Bietul meu bunic, bieţii noştri bunici! | Dragusanul.ro

Bietul meu bunic, bieţii noştri bunici!

Un „izmănar” de la Mărăşeşti: Leon Bîrzu din Plopeni

 

În vreme ce comisiile ministeriale de anchetă, ba chiar şi presa semită românească stabileau că revoltele din satele sucevene nu erau antisemite, ci se datorau situaţiei economice precare, exacerbată de dobânzile bancare cămătăreşti şi de impozitele mari, Baroul bucovinean se întrunea în păr la Cernăuţi, în Palatul de Justiţie, sub conducerea universitarului Constantin Rădulescu, pentru a se pronunţa „împotriva agitatorilor antisemiţi” şi, în primul rând, împotriva cuziştilor, care „nu pot forma un partid politic, nefiind altceva decât uneltele inconştiente în mâinile partidelor de opoziţie”. Din interese politice, avocaţii bucovineni, stabileau, în dauna românilor, că „turburările antisemite, mişcările şi devastările ce-au avut loc în Maramureş şi în oraşele şi satele Suceava, Câmpulung. Vama, Bosancea, Bălăceana etc. din Bucovina” se pot generaliza şi degenera „în plină revoluţie”.

 

Avocaţii bucovineni ignorau faptul că, la Suceava, cei peste 2.000 de ţărani, veniseră, joi, 10 iulie 1930, înarmaţi. Nu cu bâte, furci sau topoare, ci cu armele capturate de ei, de la duşmani, pe fronturile primului război mondial. De asta, de fapt, statalitatea românească s-a grăbit, prin emisarii ei bucureşteni, să-i scoată basma curată pe tinerii arestaţi, achitaţi după o săptămână, inclusiv cei care au fost prinşi cu bunuri furate, pe care cică le primiseră de la „nişte necunoscuţi”. Represaliile reale s-au făcut în ascuns, şi doar câţiva ţărani, printre care bunicul meu, Mihai Gâză, au fost asasinaţi prin „rezonanţă” (încercaţi să bateţi cu ciocanul într-o scândură de brad şi veţi simţi o durere fulgerătoare şi insuportabilă până în umăr). Nu putea „marele prestigiu al înţeleptului Rege Carol” să procedeze şi cu supravieţuitorii fronturilor României Mari aşa cum am procedat cu supravieţuitorii de la Plevna, Griviţa, Smârdan, pe care i-au biruit, între anii 1878-1888, jandarmii regali, înecând satele României în sânge. Eroii de la Oituz, Mărăşeşti, Mărăşti erau eliminaţi cu discreţie, de către un stat ca şi baroul bucovinean „martor îndurerat” nu al calvarului ţărănimii eroice şi martire, ci „al turburărilor şi devastărilor din frumoasa Bucovina”, solicitând „tuturor instituţiunilor şi corpurilor constituite, tuturor corporaţiunilor şi asociaţiunilor, ca şi tuturor cetăţenilor patrioţi să condamne, prin atitudinea şi hotărârile lor agitaţiunea cuzistă, cerând cu aceeaşi energie stârpirea agitaţiilor, prin prevenirea, urmărirea şi aplicare severă a legilor penale în fiinţă”[1].

 

Bietul meu bunic! Iată pentru binele cui şi-a vărsat şi el parte din sânge prin tranşeele României Mari! Măcar dacă şi-ar fi folosit arma automată, capturată de la nemţii care l-au scos din apă în izmene, şi împotriva nedreptăţii proverbului care doar la elitele noastre se referă: „românul, când a ajuns împărat, întâi pe taică-su l-a spânzurat”. Ştiţi proverbul altfel? Înseamnă că nu îl ştiţi bine.

 

Doar profesorul Victor Cădere, secretarul general al ministerului de interne, părea să-i înţeleagă, oarecum, pe ţăranii care supravieţuiseră bătăliilor României Mari, care nu ar fi scrâşnit din dinţi, prin Suceava zilei de joi, 10 iulie 1930, dacă „n-ar fi avut multe motive de nemulţumire şi nu s-ar fi zbătut în mizerii cumplite. Ţărănimea nu se mişcă uşor şi, în judecata ei elementară, dar sănătoasă, nu se lasă condusă de acte de adevărată răzvrătire numai pentru că o îndeamnă alţii. Trebuie să existe multe suferinţe, adânci şi îndelung răbdate, pentru ca ţăranul să-şi strige durerea în forme violente. Aceste suferinţe trebuiesc ogoite, cauzele care le produc trebuie suprimate”[2].

 

Ultimul „izmănar” din Plopeni, Leon Bîrzu, căruia îi ziceam „Naş’ Leonache”, pentru că o botezase pe mama, mi-a ţinut loc de bunicul pierdut în laşitatea României Mari, dar care devenise legendă în sufletul meu. Naş’ Leonache a trăit o sută de ani, fără vreo câteva zile, şi îndrăgea curiozitatea mea neastâmpărată. Era eroul meu şi mi-l imaginam, cot la cot cu bunicul, Mihai Gâză, şi el tot sergent, ieşind din râuşorul de la Mărăşeşti, doar în izmene şi năpustindu-se trăsnet cosmic asupra nemţilor. Priveam în ochii albaştri ai lui Naş’ Leonache şi mă minunam de atâta eroism fabulos, iar el, lăsând cartea pe care o citea pe genunchi, cu arătătorul drept semn de carte, îmi zicea cu sfioşenie: „Nu-i eroism, dar ne luaseră nemţii armele şi hainele, iar dacă nu le luam înapoi, ne mutau majurii fălcile!”. Cu frica de palmele majurilor, sergenţii Leon Bîrzu şi Mihai Gâză, au străbătut, luptând, Ardealul şi nu s-au oprit decât în Budapesta. „Straşnici oameni îs maghiarii ăştia, care nu se împacă niciodată cu înfrângerea! Păcat că noi, românii, nu ştim să ne împăcăm cu victoriile!”, zicea Naş’ Leonache, pe care viaţa îl învăţase să aleagă între cele care merită preţuire.

 

Cu mama

 

 

[1] Adevărul, Anul 43, nr. 14285, joi 24 iulie 1930, p. 3

[2] Adevărul, Anul 43, nr. 14289, marţi 29 iulie 1930, p. 1


Comments are closed