Bucovina, 1866: "Biserica – Episcopul şi secretarul său" | Dragusanul.ro

Bucovina, 1866: „Biserica – Episcopul şi secretarul său”

1866 iunie 3-1

*

BUCOVINA, 5 iunie n. 1866

În scrisoarea mea din 1 al lunii, am trimis stimatei foi aşa zicând o introducere, scurta expunere a acelora ce voi avea de pe aicea să scriu şi despre ce, după cât sper, va fi fidela tălmăcire a opiniei publice de la noi, şi nu numai a unei facţiuni sau coterie, care ar vrea ori să abuzeze de noutatea acestui organ ori să figureze ca reprezentantul opiniei publice competente, precum aceasta aflăm prin alte ziare, şi încă nu prea rar.

*

Episcopul Eugen Hacman

Episcopul Eugen Hacman

*

Am zis, în scrisoarea mea din ceea săptămână, că biserica, la noi, seamănă a fi Episcopul şi secretarul său. Opinia publică, la noi, şi încă acea opinie pe care suntem siguri că o veţi afla la timp drept competentă, aşa judecă şi nu socoate că n-ar avea dreptate, deoarece ea pentru această judecată a ei are atâtea temeiuri, încât ele şi singure vorbesc, ba – şi cum am zice – strigă şi necesită pe tot omul aşa, şi nu altfel să judece.

*

Să cercetăm măcar unele din acele temeiuri şi să vedem în câtu-s justificate  aserţiunile acestea ale noastre sau nu.

*

3 iunie 1866

3 iunie 1866

*

În anul 1848, mai 18/30, adresa Eminenţei Sale Episcopul actual al Bucovinei, către Congresul Sinodal, ce, în urma convocării lui de către Episcop, se afla, atunci, în desfăşurare, la Cernăuţi, adresa, zic, către acel Sinod, următoarea scrisoare oficială arhierească:

*

„Am ajuns la deplina convingere că numai unirea este în stare să sporească binele comun şi, mai cu seamă, acela al sfintei şi adevăratei noastre Biserici, să ducă la o înflorire îmbucurătoare şi la fructe pline de binecuvântare; sunt convins şi de aceea că opinia şi voia unuia, fie acesta şi cel mai bun, nu sunt suficiente ca să producă, contra convingerilor mulţii, binele cel stăruit, cu sinceritate şi din întreg sufletul, la un folos comun; sunt convins, în fine, pe deplin şi de aceea că confraţii şi împreună lucrătorii mei, din voia Domnului, sub scutul Părintelui celui sfânt, cu ajutorul Fiului, ce se făcu om, şi sub înrâurirea Sfântului Spirit, cu bună seamă numai binele cel mai adevărat al sfintei noastre Biserici şi al iubitorilor ei membri intenţionează şi stăruiesc. Am hotărât, după o cumpănire matură şi cu ajutorul Celui Atotputernic, după o convingere desăvârşită am hotărât, zic, să decid, la cererea clerului co-adunat şi a profesorilor teologiei, în data de 17/29 mai 1848, No. 104, următoarele:

*

„1. Ca cancelarul (secretarul) consistorial, domnul C. Cr., cum am şi făcut de ştire, la 17/29 al lunii, să fie suspendat de loc, adică din de astăzi, a 2-a. Ca pentru viitorime, în temeiul Planului regulativ al Bucovinei şi în temeiul şi altor legi respective, suprema ducere şi menţinere a afacerilor bisericeşti, cum şi referarea cauzelor eparhiei, să fie în seama numai a Consistoriului ş. a.”, şi-apoi, lăudând, mai pe urmă cu deferenţă te profesorul teologiei, Dl. Joanne Calinciuc, şi recomandându-l Sinodului să-l aleagă şi să-l propună Consistorului de asesor consistorial, fireşte că Eminenţa Sa Părintele Episcop afirma: „În sfârşit, vă dau la toţi confraţii mei creştini binecuvântarea mea arhierească, cu cea mai profundă a mea asigurare că ziua aceasta, care poartă numele iubitului nostru Împărat, e ziua cea mai fericită din viaţa mea, pentru că eu sper în Dumnezeu ca, cu ajutorul său, de astăzi, înainte, va învia şi se va realiza acel bine adevărat şi acea prosperare a sfintei noastre Biserici, pe care am păstorit-o eu şi până acum, cu voinţa cea mai bună şi cu inima cea mai evlavioasă, aşa să-mi ajute Dumnezeu! / Evgenie, p. p. Episcop (Eugen Hacman- n.n.)”.

*

La această scrisoare arhierească, trimisă prin întreaga dioceză, dăduse Congresul Sinodal de atunci, prin Comitetul său, Eminenţei Sale Episcopul, următoarea adresă de mulţumire:

*

„Înalt Preasfinţite Arhipăstor! Prea iubite al nostru Părinte!

