Bucovina, văzută şi descrisă de Hacquet (V) | Dragusanul.ro

Bucovina, văzută şi descrisă de Hacquet (V)

Iacobeni – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Iacobeni – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Plecând din Vama, pe „valea lungă şi netedă” dintre „munţii înalţi”, pe apa Moldovei, în sus, vale care duce „la târgul Câmpulung”, Baltazar Hacquet străbate localitatea, fără să noteze nimic, şi se îndreaptă spre Pojorâta, de unde, trecând Mestecănişul, merge la Iacobeni, unde exista, deja, o topitorie de metale.

*

„Atelierul metalurgic de la Iacobeni are o aşezare foarte prielnică, căci se află în mijlocul pădurilor şi lângă un râu mic – Bistriţa Aurie – care, tot timpul anului, nu duce lipsă de apă şi tot aşa se arată, şi săpăturile, care, până acum, au destul minereu şi nu sunt la prea mare depărtare. Alimentele nu sunt scumpe… Dar e lipsă de lucrători buni, căci cei mai mulţi nu sunt decât lepădătura altor ţări. Pe râul acesta, Bistriţa Aurie, care alimentează cu apă atelierul metalurgic, la câteva mile în jos şi în sus, înspre munte, se spală aur. Când am călătorit, atunci (1788), prin ţară, dispăruseră toţi ţiganii ce aveau această îndeletnicire. Metoda de aici, de a obţine aurul sau de a-l spăla din nămol, este tot aceea pe care am văzut-o şi în Ungariaşi Transilvania…

*

Iacobeni, minele – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Iacobeni, minele – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Aurul care se spală din apa râului Bistriţa sau, mai bine zis, din mâlul lăsat de ea pe mal şi pe sinuozităţile sau prelungirile sale, este, întotdeauna, amestecat cu mult ocru, aşa că, de departe, marginile malurilor sunt colorate cu el, pe o lăţime de câteva picioare, şi, cu cât sunt mai colorate, cu atât speră mai mult aurarii să strângă aur. Albia munţilor este mult gâtuită de munţi şi este, de fapt, doar un torent, precum dovedeşte şi numele său slav. Căci Bistra sau Vistra înseamnă ascuţit sau tăios (N.N.: în realitate, înseamnă: repede), întrucât asemenea râuri năvalnice sapă adânc pământul, în tot locul.

*

Atelierul de la Iacobeni este punctul central pentru toată activitatea de spălare a aurului din acest râu, căci se spală aur şi în josul, şi în susul său…

*

Iacobeni – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Iacobeni – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Aşadar, cum acest râu este aşa de gâtuit, nu se spală aur decât în micile porţiuni unde s-a mai retras, ca la Vatra Dornei, Dorniţa, Holda, mai jos de Iacobeni şi la Ciocăneşti, şi, mai în munte, mai sus, până la graniţa Maramureşului. Cu cât cobori pe acest râu, cu atât se spală mai mult aur, şi directorul atelierului de la Iacobeni, care face şi primirea aurului, m-a asigurat că, adesea, mai atârnă încă ceva cuarţ de grăunţii mari de aur, dovadă că acest aur a fost smuls din crăpăturile munţilor mai înalţi şi, apoi, cărat încoace de apă…

*

Numai la două ore de Iacobeni, s-a şi pornit o exploatare, la care s-au pierdut banii, căci minereurile conţineau prea puţin aur. Exploatarea a fost pornită în valea Fundu Moldovei, unde s-au săpat câteva galerii, spre nord-est…

*

Ajuns la graniţele Maramureşului, unde râul Moldova îşi ia obârşia, de pe vârful munţilor, şi curge spre est… n-am văzut vreodată mai frumoase păşuni de munte… Crescătorii greci şi armeni aveau, aici, herghelii întregi, care zburau în libertate. Cea mai mare şi mai mândră, în care se aflau şi caii cei mai frumoşi, era cea împărătească, înfiinţată de domnul locotenent-colonel von Cavaler, cu cai tătăreşti. Caii pentru herghelie au fost aduşi din munţii Astrahanului şi ai Caucazului. Armăsarii au costat, adesea, mai bine de două mii de guldeni. În anul când am fost eu, au avut nenorocul să piardă doi din cei mai frumoşi armăsari. Caii sunt crescuţi, aici, în libertate, totuşi ei nu pot rămâne pe aceste înălţimi mai mult de trei luni pe an. De aici, ei sunt mânaţi, mai jos, în regiunea dealurilor subalpine şi, apoi, chiar în câmpie, unde iernează. Cu venirea primăverii, pasc, din nou, pe dealurile subalpine şi, pe măsură ce dispare, treptat, zăpada de pe înălţimi, sunt şi ei mânaţi, iarăşi, mai sus.

