Bucovina „încarnatei amorţiri a timpului trecut” | Dragusanul.ro

Bucovina „încarnatei amorţiri a timpului trecut”

Bucovineni Austria

*

E stranie această Bucovină a „încarnatei amorţiri a timpului trecut”, pe care ne-o dezvăluie, în anul 1854, „Gazeta Transilvaniei”, în baza unor corespondenţe care vin din Bistriţa („de sub heniu”) şi din Cernăuţi, alteori şi din localităţi precum Cârlibaba, în care comunităţi tribale (zice preotul: „eu şi poporul meu”) nu ies din matricea oportunismului ieftin şi a unei dezgustătoare slugărnicii faţă de străini, deşi, tot în Bucovina, fraţii Hurmuzachi trudeau din răsputeri pentru conturarea unei demne identităţi româneşti, de care bucovinenii nu prea aveau nevoie. Foamete, sărăcie, ameninţarea holerei, război ruso-turc prin megieşie, inclusiv prin Principate, indiferenţă faţă de românism şi faţă de rosturile moderne ale unei naţiuni. Şi multă, multă plângăciune, plus valuri patriotice de rachiu („încă se bea prea mult, dar ce vom zice despre vinars, produs aici, în patrie, de bunii patrioţi”) şi o indiferenţă vâscoasă faţă de învăţământ, de cultură, de istorie, în ciuda faptului că, la Suceviţa, un biet călugăr luase iniţiativa demnităţii, susţinând o şcoală sătească din banii lui, în vreme ce alte victime ale lipsei noastre de memorie şi identitate înfiinţau şcoli similare, în 1854, la Marginea, Ciprepcăuţi, Slobozia Comăreştilor şi Hliveşti.

*

Un cult al personalităţii dezlânat şi împrăştiat, faţă de „prea înălţatul şi cavalerosul nostru Împărat”, care ademenea cu „insigne publice” şi cu pensii pentru preotesele văduve fidelitatea duplicitară a unui cler primitiv şi lacom, căruia nici că-i păsa de ceea „ce-i trebuie poporului său mai întâi”, ignorând, de bună seamă, că „a mănăstirilor chemare de astăzi nu poate să fie unica aceea ca numai să citească „Ceasurile” şi „Psaltirea”, să postească patru posturi în an şi două zile pe săptămână şi să îmble în cămaşă de lână”. O încremenire în preistorie, pe care Lucian Blaga o incrimina şi nicidecum omagia cu aserţiunea „veşnicia s-a născut la sat”, din care veştile vin rar şi doar ca să ne împovăreze sufletele cu descurajare. Aceasta era şi încă mai este Bucovina anului 1854, Bucovina veşnic neschimbată în indiferenţă, şi „vei şti, domnule, judeca starea vieţii noastre celei politice şi culturale, dacă te voi ruga să-mi spui: câte şire „din Bucovina” ai tipărit în organul Dumitale, de vreo trei ani, încoace, sau, şi mai bine, câţi cititori ai în Bucovina?”.

*

De sub Heniu, 31 mai 1854. Mare consternaţie a cauzat în locuitorii ţinutului acestuia grabnica urcare a preţului bucatelor, a grâului – merţa (ferdela), 5/5,5 florini; a cucuruzului (porumb) – 3-4 florinţi ş. a., precum şi ştirea despre ocuparea şi păzirea graniţei orientale de către trupe ruseşti, în continuarea certurilor în cauza răsăriteană iscate. Spaima pentru suirea preţului cerealelor se măreşte din cauză că, fiind Moldova, magazinul bucatelor pentru ţările vecine şi depărtate, ocupată de trupe ruseşti, e teama că nu va fi iertat a scoate pâine, de acolo, încoace. Noi, aici, când în patria noastră era lipsă de cereale şi preţul lor se suia, aveam mare uşurinţă cu vecina Bucovinei, respectiv Moldova, bunăoară ca şi Domnia voastră, acolo, pe la Braşov, unde se capătă pâinea şi alte viptualii din vecina Românie, din care se importă grâu şi cucuruz în abundenţă, şi scoborârea preţului lor relativ mai jos, decât însuşi în ţară, unde priesc cerealele mai bine decât pe la noi, sub poalele Alpilor (munţii Carpaţi erau numiţi, încă de la întemeierea Moldovei, „Alpii ungureşti” – n. n.). În anul trecut încă se urcase, odată, preţul cucuruzului, dar, importându-se din Bucovina în cantităţi mari, sărăcimea n-a fost în pericol de a flămânzi, precum se teme acum. Ce e drept, în anul curgător încă s-au importat şi se importă foarte multe cereale, mai ales grâu şi farină de grâu, însă acestea sunt arvunite pentru părţile Ungariei, unde se şi cară, şi acestea sunt trase din Moldova de speculanţii jidani, încă de timpuri, de atunci, adică, pe când era iertat a cumpăra şi a scoate din Moldova, în ţări străine, pâinea.

