Bucovina, sub povara istoriei

Bucovina, sub povara istoriei

„Descălicarea ţării Moldovei”

         Ca şi Principele Cărturarilor, Dimitrie Cantemir, în primele pagini ale Cantemir, „Hronicului Romano-Moldo-Vlahilor” (p. 5), pe care-l scria, mistuit de dor şi, oarecum, de o vagă nelinişte a trecerii timpului, tocmai la Moscova, mă întreb şi eu, nepatriot, dar împătimit iubitor al Bucovinei: „Cine şi de unde eşti tu, o, omănaşule?”.

         Am, pe masă toate cărţile cu mărturii, din care aş putea închega o carte de mărturii despre Bucovina, dar, pe măsură ce citesc, înţeleg tot mai mult şi mai dureros că pe noi ne-au mărturist doar popoarele cu memorie şi că vrednicii noştri cronicari nu au făcut altceva, decât să ne comunice puţinul din ce „scriu alte istorii pentru ţara noastră a Moldovei” (Ureche, „Letopiseţul Ţării Moldovei, de când s-au descălecat ţara / şi de cursul anilor, şi de viaţa domnilor, care scrie de la Dragoş Vodă, până la Aron Vodă”, p. 8).
        

         Din nefericire, noi nu am avut un Johannes Thuroczy, precum ungurii, care să scrie şi să publice o „Chronica Moldaviae”, chiar în vremurile lui Ştefan cel Mare (Augsburg, 1488), în care să poţi descifra, pe lângă informaţii, şi mărturia românească despre, de pildă, Bătălia de la Baia, pe care maghiarii au înveşnicit-o iconografic aşa cum le-a convenit (nu aiurea primeşt Mathias Corvin, în statuia de la Cluj Napoca, steagurile Moldovei “înfrânteŢ, de la căpitanii săi).

Pagina despre Bătălia de la Baia, a cărţii “Chronica Hungarorum”, de Johannes Thuroczy, publicată la Augsburg, în anul 1488

         Sau, tot pe atunci, o „Chronica Picta Moldaviae”, din care să desprindem şi imagini, şi informaţii reale, dar şi legende, deci fabulaţii care transpun realităţi într-un triumf al spiritului unui popor. Probabil pentru că noi nici nu am fost, vreodată, un popor.

Prima pagină a cărţii “Chronica Picta Hungarorum”, manuscris din secolul al XIV-lea, deci despre vremea trecerii, peste Carpaţi, a “păstorilor din Maramoroş” 

         Şi tot ca şi Principile Cărturarilor, amărăşteanul de mine îşi propune să încropească o carte despre Bucovina, sub povara istoriei, înşiruind şi comentând mărturiile vechi, dar fără vane şi dăunătoare trufii, adică fără ca „la vecinii de primprejur vreo vrajbă neîmblânzită să ne scornim, să nu cumva, în loc de glumă şi de râs, să ne luăm ca şi cum de dulce dragostea patriei nebuniţi a fi socotindu-ne, să zică că cele ce se cad credinţei istoriceşti hotare am sărit” (p. 10).

Principele Cărturarilor şi Cărturarul Principilor

         Bucovina, teritoriu geografic moldav, atestat încă din 30 martie 1392 (argumentarea în Adevărata primă atestare a Bucovinei – click), iar ca provincie istorică, abia din 1775, în ciuda faptului că teritoriul fusese ocupat complet, de trupele austriece, până în 1 octombrie 1774, are dreptul la o istorie distinctă, în contextul istoriei valahe, scrisă aşa cum visa că o vom scrie Eroul ei, Ion Grămadă, pe care mă voi strădui să mi-l asum drept maestru.
         Folosesc, desigur, cam des, dar cu bună ştiinţă, termenul de „valah”, dar din următoarele pricini:

         „Dovedeşte-se precum că numele Daciei bulgarii (adică slavii – n.n.) să-l fi schimbat… Aflăm, dară, din hronicul slavonesc, precum cel vechi al romanilor nume, la limba slavonă, să se fi chemat Volohă, care anume astăzi ni-l dau nouă moldovenilor” (Cantemir, p. 471), şi asta pentru că „Volohom je naşedşim na Dunajckija sloveny; i sedşm im v nih, i nasilujuşcim im slovene i v prişedşe sedoşa ovina Vislereţe i prozvaşja poljane i proci”. Aşa, aceasta şi cu aceste cuvinte mărturiseşte şi letopiseţul rusesc cel mare” (p. 471).

