însă de noi fusese pornită şi astfel a mers şi merge înainte şi fără ca noi să luăm parte la ea, căci e, cum prevăzuserăm noi, în natura lucrurilor ca, prin cultură, să ne apropiem unii de alţii (Tribuna Poporului, Anul VIII, Nr. 123, 29 iunie / 12 iulie 1904).

 


Comments are closed