Bucovina putea provoca primul măcel planetar | Dragusanul.ro

Bucovina putea provoca primul măcel planetar

Cernăuţi, oraşul din care a pornit bomba spre Episcopia Hojdudorog

Cernăuţi, oraşul din care a pornit bomba spre Episcopia Hojdudorog

*

În „Societatea de mâine”, revistă social-culturală bucureşteană cu apariţie trimestrială, a apărut, în trimestrul III al anului 1938, un fragment din memoriile bucovineanului Em. C. Grigoraş, în care se relata, cam ambiguu, despre atentatul de la Braşov, din septembrie 1913, când a fost aruncată statuia Regelui Arpad de pe Tâmpa, şi despre cumplitul atentat de la Episcopia Hojdudorog, din februarie 1914, în care au fost ucişi, cu exploziv trimis din Bucovina, cinci oameni şi răniţi alţi nouă. Această monstruoasă crimă putea grăbi, cu patru luni, începerea primului mare măcel planetar, cu România, nu cu Bosnia-Herţegovina, pe post de ţap ispăşitor. La drept vorbind, atitudinea de după război a României şi a Rusiei faţă de Frantz Ferdinand, poate sugera un posibil complot austro-ruso-român împotriva… Coroanei Austro-Ungare, dar să nu anticipăm.

*

Înainte de a verifica informaţiile despre aruncarea în aer a statuii Regelui Arpad şi despre masacrul de la Hojdudorog – chestiuni despre care nu am auzit până astăzi, voi reproduce fragmentul de „memorii” din 1938:

*

„La începutul anului 1914, cu câteva luni înainte de Sarajevo, o maşină infernală soseşte la Episcopia Hojdudorog, de curând creată de unguri…

Atentatorul de la Hojdudorog era Cătărău, despre care se scrie în atâtea rânduri. Basarabean, el mai aruncase, în seara precedentă, statuia lui Arpad, din Braşov, în aer…

*

A doua zi după atentat, în redacţie mă aştepta un tânăr gras şi blond. Cu faţa speriată, se aruncă asupra mea şi-mi povesteşte că este reporterul lui „Az Est”, marele cotidian pestan. Că a plecat, cu detectivul şef al Poliţiei politice din Pesta, prin Cernăuţi, la Bucureşti, şi că, în gara Burdujeni, şeful siguranţei maghiare dispăruse de lângă el. Cum erau prea buni prieteni, o festă nu putea să-i fi jucat şi că, în asemenea condiţii, i-e frică să nu-l fi asasinat cineva. Că a fugit, de-a dreptul, de la gară, la mine şi că mă roagă să-i acopăr viaţa, până o putea să se înapoieze. Devenise livid…

Am plecat la poliţie, unde aveam prea mulţi prieteni, ca să mă mintă. Prefectul era, doar, redactor la noi.

*

În anticameră, mă aştepta, în „stare de libertate”, celălalt şef al siguranţei din Cernăuţi. Prefectul s-a jurat că nu ştie nimic, şeful siguranţei noastre a căzut din cer: „Auzi, domnule, asasinat!”.

În acest moment, şeful de la Cernăuţi îmi povesteşte tot atentatul. Îl cunoştea din fir a păr. Parcă luase parte la el. Cu cele mai mici amănunte.

Bomba fusese expediată din Cernăuţi, iar Cătărău – ştia cum îl cheamă pe atentator – întors la Bucureşti, a plecat de la Interne (?!) cu automobilul oficial, s-a dat jos la prefectura din Ploieşti, de unde i s-a pierdut urma.

Strigătul meu a fost:

– Şi cum, domnule, dumneata nu ai făcut nimic?

*

– Ba da, mi-a răspuns, am telegrafiat la Bucureşti, poliţiei, dar ieri, fiind Duminică, nu s-a găsit cine să traducă telegrama; azi am sosit şi eu.

– Nu s-a găsit cine să traducă o telegramă nemţească?, m-am adresat nemţeşte celui mai mare de la noi, care vorbea perfect această limbă.

– Nu, dragă, mi-a răspuns acesta, tu ştii că eu nu ştiu decât franţuzeşte!

S-a terminat, sunt în plină operetă.

*

Întors la redacţie, unde bietul ungur era mai mult mort, decât viu, mă întâmpină un coleg:

– Am fost la legaţia austriacă, chemat de Czernin. Am văzut pe detectivul ungur, arestat, în subsol. El a fost trimis pentru a provoca războiul, prin raportul său. Czernin mi-a spus că, dacă vrei să izbucnească acest război, n-ai decât să faci scandat. Dacă nu vrei, lasă totul, până mâine, baltă şi totul se va aranja.

