Bucovina, în epoca lui Dimitrie Cantemir | Dragusanul.ro

Bucovina, în epoca lui Dimitrie Cantemir

Războiul ruso-turc

Războiul ruso-turc

„Era om învăţat. Numai la judecăţi nu prea putea lua seama bine, poate pentru că va fi trăind mult la Ţarigrad, în străinătate. Lăcomie nu avea mare, lucrurile lui poftea să fie lăudate”, consemna Ion Neculce (p. 193), pe care cărturarul-domn tocmai îl pusese, de la începutul domniei, deci din aprilie 1710 (până în 16 iulie 1711), mare spătar al Modovei. Cantemir micşorase şi dările, şi birul către turci, se purta frumos cu boierii, „se arăta de bun şi de blând, avea uşi deschise pentru toţi, era lipsit de trufie şi vorbea cu toţi copiii”, deşi „avea mare supărare şi cheltuială”, din pricina războiului dintre ruşi şi suedezi. În plus, dăduse o boală în vite, încât nu mai apucau oamenii nici măcar să le jupească.

*

Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir

 

Dimitrie Cantemir avea, în plus, o veche pricină cu Constantin Brâncoveanu, voievodul muntean, care uneltise mereu împotriva lui Constantin Cantemir, „şi aştepta, din ceas în ceas, să-i vie omul, cel cu firmanul, de la împărăţie, să pornească la Brâncoveanu, să-l prindă”, dar trimisul turcesc întârzia, în ciuda repetatelor demersuri, Brâncoveanu fiind susţinut de vizir, care îl mituia cu vârf şi îndesat. Nemulţumit şi simţindu-se trădat, Cantemir „a început a se ajunge cu moscalii”, care îl priveau cu suspiciune, deşi voievodul moldovean dăduse multe exemple de bună-credinţă, inclusiv prin denunţarea unei incursiuni tătare în Rusia, pe care ţarul a putut-o preveni printr-un contraatac nemilos. Neîncrederea ruşilor se datora lui Antiohie Jora, care a şi fost înlocuit, ca mare hatman, cu Ion Neculce, Cantemir fiind informat de ţar asupra uneltirilor fostului său hatman.

*

Războiul care a învrăjbit naţiuni

Războiul care a învrăjbit naţiuni

Între timp, prin intermediul vistiernicului Luca, la Moscova se negocia un tratat, care să oblige la o alianţă ruso-moldavă, tratat care stipula, printre altele: „Ţării Moldovei cu Nistrul să-i fie hotarul, şi cu Bugeacul, şi toate cetăţile tot ale Moldovei să fie. Numai, deocamdată, prin cetăţi să se aşeze moscalii oşteni, până s-a întemeia ţara, iar apoi să lipsească oastea moschicească. Bir să nu dea ţara nici un ban, pe domn să nu-l mazilească împăratul până la moarte, şi pe urmaşi, fiii lui, pe care l-a alege ţara. Neamul lui să nu iasă din domnie. Numai când s-ar haini sau când şi-ar lepăda legea, atunci acela să lipsească, şi să puie din fraţii lui.

*

Petru cel Mare

Petru cel Mare

 

Pe boieri să nu-i mazilească domnul din boierie, până la moarte sau cu mare vină să-i scoată. Vama Ocnele şi târgurile să fie venitul domnilor, iar altă dare să nu fie. Mazilii şi mănăstirile să-şi stăpânească ocinile şi vecinii lor, să-şi ia desetină şi goştină de oi, şi de mascuri, şi de stupi de pe moşiile lor.

*

10.000 de ostaşi de oaste să fie tot gata în ţară, şi împărăţia să le dea lefuri din visteria împărătească. Dintre moscali să nu se amestece la boieriile Moldovei, nici să se-nsoare în ţară, nici moşii să cumpere. Domnul pe boieri să nu fie volnic a-i pierde, orice greşeală ar face, fără sfatul tuturor şi fără iscălitura mitropolitului” (Neculce, pp. 198, 199).

*

Spre alianţa cu ruşii îl împinseseră pe Cantemir, de fapt, turcii, cu obiceiul lor de a mazili, discreţionar, pe oricine.

*

Imagine idealizată a războiului

Imagine idealizată a războiului

„Chemat-a, atunci, Dumitraşco Vodă boierii săi, cei care mai rămăseseră lângă dânsul, anume pe Nicolae Costin vel-logofăt, pe Ioan Sturze vornicul şi pe Iordache Ruset vornicul, şi pe Ilie Catargiul vel-visternic, şi le-a spus că a chemat pe moscali, şi au venit, de trec Prutul, la Zagarance.

*

Atunci, toţi boierii, auzind, s-au bucurat şi au răspuns, cu bucurie: „Bine ai făcut, măria ta, că noi ne temeam că te-i duce la turci, şi aveam de gând, de te-om vedea că mergi la turci, să te părăsim şi să ne ducem să ne închinăm la moscali“.

