"Bogate lacrimi erau, cât se auzea glasul la cer" | Dragusanul.ro

„Bogate lacrimi erau, cât se auzea glasul la cer”

Începuturile epocii fanariote, în Moldova

Începuturile epocii fanariote, în Moldova

*

Filip Orlik, polonezul prieten cu hatmanul cazacilor, Mazepa, şi care, din 1710, avea să fie numit, de către Carol al XII-lea, hatman al cazacilor, ca succesor al lui Mazepa, a ţinut un amplu jurnal, cu referiri şi la o călătorie prin Bucovina, făcută în 1722.

*

„21 martie 1722. Sâmbătă, am trecut, din Polonia, peste râul Ceremuş, în Moldova, şi am tocmit o călăuză; am mers, o milă bună, până în satul până în satul moldovenesc Văscăuţi, al cărui stăpân este Şerban Flondor. Am poposit acolo, peste noapte, şi am dat unui evreu patru galbeni roşii, ca să-i schimbe, la Sniatyn, în bani turceşti mărunţi şi să cumpere, acolo, diferite merinde. Acesta a pornit, duminică, 22 martie, de dimineaţă, şi nu s-a întors, de la Sniatyn, decât noaptea. De aceea am fost nevoiţi să rămânem acolo toată noaptea, înfometaţi şi postind.

*

Din fericire, acel Flondor a dat dovadă de ospitalitate, căci m-a poftit la el, la cină, şi a tratat şi pe bieţii mei servitori, şi a dat şi fân pentru cai. Am fost nevoiţi să petrecem şi noaptea, acolo, din pricina întârzierii evreului.

*

La 23 martie, luni, de dimineaţă, am pornit, de la Văscăuţi, de unde ne-am luat o nouă călăuză, şi, după o jumătate de milă, am ajuns la Prut, în locul unde acesta se uneşte cu Ceremuşul. Am trecut râul în luntrii, aşezând şi carele pe ele, iar caii au trecut înot.

*

La o milă de râu, am poposit în satul Mămăieşti, care este al mănăstirii Schitul (Mare, din Galiţia). Am luat masa acolo, în curtea mănăstirii, la părinţii călugări, iar noaptea am petrecut-o la jumătate de milă de Slobozia.

*

La 24 martie, marţi, am plecat de dimineaţă, din Slobozia, şi, după un drum de două mile, am poposit în satul Toporăuţi şi am mers, de acolo, în satul Săncăuţi, unde am rămas peste noapte. Acest sat ţine de Hotin şi este stăpânit de un spahiu, care ne-a cinstit cu cafea.

*

La 25 martie, miercuri, am tocmit o pereche de cai de cărăuşie, de la un subaşî turcit, din Moldova, şi am pus pe Carol şi pe Ioan să-i încalece; am mers două zile şi jumătate şi am ajuns la o jumătate de milă de Hotin. Am trimis acolo, înainte, pe Carol, la chehaia paşalei, spre a-i da de veste de sosirea mea şi a-l ruga să-mi găsească o locuinţă. Până să se întoarcă, am prânzit în acel loc. Curând după aceea, s-a întors şi Carol şi, împreună cu el, au venit şi doi ofiţeri lipcani, un rotmistru şi un porucic, trimişi de Kolczak, polcovnicul, în întâmpinarea mea, ca să mă ducă la locuinţa ce-mi era pregătită la rotmistrul de Lipcani, Korsak, în apropiere, afară din Hotin, în satul Lipcani. Acesta ne-a primit destul de curtenitor, căci era un om cumsecade.

*

26 martie, joi, după prânz, am trimis pe căpitanul Descloir, împreună cu rotmistrul Korsak, la polcovnicul lipcanilor, Kolczak, ca să-l viziteze şi să-i mulţumească pentru cinstea ce mi-o făcuse. L-am rugat, de asemenea, să-mi mijlocească o audienţă la seraschier (generalul turc – n.n.). Dar, deoarece Kolczak dormea, căpitanul s-a întors, iar rotmistrul Korsak a rămas acolo şi s-a întors numai seara, târziu, şi m-a sfătuit, în numele polcovnicului său, ca, a doua zi, vineri, 27 martie, să trimit pe căpitanul meu la tălmaciul Husein, pentru ca acesta, împreună cu chehaia, să-l ducă la paşa Abdi, la Hotin. Aşa am făcut şi tălmaciul s-a întors, seara, cu răspunsul paşalei, că se miră cum eu, care ocup un post atât de înalt, n-am dat de veste de sosirea mea, nici măcar după trei zile, şi că am sosit aşa, pe neaşteptate, la Hotin. A poruncit, apoi, să mi se spună că nu-mi dă voie să mă duc la Constantinopol, nici la han, ci să mă întorc de unde am venit” (Călători, IX, pp. 137, 138).