*

Deie Dumnezeu ca, cât mai curând, să se aleagă cu cauza răsăriteană, ca să fim împăciuiţi, şi nu tot cu frica în spate! Ne paşte speranţa că criza pâinii nu va ţine mult, deoarece nemărginit număr de care, parte români din satele Bârgăului, parte saşi, au mers la Câmpulung, cel mai apropiat târg de noi, în Bucovina, după bucate; apoi Hodicanii – colonişti secui din Bucovina şi cărăuşi vestiţi – încă nu se întrerup cu aducerea grâului şi a farinei (Gazeta Transilvaniei, nr. 46, 9 iunie 1854, p. 181).

*

Bucovineni  1910

*

Timpul cel grav, cu ploi, nu promite un cules bun, de nu cumva norociri elementare ne vor nimici speranţa. Afară de cereale, se importă din Bucovina piei de vite, iar mai cu seamă, „spirit” rachiu (rachiul, de se vor importa alte cele, dar rachiul nu rămâne uitat). Doamne, de se bea în patria noastră numai atâta rachiu cât se importă din Galiţia şi Bucovina, încă se bea prea mult, dar ce vom zice despre vinars, produs aici, în patrie, de bunii patrioţi, care încă şi-au lărgit fabricile, iar de arderea bucatelor şi producere vinarsului şi-au câştigat şi maşini, ca cu atât mai multă câtime de bucate, în cât mai scurt timp, să poată trage din gura săracilor şi, în loc de pâine şi de nutriment, să le dea rachiu, acel vierme, care roade la sănătatea şi viaţa omenească, macină averea milioanelor în pungile unor privaţi. De s-ar ridica altfel de fabrici în patrie, de pănură, de pânză, de ar spori şcolile şi s-ar întemeia şcoli agrare aşa de repede cum sporesc vinarsurile în patrie, atunci am fi mai fericiţi! (Gazeta Transilvaniei, nr. 47, 12 iunie 1854, p. 185).

*

Bucovineni Stanesti*

12 iunie 1854. Mai multe persoane boiereşti din Moldova s-au retras la noi, cu familii, cu tot; iar mai mulţi fugari de miliţie (nu catane, dar civili, care fugiseră ca să nu-i înroleze) se întoarseră, din Moldova, înapoi, zicând „că mai bine vor să fie aici ostaşi, decât sub ruşi gospodari”. Noi suntem foarte îngrijoraţi, neştiind încă încotro sună atâtea pregătiri. Săracii fraţi din Moldova şi Valahia, dacă şi acum nu le-a răsărit soarele, apoi când oare le va mai răsări? La noi, Domnule, e o scumpete precum de mult n-a mai fost: 4 florini m. c. coreţul de ovăz , un preţ care, la noi, încă nu s-a pomenit; era, până acum, cu 2-3 sorocoveţi, mai sus rar când a fost; dar 4 lei! 15 lei păpuşoiul, 20 de lei grâul, 17,50 lei secara. Toate peste îndoit înmulţindu-se, de altă parte trebuinţele (Gazeta Transilvaniei, nr. 49, 19 iunie 1854, p. 193).

