Bucovina, într-o carte americană din 1828

Mare bucurie pe capul meu, dimineaţă, când dau peste o carte despre Austria, publicată în America anului 1828 de Frederick Shoberl, carte în care Capitolul XII, The Bukowina, mă făcea să sper în niscaiva mărturii inedite, pe care să încerc să le smulg din uitare, în beneficiul contemporanilor mei. Prin urmare, mă apuc de tradus capitolul cu pricina şi constat că am mai citit chestiile astea undeva, dar, până să mă dumiresc şi unde, traduc şi inserez, unde e cazul, câte o notă a mea, cu precizări, în paranteze.

În prefaţa cărţii „Austria; containg a description of the manners, customs, character and costumes of the people of that empire”, deci „Austria; cuprinzând o descriere a manierelor, obiceiurilor, caracterului și costumelor oamenilor din imperiul respectiv”, Frederick Shoberl simula un autorat responsabil, în ciuda faptului că lucrarea nu era decât un plagiat, deci nici măcar o compilaţie incompletă, a textelor albumului „National-Kleidertrachten und Ansichten von Ungarn, Croatien, Slavonien, dem Banat, Siebenburgen und der Bukowina, / Costumes nationaux et vues d’Hongrie, de Croatie, d’Esclavonie, de Bannat, de Transilvanie et de Bukowine. / Nact der Natur gezeichnet und gestochen von Franz Iaschke, Wien 1821. Gedruckt bey Anton Strauss, k. k. priv. Buchdrucker”.

Tot în prefaţă, Frederick Shoberl spunea, făcându-mă să-l iau în serios, că, „la întoarcerea paginilor acestei lucrări, unii cititori ar putea fi surprinși să constate că o proporție atât de mare din gravuri aparține uneia dintre țările care compun imperiul austriac”, respectiv Ungaria, cu toate provinciile din preajmă, aflate de fapt sub dominaţia austriacă, şi că rostul acestei cărţi, de iluminare a Americii anului 1828 asupra obiceiurilor, manierelor, prejudecăţilor etc. popoarelor Austriei, pe care americanii le puteau desluşi şi din selecţia de desene a „costumelor singulare, pitorești și romantice ale regatului maghiar și provinciilor sale dependente”.  Şi asta pentru că Frederick Shoberl nu s-a folosit tranşant de litografiile acuarelelor lui Franz Jaschke, ci de „decupări” ale personajelor din cadre prin desene aproximative, şi de fragmente de text explicativ, copiate la fel de grosolan din lucrarea apărută la Viena, în 1821.

Iată, totuşi, ce am tradus, înainte de a mă dumiri că sunt tras pe sfoară de către un fals autor al Americii, cu oarece notorietate de două veacuri:

Acapararea ţării de către Austria. Populaţie. Port. Bucovina, fostă parte a Moldovei, a fost supusă de către ruși, în 1769, dar recuperată de Poarta Otomană, prin pacea încheiată în 1774. În același an, Austria a pus stăpânire militară pe această provincie, iar prin convenția din 12 mai 1776, a fost legitimată această ocupare. Bucovina își trage numele de la numeroasele păduri de fag pe care le conține, acel copac fiind numit buk în limbile slavone. Lungimea cea mai mare este de aproximativ 150 de mile, iar lățimea maximă, de 80. Solul este fertil, în special între râurile Prut și Nistru și în valea Sucevei; iar părțile împădurite ale munţilor sunt fragmentate de pășuni bogate și întinse; însă, din cauza înghețurilor timpurii și a duratei lungi a iernii, singurele culturi care pot rodi în munţi sunt ovăzul, orzul și cartofii.

La ocuparea legitimată a acestei provincii de către Austria, în 1776, Bucovina nu avea mai mult de unsprezece sau doisprezece mii de familii. Conscripția din 1817 a recenzat un număr de aproape patruzeci și două de mii de familii și mai mult de două sute de mii de suflete. Aceste familii sunt compuse din moldoveni sau locuitori băştinaşi, ruteni, germani, care trăiesc în optsprezece colonii, maghiari armeni, lipoveni sau filipoveni, țigani și evrei.

