Bucovina, văzută şi descrisă de Hacquet (IV)

Suceava, Ruinele, în 1805 – de Franz Jaschke (1775-1842)

*

În iulie 1788, Suceava, „care, după ruinarea sa de tătari…, şi-a pierdut statutul de reşedinţă a domnilor…, nu-şi mai poate veni în fire. A rămas pustiu de tot, vreo patruzeci, până la şaizeci de ani, după ce războiul, ciuma şi foametea au nimicit cu totul populaţia sa. Azi, s-au aşezat, acolo, armeni şi o adunătură de alţii ca ei, tot atât de păgubitori oricărei ţări… şi locuiesc vreo sută de case, mai ales de lemn, printre care răsar, în sus, ici şi acolo, zidurile înalte şi turlele bisericilor vechi, ruinate, precum şi, pe un deal, zidurile vechii Curţi.

*

Când am fost aici, în iulie 1788, mai erau fugiţi cei mai mulţi locuitori, din cauza incursiunilor tătarilor, aşa că nu găseai la nimeni nici o întreprindere valabilă.

*

Suceava – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Acest oraş a fost, pe vremuri, foarte întins, precum se poate vedea, şi acum, după zidurile sale cele vizibile, cât şi cele de sub pământ, şi se pare că a avut şaptezeci, până la optzeci de biserici mari, iar azi nu mai are decât patru, foarte neînsemnate.

*

Comerţul, care se purta pe vremuri, cu blănuri, prin Ungaria şi Transilvania, spre Rusia, se pare că ar fi fost foarte însemnat, dar azi nu mai vezi nici o urmă de aşa ceva.

*

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

… Populaţia din Moldova are următoare însuşire: cu cât oamenii trăiesc în stare mai naturală, fără constrângeri, cu atât au o constituţie mai bună. Bărbaţii şi femeile sunt frumoşi, mai ales aceia care pot duce o viaţă tihnită. La bărbaţi, am găsit două trăsături care îi deosebesc de europenii occidentali, şi anume: că au gâtul mult mai gros şi picioarele mai subţiri, aşa cum se observă la turci… Aceasta s-ar putea datora şi faptului că nu poartă nimic împrejurul gâtului şi că îşi răcoresc, adesea, picioarele în apă rece, mai ales turcii, care obişnuiesc şi mai mult aceasta, decât moldovenii.

*

Femeile sunt pline de putere şi foarte bine croite. Organizarea gospodăriei lor se face ca ele să nu aibă nimic sau aproape nimic de făcut, mai ales cele care locuiesc la oraş. Una sau două cămăruţe ajung pentru întreaga familie. Cu gătitul nu e multă muncă, întrucât totul se reduce la un singur fel de mâncare. Rufele constau doar dintr-o cămaşă simplă, fără alte garnituri, şi aşa mai departe; sunt, deci, puţine nevoi şi, de aceea, şi puţină muncă, şi, de aceea, oamenii sunt mai sănătoşi şi mai zdraveni decât moleşiţii din marile oraşe europene, cu mesele bine încărcate, la care multe mâncăruri aduc tot atâtea boli… Aşa cum e felul de viaţă foarte simplu, aşa e şi îmbrăcămintea.

*

Omul de rând din Moldova, care, cum spune pe bună dreptate domnul Sulzer, nu e, de fapt, un român, ci mai mult un slav, are capul tuns numai în faţă, şi acoperit cu o căciulă înaltă, neagră. Poartă doar mustaţă. Pe trup are o cămaşă lungă, peste iţarii lungi şi albi, de lână, şi e încins cu un chimir, prevăzut cu un cuţit. Pe deasupra, o haină albă de lână, cu sau fără mâneci, în picioare are încălţăminte de coajă de copac. Femeia poartă părul împletit în cozi şi îl acoperă cu un ştergar sau o maramă lungă, albă, care acoperă şi bărbia. În jurul gâtului, nu are nimic. Pe corp, are o cămaşă lungă, brodată în partea de sus, peste cusătura cu lână colorată, pe deasupra, un fel de şorţ-fustă, de lână neagră, cu alesături cu dungi roşii. Nu ştiu ce alt nume mai potrivit s-ar putea da la această parte de îmbrăcăminte, căci totul este un şorţ, lat de trei-patru picioare, care se strânge peste şolduri, în aşa fel, că se petrece puţin până într-o parte. Îmbrăcate în felul acesta, femeile nu pot face decât paşi foarte mărunţi, de aceea obişnuiesc să ridice un colţ şi să-l bage în brâu. În jos, poartă colţuni întregi sau pe jumătate şi, în picioare, opinci sau sandale.