*

Eugen Hacman, despot clerical

Eugen Hacman, despot clerical

*

22 iunie calendar nou 1854. Sâmbătă, la 5/17 iunie 1854, sosi Prea Sfinţia Sa domnul nostru episcop Eugen Hacman de la Viena, unde fusese cu deputaţiunea ţării noastre, spre urarea de fericire a căsătoriei Prea Înălţatului şi cavalerosului nostru Împărat Francisc Iosif I. Se pune cum că mai mulţi preoţi bucovineni, şi anume de legea răsăriteană, se vor bucura, împreună cu Domnul episcop Eugen Hacman, de a fi onoraţi cu insigne publice – cel puţin aşa se exprimă Domnul episcop, cu ocazia primitei gratulări din partea clerului cernăuţean. Alte speranţe de şcoli, institute nu-s (Gazeta Transilvaniei, nr. 55, 10 iulie 1854, p. 219).

*

In Bucovina

*

22 iunie calendar nou 1854. Vei şti, Domnule, judeca starea vieţii noastre celei politice şi culturale, dacă te voi ruga să-mi spui: câte şire „din Bucovina” ai tipărit în organul Dumitale, de vreo trei ani, încoace, sau, şi mai bine, câţi cititori ai în Bucovina? Acesta permite ca să-ţi desenez modul cum continuăm noi viaţa-ne omenească şi naţională, pe care o începuserăm, cu atâtea auspicii îmbucurătoare, dar, „homines sumus”, ne e ruşine, bucovineni suntem: cetăţeni ai timpului – fiecine vrea.

*

Scopul scrierii mele acesteia însă nu-mi e acesta, ca să te încunoştiinţez numai cu regula; aceasta-mi veni astăzi numai aşa, ca prin treacăt, în pană, căci despre reguli, de când ni se înmegieşiră regulile cele mai fizice şi minunate, cum nu mă atrage să le pomenesc, eu mi-am luat de gând să-ţi spun, astăzi, ceva despre o excepţiune, dar frumoasă, care ni se ivi, în secolul al nouăsprezecelea, între mărcile Bucovinei. Vei şti, Domnule, că, la noi, în Bucovina, se află mai multe documente vii, coborâtoare încă din timpul gloriei române. Acele documente sunt, mai cu seamă, mănăstirile, lăsate de supremul guvern, la încorporarea Bucovinei cu Austria, în menirea lor cea primitivă, dându-le, din nou, îndatorirea, şi anume prin „Planul regulativ din anul 1786”, ca să fie lăcaşul pietăţii, dinspre o parte, iar dinspre alta, să păstreze demna memorie a fundătorilor sau ctitorilor lor, care nu numai le-au înălţat, dar le dotară cu moşii foarte însemnate.

*

Dacă un călugăr simplu ca Petru de la Amiens adună, oricând, urdii de cruciaţi pentru eliberarea Ierusalimului din mâinile ienicerilor, cine oare, astăzi, pentru Dumnezeu, împăratul, patrie şi naţiune, n-ar fi mai întâi gata să se arunce în foc? Dacă, oarecând, un Ştefan cel Mare făcu, după fiecare biruinţă eluptată, câte o biserică sau mănăstire de zid, prin codri şi pustietăţi, cine i-ar da, astăzi, numele de „Mare”, dacă el asemenea şi în secolul de acum ar păşi? „Tempora mutantur” şi cerinţele timpului se schimbară. Precum, deci, dar un erou ca Ştefan, astăzi, cunoscând ce-i trebuie poporului său mai întâi, ar face (pe acolo, pe unde sunt ele de folos) lăcaşuri dumnezeieşti vii, şcoli şi alte institute filantropice; aşa şi a mănăstirilor chemare de astăzi nu poate să fie unica aceea ca numai să citească „Ceasurile” şi „Psaltirea”, să postească patru posturi în an şi două zile pe săptămână şi să îmble în cămaşă de lână (ex officio) trebuie să mai fie ceva, care ar realiza teoria menirii mănăstirilor şi astăzi, nu numai în secolul al 14-lea şi al 15-lea, căci, cu acele virtuţi, astăzi nu se împle conceptul virtuţii, şi cu acest mod de viaţă mănăstiresc nu se împlineşte datoria pomenirii ctitorilor lor; „tempora iam sunt mutata” şi mănăstirile trebuie să fie de folos lui Dumnezeu şi omenirii, după conceptul de acum. Eu aceasta nu o zic în contrariu cu hrisoavele ce le deteră ctitorii şi dăruitorii mănăstirilor bucovinene; căci chiar aceştia au zis „dăm în binele susţinerii mănăstirilor şi a sprijinirii celor săraci”.