Un boier sau gentlemanul bucovinean. În Bucovina, fiecare domn sau proprietar de pământ este numit boier. Portul obișnuit al acestei clase este reprezentat fidel în placa din pagina opusă (unde se reproduce acuarela „Boier din Siret” a lui Franz Jaschke – n. n.). O manta albastră lungă, cu mâneci scurte, acoperă hainele de sub care ivesc paltalonii roșii largi, o cămașă cu dungi albastre și o centură largă, în care este lipit un cuțit și de care atârnă o năframă. Capul este acoperit cu un fes din pânză de servian roșie.

Boierul reprezentat aici este un locuitor al orașului Siret; se presupune că tocmai a părăsit casa lui și apare într-o atitudine contemplativă (de fapt, „boierul”, numit aşa de Jaschke în albumul cu litografii, din care se inspiră, până la a traduce, Frederick Shoberl, este un… negustor armean din Siret, după cum o probează şi fesul, pe care boierii nu l-au purtat vreodată – n. n.).

Un ţăran din Bucovina (iarâşi, o acuarelă de Jaschke, cu un huţul din Ţibău – n. n.). Costumul obișnuit al țăranilor din Bucovina este format din pantaloni albi sau roșii (în cazul huţulilor, iar în cazul rutenilor şi al răzeşilor, negri – n. n.), o cămașă, cu mânecile largi, deschise, care sunt brodate la încheietura mâinii și, peste cămaşă), o haină deschisă, tivită cu blană. Cu o traistă purtată pe umăr și cu un baltag cu mâner lung, care oferă locul unui băț, în mână, el continuă, de obicei, la munca sa pe câmpuri și pădure”…

Aici m-am oprit, dar nu înainte de a-mi nota şi celelalte subtitluri ale plagiatorului de peste veacuri şi de peste Ocean: „Woman of Szucsawicza”, „Unmarried female of Jakobeny” şi „Female peasants of Philippowan”[1], texte pe care nu le mai traduc, pentru că le prefer pe cele din 1821, publicate la Viena, şi traduse, în 1933, de Eugen I. Păunel, când, sub titlul „Acvarelele bucovinene ale pictorului Franz Iaschke”, pictorul acesta silezian, cu numele real Jaschke, care vizitase Bucovina în două rânduri, „însoţind pe arhiducele Ludovic, unul din cei 11 fraţi ai Împăratului Franz al Austriei, la 1807 şi 1808, într-o călătorie de-a lungul frontierei otomane, iar, la 1810, fiind, de asemenea, tovarăş de călătorie al unui alt frate imperial, al arhiducelui Rainer”, ne-a lăsat tulburătoare mărturii iconografice, care ar merita un loc măcar onorabil, dacă nu şi cuvios, în memoria românească (să-mi fie iertată folosirea acestor două cuvinte absolut incompatibile: memoria, românească!).

Trecerea din Borşa în Bucovina, la 1807 – acuarelă de Franz Jaschke.

„Bucovina.

Bucovina a fost, după cum se ştie, o parte integrantă a Moldovei, care, cucerită, în anul 1769 de Ruşi, restituită Porţii otomane după pacea încheiată la 1774, ocupată, apoi, în acelaşi an, prin forţa armată austriacă, a fost cedată Austriei, în mod formal, prin convenţia din 12 Mai 1776. Această provincie îşi derivă numele de la multele sale păduri de fagi (fagul se numeşte în limba slavă Buk); ea este situată între paralele 46 şi 48 de miazănoapte şi cuprinde 172 mile pătrate; e, deci, cu 6 mile pătrate mai mică decât comitatul Maramureşului şi cu o milă pătrată şi 2/10 mai mare decât comitatul Bacz (Bodrog); întinderea cea mai mare în lungime e, în linie dreaptă, de 31 mile, în lăţime, de 16 mile. Se mărgineşte, spre Est, cu raiaua Hotinului şi cu Basarabia, spre Vest, cu Maramureşul, spre Sud, cu Moldova şi Transilvania, spre Nord, cu Galiţia, formând cercul al 19-lea al Galiţiei. Solul e mănos, mai ales între Prut şi Nistru şi în valea Sucevei; prin părţile muntoase, se găsesc vaste şi hrănitoare livezi, acolo se coc, însă, din cauza gerului timpuriu şi a duratei lungi a iernii, numai cartofii, ovăsul şi orzul.