*

Ungurul meu, după mutra mea, se pierduse complet. L-am liniştit. Omul lui nu fusese asasinat de nimeni. Seara, l-am expediat, pe răspunderea mea, îndărăt.

Şi am tăcut până a doua zi, pentru a evita României dezarmate o soartă mai grea ca a Serbiei.

Czernin parase lovitura. El, cu protectorul său, Frantz Ferdinand, şeful militarist, bănuiau că războiul le va fi fatal şi, în ultimul moment, au ezitat. / EM. C. GRIGORAŞ[1].

*

Din presa anului 1914 („Românul”), putem afla că, în 10/23 februarie 1914, „Palatul Episcopiei de Hajdudorog” din Dobriţin a fost aruncat în aer, cu dinamită, explozia (de fapt, au fost două explozii) omorând 5 oameni, „între cari şi faimosul vicar Jaczkovics” – „acest cadavru e zdrobit cu desăvârşire”, avocatul Csath şi secretarul Slepkovski, deveniţi martiri ai Ungariei, şi rănind alţi nouă oameni. Despre vicarul Jaczkovics, care „a răscolit pacea atâtor creştini cu frică de poruncile legii româneşti”, nu se spun vorbe de compătimire, ci se concluzionează, cu sarcasm specific ortodox, că „l-a ajuns osânda pe renegatul rutean mai curând decât omul putea să prevadă”[2].

*

Încă nu începuse bine cercetarea poliţienească şi de securitate, când sarcasmului românesc i se răspunde cu un fel de condamnabil sarcasm maghiar, „Budapesti Hirlap” susţinând că „Atentatul a fost pus la cale, cu inimă rece, cu ferocitatea unei furii infernale şi ne indică acel „ţine minte” (cinye mintye) valach, de care istoria ungurească păstrează amintiri atât de nemaipomenit de grozave. Dar metoda cu care a lucrat atentatorul e metoda de mult probată a nihilismului rusesc. Valachul încolţeşte muieri neapărate, copii, incendiază case, jefuieşte castele părăsite”[3], concluzionând că, şi dacă se va dovedi o paternitate rusească asupra atentatului, el înseamnă o agresiune asupra „inimii naţiunii maghiare, cinstei şi sentimentelor ei celor mai scumpe”. Ziarul maghiar „admite alternativa unei urziri datorite ruşilor, mai ales că – după cum s-a constat ulterior – cauza nefericirii de la Dobriţin a fost o bombă de ecrasit, trimisă episcopului Miklossy din… Cernăuţi!”.

*

Invectivele presei maghiare, pe care le preia „Românul”, răspândindu-le ca pe-o otravă, menită să înceţoşeze minţile valahilor, sunt din ce în ce mai agresive şi mai deşănţate: „Cine au trimis maşina infernală şi cui i-au trimis-o? Românii au trimis-o şi ai trimis-o episcopului ungur!… Psihologia maselor instigate, când aceste mase sunt slave (!), are trei grade: cel dintâi e cuvântul rostit în biserică şi acest cuvânt se propagă în aburii de rachiu ai crâşmei; al doilea e acel al măciucii, al pietrei şi al cuţitului – faţă în faţă; al treilea e maşina infernală, expediată cu poşta, în mod clandestin”. Dine nefericire, vorbele acestea ofensatoare pentru neamul nostru sunt, dacă este să recunoaştem cinstit, şi suficient de obiective, deşi nu toţi românii pot fi băgaţi în aceeaşi oală.

*

Toate ziarele maghiare („Alkotmany”, „Pester Loyd”, „Vilag”, „Nepszaga” etc.) manifestau „ferocitatea unei furii infernale”, de data asta specifică naţionalismului unguresc al ciracilor contelui Tisza, recentele vizite reciproce pe care şi le făcuseră Ţarul Rusiei şi Regele României constituind şi pretexte, dar şi argumente pentru declanşarea unui război.

*

Exact în ziua în care presa maghiară se năpustise feroce asupra identităţii româneşti, 12/25 februarie 1914, Vasile Goldiş, directorul ziarului „Românul”, da, la Budapesta, în numele Partidului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania, o declaraţie de presă, prin care protesta împotriva nedreptelor acuzaţii şi preciza că „în istoria întreg neamului românesc n-a obvenit niciodată nici un singur atentat politic, căci caracterul, sufletul şi morala poporului românesc respinge asemenea mijloace de luptă”[4].