Marele act al liberalizării, prin care aţi doborât peretele care ne despărţea de la olaltă şi împiedica toată înaintarea şi păşirea obştescului bun, toată cea întru Cristos păstorire a voastră, cu acea bucurie sau, mai adevărat, cu acel entuziasm l-am salutat care vă asigură nemurire în inimile noastre şi ale tuturor compatrioţilor, pentru că el stâlpeşte o nouă strălucită epocă a Bucovinei, de la care înaintare are să înceapă un nou fericit viitor.

*

Publicitatea anului 1866

Publicitatea anului 1866

*

Bucurie, nouă!, pentru că am revindecat vechile îndrituiri şi obiceiuri ale sfintei Bisericii noastre, despre care se scrie: Să nu calci hotarele care au ţărmurit pe Părinţii tăi!

*

Mângâiere, nouă!, pentru că ne-am învrednicit de înalta arhipăstorească-va recunoştinţă a râvnei noastre pentru binele obştesc!

*

Nădejde, nouă şi tuturor veacurilor viitoare!, pentru că nu numai toate condiţiile a dezvelirii patriei ne-aţi încuviinţat, ci şi spre îndeplinirea acestui act strălucit liberal nemuritor n-aţi uitat, cu înaltă-va şi puternica binecuvântare a-l încununa!

*

Cu privire la aceste sentimente, de care toţi suntem pătrunşi, toţi Înalt Preasfinţiei Voastre, pentru acest mare act al liberalismului, cea mai intimă mulţămire aducem, cu deplina încredinţare că, pentru a putea spori şi folosi obştescul bun, nu vom pregeta orice prilej a întrebuinţa, orice jertfă a aduce; precum, pe de altă parte, grijă vom purta ca noul veşmânt al nestricăciunii, cu care ne-am îmbrăcat, să rămână pururi curat, neîntinat şi fără prihană.

*

Întru aceste toate ne va povăţui mâna celui de sus, care, şi până acuma, pe noi, slabe şi nevrednice vase, ca oarecând pe Sfinţii Apostoli ne-a povăţuit şi ne-a învăţat ce să grăim şi cum să păzim, ca să venim la scopul dorit; era dragostea revendicată şi obşteasca înfrăţire, rezemate pe deplina încredere care s-a întărit între noi, ne va fi puterea şi curajul nostru, şi nădăjduim că niciodată nu va slăbi, nici că se va împuţina, că dragostea cea adevărată niciodată nu se sfârşeşte, nici nu se împuţinează.

*

Iar ce se atinge de încredere, aceasta o aflăm noi în cuvintele Înalt Preasfinţiei Voastre, care, ca un adevărat Părinte, către noi, rătăciţii, aţi rostit: „Veniţi, fraţilor, să fim una!”. Iar Înalt Preasfinţiei Voastre să vă fie ca o dovadă a deplinei noastre încrederi lacrimile noastre cele fierbinţi, cu care cuvintelor acestora pline de mângâiere am răspuns; ele au fost lacrimile fiilor, care, după lunga înstrăinare, au cunoscut glasul Părintelui lor cel dulce şi, căzându-i la piept, plâng de bucurie că l-au aflat. Aşa ne bucurăm şi noi, acuma, şi nădăjduim şi mai mare bucuria când vom vedea roadele mănoase odrăslind sub pavăza restatornicitei Constituţii; de care, ca să ne învrednicim a le vedea şi gusta, şi a ne îndulci cu ele în prisos, pururi vom ruga pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul făcător de viaţă Duh. Amin!

*

De la duhovnicescul Comitet al Bucovinei. / Cernăuţi, la 22 mai 1848 / Ioan Calinciuc, prezident, / Dimitrie Procopovici, mandatar” (Albina, Anul I, No. 24, Viena, vineri 3/15 iunie 1866, p. 2).

*

1866 iunie 10-1

*

BUCOVINA (Continuare), 14 iunie 1866.