Râurile principale sunt Ceremuşul, Prutul, Siretul cel mic, cel mijlociu şi cel mare, Suceava, Moldoviţa, Moldova, Bistriţa aurie, unde se spală, incidental, şi aurul, Dorna şi Nistrul. Aproape două treimi ale Bucovinei se compun din munţi şi păduri. Pădurile cele mai mari sunt moşii ale statului (camerale) şi ale fondului bisericesc, amândouă posedând, în total, 617.226 jugăre de pădure.

Populaţia. La ocuparea Bucovinei, în 1776, nu s-au numărat decât 11-12.000 de familii. Recensământul din 1817 a dat drept rezultat 41.864 de familii şi 201.319 de suflete; dintre acestea, sunt 10.284 Catolici, 180.131 Greci neuniţi, 3.662 Luterani, 251 Reformaţi, 1.654 Armeni eutihici, 637 Lipovani sau Filipoveni, 4.700 Evrei. În privinţa aceasta (numărul populaţiei), Bucovina întrece comitatul Heves şi e întrecută de acel de Zemplen. Cel dintâi are 200.883 suflete, celălalt, 206.773 locuitori nenobili. Pe o milă pătrată, locuiesc 1.170 de suflete; în consecinţă, Bucovina e ceva mai des populată decât Comitatul de la Szabolcs, având 1.190 suflete pe mila pătrată. Cel dintâi este penultimul, adică al 55-lea, celălalt, al 54-lea în rândul comitatelor Ungariei.

Pe  cât de felurite sunt religiunile, pe atât de felurite sunt şi naţiunile din această ţărişoară. Ele se împart în: 1. Moldoveni, indigenii primordiali, 2. Ruteni, 3. Nemţi, 4. Maghiari, 5. Armeni, 6. Lipoveni, 7. Ţigani şi 8. Evrei.

Bucovina are trei oraşe municipale: Cernăuţii, reşedinţa districtului, cu 5.743, Siretul, cu 2.318, şi Suceava, cu 4.145 suflete; apoi, patru târguri: Sadagura, cu 1.832, Câmpulung Moldovenesc, cu 2.623, Vijniţa, cu 2.622, şi Rădăuţii, cu 1.868 suflete, apoi 309 sate, 7 ferme izolate, 18 colonii germane, 5 sate maghiare: Hadikfalva (Dorneşti), Istensegits (Ţibeni), Fogadjisten (Iacobeşti), Andrasfalva (Măneuţi) şi Ioseffalva (Vorniceni).

1810: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

Acu, trecem la porturi, cari următoarele vor fi prezentate cetitorului:

Negustor armean din Siret – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

Boier din Siret

În această ţară, boier înseamnă un nobil, un moşier. Gravura îl reprezintă, aici, în costumul său obişnuit (N.R.: Eugen Păunel precizează că „boierul” din Siret este, de fapt, un târgoveţ, iar dacă judecăm după port, descris de George Mihuţă, „boierul” siretean este, în realitate, un târgoveţ armean din Siret). O manta îmblănită, de culoare albastră, cu mânece până la cot, acoperă îmbrăcămintea de desupt, care se compune din pantaloni largi de culoare roşie, dintr-o haină haină cu dungi albastre şi dintr-un brâu, în care e băgat un hanger şi de la care atârnă o basma mare. Capul nu e acoperit cu pălărie de pâslă, ci cu un fes sârbesc de postav roşu. Boierul părăseşte locuinţa şi pare a fi pe gânduri. În fund, vedem o parte a oraşului Siret, construit în felul obişnuit în Bucovina.

