Bucovina de după Moldova | Dragusanul.ro

Bucovina de după Moldova

Huţani, în 1832 – desen de I. Schumirsz

Huţani, în 1832 – desen de I. Schumirsz

Moldova era, de prea multă vreme, un pământ în derivă, din care Bucovina s-a desprins aidoma unui plaur, care, dus de ape, se fixă lângă un pământ stabil şi bine gospodărit. E drept că Moldova ar fi preferat o apropiere de ruşi, în dauna turcilor, mai ales pe durata mandatului lui Potemkin, şi tocmai de asta Grigore Ghica a şi fost ucis, după ce fusese ademenit în camera unui prieten, care se prefăcea a fi bolnav. Mitul românesc al martiriului lui Ghica, din pricina românismului exemplar, înseamnă doar un mit, născocit de o istoriografie a unor locuri cu mult prea puţină istorie.

*

Suceava, Ruinele, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

Suceava, Ruinele, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

*

Există, din primii ani ai ocupaţiei austriece, rapoarte ample asupra provinciei, întocmite de primii doi guvernatori ai provinciei, Spleny şi Enzenberg, dar şi de românii Vasile Balş şi Ion Budai-Deleanu (redate succint în capitolul anterior), aşa cum există şi o iconografie de nepreţuit, realizată de pictorul silezian Franz Jaschke (1775, Glatz – 06.11.1842, Wien) şi de pe nedrept anonimul I. Schumirsz, iconografie cu care voi ilustra acest capitol.

*

Iulius Schubirz, ilustratorul monografiei „Bucovina”, scrisă, la 1845, de Mitropolitul de mai târziu, Teofil Bendella, a rămas un mare ignorat al mărturisitorilor Bucovinei, spre deosebire de Franz Jaschke, care, datorită publicării albumului „National-Kleidertrachten und Ansichten von Ungarn, Croatien, Slavonien, dem Banat, Siebenburgen und der Bukowina, / Costumes nationaux et vues d’Hongrie, de Croatie, d’Esclavonie, de Bannat, de Transilvanie et de Bukowine. / Nact der Natur gezeichnet und gestochen von Franz Iaschke, Wien 1821. Gedruckt bey Anton Strauss, k. k. priv. Buchdrucker”, a rămas în memoria culturală austriacă, nerecunoscătoarea Bucovina menţionându-l în doar două rânduri, în 1933-1934, când Eugen I. Păunel publica, în „Codrul Cosminului” (VIII, 1933-1934, Cernăuţi, pp. 419-432)), studiul „Acvarelele bucovinene ale pictorului Franz Iaschke, din 1810”, iar a doua oară, prin 2010, când am publicat „Pictori şi sculptori din Bucovina”.

*

Cernăuţi, 1832 – desen de I. Schubirsz

Cernăuţi, 1832 – desen de I. Schubirsz

*

Jaschke a vizitat Bucovina în două rânduri, mai întâi, în 1807 şi 1808, însoţindu-l pe arhiducele Ludovic, unul din cei 11 fraţi ai Împăratului Franz al Austriei, într-o călătorie de-a lungul frontierei otomane, iar a doua oară, în 1810, ca tovarăş de călătorie al arhiducelui Rainer. În albumul publicat în 1821, apar şi câteva informaţii monografice despre Bucovina şi despre subiectele acuarelelor sale:

*

Bucovina a fost, după cum se ştie, o parte integrantă a Moldovei, care, cucerită, în anul 1769 de Ruşi, restituită Porţii otomane după pacea încheiată la 1774, ocupată, apoi, în acelaşi an, prin forţa armată austriacă, a fost cedată Austriei, în mod formal, prin convenţia din 12 Mai 1776. Această provincie îşi derivă numele de la multele sale păduri de fagi (fagul se numeşte în limba slavă Buk); ea este situată între paralele 46 şi 48 de miazănoapte şi cuprinde 172 mile pătrate; e, deci, cu 6 mile pătrate mai mică decât comitatul Maramureşului şi cu o milă pătrată şi 2/10 mai mare decât comitatul Bacz (Bodrog); întinderea cea mai mare în lungime e, în linie dreaptă, de 31 mile, în lăţime, de 16 mile. Se mărgineşte, spre Est, cu raiaua Hotinului şi cu Basarabia, spre Vest, cu Maramureşul, spre Sud, cu Moldova şi Transilvania, spre Nord, cu Galiţia, formând cercul al 19-lea al Galiţiei. Solul e mănos, mai ales între Prut şi Nistru şi în valea Sucevei; prin părţile muntoase, se găsesc vaste şi hrănitoare livezi, acolo se coc, însă, din cauza gerului timpuriu şi a duratei lungi a iernii, numai cartofii, ovăsul şi orzul.