*

Numai Iordache Ruset, vornicul, a zis, atunci: „Te-i cam grăbit, măria ta, cu chematul moscalilor. Să fi mai îngăduit, măria ta, până li s-ar fi văzut puterea cum le-a merge“.

*

Răspuns-a Dumitraşco Vodă, zicând: „Nu mai era vreme a mă mai chivernisi, temându-mă ca să nu mă apuce turcii. Căci, iată, şi din dumneavoastră m-aţi fi părăsit o seamă, şi nu sunteţi într-un cuvânt şi într-o credinţă cu mine“.

*

Ţărani moldoveni

Ţărani moldoveni

Atunci, a şi încălecat Dumitraşco Vodă şi a purces înaintea moscalilor, la Prut” (Neculce, pp. 205, 206).

Mareşalul rus Boris Petrovici Şeremetev, care a ţinut un jurnal de campanie, în perioada mai-august 1711, notează, luni, 28 mai 1711, că a primit Scrisoare de la Dimitrie Cantemir, reproducând şi conţinutul ei:

*

Violenţa războiului

Violenţa războiului

 

„Pentru numele lui Christos, de cum veţi binevoi să primiţi această scrisoare a mea, binevoiţi să trimiteţi 3.000 de ostaşi de cavalerie bună la Iaşi, deoarece suedezul, prin susţinătorii săi, a sugerat sultanului turcesc că eu sunt de partea dumneavoastră, şi dumneavoastră înşivă binevoiţi a vă grăbi cât se poate de mult, deoarece toată oastea principală turcească a şi plecat din Adrianopol; până la Dunăre sunt, în total, numai 25 de conace (sau etape, opriri). Pentru Dumnezeu, binevoiţi a-mi da mijlocul de scăpare din pericolul meu, binevoiţi am trimite, de asemenea, şi ceva bani” (Călători, VIII, p. 415).

*

Şi Neculce notase că Dimitrie Cantemir se afla strâmtorat cu banii.

*

Scenă din războiul ruso-turc

Scenă din războiul ruso-turc

Oştile ruseşti au trecut Nistrul în 30 mai („miercuri, în ziua naşterii măriei sale Ţarul”), Dimitrie Cantemir aşpeptându-i pe ruşi, miercuri, 6 august 1711, „cu un număr oarecare de oameni”, la Prut („la jumătate de milă depărtare de Ţuţora”), însoţit fiind, conform jurnalului lui Şeremetev (Călători, VIII, p. 420), de „hatmanul Ioan Neculce, Constantin Ruset – mare paharnic, fiul lui Iordache, mare vornic, 5 oameni: polcovnici sau rotmiştri, 1 locotenent, slugi domneşti – 8 oameni, precum şi numeroşi moldoveni sau slujitori ai acestuia”, domnul Moldovei promiţând să pună la dispoziţia armatelor ruseşti, pe durata campaniei, „15.000 de berbeci, 4.000 de boi” şi grâne câte se vor găsi, ţara fiind şi ea în mare lipsă, ca şi domnitorul. Undeva, prin preajmă, bântuiau vreo trei mii de tătari, ba chiar şi suedezii din Basarabia începuseră să se mişte. Abia în 7 iulie 1711, după sosirea ţarului Petru I, aveau să se aşeze trupele ruseşti la Stănileşti, locul celebrei păguboase bătălii, turcii avansând, dinspre Dunăre, cu toate forţele.

*

Bătălia de la Stănileşti începea, practic, în 10 iulie 1711, zi de marţi, când 300 de tunuri turceşti, mari şi mici, fac prăpăd printre rândurile oastei moscovite. Începe, apoi, retragerea spre nord, apoi, până la sfârşitul lui iulie, armatele, una câte una, trec Prutul, pe un pod de vase, ridicat, în grabă, la Ştefăneşti, pe 18 pontoane.

*

Carol al XII-lea

Carol al XII-lea

 

Există şi alt jurnale „ruseşti” de campanie,  cu relatări ale generalului Allart, ale amiralului Just Juel, ale baronului Tiepolt, ale lui Moreau de Brasey, ale lui Peter Heinrich Bruce, Aubry de la Motraye, Stanislaw Poniatowski, James Jeffries, tălmaciul Chiouzy, Gavril Ivanovici Golovkin, de Briant, precum şi câteva relatări anonime, inclusiv una din tabăra turcă, inclusiv un jurnal de campanie al lui Petru cel Mare, dar Bucovina nu figurează în nici o relatare, semn că, în vremea acelei tragedii moldoveneşti, nu a fost călcată de oşti străine, , datorită unei secete care afectase Siretul şi afluenţii săi, după cum menţionează jurnalul de campanie al ţarului, dar şi scrisorile adresate generalilor săi.

