Bucovina, văzută şi descrisă de Hacquet (II) | Dragusanul.ro

Bucovina, văzută şi descrisă de Hacquet (II)

Aşezare tipologică germană

Aşezare tipologică germană

*

Într-o lume primitivă, în care se practica tortura, cu o cruzime înfiorătoare, inclusiv de către călugări, naturalistul breton Baltazar Hacquet, preocupat de studiile sale ştiinţifice, găseşte, totuşi, timp spre a privi, cu înţelegere şi cu compasiune în jur, pentru a lăsa mărturii aspre, dar adevărate ca şi poporul în mijlocul căruia se afla, atunci, în 1788, la doar 14 ani de la schimbarea statutului statal al nordului Moldovei.

*

„De la Rădăuţi, încolo, nu vezi, peste tot, decât cea mai frumoasă câmpie din toată ţara, acoperită de pământul cel mai bun. Toate mănăstirile aflate în această regiune anexată şi care sunt cele mai însemnate, ca Putna, Suceviţa şi aşa mai departe, au fost prefăcute, cu toate, într-un singur domeniu al Coroanei, care cuprinde multe mile pătrate, sub numele de domeniul Frătăuţi, unde s-a aşezat, atunci, şi un sat german, de şaisprezece case şi tot atâtea şoproane. La acest domeniu au fost afectaţi doi slujbaşi, care trebuia să administreze totul. Dar cum ar fi cu putinţă, oare, ca doi oameni să poată supraveghea dacă se face munca câmpului cum trebuie sau ba, când primul din ei mai este şi comisar peste o colonie de opt sate răsfirate, populate cu germani din imperiu, şi când funcţionarii bunurilor camerale imperiale sunt atât de supraîncărcaţi de o birocraţie fără de folos, încât nu mai pot să vadă de altceva. Şi, astfel, acest domeniu mare şi frumos, care se întinde de la râul Siret şi până la graniţele Maramureşului, şi pe care îl cunosc în întregime, nu aduce nici măcar şase mii de guldeni, când orice nepriceput, dacă l-ar folosi numai puţin, tot ar trebui să aibă un venit de cel puţin douăzeci de mii de guldeni…

*

Înaintând, mai departe, spre sud, până la Marginea, locul este, mai peste tot, numai şes, dar drumul este foarte neplăcut, din pricina numeroaselor băltoace. La locul amintit, încep chiar dealurile de dinaintea munţilor, pe unde se ajunge, prin valea despărţitoare, la mănăstirea de călugări Suceviţa, al cărei nume derivă de la pârâul ce curge dinaintea sa.

*

Suceviţa, mănăstirea – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceviţa, mănăstirea – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Această mănăstire are o situaţie asemănătoare cu cea de la Putna, şi ele sunt singurele două care au mai rămas în toată ţara. Toată dispoziţia şi înfăţişarea sunt întocmai ca cele amintite cu privire la Putna. Zugrăvelile sunt la fel şi, adesea, departe de a fi înălţătoare. Dacă pictorul a vrut să înfăţişeze desfrâul, atunci atitudinile sunt, adesea, cu totul în felul lui Sanchez (Aluzie la Alonzo Coello Sanchez – 1531 sau 1532-1588 – pictor de curte al lui Filip al II-lea autor al unor picturi religioase – N.N.: Opiniile lui Hacquet despre arta religioasă moldavă, alterate şi de catolicismul său, dar şi de moravurile călugărimii ortodoxe, nu trebuie să deranjeze pe cineva).

*

Egumenul sau superiorul acestei comunităţi ignorante (N.N.: La fel avea să susţină şi Iraclie Porumbescu, şi Nicolae Iorga) şi-a dat multă osteneală, să-mi explice închipuitele isprăvi eroice ale acestor pretinşi sfinţi, zugrăviţi, cu miile, pe zidul bisericii… Şi erau, aici, vreo douăzeci de călugări trândavi. Scrieri sau bibliotecă nu am găsit aici, cum nu găsisem nici în mănăstirea de mai sus.

*

Monumentul Arhiducelui Rudolf – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceviţa, monumentul Arhiducelui Rudolf – de Rudolf Bernt

*

În munţi, sunt izvoare sărate, „Slatina de la Pleşca” şi „Slatina de la Plossi” (N.N.: Plosci), cu puţurile lor. Alături, o instalaţie pentru evaporarea apei. Austriecii au mai întemeiat, aici, 5 rafinării. Mai departe, alte 3 puţuri, la Slătioara, Trestieni şi Pârteşti…

*

Mănăstirea Solca a fost, până acum, câţiva ani, o mănăstire de călugări, tot atât de bogată şi de plină de călugări ca şi Putna, dar acum am găsit-o prefăcută în magazie pentru trupele imperiale, cantonate în Moldova turcească. Arhitectura şi dispoziţia lăuntrică erau aceleaşi” (Călători, X, II, pp. 820-822).