*

Suceava, la Şipote – de Rudolf Bernt

*

Nobilii, ca boierii divaniţi, boierii şi mazilii, îşi au, ca şi ţăranii, portul lor naţional. Boierii divaniţi, care, de cele mai multe ori, coboară din familii imperiale greceşti şi s-au născut la Constantinopol, sunt nobilii care stau în slujba Porţii. Ei poartă barbă ca şi turcii însuraţi. Boierul comun, însă, poartă numai mustaţă. Au capul tuns în parte şi poartă o căciulă înaltă de blană, cu fundul de mătase sau catifea şi nu rotund, ci pătrat (işlicul). La ţinuta de ceremonii sau la a celor aflaţi în slujbă la curte, nu se mai vede fundul căciulii. În jurul gâtului au, adesea, ca şi orientalii, o basma lungă, de mătase sau de altă materie, dar, de cele mai multe ori, nu poartă nimic. Peste cămaşă, poartă un lung „iancăr” (un fel de veston sau jiletcă cu mâneci, numită „iankura”) sau două asemenea haine, care se pun una peste alta şi se strâng cu o cingătoare. Pe deasupra, se poartă o haină îmblănită sau „jatzşine” (termenul e german – N.N.) tot atât de lungă. De cele mai multe ori, este din mătase sau bumbac. Ei poartă ceacşiri, ca turcii, dintr-o materie galbenă sau roşie, apoi un fel de cizme scurte sau cipici, ce sunt cusuţi de şalvari şi care se numesc „meşti”, peste care vin pantofii sau papucii, ce se leagă, de obicei, la uşa camerei. Nu este lucru neobişnuit, la oamenii aceştia, să poarte, una peste alta, trei haine îmblănite, în timp ce, în camerele lor, se face puţină căldură sau chiar deloc, lucru mult mai sănătos decât camerele supraîncălzite, etc.

*

Suceava, biserica armenească – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

… În faţa oraşului Suceava, care nu are nici ziduri înconjurătoare şi nici şanţuri, se află, spre apus, o întăritură, în care sunt cuprinse nişte clădiri bisericeşti, şi care se numeşte Zamca. Călugării, care stăteau, odinioară, acolo se puteau apăra destul de bine de atacurile tătarilor şi ale haidamacilor. Alături, am găsit, atunci, un mic corp de trupă, de vreo mie – o mie cinci sute de oameni, cantonaţi, acolo, pentru apărarea oraşului de tătari, care se arătau doritori să pătrundă cu forţa în el.

*

Spre sud-vest, pe o înălţime plăcută, se află fosta mănăstire Sfântul Ilie, unde sunt izvoare minunate, din care s-ar putea trage apă în oraşul Suceava, cu mare folos. De aici, încolo, toată regiunea e foarte deluroasă şi pământul e foarte moale.

*

Suceava, mănăstirea Hagigadar – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Iliceşti sau Ilişeşti este, de asemenea, o fostă mănăstire de călugări, al cărei egumen sau stareţ era arhimandritul întregii Moldove de Sus. Când au luat austriecii ţara în stăpânire, era un oarecare Meletie superior al mănăstirii. Cum acest om era foarte capabil, a fost făcut vicar general. Cum, însă, ducea o viaţă destul de slobodă şi de puţin aşezată, căci avea, în mănăstire, haremul său ascuns, nu a voit să aştepte desfiinţarea mănăstirii sale, după care ar fi trebuit să se obişnuiască cu înfăţişarea socotelilor şi cu un trai modest, ci a găsit cu cale să se facă nevăzut, împreună cu o sumă însemnată de bani, şi trăieşte, acum, într-o altă mănăstire a principatului Moldovei, dar nu cu prea mare îndestulare. Şi aici, pe lângă această mănăstire, s-a întemeiat un sat pentru coloniştii germani. Acesta era al optulea şi ultimul pe care l-am văzut în această provincie nouă, toate foarte bine aşezate şi, măcar că locuinţele, ca şi grajdurile şi şoproanele, sunt din lemn, sunt, totuşi, foarte bine făcute, dar este păcat că nu poţi, niciodată, să te aştepţi, din partea imigranţilor, la ceea ce sperai de la ei, după cum va arăta şi viitorul…