*

Râurile principale sunt Ceremuşul, Prutul, Siretul cel mic, cel mijlociu şi cel mare, Suceava, Moldoviţa, Moldova, Bistriţa aurie, unde se spală, incidental, şi aurul, Dorna şi Nistrul. Aproape două treimi ale Bucovinei se compun din munţi şi păduri. Pădurile cele mai mari sunt moşii ale statului (camerale) şi ale fondului bisericesc, amândouă posedând, în total, 617.226 jugăre de pădure.

*

Populaţia. La ocuparea Bucovinei, în 1776, nu s-au numărat decât 11-12.000 de familii. Recensământul din 1817 a dat drept rezultat 41.864 de familii şi 201.319 de suflete; dintre acestea, sunt 10.284 Catolici, 180.131 Greci neuniţi, 3.662 Luterani, 251 Reformaţi, 1.654 Armeni eutihici, 637 Lipovani sau Filipoveni, 4.700 Evrei. În privinţa aceasta (numărul populaţiei), Bucovina întrece comitatul Heves şi e întrecută de acel de Zemplen. Cel dintâi are 200.883 suflete, celălalt, 206.773 locuitori nenobili. Pe o milă pătrată, locuiesc 1.170 de suflete; în consecinţă, Bucovina e ceva mai des populată decât Comitatul de la Szabolcs, având 1.190 suflete pe mila pătrată. Cel dintâi este penultimul, adică al 55-lea, celălalt, al 54-lea în rândul comitatelor Ungariei.

*

Pe  cât de felurite sunt religiunile, pe atât de felurite sunt şi naţiunile din această ţărişoară. Ele se împart în: 1. Moldoveni, indigenii primordiali, 2. Ruteni, 3. Nemţi, 4. Maghiari, 5. Armeni, 6. Lipoveni, 7. Ţigani şi 8. Evrei.

*

Bucovina are trei oraşe municipale: Cernăuţii, reşedinţa districtului, cu 5.743, Siretul, cu 2.318, şi Suceava, cu 4.145 suflete; apoi, patru târguri: Sadagura, cu 1.832, Câmpulung Moldovenesc, cu 2.623, Vijniţa, cu 2.622, şi Rădăuţii, cu 1.868 suflete, apoi 309 sate, 7 ferme izolate, 18 colonii germane, 5 sate maghiare: Hadikfalva (Dorneşti), Istensegits (Ţibeni), Fogadjisten (Iacobeşti), Andrasfalva (Măneuţi) şi Ioseffalva (Vorniceni).

*

Acu, trecem la porturi, cari următoarele vor fi prezentate cetitorului:

*

Negustor armean din Siret – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

Negustor armean din Siret –  de Franz Jaschke (1775-1842)

*

Boier din Siret. În această ţară, boier înseamnă un nobil, un moşier. Gravura îl reprezintă, aici, în costumul său obişnuit (N.R.: Eugen Păunel precizează că „boierul” din Siret este, de fapt, un târgoveţ, iar dacă judecăm după port, descris de George Mihuţă, „boierul” siretean este, în realitate, un târgoveţ armean din Siret). O manta îmblănită, de culoare albastră, cu mânece până la cot, acoperă îmbrăcămintea de desupt, care se compune din pantaloni largi de culoare roşie, dintr-o haină haină cu dungi albastre şi dintr-un brâu, în care e băgat un hanger şi de la care atârnă o basma mare. Capul nu e acoperit cu pălărie de pâslă, ci cu un fes sârbesc de postav roşu. Boierul părăseşte locuinţa şi pare a fi pe gânduri. În fund, vedem o parte a oraşului Siret, construit în felul obişnuit în Bucovina.