*

 

Nuntă huţănească, la Şipotele Sucevei

Nuntă huţănească, la Şipotele Sucevei

*

Sus, de tot, se află nişte clădiri pentru caii bolnavi sau vătămaţi în vreun fel, ca şi pentru oamenii ce supraveghează herghelia împărătească. Aceştia sunt foşti cavalerişti, pensionari, dintre care cei mai mulţi au luat parte la războiul de şapte ani (din 1756-1763). Am mai găsit unii, care slujiseră, cu mine, în acelaşi regiment.

*

Ofiţerul care comanda aici ne-a primit cu multă prietenie. Acest om fusese trimis, de vreo două ori, cu două-trei sute de oameni, în ţara tătărască, pentru a cumpăra cai, împreună cu locotenent-colonelul amintit, ceea ce nu se mai practica acum. Comerţul ce se purta cu tătarii se făcea cu concursul armenilor, prin schimb; aceştia dădeau, la un preţ foarte mare, mătăsurile lor proaste şi alte mărfuri, pe cai” (Călători, X, II, pp. 832-834).

*

După ce cercetează, în amănunţime, obcinile Bucovinei, şi le descrie din perspectiva naturalistului care era, Hacquet ajunge la Putila, unde se afla o mănăstire, dar „dezmăţul din partea locului” era în floare, răspândind repede sifilisul, adus de oştile ruseşti, cu ocazia războiului din anii 1768-1774. Aici, la Putila, îl întâlneşte Hacquet pe ţăranul huţul, care o făcea pe „căpitanul sau judele” şi care „îşi avea micul său harem acasă”, chestie preluată, după moda citatului din citat, de istorici, de folclorişti şi de etnografi şi, în general, de mai toţi necitiţii. Acel huţul i-ar fi declarat lui Hacquet, dar declaraţia sună extrem de fals, celebrul citat al pseudoculturii istorice bucovinene:

*

Nuntă huţănească, pe Ceremuş

Nuntă huţănească, pe Ceremuş

„Odinioară, în munţii aceştia, noi eram ucigaşi şi tâlhari, dar acum ne-am obişnuit cu munca şi ne-am îndreptat… Muntele era locul nostru de scăpare, atunci când eram urmăriţi pe câmp, însă, cum s-au înmulţit oamenii tot mai mult, nu au putut scăpa, întotdeauna, de urmărire, aici, nici moşii şi părinţii noştri, şi nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât de schimbat felul nostru de viaţă” (p. 835).

*

Şi continuă Hacquet: „Acest bărbat, aşa cum sunt oamenii de felul lui, a fost destul de darnic, să nu primească nimic pentru laptele şi brânza ce i le mâncasem sau pentru hrana calului, oricât am vrut să-l silim să primească plata cuvenită. Este drept că, printre oamenii aceştia, sunt unii care se ocupă cu geambaşlâcul de cai şi care au o avere de douăzeci-treizeci de mii de guldeni, dar această avere nu îi schimbă cu nimic. Ei trăiesc şi rămân, mai departe, vechii ruteni şi moldoveni de altădată. Singurul lor folos este că beau, când au chef şi au şi rachiu, destul ca să-şi potolească pofta de răzbunare”.

*

Huţan din Ţibău – de Franz Jaschke (1775-1842)

Huţan din Ţibău – de Franz Jaschke (1775-1842)

Coborând spre Straja, Hacquet hotărăşte să părăsească munţii şi se îndreaptă spre Rohozna, apoi spre Budineţ şi Hliniţa, călătorind pe „Drumul Sării”, deci pe primul „drum împărătesc”, menit să facă parte din „calea ascunsă, care merge, de la Umor, spre Galiţia”, despre care am mai vorbit.

*

Într-o a doua călătorie în spaţiul românesc, care începe la Hotin şi continuă prin nordul Basarabiei, prin Moldova de dincoace de Prut şi prin Transilvania, Hacquet vizitează, iarăşi, şi Bucovina, venind, de la Bistriţa, pe valea Bârgaielor şi peste Pasul Tihuţa, dând de „frumoase păşuni de munte („pojane”), pe care păşteau cirezi mari de vite cornute şi de cai, ce aparţineau armenilor,care fac comerţ cu ele prin toată Moldova, ca şi aici, în Bucovina şi în Galiţia” (p. 858).