*

Cacica – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Cacica – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Hacquet călătoreşte şi spre celelalte slatine, inclusiv Slatina Mare, care avea să se numească, mai târziu, Cacica, descrie rafinării austriece, îl menţionează pe funcţionarul de la Cacica, „slujbaş al minelor din Ungaria”, care se ocupa de „supravegherea acestor instalaţii de fierbere şi de evaporare”, apoi menţionează o ispravă a haiducilor lui Ivan Darii:

*

„Cu câteva zile, înainte de sosirea mea, fusese, aici, un atac al unei bande de tâlhari, care au jefuit o casă mai izolată şi au maltratat femeile ce se aflau în ea. Stăpânul casei, din fericire, nu se afla acolo, căci planul lor era să-l ucidă” (p. 822).

*

După o noapte petrecută la mănăstirea Humorului, dar nu înainte de a întâlni, în pădurile Solcăi, „mulţi din bejenarii Moldovei de Jos şi ai Basarabiei, care scăpaseră de apăsarea turcilor şi a tătarilor” („aceşti bieţi oameni, care îşi aveau vitele cu ei şi trăiau mai mult pe seama acestora, rătăceau acum, de patru luni, dintr-o pădure într-alta, pentru a nu fi văzuţi de turci), naturalistul merge la Gura Humorului, apoi revine la Arbore.

*

„Dacă mergi mai departe de câmpie, peste Burla, către râul Suceava, ajungi la o colonie germană, numită Satu Mare. Toate aceste colonii de aşezări noi nu prea mulţumesc pe băştinaşi, pentru că nu mai pot lăsa, ca înainte, câmpul lor toloacă şi pentru că aceşti nou veniţi prea adesea luau ce nu se cuvenea. Aşa, într-o zi, am auzit plângerile, aduse în faţa comisarului imperial, de către aceşti oameni, împotriva coloniştilor, al căror număr nu este mare, că nu le-au jefuit numai micile lor grădini, ci s-au încumetat şi să vatăme şi să ştirbească vechile lor drepturi, în cutare şi cutare chip. Cei păgubiţi au fost satisfăcuţi, iar tulburătorilor li s-a spus, între patru ochi, că viaţa lor este în continuă primejdie, căci dacă, vreodată, se vor ridica împotriva lor moldovenii sau „românii”, atunci pot fi siguri că nu va fi cruţat nici copilul din trupul maică-si, şi, atunci, nu se ştie cum vor mai putea fi salvaţi, întrucât aceşti oameni puteau să scape de orice cercetare şi pedeapsă şi să emigreze pe nepusă masă” (p. 823).

*

Interior de casă ungurească din Dorneşti – de Charlemont

Interior de casă ungurească din Dorneşti – de Charlemont

Colonia secuiască de la Dorneşti, colonie tipologică pentru satele secuieşti din Bucovina, din Moldova şi din Basarabia, este descrisă pe larg:

*

„Satele care au fost întemeiate pentru aceste neamuri nomade erau ca cele pentru germani, croite în linii drepte, fiecare casă fiind, întotdeauna, despărţită de cealaltă; în dos, erau grajdurile şi şoproanele. Grajdul, ca şi la germani, face un singur corp cu casa. Fiecare casă îşi are grădina fie pe locul până la casa vecină, fie în dos. O asemenea despărţire face ca un sat de patruzeci, până la o sută de case, să ocupe o lungime foarte mare.

*

Aceşti unguri au obiceiul să-şi înconjure satele, fie cât de mari, cu garduri şi să aibă, la fiecare capăt, o poartă, pe care o închid, noaptea.

*

Nuntă maghiară

Nuntă maghiară

*

Casele lor sunt încăpătoare şi îndestulătoare pentru o familie şi constau, ca şi în toate noile colonii, dintr-o mică tindă, o odaie mare, o cămară şi un pod sau magazie.

*

Grajdurile ce sunt lipite de ele sunt făcute pentru vaci şi o pereche de cai. Şoproanele sunt, de asemenea, mari şi împărţite în trei. Într-un cuvânt, locuinţele acestor imigranţi sunt palate, în comparaţie cu ale localnicilor. Pe lângă faptul că aceşti oameni se bucură de toate aceste înlesniri în locuinţe, mai sunt îndestulaţi şi cu uneltele trebuitoare la munca agricolă, precum şi cu câmpurile aflate pe lângă case; şi primesc şi tot felul de avansuri, aşa că se poate spune că aceşti oameni posedă tot ce da bunăstare unui ţăran, numai ca şi el, din partea sa, să aibă măcar jumătate din hărnicia necesară.