*

Huţan din Ţibău – de Franz Jaschke (1775-1842)

Huţan din Ţibău – de Franz Jaschke (1775-1842)

Un om din Bucovina. Pe stăpân îl urmează, şi aici, ca pretutindeni, ţăranul (N.R.: Eugen Păunel precizează că „un om din Bucovina” este, de fapt, huţanul din Ţibău). El e îmbrăcat cu nădragi albi sau roşii; deasupra cămăşii, ale cărei mâneci largi sunt împodobite, pe lângă tivitură, de cusături, dânsul mai poartă şi o bundiţă îmblănită. Omul îşi vede de lucru, în câmp şi pădure, având o traistă pe umăr, iar în mână purtând toporul cu coada lungă, care-i ţine şi locul băţului.

*

După hrisovul Domnitorului Moldovei, Grigore Ghica, fiecare supus, având parte de pământ, este obligat să lucreze stăpânului 12 zile de clacă pe an; cosaşii fac numai 6 zile; la acestea, se adaogă dijma din toate fructele câmpului şi ale pomilor, din productele grădinii numai atunci dacă face negoţ cu ele. Conform unei tradiţii vechi, fiecare supus „dotat” cu pământuri mai dă, pe an, drept obligaţie funciară, o găină şi un tort; iar supusul care posedă animale de tracţiune mai e ţinut să ducă un car de lemne din pădurea moşiei sau, unde nu e pădure la moşie, din cea mai apropiată pădure străină; stăpânul moşiei, însă, păduritul. Excepţie de la aceste biruri se fac numai supuşilor din Câmpulungul Moldovenesc, acelor de la moşia Ilişeşti, numiţi Brănişteri, Lipovenilor şi coloniştilor germani.

*

Femei din Suceviţa. Portul lor se apropie mai mult felului de a se îmbrăca al Moldovencelor, ceea ce se poate observa, în aceeaşi măsură, în portul Unguroaicelor şi Transilvănencelor; chiar moravurile şi obiceiurile le sunt comune. Capul îl poartă aceste ţărance învelit în ştergare ţuguiate; ele poartă şi bundiţe îmblănite, la fel ca acele obişnuite la Grecoaice. În fund, vedem Suceviţa, locul de odihnă al Domnilor moldoveni, despre care vom da, mai jos, câteva amănunte.

*

 

Fată din Iacobeni, în 1805 – de Franz Jaschke (1775-1842)

Fată din Iacobeni, în 1805 – de Franz Jaschke

*

Fată din Iacobeni. Iacobenii e un sat în munţi, locuit de mineri şi funcţionarii minelor. Femeilor de rând le place, ca oriunde, să se gătească; de îmbrăcămintea lor se ţin, numaidecât, broderii bogate şi găteli cu mărgele, monede şi cruciuliţe, iar vara, flori şi verdeaţă în păr. La aceste, se mai adaugă un brâu roş şi o catrinţă în dungi. Picioarele sunt îmbrăcate în opinci.

*

Femei din Iacobeni, în 1805 – de Franz Jaschke

Femei din Iacobeni, în 1805 – de Franz Jaschke

*

Femei din Iacobeni. Îmbrăcămintea lor este aproape fără podoabe şi gust. Cămaşa e înfrumuseţată prin cusături modeste, o catrinţă destul de simplă, cu dungi albastre, pe deasupra; la vreme rea, o caţaveică largă, de culoare cafenie; în picioare, opinci. Toate, în mare contrast cu vecinele lor din Transilvania.