Un om din Bucovina

Ein Mann aus der Bukowina, de Franz Jaschke

Pe stăpân îl urmează, şi aici, ca pretutindeni, ţăranul (N.R.: Eugen Păunel precizează că „un om din Bucovina” este, de fapt, huţanul din Ţibău). El e îmbrăcat cu nădragi albi sau roşii; deasupra cămăşii, ale cărei mâneci largi sunt împodobite, pe lângă tivitură, de cusături, dânsul mai poartă şi o bundiţă îmblănită. Omul îşi vede de lucru, în câmp şi pădure, având o traistă pe umăr, iar în mână purtând toporul cu coada lungă, care-i ţine şi locul băţului.

După hrisovul Domnitorului Moldovei, Grigore Ghica, fiecare supus, având parte de pământ, este obligat să lucreze stăpânului 12 zile de clacă pe an; cosaşii fac numai 6 zile; la acestea, se adaogă dijma din toate fructele câmpului şi ale pomilor, din productele grădinii numai atunci dacă face negoţ cu ele. Conform unei tradiţii vechi, fiecare supus „dotat” cu pământuri mai dă, pe an, drept obligaţie funciară, o găină şi un tort; iar supusul care posedă animale de tracţiune mai e ţinut să ducă un car de lemne din pădurea moşiei sau, unde nu e pădure la moşie, din cea mai apropiată pădure străină; stăpânul moşiei, însă, păduritul. Excepţie de la aceste biruri se fac numai supuşilor din Câmpulungul Moldovenesc, acelor de la moşia Ilişeşti, numiţi Brănişteri, Lipovenilor şi coloniştilor germani.

Femei din Suceviţa, în 1807 – acuarelă de Jaschke

Femei din Suceviţa

Portul lor se apropie mai mult felului de a se îmbrăca al Moldovencelor, ceea ce se poate observa, în aceeaşi măsură, în portul Unguroaicelor şi Transilvănencelor; chiar moravurile şi obiceiurile le sunt comune. Capul îl poartă aceste ţărance învelit în ştergare ţuguiate; ele poartă şi bundiţe îmblănite, la fel ca acele obişnuite la Grecoaice. În fund, vedem Suceviţa, locul de odihnă al Domnilor moldoveni, despre care vom da, mai jos, câteva amănunte.

Mädchen von Jakobeny in der Bukowina, de Franz Jaschke

Fată din Iacobeni

Iacobenii e un sat în munţi, locuit de mineri şi funcţionarii minelor. Femeilor de rând le place, ca oriunde, să se gătească; de îmbrăcămintea lor se ţin, numaidecât, broderii bogate şi găteli cu mărgele, monede şi cruciuliţe, iar vara, flori şi verdeaţă în păr. La aceste, se mai adaugă un brâu roş şi o catrinţă în dungi. Picioarele sunt îmbrăcate în opinci.

Weiber von Jakobeny in der Bukowina, de Franz Jaschke

Femei din Iacobeni

Îmbrăcămintea lor este aproape fără podoabe şi gust. Cămaşa e înfrumuseţată prin cusături modeste, o catrinţă destul de simplă, cu dungi albastre, pe deasupra; la vreme rea, o caţaveică largă, de culoare cafenie; în picioare, opinci. Toate, în mare contrast cu vecinele lor din Transilvania.