Am recapitulat acel manifest al arhiereului Bucovinei actual nu doar ca să arătăm, prin el, ce e Biserica greco-orientală sau că acest manifest l-am privi noi, aici, în Bucovina, de bază pentru noi, pe care baze, adică, să ne putem formula drepturile şi datoriile noastre faţă de Biserica noastră, în cauzele administraţiei; nu, căci acestea toate le-am ştiut şi mai înainte, se cunosc şi din manifestul acesta arhieresc: ci noi de aceea l-am recapitulat, ca să mijlocim publicului, cititor al acestui organ, posibilitatea de a judeca, întâi, a cui e culpa că, rămânând dieceza Bucovinei (de sine stătătoare şi nu în cadrul unei Biserici a tutore românilor din imperiu – n.n.), pe baza caracterului bisericii sale, şi până în ora de faţă, Episcopul Bucovinei îi face imputaţii grele şi aspre (celebrele „Dorinţele clerului din Bucovina” – n.n.), cum aceasta se ştie din diferite ziare; şi al doilea, a cui e culpa că Eminenţa Sa, acest Episcop, proiecta, la Sinodul de la Carloviţ, din 1864, un fel de reorganizare pentru Biserica ortodoxă orientală din Austria în comun şi pentru aceasta din Bucovina în parte, care reorganizare aduse şi aduce pe toată lumea civilizată şi bine-simţitoare într-o completă mirare, din cauza, adică, a eclatantei absurdităţi a acelui proiect. Publicul competent afla-va, din aceste fapte, nu vorbe numai, ci ce e adevăr şi ce nu; şi-apoi să hotărască!

*

Vedem, în manifestul arhieresc, o promisiune declaratoare sărbătorească şi autorizată cu jurământ arhieresc că în afacerile administrării Bisericii, de aici, înainte, se va urma numai pe temeiul co-înţelegerii comune, adică în sensul propriu şi de neînstrăinat, nici schimbător al Bisericii orientale. Diecezanii Bucovinei nici nu recunosc altă formă justificativă în administrarea bisericii lor, şi nici Episcopatul Bucovinei nu-şi schimbă oficial manifestul acesta din 1848.

*

Care, deci, e motivul imputaţiilor ce le face, de un timp, încoace, Episcopul Eugenie eparhioţilor săi, căci ei nimic alta nu pretind, decât ce Eminenţa Sa, cu jurământul său, a îndatorat chiar pe eparhioţi să pretindă de la Eminenţa Sa? Care pot, mai departe, fi motivele că se contrazice atât de cumplit Eminenţa Sa, la Carloviţ, declarând, acolo, arbitrajul „unuia” drept mai bun şi mai adevărat decât acel provenit din vot legal şi competent comun?

*

Lasă, că văd toţi cum că, prin proiectul carloviţian, e profund vătămat caracterul Bisericii ortodoxe; lasă că, prin neurmata, atunci, mai întâi întrebare a diecezanilor, precum conveniseră chiar şi însuşi Majestatea Sa Împăratul, şi Ministerul Majestăţii Sale, se făcu, prin această „samavolnică” neîntrebare diecezei un afront foarte supărător şi necăjitor. Dar morala care ar fi să rezulte pentru fiii spirituali ai unui Arhiereu şi, prin urmare, şi pentru un stat, dacă te-ai vedea cvasi-provocat să crezi că jurământul poţi să-l faci ca să-l calci, după plac, morala aceea de ce fel o fi oare?

*

10 iunie 1866

10 iunie 1866

*

Biserica orientală porunceşte sinodalitate; cine, deci, calcă porunca ei? Statul „n-are nimic împotriva ţinerii sinoadelor”; cine le împiedică? Dioceza doreşte şi pretinde respectarea acestora, întru prosperarea şi înflorirea Bisericii…

*

Eminenţa Sa Episcopul îndepărta „o piatră a scandalurilor”, pe un secretar consistorial, care fu în contra sistemului organizării consistoriale; luă, însă, acum, pe altul, şi încă pe unul care seamănă, cu scop ca să cunoască şi să priceapă şi aceia dintre fiii săi arhipăstoreşti care nu cunoşteau şi nu pricepeau amorul arhieresc pentru Biserica şi dieceza sa, care sunt de religie şi de naţionalitate străine (sic!); cu aceasta, apoi, merse Eminenţa Sa la Carloviţ, să proiecteze reorganizarea Bisericii orientale, cu aceasta oficiază Eminenţa Sa, şi acum, misiunea-i arhierească, şi cu aceasta, în fine, regiza – cum e probabil – şi răspunsul aspru, refuzul la rugăminţile inteligenţei laice a Bucovinei, pentru ţinerea unui sinod şi altele strâns legate de spiritul Bisericii, şi de manifestul arhieresc din 1848.

*

Care încredere, deci, şi amor pot fi între păstoriţi şi păstor în astfel de circumstanţe; zic-o alţii, noi tăcem şi apelăm numai la mintea sănătoasă, de e opinia publică, la noi, îndreptăţită a cugeta despre cauzele noastre de administrare a Bisericii, aşa cum ne exprimam în corespondenţa trecută, şi de nu e opinia publică, la noi, foarte în drept a crede că Biserica, la noi, seamănă să fie Episcopul şi cu secretarul său” (Albina, Anul I, No. 27, Viena, vineri 10/22 iunie 1866, p. 2).


Comments are closed