*

În 12/25 februarie 1914, „în presa maghiară n-au încetat să fiarbă patimile urâte. Victimele bombei de la Dobriţin sunt date, azi, pământului în cântecele barbare ale acestei prese lipsite de cinste, străină de procedurile civilizate şi atât de mercenară”[5].

*

Cernăuţi, Poşta Centrală

Cernăuţi, Poşta Centrală

„Fiind scrisoarea şi bomba expediate din Cernăuţi, primele cercetări s-au făcut acolo, de poliţia înştiinţată prin telegrame, iar acum (12/25 februarie – n.n.) de detectivii trimişi momentan.

Cele dintâi cercetări duc pe urmele a doi străini, cari, joia trecută, au sosit cu acceleratul din România şi au deplasat la hotelul „Imperial” (din Cernăuţi – n.n.). A doua zi, vineri, seara, au plecat înapoi, peste Iţcani.

Din depunerile hotelierului şi ale funcţionarului de la Poşta Centrală s-a constatat că aceşti doi străini au expediat 100 de coroane şi o ladă grea (cu maşina infernală ambalată într-o „blană de panteră”, care, ulterior, s-a dovedit a fi doar o blană de capră – n.n.), pe adresa episcopului Miklossy, la Dobriţin (scrisoarea fiind semnată, de o mână de femeie, cu numele de „Kovacs Anna, din Careii-mari”[6]).

*

În registrul hotelului s-au semnat numele:

Silviu Mandasescu, artist, Iaşi, şi

Tudor Avram, negustor, Iaşi.

Ambii sunt de statură înaltă, în etate de 30-40 de ani”[7].

*

De aici, din declaraţiile martorilor cernăuţeni, începe un adevărat roman de aventuri, în care intervine şi o femeie, Caterina Bugarsky din Kiev, care sosise la Dobiţin, în 5/18 februarie, se cazase la hotelul „Angol kiralyno”, unde a stat până în ziua atentatului, vizitând zilnic Palatul Episcopal, apoi a dispărut. „Are un copil din flori, care-l creşte o femeie din Hajduszoboszlo… E o femeie frumoasă, vorbeşte binişor ungureşte; în faţa locuitorilor trecea drept artistă la Budapesta”[8].

*

Cercetările poliţieneşti au stabilit, prin metode grafologice, identitatea dintre Caterina Bugarsky şi Kovacs Anna, originară din Timişoara – Kovacs Anna fiind şi numele folosit pentru expedierea bombei din Cernăuţi. Drept consecinţă, la Cernăuţi este arestat un inginer ungur, iar cei doi români din Iaşi sunt scoşi, provizoriu, dintre principalii suspecţi.

La Cernăuţi, cercetările au continuat lenevos, cu incriminarea celor doi oaspeţi ai hotelului „Imperial”, care s-au dat drept români din Iaşi, şi emiţându-se mandate de arestare. „Neguţătorul român (renegat) Cornel Botto din Dobriţin, citind numele atentatorilor prin ziare, s-a prezentat la poliţie şi a declarat următoarele:

*

– Pe atentatori îi cunosc. Pe la începutul lunii ianuarie, a venit, într-o zi, la mine neguţătorul Epstein şi m-a rugat să caut pe doi străini, sosiţi la hotelul „Frohner”, cari sunt artişti şi ar vrea să dea reprezentaţii, dar nu se pot înţelege cu nimeni, căci nu vorbesc numai româneşte şi franţuzeşte. Mi-a dat şi un bilet cu adresa lor, pe care era scris: „Mandasescu et Comp.” I-am căutat la hotel, unde i-am aflat conversând româneşte. Mi-au spus că sunt artişti şi că ar dori să dea câteva reprezentaţii cu lupte de box în oraş”[9].

De-abia se contura ipoteza că atentatul este tipic pentru Ohrana ţaristă, când episcopul Miklossy primi o scrisoare de ameninţare: „Dacă ai scăpat acum de bombă, să ştii că a doua oară nu o să mai scapi”.

*

Presa maghiară începu să insinueze că unul dintre cei doi atentatori ar fi fost finanţat, la Budapesta, de Octavian Goga şi Iuliu Maniu, iar „Românul” ripostează, spunând că individul care ar fi primit bani de la cei doi lideri naţionali ar fi fost „un escroc ordinar, cu numele Spiridonow”[10], proaspăt întemniţat la Braşov. Disputele de presă şi, mai ales, disputele politice, declanşate de contele Tisza şi de contele Karoly Gyula, care incriminau şi Partidul Naţional Român, şi ziarul „Românul”, atingeau paroxismul şi părea că nu mai e mult până la declanşarea războiului.