Philippowanerinnen aus der Bukowina, de Franz Jaschke

Filipovence

După cum am şi menţionat-o mai sus, există Lipovenii sau Filipovenii în Bucovina, ca o deosebită comunitate bisericească. Ei se ţin de Rascolnicii ruseşti şi mărturisesc biserica grecească neunită. Venind în Bucovina dinspre Marea Neagră, pe timpul administraţiei militare a generalului Enzenberg (1785), Lipovenii au obţinut, de la Împăratul Iosif II, libertatea exercitării cultului lor religios. Ei sunt oameni liniştiţi şi paşnici, plătesc exact şi fără silă impozitele şi birurile, sunt muncitori şi activi, se îndeletnicesc cu agricultura; trăiesc, însă, în cea mai mare parte, din comerţul cu fructe proaspete şi uscate, peşti şi frângherii, confecţionate chiar de ei, sunt meşteri la săpatul heleşteelor, pricepuţi şi versaţi în drenajul, prin şanţuri de scurgere, la locuri umede şi mlăştinoase. În prezent, Lipovenii locuiesc următoarele trei sate: Mitocul Dragomirnei, Fântâna Albă şi Climăuţii. Printre diferitele secte ale bisericii răsăritene, dânşii ocupă acelaşi loc ce-l au Hernhuţii printre Protestanţi.

Exteriorul Filipovenilor face o impresie plăcută asupra străinilor. Ei sunt zvelţi şi înalţi, ambele sexe poartă o haină lungă de postav, cu nasturii încheiaţi, cu multă băgare de seamă, de sus, până jos. Femeile poartă pe cap un fel de pălărie tare, deasupra căreia se îndoieşte un tulpan în colţuri. Fruntea le este ascunsă sub o cordea brodată cu aur. Trupul e ferit cu o haină lungă, verde sau roşie, fără mâneci şi încins în brâu. În picioare, poartă sandale roşii sau galbene.

Lipovenii n-au legături prea strânse cu alţi locuitori, cel puţin nu primesc cu drag pe cineva în casele lor. Dacă acesta s-ar întâmpla, totuşi, fie pe neaşteptate, fie chiar împotriva voinţei lor, locul unde a şezut străinul e considerat ca spurcat, până nu va fi iar curăţit, în felul lor. Nu mănâncă cu străini. Pentru oaspeţi, au vase deosebite şi, când ospătează pe cineva, îl silesc să ieie cu sine totul ce a rămas din mâncare, iar de nu, rămăşiţele le aruncă. N-au voie să fumeze tutun sau să-l tragă pe nas, nici nu le e permis să aibă cârciume în satul lor.

Surprinzătoare e grija cu care aceşti oameni tăinuiesc atât obiceiurile lor religioase, cât şi dogmele credinţei lor; n-au preoţi, ci numai învăţători, dascăli; nu se ţin de preoţii orientali, ci de o biserică a sectei lor, din Moldova; acolo se fac cununiile. La dânşii nu se găseşte nici o urmă de înmormântări, se crede că-şi ard morţii.

Bisericile lor din Moldova au aceeaşi rânduire ca şi cele orientale, pe acoperişul lor se găsesc, însă, trei cruci, cu câte trei braţe, dintre care cel mai de jos e înclinat.

Denumirea lor, Filipoveni, s-ar trage de la un Filip, cinovnic de chilii la mănăstirea Pomora din Rusia, care s-a călugărit, pe la 1694. După moartea Stareţului, speră să devină Egumenul mănăstirii. Văzând că intenţiile lui dau greş, Filip acuză pe călugări că ei ar fi părăsit credinţa lor cea veche. Aceste acuze, fiind crezute de vreo cincizeci dintre confraţii săi, dânsul se despărţi de mănăstire, înfiinţând un schit nou şi întemeind o sectă nouă…

Vederi.

Ansicht von Szutzawa in der Bukowina, de Franz Jaschke

Ruinele de la Suceava.