*

Şi oare sărăcia de astăzi e aceea care sileşte pe cineva să cerşească pâine fizic? Nu, nu; această sărăcie nu apasă, astăzi, aşa greu pe omenime, şi anume pe român, ca sărăcia spiritului. Şi aceasta cine ar crede-o!? O cunoscu un călugăr simplu, din mănăstirea Suceviţei, şi făcu o şcoală sătească, lângă mănăstirea petrecerii sale, începând-o numai pe cheltuiala sa. Iată excepţiunea, Domnule, excepţiunea cea mai frumoasă, de care îmi luai de scop, astăzi, să-ţi scriu, şi de care, din adâncul inimii, lui Dumnezeu mă rog ca să devină regulă, ca şi noi să ne vedem în rând cu alte naţiuni, iar mai cu seamă, cu fraţii noştri din Ardeal şi din Ungaria, care, după un episod atât de dureros şi amar, cu un zel drept admirabil, îi vedem stăruind, din toate puterile, spre un viitor demn de chemarea unei naţiuni şi de numele pe care îl poartă. Curând, mai multe despre aceasta (Gazeta Transilvaniei, nr. 50, 23 iunie 1854, p. 198).

*

Teoctist Bendella

Teoctist Bendella

*

11/23 iunie 1854. Puţin şi consistoriul nostru îşi va lua „ziua bună” de la un bărbat pe care atât membrii acestei dicasterii, cât şi întreaga eparhie a Bucovinei, prin un curs mai bine de 50 de ani, cu tot dreptul l-au stimat şi l-au iubit. Acest bărbat este prea cuvioşia sa arhimandritul diecezan Filaret Bendevschi[1], care, după o activitate aşa îndelungată pentru stat şi biserică, la propria-şi sa dorinţă şi cerere, acum se va retrage în starea pauşală. Clerul Bucovinei, nu fără adâncă întristare şi durere, va auzi această ştire; căci prea demnul arhimandrit Filaret este în fiecare inimă tipărit cu dragoste şi cu recunoştinţă pentru nepărtinitoarea lui iubire de dreptate, pentru loiala şi cu toată amabila lui umanitate şi, ce e mai mult, pentru neobositul lui zel, cu care, printr-un decurs de atâtea decenii, s-a jertfit pentru binele şi înflorirea eparhiei bucovinene. Dea Domnul ca următorul prea demnului acestui bărbat, pe care încă, până acum, nu-l ştim, să-şi câştige şi să-şi fundeze o asemenea reputaţiune publică şi privată în eparhia noastră, precum ne sili şi ne sileşte prea venerabilul arhimandrit Filaret Bendevschi, ca nu numai pentru acum, ci şi în adâncă memorie cu tot dreptul să i-o păstrăm (Gazeta Transilvaniei, nr. 51, 26 iunie 1854, p. 232).