Între timp, urmărirea ucigaşilor continua, inclusiv în România, unde mai mulţi detectivi unguri, trecând graniţa, beneficiau de întreg sprijinul autorităţilor.

O primă declaraţie de presă a procurorului Gathy preciza că „maşina infernală a fost expediată din Cernăuţi”, că de caz se ocupă şeful poliţiei budapestane, Carol Nagy, că „femeia Bugarski” nu are nici o legătură cu atentatul (şi imediat s-a prezentat la poliţia din Kiev, pentru a declara că aşa este), că România poate să-şi asume crima drept un „atentat politic”[11]. Iar chestia asta, venită din partea unui procuror, chiar nu poate fi trecută cu vederea.

*

Ministerul de Externe din Viena, într-un mod şi mai perfid, a dat un comunicat, în care susţinea că „atentatul a fost pus la cale de o mafie politică secretă şi sunt dovezi că firul conspiraţiei porneşte din America, unde românii emigranţi au mai multe societăţi de felul acesta”.

În România, cercetările au început viguros, punându-se „în mişcare întreg aparatul poliţienesc din Bucureşti, sub conducerea domnilor Panaitescu şi Corbescu”[12].

*

În  14/27 februarie 1914, aflat în cercetare la Cernăuţi, seful poliţiei din Budapesta, Dr. Carol Nagy, preciza, într-o conferinţă de presă, că ancheta stagnează, paşi înainte fiind făcuţi doar de poliţia din Iaşi şi din Bucureşti, poliţiştii şi agenţii directorului siguranţei generale a statului român, Panaitescu constatând că numele folosite la hotelul din Cernăuţi aparţin unor paşnici bucureşteni şi că, sub unul din aceste nume se ascundea studentul basarabean Cătărău, bulgar de origine, care sosise în Bucureşti în 1907, trăind în sărăcie, dar care, în ultima vreme, „a început să ducă o viaţă foarte luxoasă”[13].

*

Între timp, pe adresa episcopului Miklossy a fost primită o altă scrisoare de ameninţare, iar pe adresa prefectului din Dobriţin, Elemer Domahidy, sosea o scrisoare din Bucureşti, scrisă în română şi în care era avertizat că „în România s-a pus la cale o conspiraţie împotriva tuturor persoanelor cu rol în politica maghiară, iar atentatul îndreptat contra episcopului Miklossy a fost numai începutul seriilor de atentate”[14].

*

Siguranţa generală a statului român a izbutit, până în 1 martie 1914, să-l afle şi pe complicele studentului basarabean Ilie Cătărău, din Orhei, marinarul rus de pe vasul „Potemkin” Teodorow, coordonator al atentatului fiind „faimosul Bobrinsky”, conte rutean. Dezvăluirile grăbite ale presei maghiare, care a preluat, în sfârşit, informaţiile corecte, au determinat, cică, fuga atentatorilor din Bucureşti, spre Giurgiu, deşi toată povestea e cusută cu aţă albă, pentru că, aşa cum declara Panaitescu, în spatele odioasei crime se aflau „interese politice superioare”[15]. Ziariştii maghiari de la „Budapesti Hirlap” înţeleseseră că interesele ruşilor, pe lângă întărirea mişcării pravoslave, urmăreau „să arunce bănuiala asupra românilor şi a României; să facă cu neputinţă o înţelegere prietenească între români şi unguri şi să rupă definitiv legăturile care o ţin pe România la Tripla Alianţă”[16]. Între timp, fără să se îngrijoreze cineva, Rusia anunţa mobilizarea generală.

*

Fuga atentatorilor, care locuiau la hotelul „Minerva”, s-a soldat cu o pană a taxiului, la Mogoşoaia, în timp ce încercau să fugă spre Constanţa, şi cu angajarea altui taxi, cu care au ajuns la Ploieşti, de unde li s-a pierdut urma, pentru că luaseră un tren spre Brăila.

*

Prefectul poliţiei, G. Corbescu, cu o declaraţie de presă complica şi mai mult lucrurile, complicele lui Ilie Cătărău fiind, conform concluziilor de după cercetarea de la „Minerva”, „un anume Kiriloff, rus, de statură înaltă, foarte bine legat”[17]. Şi, ca să nu rămână fără activitate, poliţia îi arestă pe studentul de la Litere Silvestru Măndăşescu, cel care îi pusese la dispoziţie propriul paşaport lui Ilie Cătărău, şi pe Tudor Avramov, fost lucrător la hotelul cernăuţean „Imperial”.