Nu departe de oraşul Suceava, despre care am şi vorbit mai sus, e situată, pe un deal nu prea înalt, o mănăstire, scutită de un zid împrejmuitor (desenul ne-o înfăţişează); iar mai jos de ea (N.R.: e vorba de biserica Mirăuţilor, pe atunci în ruină, folosită drept grajd pentru animale), se arată, pe o colină, ruinele unui vechi castel întărit, pe vremuri, reşedinţa Domnitorilor Moldovei. Se pare că a fost distrus cu forţa; această soartă a suferit-o, probabil, la una din desele năvăliri asupra acestei provincii, ale Polonilor şi Turcilor. Nu voim să decidem dacă distrugerea castelului de reşedinţă sau, după cum o pretind alţii, ordinele Porţii au înduplecat pe Domnitorii Moldovei să părăsească domiciliul lor; un lucru, însă, e cert, că Voievozii sau Hospodarii îşi aveau reşedinţa lor, până la jumătatea secolului al şasesprezecelea, la Suceava, şi că ea a putut fi mutată, de aci, la Iaşi, deci de-abia în jumătatea a doua a acestui secol.

Mănăstirea Suceviţa în 1807, desenată de Franz Jaschke

Mănăstirea Suceviţa

Am şi menţionat această mănăstire. Ea aparţine călugărilor ordinului Sf. Vasile al bisericii răsăritene neunite, care, în ce priveşte numărul credincioşilor, e cea predominantă în Bucovina. Astfel de mănăstiri există, aici, numai cinci, fiecare dintre ele fiind redusă, în conformitate cu planul nou de organizare, la numai 25 călugări, cu un proistos numit Egumen. Leafa unui Egumen e de 460 florini, aceea a unui călugăr, de 210 florini, 20 cruceri. Pentru cheltuielile bisericeşti, i se numără fiecărei mănăstiri 430 florini, iar pentru procurarea şi reparaţia odăjdiilor, 200 florini. Afară de aceste sume, fiecare mănăstire mai primeşte, de la moşiile ce formează fondul bisericesc, încă ovăz şi fân pentru hrana vitelor de tracţiune şi muls; mănăstirile mai au un pomăt şi o grădină de legume, o prisacă şi un iaz. Ocupaţia călugărilor constă în rugăciuni şi exerciţii evlavioase; sunt cazuri excepţionale, când unul sau altul se sileşte să se formeze pentru o îndeletnicire mai activă şi reuşeşte să fie apt pentru o catedră la o şcoală clericală.

Mănăstirea Suceviţa are împrejurimi triste şi melancolice şi face asupra călătorului o impresie minunată, cu multele sale turnuri, clopotele mari şi mici şi cu zugrăveala de pe zidul bisericii. Prin ziduri împrejmuitoare şi turnuri, ea este asigurată, din afară, împotriva năvălirilor neaşteptate de către hoţi. Existenţa sa se datoreşte darurilor pioase, făcute de mai mulţi Voievozi moldoveni, care au şi fost îngropaţi aici.

Ansicht des Tals von Wama in der Bukowina, de Franz Jaschke

Valea de la Vama

Această frumoasă şi ispititoare vale se schimbă, încă des, într-o pustietate sau baltă, prin râurile ce se revarsă peste malurile lor. Columna care se găseşte la şosea arată locul unde Tătarii, devastând Ungaria şi, mai ales, Maramureşul, au fost, în fine, nimiciţi, astfel că s-a pus capăt jafurilor lor (autorul descrierii greşeşte: Tătarii n-au fost, la 1717, adversarii lui Mihai Vodă Racoviţă, ci tovarăşii lui de armă, iar învinşi au fost, atunci, Nemţii şi Ungurii, trupele imperiale. Inscripţia nu e în limba veche slavonă, ci în româneşte, cu slove chirilice). Inscripţia pusă pe monument, în scrisul şi limba veche slavonă, păstrează amintirea acestui eveniment”[2].

Austria, luând Bucovina sub protecţia sa – desen simbolic, de pe harta din anul 1800 „Geographische Karte der gesammten Cameral Religions und Schulen Fonds Güter in der Bukovina”

[1] Shoberl, Frederick, Austria, Capitolul XII, The Bukowina, Philadelphia 1828, p. 81-86

[2] Eugen I. Păunel, în „Codrul Cosminului”, VIII, 1933-1934, Cernăuţi, pp. 419-432