*

De la Ilişeşti, înaintând, mai departe, spre sud, unde se ajunge la punctele de graniţă Corlata şi Capu Codrului, am găsit, la trecerea mea prin această ţară, avanposturile corpului austriac, în palăncile şi întăriturile care apărau, aici, o cale de comunicaţie secretă, care ducea, din Transilvania, tot mereu prin munţi, până în Galiţia (N.N.: este vorba de „drumul sării”, cum a rămas cunoscut, care venea, dinspre Bistriţa, pe Tihuţa, prin Vatra Dornei, Câmpulung, Gura Humorului şi Păltinoasa, apoi, prin Cacica, Solca, Horodnic şi Vicove, ducea la Cernăuţi), în care voiau să năvălească turcii, care înaintaseră până la Baia.

*

La Capul Codrului, unde încep munţii cei îndreptaţi spre sud şi unde ajungi într-o vale parcă închisă, iese din Carpaţi năvalnicul râu al Moldovei, care, însă, aici nu e mare şi poate fi trecut, vara, în tot locul, cu piciorul.

*

De la locul amintit, în urmă, am mers, de-a lungul râului, spre nord-est, pe o vale îngustă, acoperită cu o pădure minunată, prin care a fost croit un drum drept până la satul Humor, ce se află la oarecare depărtare de râu. Acest loc este bine întărit şi îngrădit, de-a lungul întregii văi, şi erau cantonate, aici, două companii ale unui regiment teritorial, care păzeau, cu două tunuri, această trecătoare…

*

Vama – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

În dreptul localităţii Vama, unde râul amintit primeşte râul Moldoviţa, ce vine din nord, este o frumoasă vale netedă, încinsă, de jur, împrejur, de munţi… Vama are o poziţie plăcută şi câmpul dinaintea sa, care se numeşte „Lung” (Schlaf), este închis de munţi înalţi, spre nord. În acest colţ de munte, am aflat coloana despre care povesteşte domnul Sulzer (N.N.: pe care ezit să-l inserez, ca mărturisitor, aici, pentru că studiul său despre „Dacia Carpatică” nu prea se bazează pe ceea ce a văzut, ci doar pe ceea ce a citit), dar poate că el nu a văzut-o, căci el spune că aici ar fi fost înfrânţi tătarii, în anul 1718…, ceea ce, însă, cum arată inscripţia, s-a întâmplat cu doi ani mai înainte.

*

Stâlpul de gresie albă, moale, înalt de doi stânjeni şi cu patru muchii, se înalţă la vreo două bătăi de puşcă, spre sud-est, de acel loc” (Călători, X, II, pp. 827-832).

*

„Stâlpul lui Vodă” de la Vama înseamnă, de fapt, o ironie crudă la adresa lipsei noastre de memorie. În fond, ce omagiem noi, românii, la Vama? Omagiem… victoria tătarilor asupra trupelor maghiaro-austriece, care tătari, pentru că Mihai Racoviţă Vodă le promisese zece mii de galbeni, pe care nu-i avea, au primit învoirea ca, în contul datoriei, să prade Moldova dintre Siret şi Nistru. Omagiem, deci, prădarea, cu învoire de la domnie, a mai bine de două treimi din Moldova. Halal să ne fie!

*

Nu spun că stâlpul de la Vama ar trebui să fie distrus, pentru că un popor cu puţine relicve, precum al nostru, are obligaţia de a păstra intacte absolut toate moştenirile. Dar mai avem şi obligaţia de a şti că stâlpul de la Vama nu înseamnă un omagiu adus glorioşilor noştri voievozi din vechime, ci un stigmat pe neputinţa noastră de după ei şi până azi.