*

Filipovence, în 1810 – de Franz Jaschke

Filipovence, în 1810 – de Franz Jaschke

Filipovence. După cum am şi menţionat-o mai sus, există Lipovenii sau Filipovenii în Bucovina, ca o deosebită comunitate bisericească. Ei se ţin de Rascolnicii ruseşti şi mărturisesc biserica grecească neunită. Venind în Bucovina dinspre Marea Neagră, pe timpul administraţiei militare a generalului Enzenberg (1785), Lipovenii au obţinut, de la Împăratul Iosif II, libertatea exercitării cultului lor religios. Ei sunt oameni liniştiţi şi paşnici, plătesc exact şi fără silă impozitele şi birurile, sunt muncitori şi activi, se îndeletnicesc cu agricultura; trăiesc, însă, în cea mai mare parte, din comerţul cu fructe proaspete şi uscate, peşti şi frângherii, confecţionate chiar de ei, sunt meşteri la săpatul heleşteelor, pricepuţi şi versaţi în drenajul, prin şanţuri de scurgere, la locuri umede şi mlăştinoase. În prezent, Lipovenii locuiesc următoarele trei sate: Mitocul Dragomirnei, Fântâna Albă şi Climăuţii. Printre diferitele secte ale bisericii răsăritene, dânşii ocupă acelaşi loc ce-l au Hernhuţii printre Protestanţi.

*

Exteriorul Filipovenilor face o impresie plăcută asupra străinilor. Ei sunt zvelţi şi înalţi, ambele sexe poartă o haină lungă de postav, cu nasturii încheiaţi, cu multă băgare de seamă, de sus, până jos. Femeile poartă pe cap un fel de pălărie tare, deasupra căreia se îndoieşte un tulpan în colţuri. Fruntea le este ascunsă sub o cordea brodată cu aur. Trupul e ferit cu o haină lungă, verde sau roşie, fără mâneci şi încins în brâu. În picioare, poartă sandale roşii sau galbene.

*

Lipovenii n-au legături prea strânse cu alţi locuitori, cel puţin nu primesc cu drag pe cineva în casele lor. Dacă acesta s-ar întâmpla, totuşi, fie pe neaşteptate, fie chiar împotriva voinţei lor, locul unde a şezut străinul e considerat ca spurcat, până nu va fi iar curăţit, în felul lor. Nu mănâncă cu străini. Pentru oaspeţi, au vase deosebite şi, când ospătează pe cineva, îl silesc să ieie cu sine totul ce a rămas din mâncare, iar de nu, rămăşiţele le aruncă. N-au voie să fumeze tutun sau să-l tragă pe nas, nici nu le e permis să aibă cârciume în satul lor.

*

Surprinzătoare e grija cu care aceşti oameni tăinuiesc atât obiceiurile lor religioase, cât şi dogmele credinţei lor; n-au preoţi, ci numai învăţători, dascăli; nu se ţin de preoţii orientali, ci de o biserică a sectei lor, din Moldova; acolo se fac cununiile. La dânşii nu se găseşte nici o urmă de înmormântări, se crede că-şi ard morţii.

*

Bisericile lor din Moldova au aceeaşi rânduire ca şi cele orientale, pe acoperişul lor se găsesc, însă, trei cruci, cu câte trei braţe, dintre care cel mai de jos e înclinat.

*

Denumirea lor, Filipoveni, s-ar trage de la un Filip, cinovnic de chilii la mănăstirea Pomora din Rusia, care s-a călugărit, pe la 1694. După moartea Stareţului, speră să devină Egumenul mănăstirii. Văzând că intenţiile lui dau greş, Filip acuză pe călugări că ei ar fi părăsit credinţa lor cea veche. Aceste acuze, fiind crezute de vreo cincizeci dintre confraţii săi, dânsul se despărţi de mănăstire, înfiinţând un schit nou şi întemeind o sectă nouă…

*

Vederi.

*

Ruinele de la Suceava. Nu departe de oraşul Suceava, despre care am şi vorbit mai sus, e situată, pe un deal nu prea înalt, o mănăstire, scutită de un zid împrejmuitor (desenul ne-o înfăţişează); iar mai jos de ea (N.R.: e vorba de biserica Mirăuţilor, pe atunci în ruină, folosită drept grajd pentru animale), se arată, pe o colină, ruinele unui vechi castel întărit, pe vremuri, reşedinţa Domnitorilor Moldovei. Se pare că a fost distrus cu forţa; această soartă a suferit-o, probabil, la una din desele năvăliri asupra acestei provincii, ale Polonilor şi Turcilor. Nu voim să decidem dacă distrugerea castelului de reşedinţă sau, după cum o pretind alţii, ordinele Porţii au înduplecat pe Domnitorii Moldovei să părăsească domiciliul lor; un lucru, însă, e cert, că Voievozii sau Hospodarii îşi aveau reşedinţa lor, până la jumătatea secolului al şasesprezecelea, la Suceava, şi că ea a putut fi mutată, de aci, la Iaşi, deci de-abia în jumătatea a doua a acestui secol.