*

În lipsa suspecţilor, se fac cercetări colaterale şi se află că Ilie Cătărău, ca student basarabean, beneficia de protecţia aproape părintească a profesorului Nicolae Iorga şi că, la alegerile generale din 1911, s-a dus la Fălticeni, unde, împreună cu alţi studenţi bucureşteni, a susţinut candidatura naţionaliştilor Ion Zelea Codreanu şi A. C. Cuza, în Colegiul al III-lea.

*

Complicele lui Cătărău, gigantul fost marinar Kiriloff, trăia, în ultima vreme, din salariul de model al sculptorului Stork. „Cei doi giganţi, cari sunt în parcul „Carol”, la peştera de sub Palatul Artelor, sunt modele după Kiriloff. De asemenea, el a servit ca model sculptorului Paciurea şi pictorului Jean Steriade”[18].

O ştire din Brăila, completa tabloul zilei, pe acest subiect, sugerând că bărbatul bine îmbrăcat, care plutea pe un sloi, şi pe care grănicerul Alexandru Horţu încercase să se salveze nu ar fi altul decât Ilie Cătărău, care s-ar fi înecat în Dunărea îngheţată, ceea ce înseamnă şi o ieşire din scenă spectaculoasă.

*

„Orhei Cătărău, al cărui nume adevărat e Orhei Catarow, şi complicele său, Timotei Kirilow, n-au fost încă prinşi, cu toată desfăşurarea de forţe poliţieneşti care a cuprin toată ţara”[19]. Iar „Rusia pregăteşte o demonstraţiune militară neobişnuit de mare”[20].

*

Ştirile sunt din ce în ce mai rare şi mai scurte, tragicul atentat de la Episcopia Hojdudorog fiind, în curând, dat uitării, odată cu martirii maghiari. Doar poliţia maghiară profită de ocazie, ca să-şi „rezolve” un caz nerezolvat, cel al distrugerii statuii Regelui Arpad, pe muntele Tâmpa, în septembrie 1913.

În 10 martie 1914, „Românul” publică informaţii ale poliţiei maghiare: „Proprietarul hotelului Kranz din Braşon a recunoscut, după fotografie, pe Cătărău şi Kiriloff, cari au stat mai mult timp la acel hotel. Ancheta a constat că, la 8 septembrie, a venit direct din România şi a părăsit Braşovul cu o zi înainte atentatului.

*

Poliţia din Braşov afirmă că Cătărău şi Coţofan au aşezat conducta electrică sub statuia lui Arpad. După ce au terminat lucrarea, Cătărău a părăsit oraşul, întorcându-se în România. Coţofan a rămas la Braşov până în ziua atentatului.

În acea zi, Coţofan a aprins fitilul de sub statuia lui Arpad, apoi, cu primul tren, a părăsit Braşovul. Poliţia din Braşov afirmă că aceşti doi indivizi au comis atentatul contra statuii lui Arpad”[21], de pe Tâmpa.

*


[1] Societatea de mâine, Anul XV, 1938, no. 3, pp. 89, 90

[2] Românul, Anul IV, 1914, nr. 33, pp. 5, 6

[3] Românul, Anul IV, 1914, nr. 34, p. 1

[4] Românul, Anul IV, 1914, nr. 35, p. 1

[5] Ibidem

[6] Românul, Anul IV, 1914, nr. 37, p. 5

[7] Românul, Anul IV, 1914, nr. 35, p. 3

[8] Ibidem

[9] Românul, Anul IV, 1914, nr. 36, p. 5

[10] Ibidem

[11] Românul, Anul IV, 1914, nr. 37, p. 5

[12] Ibidem

[13] Românul, Anul IV, 1914, nr. 38, p. 5

[14] Ibidem

[15] Românul, Anul IV, 1914, nr. 39, p. 5

[16] Românul, Anul IV, 1914, nr. 39, p. 6

[17] Românul, Anul IV, 1914, nr. 40, pp. 5, 6

[18] Românul, Anul IV, 1914, nr. 41, p. 4

[19] Românul, Anul IV, 1914, nr. 42, p. 4

[20] Românul, Anul IV, 1914, nr. 42, p. 5

[21] Românul, Anul IV, 1914, nr. 45, p. 7


Comments are closed