*

Bucovina Berhomet pe Prut II

*

5 august nou 1854. Vrând, Domnule, să-ţi caracterizez gradul necesităţii urgenţei acelei chestiuni care priveşte la înţelesul cult al poporului nostru, îţi explic şi îţi mai scriu încă despre „şcoală”, într-un timp când nu numai luarea de seamă a întregii Europa, prin urmare şi a cititorilor organului Dumneavoastră, se ocupă cu alte reflecţiuni, ci şi când chiar eu însumi aş avea ce-ţi scrie şi despre alte interese, aşijderea de însemnate. Voiesc, zic, să-ţi caracterizez necesitatea culturii poporului nostru; şi însuşi motivul obiectiv, care mă cheamă să-ţi scriu, e caracteristic pentru noi, considerând circumstanţele timpului de acum. Pe când colo, la Dunăre, se roşesc câmpiile României de sânge nordic-răsăritean (războiul ruso-turc, Moldova fiind ocupată de ruşi din 1853 – n. n.) şi poate şi din celelalte ţări ale lumii; pentru ce? Pentru pravoslavie?Nu, ci pentru întrebăciuni politice internaţionale şi, poate, geografice; iar mai cu seamă pentru dreptatea culturii propăşisive (progresiste – n. n.) în contra sumeţiei ţeapănului obscurantism; la ce stăruie să-şi cerce lăncile „deşteptata cunoştinţă a supremelor cerinţe ale secolului de acum, în respect cu poporul nostru”, în contra „încarnatei amorţiri a timpului trecut, furişată încă la noi (la inteligenţa noastră) şi până peste anul 1850”. Spiritualismul intră în bătălie cu materialismul; junul şi voinicul geniu al timpului prezent, cu mucedul schelet al trecutului. Pe când, aşadar, toată împrejurimea noastră se uită la Olt şi la Dunăre, la Caucaz şi la golful nordic, cum se încing başbuzucii cu cazacii, Berlington cu Brahestet, a noastră privire o atrage frumuseţea mişcării, care se manifestează la noi în privinţa şcolilor poporale şi a sprijinirii studenţilor celor săraci din gimnazii. Spune-ne, Domnule: Într-un ceas bun![2].

*

Şcoala din comunitatea Suceviţei, pe care a întemeiat-o un călugăr stimabil din mănăstirea de acolo, şi care cauză, la noi, o simţim atât mai rar mai plăcut, cu cât ea e produsul practicii convingerii unui călugăr din mănăstirile noastre despre prima cerinţă a timpului de acum faţă cu neglijatul nostru popor, nu rămână fără de cea mai favorabilă influenţare şi asupra altor bărbaţi cu cuget patriotic, curat de clasă clericală. Chiar ni se înştiinţează, desigur, cum că în satele Marginea, Ciprepcăuţi, Slobozia Comăreştilor şi Hliveşti să se fi început şcoli, prin stăruinţa fizică şi morală a respectivilor preoţi de pe acolo. Nu voi putea descrie, Domnule, bucuria care cuprinse inima fiecărui amic al poporului nostru, auzind despre nobilele şi adevăratele creştineşti aceste fapte ale preoţilor noştri, sperând noi, desigur, că exemplele acestea de până acum nu vor rămâne izolate, în mai mult decât 300 de comunităţi patriei noastre, care sunt încă fără de şcoli, până acum (Gazeta Transilvaniei, nr. 63, 7 august 1854, p. 250).

*

Cernăuţi, spre Prut

Cernăuţi, spre Prut

*

Numele, Domnule, ale acestor bărbaţi, care, prin întreprinderile acestea, demne de toată lauda şi recunoştinţa, dau patriei, naţiunii şi istoriei cea mai eclatantă dovadă, cum că îşi iubesc chemarea de om şi de preot şi cum că îşi iubesc şi naţiunea, nu vom pregeta a le numi, la ocaziunea când despre fiecare şcoală îndeosebi vom vorbi; pentru ca să-şi cunoască naţiunea şi istoria noastră pe acei bărbaţi care mai întâi dau pornire şi viaţă supremei necesităţi a poporului nostru.

*

Totodată, ne vine şi ştirea cum că, în Căpitanatul nostru, Cernăuţi, s-a constituit „o reuniune pentru sprijinirea acelor studenţi din gimnaziu, care, fiind înzestraţi cu talente favorabile şi sub o moralitate lăudabilă, n-au mijloacele materiale de a frecventa clasele gimnaziale”. O proclamaţie tipărită şi cursivă prin Bucovina, comunicată printr-o circulară consistorială şi alta a ţării noastre coronale, care invită, cu cuvinte dulci şi pătrunzătoare pe tot patriotul bucovinean ca să confere, din cea mai mare putinţă, pentru realizarea frumosului şi binefăcătorului scop al reuniunii acesteia, al cărei protector e însuşi preşedintele ţării noastre, prea demnul cavaler de Schmick.