*

Dimitrie Cantemir, care, cu multe nefericite peripeţii, avea să ajungă în preajma ţarului, are puţine şi nesemnificative relatări individualizate despre locuitorii provinciei noastre, în „Descrierea Moldovei”, referirile la datini şi obiceiuri vizând întregul spaţiu românesc al ţării de dincoace de Carpaţi. În fond, Principele Cărturarilor şi Cărturarul Principilor a fost primul militant, uneori doar instinctual, pentru ceea ce nu s-a mai împlinit vreodată: naşterea unei naţiuni, prin conştientizarea valorilor care o definesc.

*

Nicolae Mavrocordat

Nicolae Mavrocordat

După Dimitrie Cantemir a domnit, pentru a doua oară în Moldova, Nicolae Mavrocordat, care, de data aceasta, „îşi lăsă firea cea semeaţă, cum era în domnia dintâi”, arătând „blândeţe şi milă” (Neculce, p. 249), dar „ţara era, atunci, stricată rău de tătari şi de moscali, şi de tâlhărit. Aşijderea, şi turcii balgii făcea multă gâlceavă şi supărare lui Neculai Vodă, la divanuri, pentru fraţii şi rudele lor, ce pieriseră, şi pentru jafuri ce-i jefuiau unii şi alţii. Şi făceau şi năpaste mai mult decât erau adevărate” (Neculce, p. 250).

*

„Pe acea vreme, era greu în ţară, nu de bir, ci de alte supărări. Că turcilor le era calea tot prin ţară, mergând şi venind la Hotin. Unii veneau pe la Focşani, de mergeau pe Siret, pe la Botoşani, dinspre Bosnia, alţii, pe Bârlad şi pe la Iaşi, alţii pe Prut. Şi ca nişte oşteni păgâni ce erau, tot stricăciuni făceau, cu fel de fel de râsuri şi batjocoriri a fetelor fecioare şi a femeilor înţelepte” (Neculce, pp. 257, 258).

*

Sosirea primului voievod fanariot al Moldovei

Sosirea primului voievod fanariot al Moldovei

În ianuarie 1713, după mărturia lui Weismantel, „aproape tot ţinutul Sucevei era ocupat de noi (suedezii şi polonii), cu dragonii, şi ni s-au dat aşa bune provizii, şi ca mâncare şi băutură, şi ca furaj pentru toţi caii, ca şi cum ne-am fi aflat în propria noastră ţară sau chiar într-o ţară prietenă; şi oamenii stăteau răspândiţi prin toată Moldova şi se bucurau toţi de acelaşi tratament, aşa cum făgăduise Poarta şi chiar şi domnul.

*

O divizie era staţionată între Nistru şi Prut, până sub Iaşi şi Orhei, cealaltă între Prut şi Siret, Moldova, Bistriţa şi până la graniţa ungară şi transilvană, şi până după Roman şi Bacău, spre graniţa Ţării Româneşti. În această regiune, se aflau servitorii mei, cu caii, şi am fost şi eu acolo, în satul Rotopăneşti, dar m-am întors, în ziua următoare, iar în oraş” (Călători, VIII, pp. 328, 329).

*

Între timp, în întreaga Moldovă s-a produs o răscoală împotriva suedezilor şi a polonezilor care se vânzoleau prin ţară, iar trupele din Suceava, în lipsa unor ordine, s-au retras spre Cernăuţi, urmăriţi de moldoveni, care-şi făcuseră două tabere, una la Botoşani, iar cealaltă pe graniţa cu Polonia, dar fără a se încumeta la un atac decisiv, deşi primiseră un ajutor militar substanţial de la tătari.

*

În iarna anului 1712-1713, oastea leşească era cantonată la Cernăuţi „şi făcea multă stricăciune locuitorilor”, aşa că domnitorul şi-a trimis hatmanul Buhuş, care, adunând ceva oaste bucovineană, i-a determinat pe leşi să stea cuminţi, până spre sfârşitul lunii februarie, când vor pleca, supravegheaţi, la Bender, hatmanului îngăduindu-i la iernat, în baza unei straşnice mituiri, despre mituirea aceasta povestind şi Weismantel (Călători, VIII, p. 332).

*

După un an de vânzoleli armate prin restul ţării, suedezii şi polonii se întorc în Bucovina, unde au îngăduinţă să stea doar trei luni, „prin pădure pe la Cernăuţi”, în 2 ianuarie 1914, trecând prin Coţmani, „unde se afla măria sa, prinţul Wisniowiecki”, apoi „prin Orăşeni, peste Prut şi Ceremuş, până în satul Văscăuţi, unde se afla şi domnul general. În ziua următoare, am mers, iar, îndărăt, la Coţmani, şi, în dimineaţa de după aceea, peste graniţă, până în oraşul Horodenka şi, apoi, iar înapoi. Am mers iar la Orăşeni şi, în ziua următoare, la Văscăuţi.