*

Negustor armean din Siret – de Franz Jaschke (1775-1842)

Negustor armean din Siret – de Franz Jaschke (1775-1842)

*

La Şaru Dornei, naturalistul breton constată că „această apă e dintre cele mai tămăduitoare” şi că „ar fi de dorit ca această apă, care se află chiar la graniţa Bucovinei, să rămână în proprietatea statului austriac, întrucât s-ar putea executa, cu puţină cheltuială, şi vasele pentru trimiterea, de aici, a acestei ape minerale” (p. 858).

*

Vatra Dornei – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Vatra Dornei – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

„Ţiganul dacic”, deci din toate teritoriile româneşti (expresia e luată de la Sulzer), are parte de convingătoare portretizări:

*

„Părul este, întotdeauna, aspru şi negru ca tăciunele, aşa cum au, de obicei, toate naţiile asiatice meridionale şi orientale. Ochii negri sunt mari, cu o privire ascuţită şi, adesea, sălbatică. În e priveşte trăsătura morală care-i caracterizează, este să trăiască fără nici o constrângere şi liberi, pe cât le e cu putinţă. Ţiganul dacic nu prea are multă religie, ci doar nişte noţiuni superstiţioase şi proaste despre religie, la care nici nu se prea gândeşte. Nu este prea sângeros, din cauza fricii sale înnăscute, altminteri aplecat spre furt, fără a comite, însă, mari violenţe, ci umblând doar cu şiretenii; trăieşte foarte sordid, iubeşte, ca toate popoarele primitive, băuturile spirtoase şi tutunul de fumat, pe care nu-l dispreţuiesc nici femeile lor. Numai de nevoie mai face câte o muncă şi aceasta constă în prelucrarea aramei, a fierului şi a metalelor nobile, pe care le lucrează, de cele mai multe ori, sub cortul său, în timp ce nevasta şi copiii pun în mişcare foalele. Cei mai săraci din acest neam fac linguri de lemn, precum şi coşuri împletite, cu mâna, din coajă de copac şi, tot astfel, cutii şi alte obiecte, pe care le duc la vânzare din casă în casă, pentru a avea prilejul de a putea cerşi sau fura. Nevoile lor sunt atât de reduse, încât nu au nici paturi şi nici primeneli; cel mult, au câte două cămăşi, pe care izbutesc să le mai păstreze albe, cu toată viaţa lor sordidă…

*

Ţigan cu covată – de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Ţigan cu covată – de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Portul acestor ţigani este simplu; copiii umblă, adesea până la zece ani şi chiar şi după aceea, goi de tot şi numai frigul cel mai mare îi sileşte să se acopere cu haine de blană sau de altele. De cele mai multe ori, trăiesc, iarna, prin păduri; mai mult pe sub pământ, decât pe pământ, dacă nu îşi ai bordeiele lor proprii.

*

Bărbatul poartă pe cap o căciulă de oaie, ce atârnă în jos, pieptul este continuu gol şi, cum aceşti oameni nu stau închişi în odăi, nu sunt deloc sau doar rareori expuşi unor boli de plămâni. Pe trup poartă o cămaşă, peste ea, o haină („iakina”), care e prinsă cu o cingătoare de piele, nădragi lungi şi, de cele mai multe ori, nu au nimic în picioare sau doar papuci.

*

Ţigancă, ghicind în palmă – de Julius Zalaty Zuber

Ţigancă, ghicind în palmă – de Julius Zalaty Zuber

*

Femeile sunt îmbrăcate aproape la fel ca bărbaţii, dar pe cap, în loc de căciulă, au o basma de pânză, şi mai atârnă pe ele toate zdrenţele cu putinţă, pe care le-au putut căpăta. Haine roşii sau vărgate cu galben, ca şi cizme sau papuci roşii, sunt ceea ce le place mai mult.” (Călători, X, II, p. 859).

*

Cam astea ar fi, în esenţă, mărturiile medicului şi naturalistului breton Baltazar Hacquet despre Bucovina, lor adăugându-li-se chestiuni care ţin de profesia de naturalist bine informat şi cu lungi călătorii, prin întreaga Europa, pe parcursul vieţii.


Comments are closed