         Şi tot Cantemir ne dumireşte că „Voloscaia Zemle, adică ţara sau pământul romanilor” (p. 472) provine din faptul că „leşii, ruşii şi alte limbi, toate, câte, de la Moldova, spre Crivăţ, trăiesc, măcar că volohii, din Voloscaia Zemle şi-au schimbat numele în moldoveni şi în Moldova, însă ei, cu toţii, numele, care întâi de la bulgari au rămas, să li-l ridice n-au primit; ci tot cu acel vechi nume, volohi, adică romani, iau chemat şi-i cheamă şi până astăzi” (p. 475).
 

         De fapt, numele de „Voloscaia Zemle”, deci de „pământ al valahilor”, „valah” însemnând „roman”, este cel pe care slavii l-au dat ţinuturilor româneşti (nu ţărilor, ci ţinuturilor, numite, pe atunci, în absenţa organizărilor statale, „locuri pustii”, deşi erau locuite), avea să fie înlocuit de unguri cu termenul celtic „vale luminoasă”, deci Mulda, Molda, Moldava.
         O mărturie aflăm, în acest sens, în relatarea armeanului Martin Gruneweg, din 1582, în care acesta povestea: „am luat cunoştinţă de o altă ţară, anume Moldova, care aici, în Polonia, e numită Valahia şi pe care cărţile o numesc Valahia… Eu vreau să o numesc ca polonii, în mijlocul cărora am fost educat” (Călători, vol. I, Supliment I, Editura Academiei Române, 2011, p. 77).

         Dar haideţi să trecem, cât mai repede posibil, la legendele „româneşti”, pescuite de vrednicii noştri cronicari de prin hronicele altor neamuri, şi să ne reamintim despre vremurile unui descălecat inexistent, Dragoş din Bedeu (unii istorici cred că e vorba de Dragoş din Giuleşti, Maramureş) nefiind un descălecător, ci o căpetenie a trupelor maghiare, care nu a ajuns niciodată la Suceava, el urcând, de la Gura Humorului, „spre Crivăţ”, cum spune Cantemir, în tentativa maghiară, de pe la 1334-339, de a realiza o provincie contrafort la poalele răsăritene a Carpaţilor, cu speranţa că, precum valahii şi secuii, în 1206, vor izbuti să bareze calea invaziilor tătare spre Europa.
„Martin scrie că, pe vremea când a venit Batie, cu tătarii, numai vlahii, adică românii, cu secuii însoţindu-se, nu numai că pe ei s-au apărat, ci încă şi pe tătari din strâmtorile munţilor împingând dinspre acele părţi, să între în ţara ungurească nu i-au lăsat. Şi, singure, numai aceste două neamuri au tâmpit nasul acelor vrăjmaşi şi de toate celelalte ale Europei neamuri, nebiruiţi varvari” (Cantemir, p. 755).

Grigore Ureche, într-o tentativă grafică de stabilire a portretului

         Legenda, însă, are farmecul ei, mai ales fă fantasmele vremurilor vechi păşesc pe nişte locuri bucovinene cu identitate păstrată şi astăzi, inclusiv „Troianul”, care, în realitate, nu are nici o legătură cu Traian, fiind tras de către Ostrea Novac Jidovul, cum îi spun legendele românilor, după grecescul Sesostris, ultimului Ossiris, Ramses al II-lea (pe larg, în Datina, Biblia Românilor – click).

Dragoş din Bedeu, închipuit ca descălecător de ţară

         „Scriu alte istorii pentru ţara noastră, a Moldovei, cum a stat pustie 600 de ani, trecând împărăţia slăvitului şi puternicului Traian împărat, care se cunoscu semnele puterii lui, pe unde au tras Troian, peste multe ţări şi peste această ţară, trecând oştile lui, peste câmpi şi peste ape” (Ureche, p. 8).
       Am precizat, deja, că „loc pustiu” înseamnă, în limbajul vremii, ţinut neorganizat statal.

         Şi continuă cronicarul, în lipsa mărturiilor scrise ale unui popor român profund nemărturisitor: „Umblând păstorii de la Ardeal, ce se cheamă Maramureş, în munţi, cu dobitoacele, au dat de o fiară, ce se cheamă bour.
         Şi, după multă goană ce o au gonit-o prin munţi, cu dulăi, au scos-o la şesul apei Moldovei.
         Acolo, fiind şi fiara obosită, au ucis-o, la locul care se cheamă, acum, Boureni, unde au descălecat acel sat. Şi hierul ţării sau pecetea cap de bour se însemnează. Şi căţeaua, cu care au gonit fiara aceea, a crăpat, pe care a chemat-o Molda, iară apei după numele căţelei, i-au zis Molda sau, cum îi zic unii, Moldova. Aşijderea, şi ţării, după numele apei, iau pus numele Moldova”.