*

Seraschier

Seraschier

 

Cam aceasta era „atmosfera”, în regiunea geografică Bucovina, la începutul secolului în care avea să se ivească şi Bucovina istorică. Moldova semăna, sub domniile fanariote, cu un „loc pustiu”, deci cu un ţinut neorganizat statal, dar care depindea de periferiile statale polone şi turceşti, care ne priveau cu o trufaşă superioritate.

Filip Orlik avea să ajungă, în cele din urmă, „la Iaşi, sărăcăciosul oraş al domnilor” (p. 141), apoi la Constantinopol, dar povestea lui ulterioară nu mai ţine de tema acestei cărţi.

 

Între timp, în Moldova lui Racoviţă Vodă (din 1712), spătarul Cuza a fost spânzurat, iar Vodă, ca să nu dea tătarilor, care l-au ajutat în înfrângerea unei tentative de înlăturare din scaun, „10 pungi de bani, să se întoarcă… le-a dar voie să prade ţara, dincolo de Siret, că sunt tot haini şi cătane. Numai dincoace de Siret să nu robească.

*

Deci au şi purces, pe Bahlui, în sus, pe la Târgu Frumos. Şi, de la Siret, încolo, au şi slobozit ceambuluri a prăda, cât au putut cuprinde, ţinutul Neamţului. Şi până în Hangu şi până în Ceahlău au ajuns, de-au prădat şi au robit. Şi s-au întors plini de robi în Bugeag” (Neculce, p. 269).

*

Glorioasă ţară, cu minunată istorie, este cea în care nici nimeni nu mai ştie că străbunii le-au fost robiţi de tătari, din ordinul unui vodă oarecare, dar căruia cărţile noastre de istorie încă îi mai înveşnicesc memoria!

*

Din 1722, de când datează relatarea lui Filip Orlik, în Moldova a intrat domn, ca rezultat al uneltirilor boierilor greci, Grigore Ghica Vodă, dar foarte curând avea să se „bejenească ţara” (Neculce, p. 286), din pricina tensiunilor iscate între tătari, care, pe seama succesiunii, intraseră în conflict cu turcii. Iar Grigore Ghica Vodă s-a mutat, pentru câteva zile, până au venit trupele turceşti, care să-i înfrângă pe tătari, la Botoşani, trimiţându-şi familia la Hotin. Toată povestea s-a soldat cu mare „stricăciune făcută ţării” (Neculce, p. 287).

*

„La ivirea neaşteptată a acestei furtuni (răzvrătirea tătarilor din Crimeea, conduşi de Galga Sultan – n.n.), doamna (Zoiţa Mano, soţia lui Gricorie Ghica) şi toate jupânesele din ţară s-au pus la adăpost în cetatea Hotin, clădită, acum 15 ani, de turci, la hotarul Moldovei şi Poloniei. Orăşenii s-au retras în anumite mănăstiri, înconjurate de ziduri puternice, unde au de gând să se apere, cum vor putea mai bine; cei de la ţară s-au refugiat, unii cu gândul de a nu se mai întoarce, ceilalţi s-au adăpostit în nişte codri foarte mari”, scria, în 8 decembrie 1727, la Iaşi, franciscanul Giovanni Francesco Bossi (Călători, IX, p. 150), confirmând istorisirea lui Neculce, care, pe atunci, tocmai fusese numit vornic în Ţara de Sus.

*

„Iar tot în acest an, 7240 (1732), arătat-a Dumnezeu greu bănat asupra creştinilor, pentru multe păcate şi fărădelegi ale noastre. Pe lângă lipsa de pâine ce era, au mâncat şi lupii oameni, pe supt munte, la ţinutul Neamţului şi la Suceava. Dar curând şi-a întors mânia şi ne-a trimis, iar, linişte de către acele fiare sălbatece. Dar se speriaseră oamenii” (Neculce, p. 292).