*

Fiecare locuitor este scutit de slujba militară, precum şi de orice dări, în primii cinci-zece ani. Dar cine şi-ar putea închipui că oamenii, care trăiesc în aşa mare libertate şi condiţii atât de bune, totuşi săvârşesc faptele cele mai mârşave şi, după ce consumă avansurile în trândăvie, mai trebuie să te aştepţi, zilnic, ca un sat, care a costa statul douăzeci, până la cincizeci de mii de guldeni şi mai bine, să fie, într-o dimineaţă, golit de locuitori sau chiar să-l vezi risipindu-se în fum.

*

La acest fel de popoare nomade şi barbare, asemenea pustiiri zadarnice sunt ceva obişnuit. Ce este mai vrednic de observat este că, prin emigrarea lor de pe teritoriul imperial, ei nu-şi îmbunătăţesc soarta, ci şi-o înrăiesc, căci sunt, doar, destule exemplele când acest neam tembel s-a întors din nou şi, apoi, după câţiva ani, s-a stabilit, din nou, aici…

*

Ungurii, care îndrăgesc mai mult câmpia, s-au aşezat şi aici, în Bucovina, pe câmpia frumoasă dintre râurile Suceava şi Moldova. Acum, sunt următoarele sate, care s-au format, aici, din Moldova de Jos, atunci când a trecut această provincie în stăpânirea Curţii împărăteşti: Fogodiştea, Iştenşogoş, Andraşfalva. Apoi, între râurile Suceava şi Siret, se mai aflau încă două sate ungureşti: Hadik şi Ioseffalva, de o sută şaptezeci şi una de familii, care alcătuiau aceste două sate, împreună cu şi cu sus-numitul Andreaşfalva, şi din care, cât eram eu acolo, au şi fugit, iar, cinzeci şi una de familii, din tembelism curat. Aceştia din urmă erau numai secui din Transilvania, care, în anul 1764, când am locuit în acea ţară, cu prilejul organizării graniţei militare, au fugit, din pricina tratamentului rău, din partea comandantului de atunci, generalul Buccow (comandantul imperial al Trasilvaniei, între anii 1761-1764). Acesta, cum am şi văzut cu ochii, spre mâhnirea mea, părtinea pe saşi, înaintea tuturor (pp. 823, 824).

*

Siret – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Siret – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

În vremea aceea, se întemeia colonia germană de la Tereblecea, în apropierea Siretului, care era un târguşor „de vreo două sute de case şi ceva biserici. Pe vremea cumanilor (N. N.: confuzie cu episcopia cumanilor din Vrancea) şi când mai şedeau, aici, episcopi catolici, era destul de populat, după cum se poate deduce din rămăşiţele bisericii şi ale altor clădiri. Şi acum mai sunt boieri, care îşi au, acolo, curţile lor boiereşti. Când am ajuns să-i cunosc în casele lor, am observat, la unul dintre aceşti boieri, un caz foarte ciudat de influenţă a laptelui doicii asupra copiilor mici. Prinţii a şase copii, unii dintre ei mari, erau oameni nu numai de statură frumoasă, dar şi frumoşi la faţă, albi şi rumeni, dar copiii erau, cu toţii, negri ca ţiganii… Când am întrebat pe mamă cum se întâmplă să aibă copii atât de negri, mi-a răspuns: „Copiii mei vin, cu toţii, pe lume albi la faţă, dar cum nu-i hrănesc eu la sân, ci ţiganca aceasta, pe care o vedeţi aici”, care mai purta la sân pe copilul lor din urmă, ce nu se făcuse încă negru de tot, „ea, cu laptele ei, îi face aşa de negri, dar, cu timpul, în vreo douăzeci de ani, mai pierd din negreala lor, dar niciodată de tot”, şi, de fapt, se şi observa, cu ochiul liber, la copiii mai mari, schimbarea nuanţelor culorii, din an, în an…

*

Siret, altarul bisericii Sfântul Onufrie – de Rudolf Bernt

Siret, altarul bisericii Sfântul Onufrie – de Rudolf Bernt

*

Toate femeile moldovence, în afară de cele cu totul sărace, duc o viaţă foarte leneşă, aproape toată ziua stau culcate pe divan şi îşi petrec timpul cu cafea şi mestecând betel; cele sărace mestecă marnă, stând la pălăvrăgeală, mai ales în timpul sarcinii, când nu fac deloc sau aproape deloc mişcare, şi, cu toate acestea, nu sunt numai zdravene şi sănătoase, dar şi nasc foarte uşor nişte copii sănătoşi, bine şi frumos constituiţi, şi rar auzi de naşteri nenorocite sau altele de acestea, şi încă şi mai rar ca aceşti oameni să aibă vreo diformitate, ca toţi orientalii”  (pp. 825, 826).

*

La Siret, Hacquet avea să-l întâlnească pe arhiducele Francisc, viitorul împărat Francisc al II-lea, moştenitorul lui Iosif al II-lea, care mergea la Hotin, să vadă cetatea, cu ocazia unei inspecţii de graniţă.


Comments are closed