Legenda descălecatului, în viziunea pictorului Constantin Lecca

         În realitate, ungurii, profitând de lipsa Hanului Crimeii, Kutlu Buga (în traducere, Bourul Norocos), care administra, din Şehr al Cedid (Orheiul Nou), şi Moldova, dar tocmai plecase, cu oştile, să lupte cu lituanienii, ungurii, deci, conduşi de comitele secuilor, Andrei Lackfy, au trecut munţii, dinspre secuime, dinspre valea Bârgaielor şi dinspre Maramureş, apoi i-au zdrobit pe tătari la Boureni, lângă Humor, capturându-l pe cumnatul Hanului Kutlu Buga, mârzacul cu trei tuiuri Atlamâş (Athalamos), căpetenia tătarilor dobrogeni, pe care l-au supus celei mai umilitoare morţi, executarea prin spânzurare (pe larg, în Povestea aşezărilor bucovinene I, postată pe acest blog).

         E drept că în oastea comitelui secuilor se afla, în fruntea voluntarilor maramureşeni, şi Dragoş din Bedeu, care, conform unui vechi izvor istoric („Cronica moldo-rus”), „a întemeiat prima cetăţuie pe râul Moldova, apoi a întemeiat oraşul Baia şi alte cetăţi pe râuri şi pâraie” (Baia beneficiase de o primă consemnare, în portulane, în 1334, drept „Civitas Moldaviae”, deci exista, în primul an al incursiunilor ungureşti în nordul moldav, aşa cum exista şi numele de Moldova, probabil din 1206, când valahii munteni şi secuii i-au înfrânt pe tătari).

         Continuă Ureche, iarăşi cu o legendă păguboasă, confundându-l pe armeanul Iaţco din Voitin cu unul dintre fiii săi, negustorul armean de postavuri Iaţco, din Suceava, care, în 1392, închina două dintre bisericile sale, pe cea din Iţcani şi biserica Sf. Dumitru din Suceava, Patriarhului Ecumenic al Constantinopolelui, Antonie, acesta susţinându-l, ulterior, în acceptarea, în Moldova, a unui episcopat armenesc, funcţional din 1401 (pe larg, în anexa pe care am realizat-o la cartea despre armeni a lui Dimitrie Dan, în „Etnii bucovinene” – click).  

         Întâlnindu-l pe Iaţco, Draşoş din Bedeu „aşijderea şi pentru loc l-a întrebat, ce loc este acesta şi de ce stăpân ascultă? Eţco a zis că este un loc pustiu şi fără stăpân (deci, neorganizat statal – n.n.), de-l domnesc fiarele şi păsările, şi se întinde locul, în jos, până în Dunăre, iar în sus, până în Nistru, de se hotărăşte cu Ţara Leşească, şi este loc foarte bun de hrană.
         Înţelegând vânătorii acest cuvânt, au sârguit la Maramureş, de şi-au tras oamenii lor într-această parte, şi pe alţii au îndemnat, de au descălecat, întâi sub munte, şi s-au lăţit pe Moldova, în jos. Iar Iaţco, prisăcarul, dacă a înţeles de descălecarea maramureşenilor, îndată s-a dus şi el în Ţara Leşească, de a adus ruşi mulţi şi i-a descălecat pe apa Sucevei, în sus, şi pe Siret, partea dinspre Botoşaani. Şi aşa de sârg s-au lăţit românii în jos şi ruşii în sus.
         Aşijderea, şi târgul Baia scrie că l-au descălecat nişte saşi, ce au fost olari; aşijderea şi Suceava scrie că o au descălecat nişte cojocari ungureşti, ce se cheamă, pe limba lor, suci, iar Suceava, pe limba ungurească, se cheamă „Cojocărie” (posibil ca numele localităţii să vină de la vechi îndeletniciri meşteşugăreşti, mai ales că şi frazeologismul „iarna lui Sucilă” se referă, de fapt, la iarna grea, în care ai nevoie de cojoc, iar cojocarul prosperă).
         Aşa, într-acest chip se află să fi fost descălicarea ţării Moldovei”.

                                                                                 Ion Drăguşanul

NOTĂ:

       Voi continua, cu capitole distincte, inclusiv prin titluri, valorificând, în paralel cu textele cronicăreşti, relatările călătorilor străini.

       Intenţionat folosesc textele vechi transpuse în limba vremii noastre, pentru că mă interesează, acum, doar mărturia, nu şi monumentul de limbă, pe care cei ce doresc îl pot afla în chiar cărţile cronicarilor respectivi.