*

Fanarioti 1Din 7 mai 1733, Neculai Mavrocordat, fiul lui Constantin, fost domn al Ţării Româneşti, şi ginerele boierului moldovean Constantin Ruset, ia în arendă Moldova (termenul e dur, dar, din păcate, adevărat!), grecii ocupând toate boieriile şi funcţiile în stat, „iar boierii din ţară nu puteau încăpea la nimic” (Neculce, p. 303). Ruşii tocmai începuseră să se impună ca o mare putere şi adulmecau, tot mai des, prin preajma Hotinului. „Ajuns-a osândă pe biata Moldovă” cu atâtea domnii străine, dar o rază de speranţă părea să se ivească, în 15 decembrie 1736, când revenea în scaunul domnesc Grigore Ghica Vodă, domn „mai bun şi mai înţelept, numai tot fire de grec” (Neculce, p. 313) şi când Ion Neculce a fost numit, iarăşi, vornic al Ţării de Sus. Şi, cum se întrevedea, deja un nou război ruso-turc, „Grigore Vodă a trimis, pe supt munte, la Câmpulung, la Vicov, la Berhomete, de-au strâns oameni tineri, cu sineţe, ca vreo opt sute, de le da bani şi tain, de i-au ţinut la Iaşi, toată vara” (Neculce, p. 316).

*

Ruşii intră în Moldova, aparent pe neaşteptate, în 29 iunie 1739, când 20.000 de oameni, conduşi de către Rumeanţev, venind dinspre Ucraina, fac poduri, la Cincău, şi trec Nistrul, după cum nota, în jurnalul de campanie, generalul Cristoph-Hermann von Mannstein (Călători, IX, p. 239). După o primă bătălie cu tătarii, pe Nistru („le-au ieşit tătarii înainte… dar n-au isprăvit nimic, că i-au bătut moscalii prea rău” – Neculce, p. 244), cazacii cuceresc Hotinul, în 30 august 1733, pe care îl găsesc „cu suburbiile părăsite, cu toate că oraşul era întărit şi înconjurat cu un şanţ larg” (Călători, IX, p. 244). În 31 august, „garnizoana turcă, cu un efectiv de 736 oameni, a ieşit din cetate şi a predat armele şi drapelele. În acelaşi timp, intra în oraş garnizoana rusă: generalul-maior Hruşov era numit comandantul-şef al cetăţii, având sub ordinele lui pe prinţul Dadian, colonel de artilerie.

*

Hotinul este una din cele mai tari cetăţi ale Porţii. Toate întăririle sunt bine căptuşite şi parte din ele săpate în stânci; cele către Moldova sunt mai bine întreţinute, decât acelea care privesc spre Polonia, deoarece, din partea aceasta, oraşul nu poate fi atacat, zidurile cetăţii fiind aproape scăldate în apele Nistrului. Cea mai mare parte din întărituri, precum şi drumul subteran sunt minate. S-au găsit, în cetate, 157 de tunuri de fontă şi 22 de mortiere din acelaşi metal, în baterie; muniţiile erau nenumărate şi magazinele de alimente, bine aprovizionate” (Călători, IX, p. 245).

*

La Hotin reveniseră, ca demnitari ruşi, Constantin şi Dumitraşco Cantemir, feciorii lui Antioh („fiind acolo, la moscali înstreinaţi”, cum spune Neculce, p. 344), iar Constantin, în 8 septembrie 1739, „a fost trimis înainte, cu regimentul lui de români, ca să dea ştire că a pătruns în inima ţării” (p. 246), ruşii construind, între timp, pe Prut, un fort, pe care l-au numit Sfântul Ioan.

*

Feciorii lui Antioh Cantemir „au purces prin ţară, strângând provizii şi bucate turceşti, pe unde găsea. Şi caii, de-ai cui găsea, şi turceşti, şi boiereşti, îi lua, căci le slăbiseră caii.

*

Dumitraşco beizadea, maior, a luat-o pe supt munte, pe la Suceava, şi-n jos, cu muntele, a prădat până la Bacău, şi s-a întors la Iaşi cu duium. Iar fratele său, Costantin Cantemir, ce era brigadier, a luat, de la Işnovăţ, Jijia, în jos, şi, de la Botoşani, a repezit ca două mii de oaste, să prindă pe Grigore Vodă” (Neculce, p. 344).