*

Iată, domnule, cauzele care ocupă, acum, atenţiunea noastră cea mai plăcută, a tuturor; iată şi „excepţiunea” despre care îţi scrisesem mai deunăzi şi pentru care mă rugai la Dumnezeu să devină „regulă”: ferească-ne numai Cerul de nişte evenimente cumplite, de care-s şi ameninţate masele ţărişoarei noastre, şi noi avem dreptate să sperăm cele mai bune (Gazeta Transilvaniei, nr. 64, 11 august 1854, p. 254).

*

Împăratul Franz Josek I - din Raimund Friedrich Kaindl

Împăratul Franz Josek I – din Raimund Friedrich Kaindl

*

Din Bucovina, 8 octombrie 1854. Miercuri, în 4 octombrie, în ziua numelui Maiestăţii Sale Împăratului Francisc Iosif I, se serbă, în capitala noastră, Cernăuţi, un act care împle orişice inimă cu simţămintele cele mai vii şi mai călduroase. Preotesele noastre, cele văduve adică, vrând să-şi manifesteze adâncile lor simţiri de mulţumire către prea graţiosul nostru Împărat Francisc Iosif I, care le încuviinţă, încă în anul 1849, o pensie imperială[3], din Fondul nostru cel bisericesc, spre susţinerea lor şi a copiilor preuteşti orfelini, făcură, pe cheltuiala lor, portretul Maiestăţii Sale, prea înduratul Împărat Francisc Iosif I, în mărime de viaţă, menindu-l să rămână, pentru totdeauna, în reşedinţa Episcopiei bucovinene. Acest portret, aşadar, se dezveli în ziua prea înaltului nume al Maiestăţii Sale, în fiinţa (prezenţa – n. n.) tuturor branşelor (breslelor – n. n.) şi autorităţilor Capitalei, în fiinţa unui numeros cler de ţară, a mai multor boieri, târgoveţi şi a tuturor văduvelor preotese, ţinând, la această ocazie, însuşi Prea Sfinţia Sa Domnul nostru Episcop Eugen Hacman un cuvânt foarte cordial şi pătrunzător, iar clericii căpătând un imn ocazional, în limba română, compus de prea demnul nostru patriot şi spiritual al Seminarului Teoctist Blajevici. Abia pe la 2 ore după-amiază, se sfârşi frumoasa şi cu cea mai mare solemnitate petrecută această prăznuire, care nu numai în inimile celor ce au fost acolo, de faţă, ci şi într-ale tuturor bucovinenilor va rămâne într-o eternă memorie (Gazeta Transilvaniei, nr. 80, 6 octombrie 1854, p. 321).

*

Ostaşi austrieci în Cernăuţi

Ostaşi austrieci în Cernăuţi

*

Noutate importantă se scrie, din Viena, ziarul „N. Z.”, cu data 28 octombrie 1854. Aceea e cum că, la propunerea domnului general de artilerie baron de Hess, s-a hotărât, într-un sfat de război, ţinut la Curtea Împărătească: 1). Ca trupele din Principate şi din Bucovina să se înmulţească destul de bine; 2). Ca Gura Humorului (în Bucovina, lângă Suceava) să se întărească; 3). Să se mai ridice, pe picior de război, 100.000 de recruţi (Gazeta Transilvaniei, nr. 86, 27 octombrie 1854, p. 343).

*


[1] De origine transilvăneană, din familia și acum bine știută Bândea, din ținutul Albei Iulii – nota Gazetei Transilvaniei.

[2] Așa să fie! Măcar de v-ați pocăi și, reîntorcându-vă la altarul hărăzit de la străbuni, să începeți a sacrifica și lor penați și să nu vă vârâți cu buciumele cele mai groase pe la altarul celor pelegrini!

[3] Văduvele după preoții învățați și educați după sistema nouă căpătară câte 120 florini (prețul pentru 40 oi – n. n.), iar cele rămase de preoții de sistema veche (cu școlile numai normale și 3 ani clericali), câte 80 florini, copiii, încă fără deosebire, câte 30 florini pe an – nota Gazetei Transilvaniei.


Comments are closed