* *

Mănăstirea Suceviţa. Am şi menţionat această mănăstire. Ea aparţine călugărilor ordinului Sf. Vasile al bisericii răsăritene neunite, care, în ce priveşte numărul credincioşilor, e cea predominantă în Bucovina. Astfel de mănăstiri există, aici, numai cinci, fiecare dintre ele fiind redusă, în conformitate cu planul nou de organizare, la numai 25 călugări, cu un proistos numit Egumen. Leafa unui Egumen e de 460 florini, aceea a unui călugăr, de 210 florini, 20 cruceri. Pentru cheltuielile bisericeşti, i se numără fiecărei mănăstiri 430 florini, iar pentru procurarea şi reparaţia odăjdiilor, 200 florini. Afară de aceste sume, fiecare mănăstire mai primeşte, de la moşiile ce formează fondul bisericesc, încă ovăz şi fân pentru hrana vitelor de tracţiune şi muls; mănăstirile mai au un pomăt şi o grădină de legume, o prisacă şi un iaz. Ocupaţia călugărilor constă în rugăciuni şi exerciţii evlavioase; sunt cazuri excepţionale, când unul sau altul se sileşte să se formeze pentru o îndeletnicire mai activă şi reuşeşte să fie apt pentru o catedră la o şcoală clericală.

*

Mănăstirea Suceviţa are împrejurimi triste şi melancolice şi face asupra călătorului o impresie minunată, cu multele sale turnuri, clopotele mari şi mici şi cu zugrăveala de pe zidul bisericii. Prin ziduri împrejmuitoare şi turnuri, ea este asigurată, din afară, împotriva năvălirilor neaşteptate de către hoţi. Existenţa sa se datoreşte darurilor pioase, făcute de mai mulţi Voievozi moldoveni, care au şi fost îngropaţi aici.

*

Valea de la Vama. Această frumoasă şi ispititoare vale se schimbă, încă des, într-o pustietate sau baltă, prin râurile ce se revarsă peste malurile lor. Columna care se găseşte la şosea arată locul unde Tătarii, devastând Ungaria şi, mai ales, Maramureşul, au fost, în fine, nimiciţi, astfel că s-a pus capăt jafurilor lor (autorul descrierii greşeşte: Tătarii n-au fost, la 1717, adversarii lui Mihai Vodă Racoviţă, ci tovarăşii lui de armă, iar învinşi au fost, atunci, Nemţii şi Ungurii, trupele imperiale. Inscripţia nu e în limba veche slavonă, ci în româneşte, cu slove chirilice). Inscripţia pusă pe monument, în scrisul şi limba veche slavonă, păstrează amintirea acestui eveniment” / Eugen I. Păunel („Codrul Cosminului”, VIII, 1933-1934, Cernăuţi, pp. 419-432).

*

Cernăuţi, podul de peste Prut – de I. Schumirsz

Cernăuţi, podul de peste Prut – de I. Schumirsz

*

În 11 noiembrie 1782, când Georg Lauterer, venind dinspre Iaşi, prin Botoşani, „pe nişte drumuri proaste”, şi trece, prin Salcea şi Plopeni, sat „aşezat pe deal, într-un ţinut păduros”, vama austriacă spre Suceava se afla la Tişăuţi, râul Suceava fiind traversat de „un pod construit pe trei piloţi”, iar de la Suceava a „mers, pe un timp foarte rău şi căi rele”, spre Cernăuţi, iar de acolo, prin Lvov, spre Kracovia (Călători, X, partea I, p. 333). Podul de la Tişăuţi, de atunci, avea să determine apariţia unui nou sa, Ratuş, format din câteva gospodării, adunate în jurul hanului respectiv.