*

Lângă acest sat este un râu mic, care scoate aburi de căldură, în timpul iernii, şi nu îngheaţă niciodată. Cum excelenţa sa avea de gând să poposească după această apă, în vederea unei mai bune subzistenţe, am pornit, călare, în acea direcţie, să cercetez locul, şi am mers aşa până la satul Bănila, spre munţi şi spre oraşul Kossov (Kossowo, în Polonia).

*

Sosirea emigranţilor ruşi în Bucovina

Sosirea emigranţilor ruşi în Bucovina

În ziua următoare, am fost la Milewo şi Spassy, şi iar înapoi, prin Wilawce, Karapozny şi Barbowce, până la Văscăuţi, şi apoi, în dimineaţa următoare, până la Coţmani, unde am rămas locului toată luna.

*

Aici locuia un ţăran, în vârstă de o sută treizeci de ani, al cărui fiu avea mai mult de o sută de ani, şi la fiul acestui fiu, care era de optzeci de ani, am stat eu în cvartir. Fără a mai vorbi de ceilalţi descendenţi, bătrânul de o sută treizeci de ani era mai zdravăn decât fiul său de o sută de ani. Mai avea ochi frumoşi, dar nu mai putea să vadă, dar, altminteri, umbla sprinten şi singur, cu un toiag.

*

Acest sat se află între Nistru şi Prut, la 6 mile de Hotin, 3 de Cernăuţi şi 1 şi 1/2 de Snyatin, însă la 3 mile de Horodenka. Aici stătuse strajnicul Sayvoyski, în anul precedent, când înaintea lui şi a încă mulţi alţii s-a petrecut următoarea minunăţie:

*

Când mergi spre Hotin, chiar dincolo de sat, peste lac şi mlaştină, este o pădure rară de stejar, pe o înălţime. Din această pădure au început, într-o anumită zi, de partea dreaptă a drumului, să joace şi să salte stejarii, au mers către… şi s-au închinat unii în faţa celorlalţi, şi au jucat, iar, în felul arătat mai sus. Şi aceasta a ţinut, sub ochii unui număr aşa de mare de oameni, câteva ore. Şi de partea cealaltă, înspre Horodenka, şi între aceasta şi satul Suhoverca, a jucat, tot atunci, muntele, cu tufişurile şi copacii săi, şi, apoi, s-au oprit, cu toţii, odată, şi acest semn îl cunoaşte singur Dumnezeu.

*

S-a aflat, de la anumite persoane, că, înainte de ultimul război cu turcii, s-a putut vedea acelaşi lucru lângă Cernăuţi, care, fără nici o îndoială şi cu toată siguranţa, era un cutremur de pământ. Astfel, la numai o jumătate de milă de aici, în satul Ivankopce şi Habielowce, spre Snyatin, au fost văzuţi oameni ieşind din munţi, cu flamurile fluturând, ca dintr-un castel, care, apoi, s-au făcut nevăzuţi” (Călători, VIII, pp. 337-339).

*

În Bucovina, Weismantl adună câteva „impresii”, deloc măgulitoare pentru noi. Astfel, „Cernăuţi, aşezat pe Prut, la patru mile de hotarul Pocuţiei, este şi el un oraş păcătos şi este cârmuit, împreună cu întregul ţinut, de un staroste, pentru că se află departe de Iaşi” (Călători, VIII, p. 345); „Baia arată ca un sat păcătos, mai degrabă decât ca un oraş; asemenea orăşelului Siret, aşezat pe râul Siret”, iar „Suceava a fost, probabil, odinioară, un oraş minunat, cum se poate vedea după mănăstirile şi bisericile măreţe şi minunate, din care unele s-au ruinat, iar altele s-au mai păstrat, încă, într-o stare destul de bună.

*

Aici mai sunt, încă, două cetăţi: una este castelul, clădit pe o stâncă, pe râul Suceava, în afara oraşului, dar acum ruinat, cealaltă cetate (mănăstirea Zamca, întărită de poloni) au făcut-o polonii, în războiul trecut, pentru a stabili legătura cu Neamţul, şi au întărit o mănăstire în apropierea oraşului, şi pe aceasta au predat-o turcilor, după încheierea păcii, împreună cu Neamţul şi Hotinul; dar acum ea stă goală.

*

Oraşul este aşezat într-un loc frumos şi vesel, pe un deal mănos, pe sub care curge apa Suceava. Este locuit de mulţi negustori armeni; altfel, e destul de ruinat, ca şi celelalte” (Călători, VIII, p. 346).


Comments are closed