Bucătari celebri şi plăcerile mâncării

*

Plăcerile mâncării sunt ale oricărei vârste, ele ne consolează de pierderea celorlalte… plăceri. De aceea, în toate timpurile, au încercat omenii să facă din arta de a găti „arta artelor”. Un bun bucătar se naşte ca şi un poet. „Dacă m-ar întreba cineva – zice Rabelais – de vreau să fiu un mare poet sau un mare bucătar, aş da cu piciorul lui Pegas”. De aceea, în toate timpurile, bucătarii au stat în mare onoare.

*

Marţial, a căruia satiră s-a exersat asupra tuturor obiectelor, şi-a plecat genunchii înaintea bucătarilor. Henrion de Ponsay, fost ministru de justiţie în Franţa, zicea, în 1812: „Ştiinţele nu le voi socoti de ajuns onorate şi reprezentate, până când nu voi vedea şi un bucătar în academia ştiinţelor”.

*

Dezvoltarea acestei arte merge mână în mână cu civilizaţia. În Persia a început a înflori foarte de timpuriu. Regele Darius avea o mulţime de bucătari. Unul dintre generalii lui Alexandru cel Mare, la luarea Damascului, a pus mâna pe 277 bucătari ai regelui, 129 de sclavi destinaţi a duce şi a aduce mâncările, 70 care turnau vin, 17 pentru apă, 40 pentru a parfuma vinul; şi 66 al cărora oficiu era de a împleti cununi de flori împrejurul vaselor şi paharelor.

*

Grecii s-au ocupat mult de plăcerile mesei. Euterpion, bucătarul favorit al regelui Antigonus, fu numit generalisim al armatei, pentru că a inventat o nouă mâncare. Aceeaşi onoare i s-a făcut lui Sophocles, după reprezentarea „Antigonei”. Despre acelaşi Antigonus se istoriseşce:

*

Un cinic îl rugă, odată:

– Doamne, mor de sete; dă-mi o picătură de vin!

– Acesta nu e un dar regesc!, răspunse monarhul.

– Ei bine, atunci dăruieşte-mi un butoi întreg!, se rugă sufletul setos.

– Aceasta, fătul meu, nu e o rugare cinică, răspunse regele şi bietul om nu căpăta nimic.

*

Un bucătar grec, al cărui nume s-a pierdut, se zice că a descoperit arta de a servi un porc, a căruia parte dreaptă era fiartă, cea stângă friptă, iar interiorul umplut, fără a fi fost spintecat.  Cucerind Grecia, romanii adoptară, la masă, obiceiurile învinşilor. La ei luxul în mâncare ajunse la o dezvoltare considerabilă.

*

Cleopatra, fiind, odată, la masă cu Antoniu, lăuda delicateţa ospăţului; rivalul lui Octavian chemă îndată pe bucătar şi îi dărui o cetate cu 5.000 locuitori. Patria celor mai buni bucătari era Sicilia. Cel mai renumit a fost bucătarul lui Nero, Trimalcion, care se trăgea din insula Trinacria. Acest om rar trebuia, când lipseau unii peşti aleşi, să le dea altora gustul şi exteriorul lor, încât şi gurmanzii să se înşele. El se mai pricepea să facă carnea de porc să semene porumbilor, raţelor, fazanilor etc. De altcum, această artă au priceput-o şi alţii, deoarece se istoriseşte despre un Titus Quintus că, la Chalchis, în Etolia, a fost surprins de marele număr şi de felurimea bucatelor ce i s-au servit, iar amfitrionul său l-a asigurat că tot ce s-a servit a fost carne de porc, gătită în mod diferit.

*

Domiţian a convocat odată senatul, pentru a se sfătui despre conservarea şi prepararea unui peşte de mare. Căpătând acest împărat un peşte mare, a întrebat senatul în ce vas să se gătească. Dezbaterile au fost foarte obositoare. În sfârşit, deoarece nu s-a găsit un vas atât de mare, a propus unul să se taie peştele în bucăţi. Propunerea a fost respinsă şi s-a decis să se construiască un vas ad-hoc; iar în expediţiile împăratului să se ducă o mulţime de vase, de toate mărimile. În decursul dezbaterilor, un senator orb nu înceta de a admira mărimea şi frumuseţea darului, îndreptând ochii… în direcţiunea opusă aceleia unde se afla peştele.

Popoarele nordice, sfărâmând puterea romană, stârpiră şi bucătarii. Dar, cu încetul, şi ele se predară… plăcerilor mâncării. Arta suferi mai multe îmbunătăţiri, sub Carol cel Mare.

*

În evul mediu, bucătarii redeveniră favoriţii capetelor încoronate. „Un bucătar se vedea umblând tot cu regele”. Eleonore de Provence, soţia lui Henric III din Anglia, era atât de încântată de bucătarul său, Richard de Norreys, încât înduplecă pe soţul ei să-i dăruiască domeniile Ackholt şi Ackwel, în Berkshire.

*

Taillevaut, bucătarul lui Carol V şi al lui Carol VI din Franţa, care, împreună cu Platina, autor latin din secolul al XV-lea, scrisese o carte despre cele mai bune „sauce”-uri (sosuri), sta la curte în aşa mare vază, încât gărzile îi dădeau onorul. Henric VIII făcu din bucătarul său baronet, fiindcă odată l-a surprins cu un purcel.

*

Sărbătorile iau, în veacurile acestea, un caracter tot mai pompos; totuşi, cantitatea întrecea calitatea. În anul 1470, dădu George Meville, fratele renumitului Warwik, la numirea sa ca arhiepiscop de York, nobilimii şi preoţimii un ospăţ care demonstrează acesta. La masă se aduseră: 6 tauri, 80 de boi, 300 de porci, 3.000 de viţei, 3.000 de gâşte, 3.000 de curcani, 2.000 de găini, 4.000 de porumbi, 100 de iepuri de casă, 200 de fazani, 500 de prepeliţe, 4.000 de găinuşi, 4.000 de raţe, 8 viţei de mare, 4 ţestoase, 300 peşti, 12.000 raci. Cu pregătirea au fost ocupaţi 61 de cămăraşi, 570 de bucătari şi 1.500 de băieţi. Au fost 104 buţi de vin şi 300 de bere, pentru a astâmpăra setea oaspeţilor (Albina Carpaţilor, Tomul IV, Nr. 10, 29 februarie 1880).