*

Din fericire pentru aparenta independenţă a Moldovei, în acel an ruşii aveau de dus bătălii şi în Crimeea, dar şi în Ţara Românească, dar, înainte de a pleca, contele Munich „trimis-a de au robit toţi oamenii din ţinutul Hotinului şi de pe marginea Cernăuţului. Şi i-au trecut, cu copii, cu femei, la Mosc. Şi împărţeau pe oameni ca pre dobitoace. Unii le luau copiii, alţii, bărbaţii, alţii, muierile. Şi-i vindeau unii la alţii, fără leac de milă, mai rău decât tătarii. Şi era vreme de iarnă. Bogate lacrimi erau, cât se auzea glasul la cer” (Neculce, pp. 349, 350). Între timp, o altă oaste rusească, condusă de atamanul donţilor, se întorcea din Transilvania, prin pasul Oituz, apoi, pe sub munţi, „pe la Suceava, pe la Cernăuţi, până au trecut Nistrul, tot prădând ce le-a fost în calea lor” (Neculce, p. 350).

*

Fanarioti aÎn noiembrie 1733, Hotinul fu restituit turcilor, iar pe la jumătatea lui decembrie, „a venit poruncă la Grigore Vodă, cum că au dat Hotinul în seama lui… şi a trimis pe Lupul, serdarul, pârcălab la Hotin” (Neculce, p. 350). „Şi s-a întâmplat de-a căzut şi iarnă mare, până la brâu. Şi a căzut de la vinerea mare şi a ţinut până la Sfântul Gheorghe. Şi piereau vitele oamenilor, câte mai scăpaseră de oaste, şi intrase şi boală în vite şi în oi, vărsat, de se potopeau cu totul. Că fân nu putuseră face oamenii, de oaste şi de ploaie multă, ce era. Şi cât  se făcuse, încă îl mâncaseră moscalii, până a se întoarce înapoi” (Neculce, pp. 350, 351). Iar bietul cronicar Ion Neculce a fost, tot atunci, închis, pentru câteva zile, drept trădător, din pricina uneltirilor ciocoilor aduşi de Grigore Ghica Vodă, care, întorcându-se la Iaşi, deja se schimbase mult în rău, drept pentru care, în 13 septembrie 1741, „i-a venit mazilia, şi l-au dus la Poartă cu mare cinste”, în locul lui venind, pentru o a doua domnie, Constantin, feciorul lui Nicolae Mavrocordat, cu renumele de „blând şi bun”, căpătat în prima domnie.

*Fanarioti b

Guggiero Giuseppe Boscovich, strălucit om de ştiinţă al Europei vremii sale, a ajuns, în 12 iulie 1762, la Cernăuţi, venind dinspre Iaşi, prin Dorohoi şi Molniţa, la Cernăuţi fiind staroste Millo, „grec din naştere, care se zice că ar fi francez de origine şi că s-ar numi Mr. Mille”.

„Oraşul este aşezat pe creasta unor dealuri, la picioarele cărora trece râul Prut, la o depărtare de o lovitură de puşcă. Este mic, neavând decât vreo 200 de case, cu 3 biserici. Cea mai mare parte din locuitori sunt creştini greci schismatici, dar mai sunt şi mulţi evrei, care fac negoţ la acest hotar şi mai mulţi dintre noi am fost găzduiţi în casele lor. Sunt, acolo, trei case de negustori turci; unul din ei îşi avea dugheana în colţul aceleiaşi clădiri, în care se afla hanul care fusese dat pentru găzduirea Excelenţelor Lor. Cum plouase foarte mult, în zilele dinainte, şi, curând, după ce am ajuns noi, a început, din nou, să toarne cu găleata, era atâta noroi pe străzi, încât ne-a ţinut închişi în casă, fără să ne îngăduie să colindăm cel puţin pentru a vedea bisericile…

*

Râul a crescut, în noaptea care a urmat după ziua de 13 iulie, astfel că, în dimineaţa de 14, nu mai era cu putinţă să-l trecem şi ne temeam că rămânem sechestraţi multă vreme. Dar, din fericire, în seara aceleiaşi zile, a dat înapoi, astfel că am putut nădăjdui să fie liberă trecerea, pentru ziua următoare, cum s-a şi întâmplat” (Călători, IX, p. 488).

*

Nu ştiu de ce, dar eu, culegând aceste mărturii vechi, din risipa de pagini a poarelor mărturisitoare, trăiesc ciudata senzaţie a înghesuirii, într-un smârc inepuizabil al istoriei, a bietului nostru neam românesc.


Comments are closed