*

Cernăuţi, Piaţa Fântânii Albe, în 1832 – de I. Schubirsz

Cernăuţi, Piaţa Fântânii Albe, în 1832 – de I. Schumirsz

*

Bucovina încă nu se istoricizase, ci privea, încă buimacă, dinspre preistoria moldavă, spre un viitor, care, chiar dacă nu-l înţelegea, nu-i displăcea. Călătorii străini o ocolesc, din pricini de paşapoarte, iar când o străbat, o cam ignoră, ca pe-un ţinut „austriac” de margine, încă barbar şi neinteresant.

*

Cea mai interesantă şi mai amplă mărturie despre Bucovina istorică şi despre alte localităţi din judeţul Suceava o datorăm medicului şi naturalistului breton Baltazar Hacquet (Calatori X, II, pp. 811), care începea o primă călătorie, de doi ani de zile, în munţii Bucovinei, în iulie 1788, din unghiul de graniţă Pietrele Roşii, dintre Transilvania, Moldova şi Bucovina.

*

Cernăuţi, biserica Adormirii Maicii Domnului – de I. Schubirsz

Cernăuţi, biserica Adormirii Maicii Domnului – de I. Schumirsz

*

„Aveam cu mine patru oameni, pentru paza mea, împotriva locuitorilor puşi pe omor. Cum aveam să mă tem, din toate părţile, şi de duşmanii dinăuntru, şi dinafară, întrucât tătarii înaintaseră până la graniţă, nu mi-a fost cu putinţă să mai zăbovesc pe aceste locuri pentru cercetări mai îndelungate…

*

În aceşti munţi, şade un român, despre care se afirmă că ar avea o sută cincizeci de ani (!), dar, totuşi, pare neîndoios că patruzeci de familii actuale, din cuprinsul Dornei Candrenilor, se trag din el şi sunt fiii, nepoţii sau strănepoţii săi. Eu am văzut doi dintre fiii lui, într-o cârciumă, unde am petrecut noaptea, şi unul avea şaptezeci de ani, şi celălalt – optzeci şi doi de ani. Aceştia doi s-au veselit atâta, trei zile în şir, încât nu s-au mai trezit din beţie, în tot acest timp). I-am găsit zdraveni la trup şi fără nici o slăbire a celor cinci simţuri…

*

Cernăuţi, Palatul Administrativ, 1832 – de I. Schumirsz

Cernăuţi, Palatul Administrativ, 1832 – de I. Schumirsz

*

Baia e aşezată într-o câmpie frumoasă, fără cel mai mic munte în jurul său, numai pe partea de sud a râului Moldova… se înalţă foarte lin munţi stratificaţi… Acest loc este, acum, un biet sat sau un oraş învechit, ruinat şi pustiu…

*

Dacă mergi pe malul drept al Siretului, atunci pământul e necontenit tăiat de afluenţii săi laterali. Pe acest drum, am făcut cunoştinţă cu un boier moldovean, de stare mijlocie, ce se numea Şeptilici şi era originar din satul Zvoriştea. Cum m-a surprins numele lui, care însemna „al şaptelea”, am întrebat şi pe alţi moldoveni despre raţiunea acestei numiri şi mi s-a susţinut, într-un glas, că maică-sa a născut, într-o lună, şapte copii, dintre care s-ar mai afla în viaţă încă patru. Când l-am întrebat aceasta pe boierul foarte zdravăn şi spătos, mi-a confirmat acest lucru (!) şi mi-a spus că pot să mă informez şi la popa din acel sat. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani şi făcuse, cu nevastă-sa, şase copii” (Călători, X, pp. 812, 813).

*

Horecea, mănăstirea, în 1832 – de I. Schumirsz

Horecea, mănăstirea, în 1832 – de I. Schumirsz

Hacquet a luat-o, prin Dorohoi, spre Hotin, dar ne vom reîntâlni cu el în capitolul următot, în care veţi putea regăsi şi singurul citat din opera lui extrem de importantă ca mărturie pe care-l uizitează, citând din citate, şi savanţii daco-romani din diverse domenii „ştiinţifice”, începând cu istoricii şi terminând cu etnologii şi folcloriştii.


Comments are closed